Vei fi acolo?, de Guillaume Musso - Recenzie

Guillaume Musso, născut în 1974 este unul dintre cei mai populari scriitori francezi contemporani. Se prezintă simplu: „Guillaume Musso, născut la Antibes, romancier.” Încă de la vârsta de zece ani a fost sigur că va scrie romane. Mama lui, bibliotecară, i-a trezit gustul pentru literatură, hrănindu-l cu „Proust la biberon”. La nouăsprezece ani, Musso a plecat în SUA, unde s-a îndrăgostit de New York. S-a întors în Franța plin de idei pentru romanele sale. A debutat în 2001, cu romanul „Skidamarink”. 

Viața este ceea ce vrem noi să fie. Cu alte cuvinte, viața este așa cum ne-o pregătim noi. Cu bune, cu rele - toate sunt alegerile noastre, de aceea trebui să optăm pentru cele dintâi. Așa o fi? N-are destinul niciun rol de jucat, niciun zar de aruncat? Diderot spunea că „suntem o ființă de plâns, dacă ne închipuim că nu ne putem ridica deasupra soartei.”Așa este.

Ne-am pus cu toții cel puțin odată această întrebare: dacă ni s-ar da ocazia să ne întoarcem în trecut, ce am schimba în viața noastră? Dacă am putea să luăm lucrurile de la capăt, ce greșeli am încerca să îndreptăm? Ce durere, ce remușcări, ce regrete am alege să ștergem cu buretele? Am îndrăznic cu adevărat să dăm un sens nou vieții noastre? Și ce anume am vrea să devenm? Pentru a ne îndrepta încotro?

Și, mai ales, alături de cine să ne petrecem viața? Alături de cine? 

O carte cu adevărat bună îți rămâne în suflet până când... Ei bine, îți rămâne în suflet pentru totdeauna. Vă spun cu toată sinceritatea, această carte pur și simplu m-a dat peste cap, nu am putut să o las din mână până când nu am aflat ce are să se aleagă de Elliot, chirurg pediatru de succes din San Francicso, în vârstă de șaizeci de ani, a cărui viață plină de surprize și dedicată carierei se învârte în jurul fiicei sale, Angie. Medicul nu-și poate găsi liniștea și pacea sufletească pentru că Ilena, femeia de care aceasta a fost îndrăgostit nebunește cândva, alături de care dorea să-și petreacă ultimile clipe, a murit în urmă cu treizeci de ani. Ajuns într-o misiune într-un sătuc îndepărat, Elliot salvează un copil bolnav, iar, drept răsplată, primește din partea unui bătrân o ocazie miraculoasă, de a da timpul înapoi, dar doar de zece ori: zece pastiluțe ce au să-l ducă pe Elliot cu treizeci de ani în trecut, zece pastiluțe ce au să-i schimbe acestuia destinul. Astfel, Elliot, deși confuz la început, are ocazia nesperată de a da timpul înapoi, de a se reîntoarce, deși doar pentru o perioadă scurtă de timp, în vremurile în care Ilena, femeia sa iubită, încă era în viață, dar omite faptul că orice călătorie în timp funcționează pe principiul dominoului: orice schimbare, oricât de mică, poate declanșa un vânt aprig al trecutului, o întreagă avalanță, care ar mătura singurele certitudini din prezent.

Deși ar părea puțin cam SF, chiar autorul însuși argumentează acest aspect, spunând că „paranormalul este pentru mine doar un instrument dramatic, folosit adesea ca o parabolă pentru a exprima cu mai multă pasiune gândurile mele cele mai profunde legate de sentimente, viață, absență și frică.” Să nu vă imaginați o carte cu extratereștri, OZN-uri, Armagedon, săbii sclipitoare și personaje cu cinci picioare. Deși Guillaume Musso aduce aspectul călătoriei în timpul, această călătorie este făcută în scopul dragostei, al iubirii pentru aproape, în încercările de a-și explica nu numai miracolele vieții, ci și umbrele ei. Scriitura dinamică, tinerească a lui Musso dublează o intrigă palpitantă, plină de neprevăzut, cu replici care se pliază pe așteptările cititorului, însă care nu sunt anticipate. Autorul transpune în cuvinte un vis imposibil, ideal, a omului care, deși are condiția limitată, încearcă să și-o depășească, să tindă către împlinirea ființei. Ipoteză pe care este construit romanul seduce imaginația și împinge cititorul în direcția unei veșnice, chinuitoare întrebări: „Ce-ar fi dost dacă...?”

Datorită călătoriei în trecut, Guillaume Musso prezintă povestea din două ipostaze: cea a personajului Elliot având șaizeci de ani și cea a celuilalt Elliot, având treizeci de ani. Ipostaza în care cei de se privesc în ochi, fără putință de a-și explica ceea ce se întâmplă, nu numai că este haioasă - cum, de altfel, sunt și alte scene din carte - dar reiterează întocmai condiția efemeră a omului care, în lupta cu timpul, n-are nicidecum să învingă Lupta unui om cu sine însăși, în două momente diferite ale vieții, fiecare gata să se bată până la capăt: unul pentru a-și salva femeia iubită, celălalt pentru a nu-și pierde fiica. Tristețe, emoție, bucurie, confuzie - câteva dintre „stadiile” prin care a reușit acest autor să mă poarte, până m-a adus la finalul cărții, ce, pur și simplu, a explodat în milioane și milioane de culori. Este pur și simplu superb, n-ai cum să-l anticipezi. Ca și cum ar rezuma întreaga carte și întreaga ei emoție în câteva cuvinte perfect plasate. 

N-am avut de gând să dezvălui prea mult din ce se întâmplă în acest roman, pentru că nu ar avea rost. Vreau să că conving să citiți acest roman pentru că se merită, pentru că reușește să prezinte o poveste de dragoste într-un stil în care o asemenea poveste n-a mai fost prezentată - lejer, calm, lăsând lucrurile să se deruleze de la sine, fără puseuri grăbite sau accelerate. Am selectat și niște citate ce mi s-au părut frumoase pe care dați-mi voie să vi le prezint:

„Și ai grijă de visele tale (...). Nu știi niciodată când vei avea nevoie de ele.”

„Suferințele vor înceta când va înceta și speranța.”

 „Nu e vorba că avem prea puțin timp. Problema e că pierdem prea mult.”

„În timp ce trece pe lângă o galerie comercială se trezește față în față cu reflexia lui în geamul unei vitrine. Își dă brusc seama că are aceeași vârstă și aceeași figură ca dublul său, așa cum i-a apărut în urmă cu treizeci de ani.

Iată că s-a întâmplat și asta: până la urmă m-am transformat în el...”

„Când ți se vor deschide în față mai multe căi și vei ști pe care să apuci, nu alege la întâmplare, ci așează-te și așteaptă. Așteaptă oricât e nevoie. Nu te mișca, nu spune nimic, ascultă-ți inima. Apoi, când o să-ți vorbească, ridică-te și urmează-i sfatul.”

Vă promit eu că o să vă placă. Recunosc, nu auzisem de acest autor până când cineva mi-a spus că e autorul ei preferat. Acum știu și de ce a spus astea, cu siguranță vor mai urma muuulte cărți scrise de Guillaume Musso pe lista mea de „a fi citite”. Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat, site-ul de unde puteți achiziționa numeroase cărți la reduceri și noi, pentru această frumoasă carte și pentru recomandare, cartea o puteți achiziționa de AICI, la un preț foarte bun!

Adevăr general

Iar cuvintele sunt de prisos. Dovadă fiind noua „taxă pe lectură”. Să le fie de bine, poate, cândva, prin 2050, civilizația va staționa și în gara țării noastre. Până atunci, Dumnezeu cum o vrea, că tot în mezozoic trăim!

Copiii lui Húrin, de J. R. R. Tolkien - Recenzie

Le mulțumesc celor de la Bookia pentru această frumoasă carte.

J.R.R. Tolkien s-a născut la data de 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein (parcă însăși numele orașului în care s-a născut i-a decis soarta de scriitor fantasy). După ce a luptat în Primul Război Mondial (nu știu câți dintre fanii Tolkien știau asta), Tolkien și-a început cariera academică, fiind considerat drept unul dintre cei mai renumiți filologi (nici nu mă înșel de acest lucru). În întreaga lume, Tolkien este cunoscut ca fiind creatorul Pământului de Mijloc și autorul unor opere fantasy de excepție precum „Hobbitul”, „Stăpânul inelelor”, „Silmarillion”. Cărțile sale au fost traduse în peste 40 de limbi și vândute în zeci de milioane de exemplare.

J.R.R. Tolkien a murit în 1973 și, cu puțină matematică, ne putem da seama că a trăit, așadar, 81 de ani.

„Copiii lui Húrin” este o îngemănare uluitoare de mit și epos, care precede trilogia „Stăpânul inelelor”. Istoria și descendența personajelor principale sunt prezentate în primele paragrafe ale cărții, evenimentele anterioare bazându-se pe cele relatate în cartea „Silmarillion”. Ea începe cu cinci sute de ani înaintea acțiunii cărții, când Morgoth, un valar și prima putere malefică, cu care ne-am familiarizat încă din romanul „Silmarillion”, evadează din Tărâmul Binecuvântat al Valinorului, refugiindu-se în nord-vestul Pământului de Mijloc. Din fortăreața sa din Angband, el caută să preia controlul întregului Pământ de Mijloc, dezlănțuind un război împotriva elfilor care locuiau Beleriandul din sud, și prigonind viața, aducând focul și Întunericul Luminii ce sclipește în săbiile râncezi ale orcilor.

Povestea începe odată cu sosirea lui Húrin și a fratelui său, Huor, în orașul elf ascuns Gondolin. După ce au trăit acolo trei ani, ei jură că nu vor revela nimănui locația orașului și sunt lăsați să plece în Dor-lómin. Acolo, Húrin se căsătorește cu Morwen Eledhwen, cu care are doi copii, un fiu pe nume Túrin și o fiică, Lalaith. Lalaith moare în copilărie, dar Túrin crește, devenind un adolescent tăcut și îngândurat, care se va dovedi a fi eroul fără de seamăn al acestei opere.

După înfrângerea dezastruoasă din Bătălia Lacrimilor Făr' de Număr, Húrin este capturat și dus în Angband, fortăreața lui Morgoth. Acesta îl torturează pentru a afla locația Gondolinului, dar Húrin îl sfidează, atrăgând blestemul asupra sa și a întregii sale familii. În final, Húrin este întemnițat pe vârful unui munte, fiind obligat să privească soarta familiei sale prin ochii lui Morgoth. Când află toate acestea, Túrin, eroul curajos devenit acum bărbat, este rugat de mama sa să meargă în aventura vieții sale, pentru a nu risca să fie capturat și chinuit, deoarece, spune ea, „un blestem s-a abătut asupra sa și numai el este în stare să-l dezlege, prin cântul Elfilor Cenușii și al Pădurii Luminate”. Brav, curajos, demn și pregătit, Túrin se hotărăște să meargă în căutarea tatălui său, ce este închis de către Regele Întunericului, Morgoth, într-o fortăreață rece și plină de primejdii. Aventurile prin care va trece nu sunt puține, iar momentele în care se va afla la ananghie par să-l caute la tot pasul.

Un roman plin de descrieri fabuloase ale tărâmurilor Orcești, Elfești, Gnomicești (dacă ar exista un asemenea termen)- însă limbajul lui Tolkien este unul, datorită scrierii fantastice, plin de termeni arhaici, fabuloși și numărând câteva zeci, chiar sute, de nume. În „Copiii lui Húrin” este redată istoria antică a Pământului de Mijloc, mitologia apariției lui și a popoarelor care-l locuiesc, războaiele date între oștirea orcească și cea a Elfilor, cu toate semințiile lor, războaie purtate până când se ajunge la echilibru, într-o luptă continuă a lui Túrin de a-și salva tatăl de sub stăpânirea întunecată a lui Morgoth. Dar, oare, acest echilibru va fi înclinat către partea Întunecată sau către cea Luminoasă? Un mit al creației de o frumusețe unică, nemaiîntâlnită, tipică creației lui Tolkien.

J. R. R. Tolkien a declarat că intenționa ca locul acțiunii să fie Pământul nostru, în urmă cu câteva mii de ani, dar lumea prezentată de el și lumea reală au prea puține corepondențe geografice și istorice. Pământul de Mijloc prezentat de el este locuit de oameni și de alte rase umanoide (elfi, pitici și orci), precum și de ființe divine (maiari și valari). Povestea pune accentul pe un om din Casa lui Hador, Túrin Turambar, și pe sora lui, Niënor Níniel, care, împreună cu tatăl lor, Húrin, au fost blestemați de Vrăjmașul Negru, Morgoth. Evenimentele se petrec cu mai mult de 6.500 de ani înaintea Războiului Inelului.

Îl voi cita pe autor: „Copiii lui Húrin îl poartă pe cititor într-o perioadă cu mult mai veche decât cea din Stăpânul inelelor, într-o zonă a Pământului de Mijloc desenată înaintea apariției hobbiților, când marele era valarul decăzut, Morgoth, iar Sauron era locotenentul său. Este povestea eroică a unui om, Húrin, care a îndrăznit să-l înfrunte pe Morgoth, precum și a destinului tragic a familiei sale, urmărind călătoriile fiului său, Túrin Turambar, prin lumea pierdută a Beleriandului.”

Citind această carte, am dat gata toată seria autorului Tolkien, așadar mă declar un fan adevărat. Recunosc, m-aș uita la filme oricând, le-am văzut de fiecare dată cu aceeași plăcere, dar și cărțile stau la loc de onoare pe rafturile bibliotecii. Vă recomand romanul acesta, dacă doriți să intrați într-o lume dominată de magic, de feeric și, în care, imposibilul parcă nu mai e așa de imposibil. O puteți comanda de AICI, cartea este cartonată și are niște ilustrații foarte interesante. 

Editura RAO

Editat de Christopher Tolkien, ilustrații de Alan Lee, traducere de Irina Horea

290 pagini (cu tot cu anexă și note)

...Să ucizi pasăre cântătoare, de Harper Lee - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru această frumoasă carte, care poate fi comandată de AICI.

Uneori, stau și mă întreb cum ar fi dacă am realiza că, pur și simplu, sunem niște oameni și atât. Cum ar fi dacă, atunci când ne credem mari, să ne apară în față o oglindă ce să ne reflecte, întocmai, cât de mici suntem de fapt. Cum ar fi dacă am depăși barierele impuse de către societate și am realiza faptul că, în fața lui Dumnezeu, atât timp cât prin vene curge sânge, suntem cu toții egali. Nu există inferioritate, superioritate. Într-adevăr, unii sunt mai inteligenți decât alții, alții cântă mai bine decât alții, alții joacă mai bine fotbal, dansează mai bine, unele gospodine gătesc mai bine decât altele. Dar, aici, sufletul unui om contează, menirea lui, nu calitățile sau defectele. 

Harper Lee s-a născut în Monroeville, Alabama, în 1926. A studiat dreptul, apoi s-a stabilit la New York dedicându-se scrisului. În 1959, l-a însoțit pe Truman Capote în Holcombe, Kansas, ca asistent în munca de cercetare ce a stat la baza romanului „Cu sânge rece”. „...Să ucizi o pasăre cântătoare” (1960) este singurul ei roman, distins cu Premiul Pulitzer în 1961 și ecranizat în 1962 în regia lui Robert Mulligan, cu Gregory Peck în rolul principal, film care a obținut trei premii Oscar (și a fost nominalizat la alte cinci), două Globuri de Aur la Berlin și Premiul Gary Cooper la Cannes. Deși s-a bucurat de un succes remarcabil, Lee și-a întrerupt activitatea literară, mutându-se înapoi în Monroeville, unde duce o viață retrasă împreună cu sora ei, Alice. În 2007, i s-a decernat Medalia Libertății de către președintele Statelor Unite.

...Să ucizi o pasăre cântătoare surprinde povestea lui Scout Finch, care își povestește copilăria, cartea fiind scrisă la persoana I, dându-i, astfel, un aer de mărturisire. Într-o jovialitate a vieții de copil, plină de praf și gumă de mestecat, de întrebări și răspunsuri neașteptate, Scout este martoră la întâmplările dramatice declanșate într-un orășel sudist, Alabama, când un bărbat de culoare este acuzat că a violat o femeie albă. Tatăl flui Scout, Atticus, desemnat avocat al apărării bărbatului de culoare, trebuie să țină piept unor prejudecăți până atunci latente, și, din acest moment, Scout și fratele ei, Jem, sunt atrași într-o succesiune rapidă de evenimente care le depășesc capacitatea de înțelegere - și, astfel, poate este și mai bine că nu înțeleg chiar toate lucrurile, le-ar fi prea greu să le accepte. Pe timpul procesului, orășelul decade treptat în grotesc și violență, însă există oameni care nu se lasă contaminați de setea generală de răzbunare, de aface rău pentru interesele proprii, de a scăpa basma curată dintr-o întâmplare murdară, iar Atticus Finch rămâne reperul moral care îi oferă lui Scout, și totodată cititorilor, un punct de vedere empatic și echilibrat, curat și, în esență, profund.

Mi-a plăcut enorm de mult romanul acesta, datorită faptului că, uneori, m-am regăsit în personajul lui Scout, care dorea mereu să cunoască și să afle de ce, într-o asemenea societate, în care oamenii ar trebui să fie egali în drepturi și îndatoriri, indiferent de statutul social ocupat și, mai ales, culoare, așadar, să afle de ce acest lucru nu este respectat. Cu însăși vorbele ei, „până la urmă, suntem pur și simplu niște oameni”, Scout Finch, o fetiță care abia dacă era în clasa a treia, tranșează condiția noastră în această lume efemeră, trăită plenar: suntem doar niște oameni și ar trebui să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, pentru a putea afla importanța acestei vieți și bucuria de a trăi. De asemenea, mi-a plăcut enorm personajul Atticus Finch, care este eroul într-o lume dominată de minciună și șobolani, este persoana care aspiră către ceva mai bun, către înțlegere și bunăstare, către dreptate și virtute. Nu știu de ce, l-am asemănat cu profesorul John Keating, din „Dead Poets Society”, care pleda pentru valorile spirituale și morale ale omenirii.

Am selectat și niște pasaje, citate, pe care le-am întâlnit de-a lungul romanului și care mi-au atras atenția:

„- Aș prefera să tragi în cutii de conserve în partea din dos, dar știu prea bine că ai să tragi în păsări. Vezi, împușcă și tu cîte gaițe albastre vrei, desigur, dacă le poți nimeri, dar ia seama: e păcat să ucizi o pasăre cîntătoare.

- Taică-tău are dreptate. Păsările cîntătoare nu fac altceva decît să cînte, spre desfătoarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-și fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb își pun tot sufletul cîntînd pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cîntătoare.”

„(...) Voiam să afli ceva de la ea - voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu e omul cu pușca-n mînă. Să fii curajos înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi orcumm, și mergi pînă la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuși se întîmplă cîteodată.”

Aici se suprinde mirarea copiilor, care nu prea-și puteau explica de unde, ei bine, vin copiii: „Dill știa din auzite că existe un om care are o barcă și că omul acela te putea duce într-o insulă cufundată în ceață unde se aflau toți copiii mici; puteai să-ți comanzi unul...

- Nu-i adevărat. Mătușica zice că-i lasă Dumnezeu pe coș. Sau cel puțin așa mi se pare c-a zis.

- Da de unde! Pe copii îi fac amîndoi părinții. Dar mai e și omul acela care are toți copiii, și ei așteaptă să fie treziți cînd el le insuflă viață...”

„- Dar de ce plîng, domnule Raymond?

- Din pricina infernului pe care oamenii îl fac oamenilor, fără să-și dea seama măcar. Din pricina infernului pe care albii îl fac nealbilor, fără să-și dea seama că și ceilalți sînt oameni.

- Atticus zice că e de zece ori mai rău să păcălești pe un om de culoare decît pe un alb, am murmurat eu. Zic că e cel mai urît lucru din lume.

- Nu cred să fie altul mai urît, întări domnul Raymond.”

To Kill a Mockingbird, ecranizarea cărții ...Să ucizi o pasăre cântătoare, este un film pur și simplu minunat, ce trebuie văzut și pe care vi-l recomand cu drag. Detalii, precum și alte păreri legate de film găsiți AICI.

Le mulțumesc, încă o dată, celor de la Bookia pentru această carte. V-o recomand cu mare drag, vă veți îndrăgosti de scriitoarea Harper Lee - eu, unul, mă declar - și veți dori să-i citiți și celelalte cărți - iarăși, mă declar - nu doar pentru că scrie cu suflet, ci scrie despre viață și despre cât de limitați suntem, atunci când vine vorba de a ne crede superiori. Aici, pe pământ, putem să ne credem, dar va veni un timp în care, poate și noi, vom râde de acest lucru. Puteți comanda cartea de AICI.

Editura Polirom

Traducere din limba engleză și note de Tatiana Malița

372 pagini

Declarație de dragoste

Azi declar iubirea cărții mele preferate. „Pe aripile vântului”.

Draga și iubita mea Scarlett,

    Așa cum ochii tăi frumoși sclipeau după Ashley, cum picioarele tale fine și albe alergau după iubirea acestui domn, așa cum buzele tale râvneau după sărutarea pătimașă a lui, vreau să-ți spun că-ți mulțumesc pentru ce ai făcut din acest roman, pentru faptul că mi-ai adus în inimă emoții de nedescris: de la ură (pentru că, recunosc, te-am urât încă de pe la primele capitole, că tare „cea mai cea” te credeai și voiai ca toți să te placă- de altfel, n-acceptai refuzuri, îți amintești?) până la compasiune- aici intervine Melanie, căreia nu știu cum ai putut să-i faci atâta rău? Bine că ți-ai dat seama că te iubea ca pe o soră pe care n-a avut-o, chiar dacă nu i-ai putut dărui toată dragostea pe care ai putut să i-o dăruiești. În fine, ai înțeles cam cum stă treaba. Ai făcut muuuulte lucuri prin intermediul cărora m-ai făcut mândru (fir-ar, mă tot repet cu verbul ăsta), chiar dacă, după cum ți-am zis, m-ai și dezamăgit: nu-i nimic, că, până la urmă asta este viața, iar important este să învățăm din ceea ce am făcut și să nu mai facem o prostie și a doua oară- chaiar dacă, uneori, e inevitabil. Importanța lucrurilor stă în esența loc, Scarlett, iar iubirea nu se vinde la colț de stradă, precum nici respectul nu-l câștigi lepădându-ți hainele de doliu- un alt lucru pe care l-ai învățat. Trebuia să asculți mereu de mătușa ta, draga mea, să nu-i calci cuvântul lui Ellen și nici să nu râzi de Mammy, știi prea bine că s-ar fi înfometat doar ca să te țină pe tine sătulă. Amândouă.

    Iar, Scarlett, iubirea... Ce-a făcut iubirea din tine? Cum schimbă sentimentele firea unui om. Cât de orgolioasă, mândră și puternică erai tu, iar pasul către lacrimi a fost extrem de mic. Aici încă mai ai de învățat, draga mea. Chiar și cei mai puternici oameni capitulează, încă, la acest nivel al vieții. Pentru că asta este iubirea: transformare. Ajungem să facem sacrificii din iubire, să pășim prin locuri în care nu ne-am gândit vreodată că vom ajunge, să plângem când avem obrajii uscați și inima aridă. Asta este și magia iubirii, precum sclipirea din ochii unui copil care a descoperit care este secretul zilei și al nopții. Cât de frumos este să te îndrăgosești, să realizezi că viața nu înseamnă doar inspirație-expirație. E frumos să împarți aerul la doi și viața la unul.

    Ăsta e secretul, draga mea. Ei, bine, acum nu prea mai este secret. Dar încă avem de învățat. Sper că ești fericită acolo unde ești, îți voi reciti povestea cu mare drag așteptând, în armonia vieții tale, acea zi „de mâine”.

                                                                                                                                                               Mă înclin cavalerește,

                                                                                                                  Andrei

Draga de tine, Mammy,

    Cu mâna pe inimă, pot jura și spune- drept- că ai fost personajul meu, de culoare, preferat, din toate romanele pe care le-am citit. Ah, cât am mai râs alături de tine, dar și ce-am mai bocit. Vai, vai, vai! Vreau neapărat să-ți spun că ai fost o sursă de inspirație pentru mama mea, care mereu te-aduce prin vorbele-i, iar bunica mea dragă îți știe replicile pe de rost. Pe-de-rost! Zău! Și ce mă mai amuzam când citeam în carte că nu poți pronunța „r”-ul, iar cuvântul „răsar” apărea, în replicile tale, drept „`ăsa`”. Dar, cu toate astea, tot ai fost o drăguță. Cât devotament din partea ta, draga mea, cât devotament! Și să fii atât de apropiată de o familie care nici măcar nu era sânge din sângele tău. În ziua de astăzi, rar așa oameni. Taciturnă, gânditoare, inteligentă! Ai fost o minune a romanului, cred că stimata Margaret Mitchell a adunat în sufletul tău tot ce-a putut aduna mai bun din întreaga ei viață. Mă bucur că ai știut să o admonestezi pe donshoara Scarlett atunci când a trebuit și că ai fost alături de Ellen în zilele ei mai puțin bune.

    Ai fost un adevărat înger al romanului „Pe aripile vântului”. Sincer, în continuarea încercată (dar nereușită) a lui Alexandra Ripley, tu, draga mea, la un moment dat mori! Stai, stai, doamnă Ripley, cum îmi poți omorî eroul copilăriei? C-u-m? Acela a fost momentul în care i-am pus cartea deoparte. Eu vreau să mi te reamintesc drept femeia negruță, cu batic prins în vârful capului și care face cel mai bun ceai de pe la Tara. Să rămâi cu bine, Mammy, să rămâi cu bine!

                                                                                                Sărut acele mâini și acei obrăjori care sunt oglinda unui suflet bun și curat,
Andrei

Frumosul suflet, Ellen,

    Aici cuvintele sunt de prisos. Îngerii nu măsoară timpul în secunde, minute, ore, ani, veacuri. Ei trăiesc o clipă, precum fluturii, dar reușesc să trăiască eternitatea. Moartea dumneavoastră, stimată Ellen, nu a fost o moarte oarecare, telurică, efemeră, contradictorie, ci a fost o moarte înfloritoare, ce, odată cu viață, a adus și înviere- învierea sufletului fiicei dumneavoastră, Scarlett. Misiunea unei mamei, misiunea unui suflet, misiunea unei flori- respect din inimă!

                                                                                                                                        Un buchet de flori, pentru o întreagă grădină,
Andrei

Oh, Melanie, naiva Melanie,

    Puritate- acesta ar fi cuvântul care te-ar caracteriza cel mai bine. Hehe, draga mea, te felicit că i-ai dat peste născut donșhoarei Scarlett, că tare se credea cea-mai-tare-din-parcare. Ce pot să-ți spun? Ai fost tare, ca să folosesc un termen mai în vogă. Ce-am mai râs când am văzut ce față făcuse Scarlett atunci când te-a văzut cu Ashley. Vaaai, dar când a aflat că o să te căsătorești cu el. Hehehe, chiar trebuia s-o trezescă cineva la realitate. Și, apoi, ai ajuns să stai în casă chiar cu dumneaei- cu Scarlett. Bine, bine, nu am să-ți spun ce era prin capul ei, în ce ipostaze te dorea. Dar, draga mea, tu ai fost mereu bună la inimă, nu știai nimic. Acolo, s-o ajuți, dar știi ce cred eu? Că tu știai. Le știai pe toate. Voiai însă s-o ajuți să se schimbe, draga mea, pentru că mereu te-ai gândit la alții, la binele altora, la prosperitatea lor, dar, la tine, cine se gândea? Ashley. Da, da, el, dar era atât de ocupat să vă fie bine ție și copilului. Sper doar să fi trăit bine alături de cei dragi, pentru că sufletul tău a meritat tot binele din lume- de asemenea, să nu fii dezamăgită de Scarlett, acum este o fată bună, iar viața i-a pus muuulte piedici. Ashley este fericit, draga mea, încă te iubește. Te iubește mai mult decât oricine și decât orice. Să fiți fericiți împreună și acolo!

                                                                                                                                          Cu toată dragostea pentru Melanie, un dans frumos,
Andrei

Ashley, Rhett,

  Pentru domnii anilor Tarei- pământ crud și neîmblânzit! Tot respectul, domnii mei!

Voi cărei cărți i-ați face o declarație? Un 14 februarie liniștit!