Colecția de cărți educative „Academia Copiilor Isteți”

Ca de obicei, Editura Litera lansează o nouă serie de cărți cu activități educative pentru copii cu ajutorul cărora cei mici pot învăța noțiuni elementare de matematică, limba română, desen prin metode de lucru noi și atractive.

Înainte de începerea noului an școlar, volumele cu personaje Disney îi așteaptă pe copii în librării. Acestea conțin activități distractive și jocuri interactive ce îi apropie pe copii de noțiunile elementare pe care le vor folosi în clasa I. Activitățile ordonate progresiv, în funcție de cunoștințele asimilate, și prezentate de eroii îndrăgiți ai desenelor animate preferate, sunt menite să trezească interesul copiilor pentru învățare. Jocurile, lucrul cu planșe detașabile, diploma finală acordată pentru rezultatele obținute în rezolvarea tuturor exercițiilor vor asigura adaptarea lor la primii ani de școală.

Primele volume ale colecției „Academia copiilor isteți” sunt: Prima mea carte de matematică, Învățăm scăderea, Învățăm adunarea, Învățăm să numărăm, Prima mea carte de limba română, Prima mea carte de desen, Ne jucăm și decupăm.

Litera a dezvoltat pe parcursul anilor numeroase colecții de cărți educative pentru copii: „Copilul deștept”, „Școala celor șapte pitici”, „Biblioteca pentru toți copiii”, „Disney english”, „Citesc și mă joc”, caiete de lucru, caiete de vacanță, enciclopedii și dicționare.

 

Toată stima pentru o editură care se implică în asemenea proiecte frumoase; o editură serioasă și de top. Felicitări! 

 

De zece ori pe buze, de Adina Rosetti - Recenzie

Adina Rosetti, născută în 1979, are, la un mic calcul matematic, 36 de ani, în timpul dominației comuniste, într-o Românie care cunoștea, deopotrivă, ordinea muncii și haosul privării opiniei. A făcut studii economice, apoi un curs postuniversitar de jurnalism. Din 2004 a început să scrie articole şi reportaje la revistele „Dilema Veche”, „Dilemateca” şi „Time Out”, iar în 2008 a devenit redactor la revista „ELLE”. În 2007, a primit premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007” (secţiunea Cultură). În 2010, a publicat romanul „Deadline”, considerat de critici unul din cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani.

Copilăria, poate una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții noastre. Să trecem peste frăgezimea trupului, cruzimea oaselor și adierea nemlăduită a viscerelor, și medităm asupra acestei condiții a copilului, cu toată convingerea lui că, la acea vârstă, totul este posibil. Și, deși i se pare că totul este posibil, totuși îi este frică să se avânte cu capul înainte, ezită și se teme de eșec. Copilul este unul dintre cele mai frumoase creații ale lui Dumnezeu, și are capacitatea ca, chiar și pentru câteva clipe, încă să trăiască încercările deosebite ale mirării. A fi copil înseamnă a fi cât mai aproape de perfecțiunea divină a unui suflet și, totuși, ar trebui să realizăm că într-un trup mic, într-un trup firav, unduitor și însiropat, există la fel de multă trăire, chiar și mai multă, decât în trupul unui adult.

După succesul romanului „Deadline”, apărut în 2010, anul acesta Adina Rosetti ne-a încântat cu un alt roman, „De zece ori pe buze”, roman care a consacrat-o și mai puternic pe autoare printre scriitorii mei preferați. Dacă în „Deadline” am fost surprins de veridicitatea cu care autoarea scrie, cu verosimilul pe care-l creionează între pagini, naturalețea cu care povestește anumite situații, simetria dintre replici, modul în care enumeră fără să plictisească, construcția personajelor și localizarea lor în spațiul bucureștean, în „De zece ori pe buze”, pe lângă toate acestea, am fost surprins de fanasticul cu care autoarea prezintă viața unor copii simpli, de naturalețea cu care le surprinde emoțiile, fie triști, fie nostalgici, nervoși, disperați - lucru care mi se pare extraordinar de greu de redat, și care reiterează, de fapt, sensibilitatea personajelor și, referitor la autoare, faptul că, mamă fiind, cunoaște deosebit de bine această lume și, mai ales, reușește s-o surprindă în paginile prozei pe care a scris-o. O autoare foarte inteligentă, cu un stil inconfundabil, care știe cum să se joace cu verbul și cum să își aleagă cuvintele, consacrându-se într-un stil de care cu siguranță te vei îndrăgosti. Eu, unul, abia aștept următorul ei roman, deoarece acesta este o adevărată reușită a literaturii românești.

În acest volum, Adina Rosetti schimbă genul și, de data aceasta, romanul ei se constituie în mai multe povestiri de proză scurtă, și anume opt, a căror subiect se învârte în jurul unuia dintre cele mai dificile lucruri de abordat, după părerea mea, în literatură: copiii. Cu toate acestea, nu poți să nu rămâi pur și simplu surprins de ușurința cu care autoarea, cunoscând perfect această lume dominată de joc, de umor, nostalgie, de-a v-ați ascunselea, șotron, reușește să creeze lumi în care simți acea reverbare a copilăriei poate demult apuse, acel suflu cald, prietenos ca după ce ai scăpat urma, acea lume plină de magie și de posibilități, cu pudoarea copilărească și sentimentul unei iubiri pătimașe, puterile; și, totodată, autoarea creează întotdeauna un decor propice desfășurării copilăriei, uneori fantastic în sensul surprinderii unor aspecte ca un intro într-un stil al realismului-magic, un decor departe de civilizația plină de nebunie, agitată, în goana după material și lucruri firești și simple. 

Poveștile surprind viața unor personaje, cu toate trăirile lor, dezamăgirile, încercările pe care le au, dorințele, privirile pătimașe, aspirațiile puerile, contradicțiile lor și convingerile acestora asupra anumitor aspecte ale vieții. Personajele ori sunt îndrăgostite până la patimă, ori trăiesc într-o tristețe pe care doar ploaia diluviană o poate alina, personajele ori cântă de fericire, joacă mingea și mănâncă bomboane însiropate, ori sunt nostalgice, sensibile și au satisfacții imprecise. Toate acestea se unesc într-o proză de o sensibilitate acută, în care personajele pur și simplu par tridimensionale, gata oricând să pășească din paginile cărților și să se joace, cum știu ele mai bine, în camera ta, în tramvai, în tren, în parc, oriunde ai putea fi citit acest roman extraordinar. Replicile lor sunt calculate, au acea exprimare de copil care place oricui, fără valori stilistice prea încărcate, fără plictiseli de ordinul exagerării, iar redundanța relativă, destul de rară și care, de altfel, se vrea în cadrul acestor replici, reprezintă un punct în plus pentru autoarea care știe cum să facă decursului unui dialog că curgă fluid și lejer.

Aceste proze încântătoare reiterează copilăria, cu toate emoțiile ei, sărutările furate pe ascuns, jocurile de-a baba oarba și șapte pietre, cu acele zâmbete pe chipurile tuturor și satisfacția învingătorului, minciunile nevinovate și secretele ascunse, dar și invocările unor spirite cum ar fi Eliade (cred că autoarea are o plăcere pentru acest autor cum, de altfel, și eu am), jocuri sinistre, nepotrivite, toate conturând caracterul naiv, cercetător, labil al copilăriei. Personajele încearcă să descopere lumea în care trăiesc, să analizeze determinările societății în care acestea se află - și aici poate ar trebui să menționez că, precum și în „Deadline”, acțiunea este plasată în timpul comunismului, cu micuții pionieri, uniformele obligatorii și principiile specificie -, și poate reușesc, într-o măsură, însă niciodată în totalitate.

Micuțele povești de dragoste au fost spre satisfacțiea mea exclusivă. Mi-a plăcut extraordinar naturalețea autoarei, felul în care a surprins gradația sentimentelor, de la micuțe strângeri de mână, atingeri de brațe, până la sărutări pe obraz și, apoi, „de zece ori pe buze”, ca o împlinire firească între două trupuri, zece, un număr perfect, devenit lait-motiv al prozei lui Rosetti. Am fost departe de poveștile de dragoste tipice, clișeice dintre alte personaje ale literaturii contemporane (și, ce surpriză, nu-mi vine niciuna în minte), dar sunt sigur că n-am să uit prea curând poveștile presărate cu sensibilitate, cu pudoare, candoare pe care Adina Rosetti le-a creionat cu atâta măiestrie și, se vede, dragoste. O evadare în trecutul frumos, poate care apune prea devreme, în acea perioadă minunată a vieții în care ne pregătim pentru ceea ce urmează să devenim: un ritm de inimi slăbite de viață, cu aceleași bătăi egale și nepăsătoare, un puls împăienjenit și nedemn.

Ca să vorbesc de stilul autoarei, hmm, nu știu sigur ce să vă spun. Ideea este că trebuie s-o citiți, neapărat, mie așa mi-a lăsat impresia, deoarece are un fantastic localizat, frumos, habar n-am cum să-i spun pentru că atrage și, Doamne, pare atât de firesc în stilul pe care autoarea-l are, o naturalețe care m-a convins că Adina Rosetti posedă niște cunoștințe și are în spate niște studii, o scriitură într-un condei inteligent, deloc chinuit sau superficial. Toate povestirile mi-au plăcut, din toate am învățat câte ceva și acum, dacă privesc retrospectiv în spate, îmi dau seama că acest roman este despre viață, despre prietenie, despre iubire și mister, despre curajul de a înfrunta, de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri, și, în finele ei, despre dragoste și despre „de zece ori pe buze”.

Am selectat niște fragmente care mie mi s-au părut relevante pentru stilul autoarei, am să vi le las mai jos:

„Ochii Verei mimau indiferența, privirea ei zbura absentă peste masă, peste oameni, părând că așteaptă să întâlnească ceva misterios, vocea ei nu avea niciun ton, ceea ce în lumbajul sucit și metafizic al femeilor înseamnă supărare, înseamnă fă-ce-vrei-dar-ai-grijă-ce-faci, dacă nu alegi corect, vei avea de suferit, îmi vei zdrobi inima și vei plăti pentru asta. Fiecare femeie își pedepsește bărrbatul nepriceput în felul ei, unele aplică tratamentul tăcerii, altele, deopotrivă, țipă și zbiară ca niște furii dezlănțuite, altele îți râd în față cu ironie și dispreț, altele, pur și simplu, se duc cu alții, ceea ce nu era cazul Verei - Radu era sigur de asta.”

„(...) Mă vedeam de-acolo, de sus, singură între copiii ăia, mă rușinam brusc de codițele mele școlărești, îmi descopeream dorințe pe care nu le mai avusesem până atunci. Habar n-aveam cum e să fii frumoasă, dar îmi imaginam că probabil radiezi, pur și simplu, plutești cu toată ființa, te desprinzi de pământ - dar nu așa cum pluteam eu, cu doar o parte din mine, ci cu totul, cu trup și suflet în deplină armonie - și-ncepi să zbori prin lume, de parcă ar fi numai a ta, începi să plutești senină printre oameni și lucruri, fără ca nimic să te poată trage înapoi, către pământ. Era foarte limpede că eu nu aveam să simt niciodată așa ceva.”

„(...) Aplecându-se și mai mult spre mine, atât de mult încât îi simțeam răsuflarea fierbinte deasupra buzelor, Robert mi-a atins ușor păruș și, cu glas șoptit ca să nu-l audă ceilalți, mi-a spus că i se par foarte mișto codițele mele de tocilară.”

„Uneori, oamenii... După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Dar de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii? Dar de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Apoi o întreb pe mama lu' și mama lu' Sonia începe la fel. Uneori oamenii... Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Dar de ce? Pentru că se ceartă? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii. Dar de ce: Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di-vor-țea-ză. Este ceva ce se poate întâmpla oricând.”

„Și actele cădeau mereu de pe masă, foile zburau în aer, un fel de furtună de foi se stârnise în cameră și prin furtuna aia albă, ca ninsoarea, mami îl vedea pe tati și tati o vedea pe mami și foile nu mai erau foi, erau porumbei albi care zburau spre cer, erau confetti de sărbătoare, erau baloane de petrecere, iar ei nu divorțau, ci se căsătoreau din nou, stăteau pe treptele unei biserici și zâmbeau fericiți, ținându-se de mână, și mami era cea mai frumoasă mireasă, și tati cel mai frumos mire, și toată lumea aplauda, și foile și porumbeii și baloanele s-au oprit o clipă din zbor și-au rămas toate suspendate atunci când mami și tati s-au sărutat așa cum se sărută prințesele din desene animate cu prinții care le salvează, înainte să trăiască fericiți până la adânci bătrânețe, numai că în clipa aia s-a întâmplat ceva îngrozitor.”

Povești despre familie, despre dragoste, despre copii, despre trădări. Un roman pur și simplu genial, l-am răsplătit cu cinci steluțe pe Goodreads. Părerea mea este că avem nevoie de mai mulți autori cum sunt Adina Rosetti, autori care nu se depărtează de localul țării noastre, de jocurile care ne-au împlinit copilăria, de tradițiile noastre, de țara noastră pe care din ce în ce mai rar o aud prin cărți, de locul în care ne ducem traiul. Ar trebui, dacă dorim o literatură autentică, să rămânem în granițele țării și să vorbim despre noi, despre țara noastră, despre ce înseamnă să fii român, cu toate principiile noastre. O carte plină de umor, de lirism autentic, o carte fascinantă și sensibilă. V-o recomand cu mare drag!

Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI  la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. De asemenea, la aceeași editură a apărut și volumul „Deadline”, tot de la aceeași autoare. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile. Lecturi plăcute și un week-end liniștit!

Leapșa: Summer and Books!

Salutare,

Am primit o leapșă drăguță de a Simina, o găsiți și pe-a ei aici. Întrebările sunt foarte frumoase și abia aștept să răspund cerințelor. Așadar, să începem!

1. E vară, ai nevoie de un suc rece. Să spunem că nu ai nimic la îndemână, rece și de băut, dar ai o carte răcoritoare, plină de vitalitate și de suspans. Care ar fi aceea?

Hmm, ar fi grav să fie vară și să nu am ce să beau rece. Dar cu o carte poate ar trece. Să mă gândesc, să mă gândesc. „Camera întunecată”, de Johan Theorin? Cred că asta ar fi. Sau „Perfecțiune”, de Julie Metz.

2. Să spunem că biblioteca ta are nevoie de o restaurare. Fă o poză bibliotecii tale, atașeaz-o acestei cerințe și spune-ne care ar fi detefctul ei. (poți atașa doar o parte dacă dorești).

Poftim o poză cu 20% din biblioteca mea, pe raftul de mai sus îs două rânduri de cărți. Nu am postat o poză integral pentru că trebuie s-o rearanjez și să schimb rafturile. De asemenea, nu-mi dau seama încă ce caută decorurile acelea acolo. Nu-mi place să fie totul pus așa, îmi place ca rafturile să fie curate și numai cu cărți! Cred că de vină e ora târzie la care am făcut poza. Defectul ei cred că ar fi faptul că nu am îndeajuns de multe cărți de buzunar ca să completez un raft doar cu ele. Îmi mai trebuie câteva!

3. Ai o soră/frate pasionat/ă de cărți? Dacă nu, ai dori să fie pasionat/ă de cărți?

Am o soră mai mare care nu prea e pasionată de cărți. Ea e în latura mai matematică a familiei (bine, și eu îs la mate-info, iar asta nu schimbă cu nimic lucrurile), dar ea e cu economia, chestii dintr-astea plictisitoare de birou. Și da, probabil aș fi vrut, și într-o măsură nu, pentru că apoi mi-ar fi umblat prin cărți. Oricum, odată, când a venit acasă, a crezut că s-a mutat biblioteca la noi văzându-mi colecția.

4. De când ai devenit pasionată de cărți, și de ce?

Citeam și când eram mai mic, cred că de prin clasa a V-a am început să vizitez biblioteca de la noi, iar prin clasa a III-a, a IV-a, aveam la școală o micuță cutie cu cărți de unde îmi luam și citeam. Începând cu clasa a IX-a am început să citesc mai des și, de altfel, să-mi cumpăr cărțile pe care le citesc, pentru a le avea și eu. Din plăcere și pasiune!

5. Ai cunoscut mulți oameni de când ai blogul?

Sincer, cred că da. Am cunoscut o mulțime de oameni frumoși și foarte frumoși. Oameni cu care îmi pot împărtăși plăcerile, doleanțele, recenziile, noutățile, colaborările, eșecurile, tot ce înseamnă să fii blogger: plăcerea de a te dezvălui lumii și de a împărtăși cu ceilalți o bucățică din tine. Cred că mi-ar face plăcere să cunosc asemenea oameni și în realitate, dar niciodată nu știi!

6. Colegii de școală și profesorii, cunoscuții și rudele știu despre blogul tău?

Colegii mei știu, marea majoritate, și nu se sfiesc să-mi spună că e „foarte tare ceea ce fac” și mă felicită. De când am dat un interviu pentru revista școlii, legat de blogul meu, au aflat și profesorii. Cea mai încântată e doamna de geografie, o profesoară super, care mereu mă tachinează - în modul ăla bun - legat de blog. Spre exemplu, odată am luat două note foarte bune, iar ea zis: „Gata, Andrei, te duci acasă și scrii pe blog acolo că doamna Grozavu e cea mai bună profesoară de geografie”. E „grozavă”, vreau să zic! (chuckle) Oricum, blogul acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat!

7. Spune o carte cu o copertă extrem de roz.

„Descâlcitorul”, de Mircea Moroianu. E un roman foarte bun, vi-l recomand!

8. Asculți muzică ? Care sunt artiștii și melodiile tale preferate?

Sincer, ascult, chiar dacă nu mă omor. Habar nu am dacă am un artist peferat. Melodiile mele preferate le aud, cel mai adesea, la Eurovision sau la coloanele sonore de la filme. Ador melodiile la vioară, Doamne, îs geniale. Printre artiști mei preferați sunt Evanescence, Passenger, Adele, Dulce Pontes, Rachel Portman, Lindsey Stirling, Valentina Monetta, Lisa Angell și cred că ar mai fi.

9. Dorești să scrii cărți?

Sau dacă nu „cărți”, măcar „o carte”. E visul oricărui cititor! :) 

10. Să vedem dacă ești ordonată. Fă o poză unei părți din camera ta, chiar acum.

Pot lăsa o poză cu scrisul meu. E cam același lucru!

11. Ești pasionată de limbi străine?

Păi știu franceză (chiar dacă doar s-o înțeleg, deși am făcut la școală cam șapte ani), engleză și germană. Cea din urmă vreau s-o învăț cât mai bine, iar engleza e la ordinea zilei, nu mi se mai pare ceva prea special în a o ști. În ziua de astăzi, mai toți știu o boabă de engleză.

12. Au existat vreodată persoane care să te facă să nu mai citești?

Oh, nu, Doamne ferește. I-aș extermina zâmbind! :) 

13. Cu ce limbă străină, sport, activitate, mâncare, sau om ai asemăna cititul?

Aș asemăna cititul cu un sport pentru mine, pe care-l practici din plăcere! 

14. Spune-ne 20 de lucruri ciudate sau interesante despre tine.

• Nu știu dacă sunt o persoană interesantă, dar ciudat clar sunt;
• O iubesc pe Kate Winslet, încât să ajung chiar să am vise neortodoxe cu ea;
• Am ochii albăstrui-verzi, depinde de lumina zilei care culoare e mai pronunțată;
• Îmi place să fac sport;
• Ador dramele și de multe or mă uit la unele doar ca să simt acea tristețe apăsătoare;
• Am zis că-s ciudat, nu?!
• Aș vrea să călătoresc în toată lumea;
• Vreau să devin medic, chirurg estetician;
• Vreau să-mi fac luna de miere în Egipt și nunta vreau să fie discretă;
• Nu-s homofob, deci nu-mi rănesc masculinitatea cu așa ceva;
• Îs foarte ambițios în anumite privințe și sunt ambiționat de cele mai stupide lucruri;
• Mereu îmi setez limite, chiar și cele mai mici lucruri, pe care vreau să le depășesc;
• Vreau să dorm sub stele;
• Vreau să am o țestoasă;
• Aș fi vrut să fiu actor sau cântăreț;
• Sau sportiv de performanță, să reprezint România la Jocurile Olimpice;
• Ador sportivii români;
• Urăsc pițipoancele de la televizor; de fapt, nici nu mă uit la TV, dar știu că sunt acolo;
• Ador seria „Lord of the rings”, „The hobbit” și pe Legolas;
• Am un tricou dedicat lui, pictat manual;
• Aș vrea să scriu o carte;
• Poate chiar fac asta;
• Nu știu cât am scris, dar mă opresc aici lăsându-vă în dilemă.

15. Ce zodie ești ?

Sunt născut pe 1 februarie, deci vărsător.

16. Ce fel de elev ești?

Sunt un elev cu capul pe umeri, deși mai calc și eu greșit din când în când. Totuși, nu găsesc în școală ceea ce am eu nevoie pentru a-mi urma visurile. Trage de noi din toate părțile. Într-un mod ideal, școala ar trebui să-ți pună la dispoziție resursele necesare de care ai nevoie pentru a-ți urma scopurile și de le împlini, în cele din urmă.

15. Atașează o poză cu multe dintre cărțile tale (aranjate în ce fel vrei tu, absolut oricum).

Nu am poze cu biblioteca mea. E secret de stat, dacă vreți să le furați?

16. Atașează o poză cu tine și cartea preferată.

Aș atașa dacă aș avea.

17. Ai un animal de companie? Atașează o poză cu el.

E mai veche, ce-i drept. Dar stă la poză!

18. Atașează o poză amuzantă.

Eram în camera mamei!

19. Atașează câteva poze cu desenele tale.

Fac niște desene „grozave” în Paint, în ora de informatică!

20. În încheiere, ce dorești să le transmiți cititorilor tăi?

Că le mulțumesc pentru prezența aici și le doresc lecturi plăcute și numai bine. Dau leapșa mai departe lui Duduș, Dreams have wings, Rosia Lady, Ely, Ozy! Și tuturor celor care vor să se distreze! Mulțumesc, Simina!

Lecturi frumoase și numai bine!

Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez - Recenzie

„Un veac de singurătate” este un roman scris de către câștigătorul Premiului Nobel în 1982, columbianul Gabriel García Márquez, roman care i-a adus de asemenea și prestigiosul premiu. Prima ediție a romanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 la Buenos Aires, Argentina, de ”Editorial Sudamericana”, cu un tiraj inițial de 8.000 de exemplare. Manuscrisele au ajuns la editură prin poștă, trimise de autor, în două părți. De la prima publicare a cărții și până în prezent, s-au vândut peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. A fost tradusă în 35 de limbi. Este una dintre cele mai traduse și citite cărți în limba spaniolă, de altfel. În timpul celui de-al patrulea Congres Internațional de Limbă Spaniolă care a avut loc la Cartagena, Columbia, în martie 2007, cartea fost cotată, după importanță, ca fiind a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după ”Don Quijote” al lui Cervantes. Dacă diverși critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se definește prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află, fără îndoială, opera în continuă evoluție a lui Gabriel García Márquez. „Un veac de singurătate” reprezintă o sinteză a tradiției literare hispanice și a temelor și tehnicilor moderne internaționale.

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. O capodoperă, pur și simplu, mă simt onorat să fi citit o asemenea carte și acum s-o recenzez pe blogul meu. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.

Titlul romanului, „Un veac de singurătate”, reiterează sentimentul plin de tragism, obsedant și negru al singurătății, sentiment pe care îl trăiesc toți membrii familiei Buendía, a căror poveste se desfășoară pe parcursul a șapte generații de existență, în toate aspectele vieții acesteia: încercarea de a deveni una cu spiritul, de a-și găsi ordine în minte și în suflet, în dragostea redusă la aspectul său teluric, pământean, carnal, în moartea rece în care nu se regăsește decât aceeași singurătate austeră, plină de angoasă. Acest titlu determină fluiditatea timpului în romanul scriitorului columbian: totuși, deși am crede că această poveste poate fi citită ca un progres liniar al unor generații (chiar dacă acest aspect este destul de greu de urmărit câteodată, date fiind numeroasele personaje, cu toate numele lor), sub aspectul unor evenimente și replici, pot fi luate în considerare atât destinele acestor personaje, cât și istoria orășelului peste care timpul își întinde aripile, Macondo - un sat columbian fictiv -, însă autorul, consacrându-se în stilul său caracteristic, oferă și alte valențe acestui concept: timpul este o metaforă și un fenomen circular etern, personajele trăind într-un cerc al vieții, lucru conturat și prin repetarea numelor și a caracteristicilor familiei Buendía, de-a lungul mai multor generații anumite personaje având aceleași trăsături, dobândite ereditar și viager, precum cele precedente: curiozitatea, dorința de cunoaștere, gândirea rațională, sentimentalismul, răutatea, bărbăția, brutalitatea, dar și o putere fizică deosebită, singurătatea, tăcerea și izolarea. Repetarea acestor trăsături conferă o ciclitate generațiilor, ca niște piese de domină a căror trăsături trec din descendenți în ascendenți. Este, de asemenea, o modalitate de a individualiza istoria orașului fictiv, în care „multe lucruri nu aveau nume și nu puteai decât să le arăți cu degetul”. Valența cea mai colorată a timpului se constituie în explorarea problemei eternului, al veacului trăirii, prin contextul mărginit al nemuririi trupești. Aici am putut observa numeroase imagini pur și simplu superbe, pe care le-aș rescrie separat într-un carnețel, cu timpul văzut ca o vegetație care-și întinde rădăcinile în sufletul pământului, crescând peste oameni și privându-i pe aceștia de libertate, de spațiu, iar apoi timpul văzut ca niște pânze de păianjen care pun stăpânire pe fiecare colț al casei, acoperind geamurile, cu carii care macină totul și în urma lor nu rămâne decât un praf timpuriu, care urmează să fie purtat de vânt. Credeți-mă, ce spun eu aici este o nimica toată pe lângă imaginile geniale pe care autorul le surprinde în text. Manifestându-și dorințele de singurătate și tăcere, membrii familiei Buendía se retrag în laboratorul de alchimie din casa lor, construit de Melchiade încă de la începutul poveștii și în care, parcă, timpul nu există în toată forța sa, laboratorul rămânând neschimbat de-a lungul timpului. Timpul văzut ca un fluture galben prins între paginile unei cărți, găsit și atins de persoana nepotrivită, care se preface în pulbere și dispare; de asemenea, acest fluture galben este adesea întâlnit în roman și are diferite semnificații: fragilitatea ființei, debordând de dorințe contradictorii, în dezacord cu condiția umană limitată, timpul care zboară egal deasupra tututor, măsurător și aducător de moartea, dar și ca simbol al iubirii greu de atins și fragile, care proiectează ființa într-un spațiu superior, al cosmosului.

Romanul surprinde cei o sută de ani, acel „un veac”, ai familiei Buendía, trăind în toată ascensiunea și prăbușirea pilonilor ei consolidați pe legături puternice de familie, pe solidaritate, prietenie și iubire. La începutul operei, ni se formează culoarea locală, trasându-se spațiul de desfășurare a acțiunii: satul Macondo, un sat fictiv, în care doar câteva case își găsesc singurătatea, dar care cu timpul începe să se dezvolte, concentrat mereu în jurul familiei Buendía, deoarece aceștia sunt primii locuitori ai acestui sat și, de altfel, întemeietorii acestuia - așadar, ei sunt punctul de convergență al întregilor acțiuni și intrigi. De aici, întreaga ciclitate a romanului fuzionează într-un realism magic uimitor: personajele moștenesc numele și înclinațiile familiale, idealurile, trăsăturile de caracter, valorile pentru care pledează, și parcă dezvăluie stiluri de viață care se repetă, într-o ereditate perfectă și simetrică. Totuși, personajele tind să se degradeze odată cu trecerea timpului, ca simbol al neputinței în fața rezonanței eterne și grave a anilor. Valența fantastică a satului fictiv Macondo este uimitoare, șocantă și, parcă, uneori prea suprarealistă pentru a putea fi veridică și credibilă: satul are de-a face cu insomnia care aduce, încet, încet, degradarea fizică, cu războiul care aduce calamitățile morții și ale bolii, cu ploile ca degradare diluviană a sufletului și a vieții, iar toate se combină într-un stil genial, într-o chimie sulfurică și incisivă, povestea fiind, totodată, o alegorie sub determinismul social și politic al timpului, cu toate convingerile lor - ale personajelor - mai mult sau mai puțin susținute.

Nu știu dacă aș putea vorbi despre personaje, la o adică. Vreau să spun că mi-ar fi destul de greu, chiar imposibil, să-l iau pe fiecare în parte; totuși, este îndeajuns să fii atent la primele două-trei generații, pentru ca mai apoi să-ți dai seama ce întruchipează celelalte, lucru dovedit de ciclitatea timpului despre care am vorbit mai sus. Mie mi s-a părut, subiectiv fiind, uimitor modul în care autorul a reușit să conducă toate aceste destine, să le traseze și să le descopere cititorului, ca un demiurg care știe să se joace perfect și în egală măsură - uneori - cu păpușele sale; un geniu desăvârșit care și-a meritat Nobelul într-adevăr. Dacă viața pesonajelor era, la început, austeră și simplă, odată cu trecereaa țiganilor prin Macondo, conduși de Melchiade (un personaj care mie, unul, mi-a plăcut enorm), oamenii cunosc noutățile lumii în dezvoltare: oglinzi, cooare zburătoare, alambic pentru aur sau hărți. Unele personaje, José Arcadio Buendia spre exemplu, doritoare de nou și cuprinse de acestă febră, caută cu tenacitate și meticulozitate planuri prin care pot profita de aceste lucruri care acum li se pun la dipoziție: lucru tragic, pentru că are să descoase echilibrul cândva sudat de primitivismul acestei civilizați conservatoare, păstrătoare a tradițiilor și a formei, a semănatului și dezvoltării rurale calculate. Odată cu începerea ploi care durează ani în șir, totul din sat se transformă, redevine altceva, ca simbol al dezvoltării (sau, dimpotrivă, al regresului) unui sat în care totul ar trebui să rămână la fel. Deși ploaia aceasta a adus apă murdară și numeroase inundații, în antiteză cu ceea ce urmează autorul creează o perioadă nesfârșită de secetă, iar totul devine deșertic, lipsit de culoare, pustiu. Un alt lucru care reiterează ciclitatea acestei lumi și care se va relua, mai târziu, în cartea lui Gabriel García. 

Dacă stau și mă gândesc, romanul nu are un subiect principal, un schelet propriu-zis pe care să se construiască întreaga acțiune, întreaga desfășurare a acesteia. Este alcăuit din mai multe vertebre și regiuni, autorul columbian folosindu-și condeiul pentru a ilustra și a contura faptul că, într-o societate dominată de evoluția tehnologică firească și exhaustivă, ar trebui să fim atenție și la propria noastră istorie, la ceea ce ne-a adus în acest prag, oferindu-ne prilejul de a putea avea tot ce avem sau tot spre ce aspirăm, pentru că, altfel, am putea suferi din cauza acestor lipsuri legate de istoria omenirii.

 

Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea acelei femei care mănâncă pământ, de parcă și-ar putea trimite dragostea prin huma pe care calcă, imaginea acelui om care a fost legat afară, în ploaie, din cauza brutalității cu care se comporta, Melchiade întorcându-se din morți din cauza singurătății reci pe care n-o putea accepta; toate sunt pur și simplu uimitoare, îți dau de gândit și nu ai să poți uita prea curând totul. Deși sunt aproape cinci sute de pagini, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de „Culoarea sentimentelor” de Kathryn Stockett (recenzia aici) și „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Deși am vrut să sar peste partea cu fragmentele, având în vedere că recenzia este deja destul de lunguță, am să vă prezint niște fragmente care mi-au plăcut mult (la îndemnul unei prietene, că, deh):

„Nopțile înfricoșate ale copilăriei se mărginiseră la ungherul acela, unde rămânea nemișcat până la ora de culcare, asudând de spaimă pe un taburet, sub privirea vigilentă și glacială a sfinților pârâcioși. Era o tortură zadarnică, fiindcă chiar de pe atunci era terorizat de tot ce-l înconjura și era pregătit să se teamă de tot ce avea să întâlnească în viață: femeile de pe stradă, care stricau sîngele de neam, femeile din casă, care nășteau copii cu coadă de purce; cocoșii de luptă, care provocau moartea unor oamni și mustrări de cuget pentru tot restul vieții; armele de foc, care numai dacă le atingi te ș condamnau la douăzeci de ani de război; acțiunile nechibzuite, care nu aduceau decât la dezamăgire și la nebunie, și, în sfârșit, tot ce crease Domnul în nețărmuita lui bunătate și care fusese pervertit de diavol.”

„(...) fiindcă aici până și lucrurile tangibile erau ireale: mobilele care se desfăceau când te așezai pe ele, gramafonul stricat în interiorul căruia era o cloșcă, grădina cu flori de hârtie, calendarele din anii dinaintea scrisorii companiei bananiere, tablourile cu ilustrații de cupate din reviste care nu s-au publicat niciodată. Până și micuțele târfe sfioase care veneau de prin vecini când patroana le anunța că sosiseră clieni erau pură invenție. Apăreau fără să salute, cu rochițele înflorate de pe vremea câd aveau cu cinci ani mai puțin, și le scoteau cu aceeași inocență cu care și le puseseră, iar în paroxismul dragostei exclamau uluite ce îngrozitor, uite cum cade tavanul! și îndată ce își primeau pesoul și cei cinzeci de centavos îi cheltuiau pe pâine și pe o bucată de brânză pe care li le vindea patroana, mai zâmbitoare ca oricând pentru că numai ea știa căă nici mâncarea nu e adevărată.”

Macondo este un spațiu sacru, cu toate fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile și disperările, speranțele oamenilor care-și duc „veacul de singurătate” pe acele plaiuri crude și abia îmblânzite, este spațiul mitic, teitoriul predigios unde fantasticul, irealul se îmbină cu realitatea, relevându-se în viața de zi cu zi a personajelor și în întâmplările acestora (ne)firești. Totuși, „întregul demers narativ sugerează idea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată naratorul, «mai curând decât un loc pe lume, Macondo este o stare de spirit».”

Vă recomand romanul cu drag, ”is a must” pentru oricine. Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Un veac de singurătate” de aici, cu o reducere de 49%. Trebuie neapărat să profitați de ofertă, credeți-mă! De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o zi răcoroasă să aveți!

Mult așteptatul volum „Cartea vieții” de Deborah Harkness!

„În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă  în cursul cercetărilor ei un manuscris alchimic – Ashmole 782 – aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana a renunțat de mult la moștenirea familiei sale în favoarea cercetării universitare și a unei vieți obișnuite, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale deopotrivă demoni, vrăjitoare și vampiri. Printre ei se află și Matthew Clairmont, un vampir genetician pasionat de teoriile lui Darwin, pe cât de periculos, pe atât de enigmatic. Relația care se înfiripă între cei doi amenință să spulbere pacea fragilă care domnește de secole în lumea lor. O poveste romantică sofisticată și plină de suspans îi unește în încercarea de a descoperi secretele manuscrisului, între ale cărui pagini se află cheia unui trecut misterios și a unui viitor nesigur.” 

Cumpără romanul de pe site, cu o reducere de 50%, de AICI.

„Dragostea lor este mai puternică decât legea, decât timpul, decât viața însăși.

Porniți într-o călătorie prin timp la capătul căreia speră să găsească nu doar cartea pierdută a vrăjitoarelor, ci și sursa neobișnuitelor ei puteri, Diana și Matthew ajung în Anglia elisabetană, într-o lume a spionilor și a uneltirilor în care primii ghizi le sunt vechii prieteni ai vampirului, straniul grup de personalități literare, științifice și politice ale epocii cunoscut sub numele de Școala Nopții. Pe măsură ce pânza de minciuni pe care o reprezintă trecutul lui Matthew se strânge în jurul lor, Diana și iubitul ei ajung în Franța, apoi în Boemia, la curțile celor mai importanți monarhi ai lumii. Pentru Matthew Clairmont călătoria în timp nu-i lucru ușor, așa cum nici Dianei nu-i e simplu să afle cheia moștenirii sale și să elibereze adevărata forță ce zace în ea.
O sinuoasă călătorie a cunoașterii, în care alchimia, magia și istoria dau naștere unei profunde povești despre dragoste, pasiune, legături de sânge.”

Comandă cartea de pe site cu o reducere de 50%, de AICI. 

”În căutarea tainei pe care vrăjitoarele au ascuns-o timp de secole.

Proaspăt întorşi din călătoria în timp ce i-a purtat până în Anglia anilor 1590, Diana Bishop şi Matthew Clairmont sunt așteptați de vechi prieteni, dar şi de noi ameninţări. Vestea că Diana urmează să nască gemeni este primită cu entuziasm, dar şi cu îngrijorare. În timp ce Diana trebuie să-şi apere poziţia în mijlocul complicatului neam de Clairmont, păstrând totodată secretul asupra adevăratei naturi a puterilor ei, Matthew îşi vede propriile taine scoase la lumină atunci când Benjamin, fiul pe care îl credea pierdut, revine în viaţa lui cu gânduri negre şi o puternică dorinţă de răzbunare.

Singura cale de a-şi ocroti familia şi prietenii rămâne reîntregirea misteriosului manuscris Ashmole 782 şi descifrarea conţinutului său. Strângând în jurul lor vampiri, vrăjitoare, demoni şi chiar oameni, Diana și Matthew se lasă conduşi de scrierile străvechi, dar şi de ştiinţa modernă, într-o palpitantă aventură a cunoaşterii la capătul căreia vor afla cine sunt cu adevărat.”

Comandă și al treilea volum, apărut de curând, cu o reducere de 20%, de AICI. 

Voi ați citit această serie? Ce părere aveți? Mie mi se pare interesantă, atât din auzite cât și din ce am citit, așa că aș vrea s-o încep! Și volumele arată foooarte bine, estetic vorbind, sunt cartonate și atrag cititorii. Lecturi plăcute!