sâmbătă, 29 ianuarie 2022

Școala din Topeka, de Ben Lerner - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2020
Traducere: Andrei Covaciu

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist și critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award și al National Book Critics Circle Award. În 2011 a câștigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri și trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.

Alternând cu repeziciune perspectivele și planurile temporale, Școala din Topeka spune povestea unei familii, cu punctele forte și luptele din interiorul ei: împăcarea lui Jane cu amintirea unui tată abuziv, adulterele compulsive ale lui Jonathan, provocarea de a crește un fiu în plină cultură a masculinității toxice. Romanul lui Ben Lerner este, de asemenea, o cutremurătoare preistorie a prezentului: el urmărește degradarea graduală a discursului public, nașterea trollilor și tiranilor noii drepte, continua criză identitară a rasei albe.
„(...) ce putea fi mai evident decât faptul că nu cunoscuseră niciodată suferința, decât acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinței, un fel de nevroză provenind din prea multă cocoloșeală, din consumul excesiv de zahăr - un fel de gută existențială?”
Cred că este pentru prima dată când sunt confuz atât puternic în legătură cu răspunsul unei întrebări: cât de mult mi-a plăcut această carte? Pe deoparte, cred că ori mi-a plăcut la nebunie, ori nu mi-a plăcut deloc. Și-aici iau în calcul două variabile: scriitura acestui roman este pur și simplu uluitor de bună, inteligentă, erudită, metamorfozantă, aș spune că e chiar unică, însă tot ce se întâmplă, dinamica (există, oare, una?) în sine, desfășurarea acțiunii (care desfășurare?), intriga (care intrigă?) mi se par ca citoscheletul unei celule lipsite de adjuvanții împământați în acesta. Sincer, am încercat să găsesc o cale de mijloc, iar rating-ul oarecum micuț se datorează faptului că, în fine, aveam așteptări mult mai mari în ceea ce privește un roman finalist la Pulitzer. Din aceeași listă am mai citit, anul trecut, și Casa Olandeză, unul dintre cele mai bune romane citite în 2021. Cu toate acestea, romanul lui Ben Lerner nu mi-a oferit decât o lecție fascinantă privitoare la cât de bine poate fi scrisă o carte.
„Persistența minții infantile - plenitudinea și lipsa de constrângeri a acesteia - în trupul acela matur din punct de vedere sexual, care cedase timpului istoric, trebuia să-și ceară dreptul la propriile ore de manifestare.”
Romanul lui Lerner abundă de o gamă variată de elemente diferite - dintre care unele par doar „adăugate” pentru a înfrumuseța experiența romanistă, pe când altele se unesc pentru a forma o singură piesă mecanică a unui agrenaj mult mai complex. În cele din urmă, are loc o interacțiune firească între toate aceste piese complicate care, în fine, ajung să-și facă „treaba”, dar rezultatul nu este tocmai cel mai inspirat. Ben Lerner abordează stilistica subiectelor și cronologiilor dintre cele mai variate, săritoare, într-o scriitură densă, extrem de densă, dar asta nu acoperă faptul că povestea în sine este lipsită de o oarecare eleganță, o oarecare dinamică pe care aș fi vrut s-o întâlnesc în această carte. 
„Aproape fiecare obiect din lumea acestui bărbat-copil reflecta respectiva suspendare între cele două sfere: alcoolul lui care era de asemenea suc; armele lui care erau jucării, felul în care îți dădea la schimb doi dolari de hârtie pentru nul de argint, încrezându-se mai piuțin în valoare și mai mult în strălucire.”
Povestea principală (dacă aș putea spune așa) îl are în centru pe Adam, campion la dezbateri la Liceu Topeka, undeva prin anii '90 (aici cred că este inclusă și o parte din viața reală a lui Lerner, într-o tentă autobiografică). Părinții lui Adam lucrează ca psihologi, iar mama lui este feministă convinsă și autoare de renume. În cele din urmă, cred că această carte este una a contrastelor, fiindcă aproape întreaga construcție a ei se bazează pe acest procedeu stilistic: imagini în oglinzi, Ben Lerner de acum și cel din copilărie. Pornind de la acest fir narativ principal, Lerner se aventurează în viețile părinților lui Adam (părinților lui?), ale bunicilor săi și ale lui Adam care ajunge să se căsătorească, schimbând constant perspectivele și dând întregului text aparența unei scriituri „ca un interviu”. Această impresie este cât de cât știrbită și perturbată de faptul că Lerner inserează și povestea de viață a lui Darren, un copil cu tulburări de dezvoltare care a mers la aceeași școală ca și Adam. Tratat cu cruzime de către colegii săi, furia lui Darren îl determină pe acesta să comită un act atroce pentru care Adam să se simtă, parțial, responsabil.
„Resentimentul și empatia și nostalgia și anxietatea trăiau fără știința lor în propriile trupuri, îi determinau să stea chiar așa cum stăteau, le înclina umerii în felul acela, le deschidea sau le închidea fețele, le tundea părul, introducea prozodia propriilor gesturi, a propriului fel de a vorbi; nimeni nu coregrafia secvențialitatea felului în care Darren se lăsa absorbit.”
Ceea ce ne conduce, astfel, la un prim subiect major al cărții: masculinitatea care devine toxică. Adam se luptă constant cu migrenele, cu presiunea de a trece drept un bărbat adevărat, de a rămâne fidel formelor trupești masculine, ridicarea greutăților, lupta verbală, care, în cele din urmă „îl vor reduce la un copil din nou, care își strigă mama din patul său”. În viața profesională, tatăl lui Adam este expert în domeniul psihologiei băieților cu probleme, în timp ce el însuși are probleme cu fidelitatea conjugală; în același timp, mama lui, autoarea de renume, se confruntă cu stereotipuri sexistte, enunțate constant de către bărbați. Autorul îi mai integrează în poveste, în fine, și pe Klaus, un supraviețuitor al holocaustului care este, de asemenea, psiholog, și suferă de traume grave, și care se bănuiește a fi homosexual. Apoi Jason, prietenul lui Adam, și un tată care își abuzează fiica, și stimatul Donald Trump. Sunt multe puncte „critice” pe care Lerner le ia în calcul și le-aduce sub lumina minții sale romaniste și filosofice, dar parcă multora dintre ele le-a lipsit esența... Sau, pur și simplu, n-am avut eu acces la ea. 
„Dacă abilitățile tale lingvistice puteau să cauzeze pagube și să te ajute să ți-o tragi, atunci acestea puteau fi integrate în societatea adolescenților fără să se îndepărteze complet de valorile obișnuite ale intelectului și ale exprimării. Nu era vorba de vreo reconciliere, ci de o tensiune maniabilă. Dezastruosul lui compromis capilar. Migrenele.”
În Școala din Topeka perspectivele narative îți oferă o imagine detaliată asupra a tot ce se întâmplă în carte. Sincer, cu toate că romanul este destul de mare ca număr de pagini, eu n-am simțit că m-a antrenat prea mult sau că a reușit să mă convingă. Și vorbesc strict de dinamică. În schimb, Doamne, rar mi-a fost dat să citesc un autor care să scrie atât, dar atât de bine, frumos încadrat, complex, profund, filosofic, stăpânind cu desăvârșire măiestria cuvintelor și puterea acestora. De fapt, cred că asta am apreciat cel mai mult la romanul lui Ben Lerner: scriitura impecabilă, curată, sclipitoare. În încercarea familiei de a se împaca cu propriul trecut, Lerner aduce în discuție probleme politice, probleme sociale, probleme intime, pe care le împletește cu măiestrie într-un roman curajos, furios, închinat iubirii. Un autor erudit, de-a dreptul maiestuos.
„Cunilingus, cunilingușeală, cum era gluma aceea, o glumă făcută parcă pentru el - el, cel care încerca să acopere corpul cu discursuri.”
Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar probabil am avut alte așteptări care, nefiindu-mi îndeplinite, m-au făcut să fiu dezamăgit. Cu toate acestea, chiar m-am bucurat extraordinar de scriitura autorului, de stilul său literar. Original, filosofic, autentic, folosind cuvinte pe care nu le-am mai întâlnit până acum (chiar mi-am notat o listă și-apoi le-am căutat, drept care pot spune că a fost o lectură chiar utilă din acest punct de vedere). În schimb, aș fi vrut să am parte de o poveste ceva mai antrenantă, mai dinamică, mai clară și concisă, nu de-o alternanță între perspectivă (mai ales că, de fapt, am și rămas cu anumite întrebări). Dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți, chiar vi-l recomand, pentru că știu multe persoane cărora chiar le-a plăcut romanul lui Ben Lerner. Pentru mine n-a fost să fie, în schimb, dar asta bineînțeles că nu înseamnă că alții nu l-ar aprecia la valoarea sa specifică. Să aveți doar lecturi frumoase!

2 comentarii: