Aventurile unei prostituate de lux bucureștene, de Belle de Nuit - Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 240

Postfață: Dan Sociu
Rating: 4 steluțe din 5

Nu toate cărțile sunt făcute pentru Nobel. Nu toate cărțile se vor premiate cu Pulitzer - sau, de fapt, toate se vor, dar nu toți scriitorii trăiesc cu speranța, certitudinea că scriind cartea respectivă se vor bucura de notorietate și premii. Unele cărți sunt făcute ca să fie citite și atât - citite din plăcere, din lipsă de ocupație. Uneori, de fapt, chiar simți nevoia să citești o carte care să te relaxeze, care să fie ușoară și lipsită de substrat, de înțelesuri, metafore, ambiguități, interpretări.

În mai 2006, Editura Trei a publicat o carte ce avea să se bucure de un mare succes de piaţă, nu numai în Marea Britanie, ci şi în România: „Belle de Jour. Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze”. Cartea cu pricina provocase deja scandal în mediile literare engleze, care încercaseră în zadar să o „repereze” pe enigmatica autoare a unui text atât de îndrăzneţ şi picant.
Se pare că poveştile atrag după ele alte poveşti: în octombrie 2006, editura a primit un fragment care se intitula, nici mai mult, nici mai puţin: „Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene”. Autoarea mărturisea pasiunea pe care i-o stârnise lectura lui „Belle de Jour” şi imboldul pe care l-a avut de a crea o replică românească. Ideea ar fi rămas la stadiul de şotie, dacă nu ar fi devenit de fapt o capcană, de îndată ce s-au lăsat, la rândul lor, captivaţi de cele câteva pagini primite şi citite. Misterioasa autoare a propus editurii un pact pervers şi, se pare, irezistibil: „continui să scriu dacă îmi publicaţi cartea, nescrisă încă, dar care promit să fie gata până la sfârşitul anului”.
Lucrurile au decurs aşa cum a vrut ea, așadar.

Nu știu, pe mine mă amuză ce scrie mai sus. De fapt, chiar este amuzant. La o adică, cum ar fi să intru pe mail în acest moment și să văd că o femeie (sau poate un bărbat) îmi destăinuie pasiunile ei cele mai ascunse, îmi scrie despre aventurile pe care le-a avut cu inșpe mii de bărbați, îmi scrie despre nopțile pierdute prin cluburi, prin case străine, în paduri bordate și mirosind a alcool. Ar fi straniu și, totuși, m-ar încânta ideea. Nu-s pudic, subiectul sexualității nu m-a deranjat niciodată, fiindcă mereu am văzut acest act al acuplării drept o nevoie biologică, un principiu al vieții atât timp cât se desfășoară în conformitatea a două trăiri la fel, a doi oameni care cu adevărat se iubesc și sunt gata să-și asculte nevoile unul altuia. Totuși, cartea lui Belle de Nuit depășește aceste granițe și, pe ici-colo, dă în jenant și în murdar. Am să vă spun de ce.

Am citit această carte după ce am terminat „Iubire”, de Toni Morrison. Recunosc, după ce am citit acel roman care m-a epuizat, am simțit nevoia să citesc ceva ușor, ceva lejer și departe de ce citisem în ultima perioadă. M-am uitat în bibliotecă și am luat acest roman. Simplu. O alegere din instinct, din inerție. M-am pus pe citit și mi-am dat seama că este o carte pe care aș putea-o citi-o făcând, în același timp, orice altceva: nu presupune o atenție exclusivă sau o concentrare ascuțită. Se citește și atât. Nu simți nevoia să te uiți înapoi, să reanalizezi, să recitești sinopsis-ul, să încercuiești, subliniezi, să ridici ochii în tavan și să-ți pui întrebări. Pentru că nu este o carte cu intrigă, acțiune, cu personaje prea complexe, cu conflicte. Este o carte despre o femeie care își petrece majoritatea timpului în paturile altor bărbați, și care își câștigă traiul din așa ceva, deși nu o recunoaște în roman. Poate sună frapant, deranjant, dar chiar n-am avut nicio problemă în a citi așa ceva. De fapt, chiar mi-a plăcut și, raportând-o la ce-am mai citit din aceeași tagmă - literatură erotică - am răsplătit-o cu patru steluțe. Recunosc, scriitoarea mea favorită de literatură erotică este, exclusiv, Emmanuelle Arsan, a cărei inteligență mă surprinde de fiecare dată și care știe cum să-și dozeze cuvintele și valorile pentru care pledează. Dacă n-ați încercat-o, v-o recomand cu mare drag. 

În acest „jurnal”, Belle de Nuit povestește despre aventurile ei, în mare parte, dar și despre ceea ce înseamnă viața bucureșteană petrecută prin baruri, în fum de țigară și miros de bere, în paturi străine și reci, printre străzile pline de mizerie și gunoi. Totul este natural, de fapt, natural așa cum ar trebui să fie o asemenea decursul unui asemenea roman: fără trageri de păr, fără perdele, fără ascunzișuri și mascări. Belle de Nuit oferă totul pe tavă, oferă totul la dispoziția cititorului fără pic de pudoare și fără a trage cortina. Belle de Nuit nu se sfiește să vorbească despre partidele de sex pe care le-a avut, despre fetișurile care, zău, uneori chiar m-au șocat, despre principiile-i greșite și răutatea cu care, uneori, îi trata pe ceilalți. Colocvial, cu un argou foarte pronunțat, romanul ori șochează, ori te face să râzi, ori îți place, ori nu-ți place. Ori, în cele din urmă, este un amalgam din toate acestea. Cred că pentru mine a fost, da, cel din urmă - deși, trebuie să recunosc, unele pasaje și fragmente chiar m-au amuzat teribil de mult. 

Jenant și murdar. Da, uneori chiar mi s-a părut că am citit ceva ce, totuși, este prea deplasat și exacerbat. Am citit despre cât de mult sex a făcut ea, despre cât de mult îi plăcea, la ce intensitate gemea, câte calorii arzi în diferite poziții, bancuri dintr-alea pe care le găsești și pe net. Mi s-a părut oarecum de plâns, ca și cum autorul (sau autoarea) ar mai fi tras de niște pagini ca, la o adică, să fie mai multe acolo la manuscris. Nu știu ce să zic, părerea mea exclusivă. Murdar, eh, se înțelege ce vreau să zic prin asta, și ca să conturez am să vă prezint titlul unui fragment din carte: „Înghite sau te omor”. Mai e ceva de spus?

Dacă aveți un pudism pronunțat în a citi asemenea cărți, ei bine, nu v-o recomand, deși nu văd nicio problemă în a citi o carte erotică. Este rațional, biologic, logic, și aș mai găsi sinonime, dar ați înțeles ideea. Un roman pe care-l citești lejer, oricând, pe care-l poți abandona și reîncepe de la același capitol peste săptămâni, fără a te sinchisi să o începi iarăș de la capăt. Acțiunea e simplă, ștearsă, superficială, iar ceea ce contează în acest roman este sentimentul de relaxare pe care-l ai atunci când o citești. O carte „de umplutură”, ca multe cărți din ziua de astăzi, pe care o citești doar ca să iei o pauză de la adevăratele cărți și de la adevărații scriitori. Eu am citit-o rapid, iar unele pasaje le recitesc câteodată pentru că, într-adevăr, m-au amuzat și mi-au plăcut. 

Mulțumesc frumos celor de la Printre Cărți pentru romanul acesta. Vă recomand anticariatul cu mare drag, găsiți o groază de cărți la prețuri foarte mici și în condiții perfecte, ca noi. Găsiți mai multe detalii în ACEASTĂ postare. Vă recomand acest site, în primul rând, pentru prețurile enorm de mici: zău, unde ați mai văzut „Ce-am făcut când am tăcut”, de Andreea Esca, la 10 lei? Sau cărți scrise de Coelho care să nu depășească 12 lei? Și cărți de la Editura Trei, Litera, Rao, în condiții foarte bune, adică noi. Lecturi plăcute și o zi frumoasă!

Culoarea purpurie, de Alice Walker - Recenzie

Editura: Art

Traducere din limba engleză: Iulia Gorzo

Număr de pagini: 296 (hardcover)

Rating: 5 steluțe din 5

Premii: Pulitzer (1982) și National Book Award

Un roman incredibil, memorabil. Un roman pe care îl voi reciti în fiecare an, pentru a-i pătrunde esența cât mai bine. Un proverb parcă spunea că o nenorocire nu vine niciodată singură, iar această care se relevă întocmai, chiar de la începutul ei, în aceste cuvinte.

Am auzit de acest roman pe când urmăream un episod din emisiunea lui Oprah, în care ea însăși își povestea propria viață. Atunci, nu știu cum, a făcut referire la faptul că a jucat în filmul „Culoarea purpurie” și că știa, încă de la început, că acest film este făcut pentru ea: dat fiind faptul că și ea, de mică, a fost abuzată de către propriul ei tată și a fost nevoită să avorteze și să îndure o viață chinuitoare. Pe de altă parte, numele unui personaj, „Harpo”, citit de la coadă la cap reiese „Oprah”. De atunci știu că am vrut să pun mâna pe acest roman, însă îl găseam numai în engleză. Când am văzut că a fost lansat la Bookfest 2015, am zis că trebuie să pun imediat mâna pe el și să-l devorez. Ceea ce am și făcut!

Celie, încă de la paisprezece ani, începe să-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Încă de la paisprezece ani, ea, o adolescentă afro-americană, trăind în mediul ostil al Sudului de la începutul secolului al XX-lea, dă piept cu greutățile vieții: trăind în sărăcie, aceasta este abuzată de către propriul ei tată și lăsată însărcinată chiar de către acesta. După ce mama ei va fi murit, ea va fi nevoită să suporte pornirile tatălui său și să aibă grijă de ceilalți frați, până când, căsătorindu-se din obligație, va pleca departe de familie unde, crezând că și-a găsit în sfârșit locul pe acest Pământ, va trăi într-o relativă pace. Totuși, umbrele trecutului îi vor înconjura mereu amintirile precum o aură întunecată, iar inima lui Celie va tresări mereu la amintirea acelor vremuri chinuitoare, pline de abuzuri și suferință. Și, totuși, nenorocirile continuă să facă parte din viața ei chiar și acolo unde credea că, în sfârșit, îi este locul.

Deși ajunsă la o vârstă înaintată, date fiind împrejurările în care ea este nevoită să trăiască, Celie continuă să-i scrie lui Dumnezeu: îi scrie despre viața ei chinuitoare, despre soțul ei care o bate și o batjocorește, îi scrie despre copiii vitregi care râd de ea și nu-i arată niciun pic de iubire, îi scrie despre dragoste, despre suferință, despre aspirații și despre sora ei plecată în lume despre care nu mai știe nimic. Scriindu-i, Celie caută un răspuns la toate întrebările care o încearcă - neștiind că, de fapt, își pune tot mai multe întrebări -, caută o ceritudine a vieții ei scufundată în suferință și în tristețe, în lacrimi și în vorbe nespuse. Deși simte că existența ei pe această lume este de prisos, este sincopată, seacă, Celie își caută în rost în aceste pagini pe care le umple cu speranță și trăire, ca și cum întreaga ei existență s-ar rezuma la scrisorile adresate divinității.

Viața ei este un întreg deșert uscat și arid. Viața ei este plină de suferință, este plină de dezamăgire și fără urme de iubire. Celie nu trăiește. Celie doar supraviețuiește și își duce greutățile pe umeri-i gârboviți și întorși. Dar totul se schimbă atunci când în viața lui Celie apare draga și minunata de Scumpi, Shug Averey, o cântăreața ieftină prin baruri care îi redă acesteia încrederea și care reprezintă idealul perfecțiunii. Împrietenindu-se, Celie începe să simtă o dragoste justificată - mai mult sau mai puțin - pentru această Scumpi, despre care vorbește cu entuziasm, cu patos, vrând ca într-o zi să fie măcar o părticică din ce este ea. Rușinoasă, timidă, conformându-se cu împrejurimile secolului respectiv și cu credințele nescrise, Celie va ezita în a-i mărturisi dragostea lui Scumpi, de unde și drama existențială a acesteia: nu numai că se află în imposibilitatea de a-și dovedi iubirea, însă opresiunile apar și din partea familiei, a dorului pentru propria soră și, evident, a trecutului ineluctabil. Scriindu-i lui Dumnezeu, Celie se regăsește pe sine însăși, regăsește iubira, pacea, prietenia și adevărul, își scutură suferința de pe umeri și se lasă în voia destinului care o poartă către relevare, către sora pierdută, către copiii crezuți morți, către desăvârșire și, în sfârșit, fericire - la un moment dat, Celie începe să-i scrie și surorii sale pierdute Nettie, care ajunsă în Africa îi va povesti, mult mai elevat, viața pe care o trăiește și revelațiile pe care le are. Toată această dramă pe care ea o trăiește reprezintă o inițiere a femeii în tainele necunoscute ale vieții, un Bildungsroman memorabil al unei femei sfâșiate între dragoste și ură, între minciună și adevăr, suferință și împlinire.

Stilul lui Alice Walker este unul care atrage, chiar dacă este lipsit de podoabe literare, de metafore profunde și subtile - și chiar de lejeritatea frazelor. Ideea este că Walker vorbește exact precum personajul Celie, adică cu greșeli gramaticale și de exprimare, cu uscăciune în fraze și, uneori, chiar vulgar. Acest lucru conturează determinismul social al perioadei respective din comunitatea persoanelor de culoare, ceea ce potențează, de fapt, drama pe care Celie o trăiește. Totuși, romanul se citește ușor și la fiecare pagină simți drama pe care Celie o trăiește, vibrezi alături de aceasta și o simți zbătându-se între paginile cărții, ca un om de hârtie desprins din lumea noastră contemporană. Personajele lui Alice Walker sunt niște personaje simple, desprinse din viață, personaje curate care urăsc, care mint, suferă, plâng, ucid, fac greșeli și regretă ceea ce au făcut - prin toate acestea, personajele lui Walker seduc și atrag cititorul în această scriere numită „Culoarea purpurie”. Un roman sincer, un roman despre credință, despre păcat, despre ispășire și speranță. Brutal, crud, primitiv, dar debordând de dragoste și emoție.

Am selectat și niște citate, am să vi le prezint mai jos:

„Toată viața a trebuit să mă bat, zice ea. A trebuit să mă bat cu taica. A trebuit să mă bat cu frații. A trebuit să mă bat cu verii și unchii. O copilă nu-i ferită într-o familie de bărbați. Da n-am crezut niciodată c-o să trebuiască să mă bat în casa mea. Dă drumu la aer pe gură.

Mi-e drag Harpo, zice ea. Dumnezeu mi-e martor că mi-e drag. Da mai curând îl omor decât să-l las să mă bată. Acuma dacă vrei un fiu vitreg mort, mai sfătuiește-l tot așa. (...)

Tare mi-e rușine cu mine, zic. După ce Dumnezeu m-a biciuit și pe mine nițel. (...)”

„(...) Ne bate și pe mine, și pe copii. Numai că pe ei îi bate din an în paște. Celie, zice, adă cureaua. Copiii ies afară din odaie și trag cu ochiu printre crăpături. Abia mă țin să nu plâng. Mă fac lemn. Celie, îmi zic în gândul meu, ești un copac. Așa am aflat că la copaci le e frică de om.”

„(...) Da ce-a făcut Dumnezeu pentru mine? întreb eu.

Celie! face ea de parc-ar fi șocată. Ți-a dat viață, sănătate și o femeie bună, care te iubește la nemurire.

Da, fac eu, și mi-a dat un tată spânzurat, o mamă nebună, o secătură de tată vitreg și o soră pe care probabil n-o s-o mai văd vreodată. Oricum, fac eu, Dumnezeu ăsta de m-am tot rugat la el și i-am scris e bărbat. Și tot așa se poartă ca ăilanți bărbați de i-am cunoscut. Un neserios, un uituc, o secătură.”

„(...) pe lângă asta, Darlene se străduie să mă-nvețe să vorbesc. Zice că nu-i grozav să zici că «lu ăla». Se cunoaște imediat că ești de la țară. Dacă zici «lu ăla» când toți ăilanți zic «ăluia», te crede lumea proastă. Negrii te crede țărancă și albii se râde de tine.”

Un roman fascinant, un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate și care mi-a dat niște emoții incredibile. O carte foarte bună, care tratează mai multe probleme delicate și, totuși, foarte actuale: instabilitatea emoțională din cuplu, agresivitatea domestică, primitivă, trădarea, homosexualitatea, supunerea repetată din cadrul familiei, despre toleranța în echilibru și răbdarea de a îndura aceleași lucruri neprielnice ad aeternum, despre efectele rasismului și, în sfârșit, despre rasism și discriminare. O carte care trebuie, neapărat, (re)citită.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda „Culoarea purpurie” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și numai bine. 

Celie îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință. Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi dragoste. - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf

Celie îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință. Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi dragoste. - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf

Celie îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință. Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi dragoste. - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf

Oona & Salinger, de Frédéric Beigbeder- Recenzie

Editura: Trei

Traducere din franceză: Doru Mareș și Gabriela Riegler 

Număr de pagini: 304

Încercând să explice dispariţia temporară a lui Salinger pe parcursul anului 1953,  Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O’Neill. Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbour. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.

Frédéric Beigbeder a primit în 2003 Premiul Interallié pentru ”Windows on the World” și, în 2009, premiul Renaudot pentru „Un roman francez”. În anul 2000, romanul său ”99 francs” a înregistrat un succes uriaș, fiind ecranizat, șapte ani mai târziu, de regizorul Jan Kounen. „Dragostea durează trei ani” a fost ecranizat în anul 2012, în regia lui Beigbeder.

Am știut că îmi va plăcea această carte încă de când a apărut. Recunosc, mai auzisem de Frédéric Beigbeder ulterior, dar nu m-au atras titlurile lui. De altfel, nici de data asta nu cred că aș fi avut în vizor această carte dacă respectiva-i copertă nu m-ar fi atras într-un asemenea hal. Pur și simplu iubesc această copertă și, văzând-o, am avut o certitudine cum că sigur paginile ascund o poveste care-mi va fi pe plac. Și chiar așa a fost, fără să mă înșel nicio secundă: am citit acest roman aproape fără să mă opresc, fiindcă pur și simplu nu puteam să-l las din mână. Și la fiecare zece-douăzeci de minute închideam cartea și stăruiam în fața coperții. Habar n-am de ce, sper, totuși, să nu sune prea ciudat! Pentru că această copertă rezonează, pur și simplu, cu caracterul cărții, cu conținutul ei și cu viața care pulsează între pagini. Luând romanul în mână, simți neapărata nevoie să-l deschizi și să-i parcurgi conținutul. 

„Oona & Salinger” ne prezintă aparenta poveste de dragoste dintre două persoane diferite pe care viața, destinul le aduce împreună. Oona O'Neill este o fată rebelă, este o adolescentă de care te atașezi imediat ce apare în cadru, o adolescentă care-și petrece timpul savurând rumoarea vieții, ironia fină și gogomania bărbaților care-ar face orice pentru un sărut de-al ei. În cârdășie cu alte două prietene, Oona O'Neill pare că ar putea face totul cu viața celorlalți, iar Beigbeder conturează o imagine idolatrizată a acestei fete, văzută din ochii lui Salinger. Oona, împătimită a teatrului, lady a barurilor pătate cu whisky și a muzicii blues, în esență timidă și sensibilă, are o înclinație aparte pentru teatru și cuvinte, pentru artă și viață. De cealaltă parte, J.D. Salinger, scriitorul faimosului roman „De veghe în lanul de secară”, cu ceva ani mai mare decât ea, simte o atracție nebunească față de această creatură a Oonei pe care încearcă s-o descopere tot mai mult, căzându-i în mreje și încorsetându-se sub dragostea ei. 

Deloc neașteptat, odată cu trecerea timpului relația lor va înflori și cei doi vor ajunge să-și consume nopțile împreună, în același pat, dar într-o castitate care pentru Salinger este ucigătare și greu de înțeles. Totuși, însăși Oona, ani mai târziu, îi va curma controversa acelor nopți în care nu făceau dragoste și priveau către stele: „(...) eram prea timidă să-ți spun eu.” Amuzant, nu-i așa? Trăind într-o asemenea legătură, Salinger pare să fie mulțumit cu viața sa, iar Oona își fructifică, deși cam pesimistă, pasiunea pentru teatru, visându-se într-o zi o actriță de zile mari și cunoscută de toată lumea. Totul merge frumos, totul pare să fie însorit pe străduța dragostei lor, dar toate lucrurile frumoase au un sfârșit: chiar înainte de atacul militar dat prin surprindere din partea marinei imperiale japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din dimineața zilei de dumincă, șapte decembrie, 1941.

Astfel, Salinger va fi înrolat pentru a merge în război iar Oona va pleca să-și încerce norocul la Hollywood. Din acest moment, legătura dintre cei doi se pierde pentru ani, însă Salinger va păstra tot timpul o urmă a iubirii pentru Oona, pentru zâmbetul ei și catargele coastelor ei, pentru ochii ei cenușii, sprâncenele lungi și umbrite de dermatograf, iar râsul ei plin de candoare, de feminitate și rumoare va înlocui sunetul huruitor al obuzelor, durerea gloanțelor care mușcă și frica morții care poate veni în orice clipă. La adăpost, Salinger îi va scrie scrisori Oonei, îi va scrie despre război, despre dragoste, despre dezamăgire, despre viața lui și despre persoanele pe care le-a întâlnit în armată. Salinger îi va scrie despre principii, despre contradicții și lacrimi. Ideea războiului potențează sentimentul iubirii pe care aceasta i-o poartă Oonei, ca și cum eroul nostru tragic ar respira prin ideea de a o mai vedea pe aceasta, ca și cum ar trăi prin speranța că, odată scăpat de ghearele reci ale războiului, de șuieratul iute al vântului produs de armata inamică, își va putea vedea iarăși marea iubire. 

La polul opus, Oona înflorește în cariera ei de actriță: talentul îi este recunoscut imediat și, astfel, frecventând diferite cercuri, va ajunge să fie a patra și ultima soție a actorului și regizorului englez Charlie Chaplin. Cum o asemenea veste nu poate scăpa de tiparele ziarelor de magazin, Salinger află imediat de această veste care-i taie aripile și-i încorsetează elanul. Totuși, într-o cârdășie jovială și bonomă cu Hemingway, Salinger își va găsi puterea de a continua războiul și, în același timp, de a scrie și de a spune povești lumii care vrea să asculte. Se știe, totuși, că Salinger a început să scrie „De veghe în lanul de secară” încă din vremea războiului. O altă parte care mi-a plăcut foarte mult au fost scrisorile pe care Salinger i le trimite Oonei când află că aceasta s-a căsătorit cu Chaplin: scrisori pline de ironii acide, de zeflemeală și sarcasm - o bomboană, pur și simplu, pe care n-aveți cum să n-o savurați. Ironizându-l pe Chaplin, Salinger nu dovedește, neapărat, gelozie, pe cât neputință la gândul că Oona, o asemenea femeie frumoasă și cu principii, și-a găsit tocmai „un mustăcios aproape schizofrenic de un metru șaizeci”. Eu m-am amuzat teribil citind aceste scrisori.

Războiul se termină. Salinger se întoarce dar niciodată n-o va mai căuta pe Oona. Își va continua scrierile, lucrând la romanul său și la alte povestioare. Într-o zi, întâmplător, cei doi se vor întâlni în același bar în care s-au întâlnit cu ani în urmă. Pentru el, totul este la fel. Pentru ea, acum este timpul pentru răspunsuri și întrebări. Ascultând-o, Salinger își va da seama că experiența rece a războiului l-a schimbat complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel, strălucitor, luminos și însetat de viață al Oonei, al lui Lady Chaplin. Nu vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Aceste două comete nu-și vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, va continua să strălucească în jurul unei siluete subțiri, cu capul dat pe spate, cu păr în vânt și membre lungi, aura Oonei va continua să strălucească chiar și în cele mai întunecate clipe ale sale. Mai curând decât a fi o persoană, Frédéric Beigbeder ne-o relevă pe Oona drept o stare de viață, un principiu irealizabil, o inaccesibilitate construită de timp și de aspirații. Acest roman pur și simplu reprezintă ceea ce au am căutat la o poveste de dragoste, este exact ceea ce-i trebuie unei povești să fie perfectă. 

Un alt plus pentru acest roman: concretețea personajelor. Oona a existat, chiar, și chiar a fost soția lui Charlie Chaplin. Nu știu pe cât a avut tangențe cu Salinger, însă, chiar de la începutul romanului, în stilul lui caracteristic, autorul menționează că „ar fi tare trist dacă această poveste chiar n-ar fi existat”. Dacă vreți să aflați mai multe despre minunata Oona (de fapt, autorul inserează la un moment dat aspecte din viața ei adevărată), puteți citi acest articol. Mie mi s-a părut fascinant să fac asta înainte de a citi romanul. De asemenea, cine n-a auzit de J.D. Salinger? N-am citit „De veghe în lanul de secară”, însă, citind această carte, mai mult ca sigur am s-o fac cât de curând. Merită, într-adevăr, acest roman chiar merită citit.

Am selectat și niște fragmente care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Pe scurt, păream un lacheu caraghios în fața unei creaturi de porțelan. Prin urmare, m-am decis să mă sinucid în public: am dat drumul la «My heart will go on», melodia de pe genericul filmului «Titanic», cântată de Céline Dion. Și, pe când tipa din Québec striga din toți rărunchii: «Near, far, wherever you are», m-am cățărat în picioare pe bufet, beat și aprins la față, și am urlat: «I am the kind of the world!», cu brațele desfăcute, precum Christ DiCaprio crucificat la prova viitoare sale epave. Spre satisfacția mea, Lara s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna și a urcat alături pe tăblia sprijinită pe niște capre de lemn, punându-ne în pericol viețile.

- Domnișoară, sunteți cumva un aisberg?

- Nu, dar dumneavoastră semănați cu «Titanicul» (...).”

„(...) Cred că timpul nu se scurge doar într-o singură direcție: nu ar trebui să contabilizăm secundele, minutele, orele și zilele doar sub forma adunării, dar și a scăderii care ne apropie de vremea dinaintea venirii pe lume, ca și cum timpul ne-ar scuti de o povară, și asta, an după an. Fiecare minut care trece este un minut mai puțin de așteptare spre a ne putea întoarce în lumea de dinaintea noastră. CU adevărat am impresia că îmbătrânesc în ambele sensuri: mergând înainte, către viitor, și pășind înapoi. (...)”

„Oona își descoperă noua putere de a mai iubi și pe altcineva în afara propriei persoane. Este de ajuns să întâlnești o ființă care cu adevărat are nevoie de tine.”

„- Într-o bună zi, oricărui scriitor trebuie să i se sfâșâie inima, continuă Hemingway, cu cât mai devreme cu atât mai bine, altfel nu e decât un șarlatan. Este nevoie e o iubie originală și complet ratată, ca să-i folosească scriitorului ca revelator. Pe urmă îi trebuie o nevastă binevoitoare, care să nu-l lase să se distrugă. 

- Lamartine nu o iubeasc pe Graziella, altfel nu ar fi părăsit-o...”

Visul american nu se împlinește, așadar, nici pentru Salinger, nici pentru Oona - sau este, mai degrabă, un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului și a vieții. Într-adevăr, prin acest roman cu siguranță am fost invitat să citesc și celelalte cărți ale lui Frédéric Beigbeder - și, totuși, știu prea bine că le voi raporta la această carte și niciuna nu se va ridica la aceeași măsură.

Vă recomand romanul cu drag, ”is a must” pentru oricine. Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Oona & Salinger” de aici când va reveni pe stoc. De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o seară călduroasă să aveți! 

„Iubire” de Toni Morrison- Recenzie

„Iubirea – cel mai frecvent clişeu, cel mai inutil cuvânt şi, în acelaşi timp, cea mai puternică emoţie umană. Fiindcă include în esenţa ei şi ura. Pentru a-i reda întreaga complexitate, am încercat să elimin, pe cât posibil, acest cuvânt din carte. Dacă am reuşit să arăt multitudinea faţetelor, profunzimea, dar şi preţul teribil pe care îl aduce cu sine, atunci titlul este o reuşită.“ (Toni Morrison)

Toni Morrison, născută în anul 1931, este prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, cu care a fost distinsă în anul 1993. I-au mai fost decernate Premiul Pulitzer și Premul National Book Critics Circle. Cărțile ei au fost deseori selectate în Clubul de Carte al celebrei Oprah.

Acest roman a reprezentat primul contact cu proza lui Toni Morrison, care mi-a atras atenția când am aflat că a fost prima femeie de culoare care a câștigat Nobelul pentru Literatură. Și, totuși, poate n-am făcut alegerea cea mai bună începând cu această poveste, dar sunt sigur că Morrison are să mi se releve odată cu timpul. Evident, romanul este despre iubire, după cum și titlul ne-o îndeamnă, este despre iubire în toat formele ei de neînțeles și ascunse, în toate unghiurile-i necunoscute și unduitoare sub greutatea sentimentelor - este despre iubire și, deopotrivă, despre ură, este despre prietenie și solidaritate, este despre invidie, minciuni și gelozie; este un roman complex pe care trebuie să-l citești cu întreaga ființă pentru a-l înțelege.

Pe scurt, romanul este construit din mai multe fragmente care împart diferite perspective ale acțiunii, iar totul gravitează în jurul familiei Cosey, a cărora viață se desfășoară în Complexul și Hotelul Cosey, a cărora baze au fost puze de către Bill Cosey, prezență puternică și impregnantă chiar și la douăzeci și cinci de ani de la moartea sa. În anii '40, ajuns milionar ca patron de hotel, creându-și o lume plină de strălucire și fast, ajutându-și cunoștințele și pe oamenii aflați în nevoie, imaginea lui stăruie în timp, precum și averea-i. Tocmai această moștenire, avere, reprezintă o luptă între moștenitoarele acestui bărbat dispărut: May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I., a căror viață se țese precum pânza unui păianjen în jurul acestei lumi materiale, în jurul acestui bărbat, fiecare consumându-și iubirea sub forma obsesiei tatălui, a soțului, a amantului, a prietenului și a protectorului. În toate aceste aspecte diferite, iubirea ni se relevă în multiplele ei fațete: romantică, obsesivă, seducătoare, inocentă, intimă, dar și plină de gelozie - simț exacerbat al proprietății -, iubire interzisă și trădată, pentru ca, în ultimă instanță, aceasta să se transforme în ură și răutate. Este încântător, de fapt, modul pur și simplu uimitor în care Morrison reușește să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii - este ca și cum ar folosi un ac care ar străbate toate aceste borne ale iubirii, folosind același fir de sentimente.

Totul se îmbină rafinat, echilibrat, într-o scriitură atrăgătoare, dar, totuși, nu neapărat accesibilă - trebuie să recunosc, au fost momente în care cu greu am reușit să țin șirul a ceea ce se întâmplă în roman. Cuvântul prin care aș putea caracteriza scrierea lui Morrison este „maturitatea”; astfel, autoarea, clar, face o dovadă scrisă a maturității sale și a bagajului său plin de cultură generală și talent literar. Alternând între mai multe registre temporale, între mai multe voci și registre, autoarea execută perfect un amalgam de amintiri, de iubire fluvială, toate constituite în teme care atrag cititorul și fascinează prin măiestria cu care au fost redate. Tematic vorbind, deși nu prea aș pune accent e asta, autoarea ne prezintă povestea unei întregi familii de oameni de culoare a căror destin se învârte în jurul lui Bill Cosey și al moștenirii sale - de aici reies contradicțiile, conflictele, sentimentele și încercările personajelor de a-și căuta liniștea distrusă odată cu dispariția lui Cosey.

Pe de altă parte, proza lui Toni Morrison nu se constituie numai într-un sensul literalis, ci și într-un sensul moralis: romanul „Iubire” reărezomtă o analiză psihologică, ascuțită, chiar incisivă, a comportamentului uman în toate conformitățile specifice, reprezintă o meditație asupra întrebărilor care guvernează acest univers - moartea, viața, iubirea, fericirea -, devine o relevare a iubirii care se concretizează în toate formele ei subiective de înțelegere, sub convingerea că „întunericul face parte din lumină”. A fost fascinantă această modalitate de a surprinde aspectele respective prin vocile și acțiunile personajelor, iar tocmai acest lucru m-a atras la proza lui Morrison: naturalețea, tehnica detaliului care contează, convigerile ei stilistice și maturitatea de care dă dovadă în vorbele-i pline de înțelepciune și viață.

Personajele își amintesc, regretă, suferă, râd, au satisfacții, deapănă amintiri, păreri, observă lumea și mediul în care trăiesc, se resemnează și, în același timp, păstrează puseuri ale sensibilității obiective, își reflectă trăirile în acțiune, în cuvinte - toate personajele își influențează, într-o măsură nedefinită, viețile una alteia, provocând schimbări care nu sunt neapărat observate pe cât înțelese drept naturale. Din moment ce accentul care pe femeile care au existat în viața lui Bill Cosey, romanul se compune precum un puzzle în care aflăm părerile fiecăreia dintre ele - May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I. - legate de acest domn Cosey. După ce toate vor fi dat glas acestei păreri, în acest Bill Cosey ni se va distinge întocmai absolutul iubirii, formele ei pătrățoase, triunghiulare, circulare: o definiție categorică, viscerală a iubirii, și mai curând de a fi un om, de a fi o persoană, Bill Cosey va deveni o stare metaforică a iubirii pe care, în atâtea veacuri, am încercat s-o teoretizăm și s-o înțelegem; deși nu există o argumentare ex cathedra a iubirii, Bill Cosey reprezintă influențele tuturor acestor moduri în care „iubirea” se constituie: geloasă, exacerbată, timidă, plină de dispreț, dar și romantică, înălțătoare, revelatorie și dulce.

Romanul „Iubire” este, de fapt, o psihologie a acestui sentiment, a acestei stări de viață. Nu este neapărat acțiune, nu este neapărat personaje, pe cât este curmarea comprehensivă a unei controverse - deși folosesc un termen cam mare. Romanul este un deliciu pentru orice cititor care este pasionat de asemenea teme, pasionat de romane naturale, de societate, romane psihologic, pline de informații (care, totuși, uneori parcă sunt prea mult) - însă totul se țese într-o manieră care atrage și dezvăluie. Dacă sunteți pasionați de literatura de calitate, distinsă cu Nobel, cu Pulitzer - întrucât să nu vi se pară prea grea - acest roman reprezintă o alegere exclusiv perfectă. Romanul strălucește din toate punctele de vedere, fascinează cititorul și îl ține captiv în granițele „iubirii”, în toate modalitățile ei nemărginite de a ni se releva nouă, muritorilor de rând, nouă, oamenilor obișnuiți. 

O scriitură elegantă, înțeleaptă și frumoasă. Toni Morrison și-a meritat premiul cu desăvârșire, uimind prin complexitatea cu care-și creează personajele, cu măiestria prin care le insuflă viață și le trezește simțurile - chiar și personajul din umbră ajunge să capete o concretețe pe care o poți observa chiar și dintr-un banal schimb de replici - păi, dom'le, asta înseamnă într-adevăr să te pricepi.

Dați-mi voie să vă prezint câteva citate care mi-au plăcut:

„Dar lumea întreagă este așa o mascaradă, poate că de-aia încearcă oamenii s-o tragă-n piept și să etaleze pe coverta ei tot ce simt, numai și numai ca să demonstreze că pot și ei să contribuie cu câte ceva – cu lucruri mândre și înfricoșătoare, cum ar fi lupte pe viață și pe moarte, adulteruri, incendieri de așternuturi. Sigur că nu le reușește. Lumea îi ia prin surprindere de fiecare dată.”

„Cerul de-acum e pustiu, ca tabla ștearsă, dar, pe vremea de care vorbesc eu, Calea Lactee parc-ar fi fost un drum colbuit, numai că așezat acolo sus. Lumina ei făcea ca totul să arate ca într-un film sclipitor, alb-negru. Oricare ar fi locul tău pe lume sau starea de spirit, faptul că aveai drept fundal nocturn un cer spuzit cu stele te făcea să te simți bogat.”

„(...) Apoi, însă, îi aud râsul, îmi aduc aminte cu câtă tandrețe o ținea în brațe pe Julia în apa mării, sau de portofelul său parcă fără fund, sau de mâna cu care-i ciufulea părul fiului său… Nu-mi pasă ce credeți. Nu avea un S brodat pe buzunarul cămășii, nici nu ținea o furcă în mână. Era un om obișnuit, sfâșiat, ca noi toți de altfel, între mânie și iubire.”

Măiestrie, sensibilitate presărată cu o urmă de incisivitate, genialitate și feminitate - proza lui Toni Morrison le are pe toate într-un dozaj perfect, echilibrat, citit și foarte frumos învăluit între pagini. Cred că este autoarea care a reușit cel mai frumos să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii, fără a plictisi neapărat prin a pistona asupra unuia singur. De asemenea, deși stilul ei ar părea puțin greoi - am spus, mi s-a părut cam inaccesibil la început, iar primele o sută de pagini le-am parcurs încercând să înțeleg unde este punctul de convergență a ceea ce se întâmplă -, povestea care se conturează în spatele personajelor, dincolo de mișcările și acțiunile lor, este fascinantă. 

Vă recomand cu drag acest roman, eu abia aștept să le citesc și pe celelalte scrise de ea.Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda romanul „Iubire” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi cât mai plăcute și frumoase!

„Descendenții”, în curând la Editura Litera

„Descendenţii. Insula Pierduţilor” este primul roman din seria „Descendenţii.” Stă la baza filmului „Descendenţii” care se va lansa în România pe TV în luna septembrie, la Disney Channel.

 

Cu douăzeci de ani în urmă, toţi răufăcătorii au fost alungaţi din regatul Auradonului, pe Insula celor Pierduţi, un loc întunecat şi înfricoşător, protejat printr-un câmp de forţă care îi împiedică pe locuitori să plece. Lipsiţi de puterile lor magice, ticăloşii trăiesc acum complet izolaţi şi uitaţi de lume.

 

Dar în Fortăreaţa Interzisă stă ascuns Ochiul Dragonului: cheia spre adevăratul întuneric şi singura speranţă de scăpare a răufăcătorilor. Doar cei mai isteţi, cei mai răi şi mai vicleni tâlhari îl pot găsi. Cine vor fi aceia?

 

 

Porniţi în căutarea Ochiului Dragonului, câţiva copii sunt dovada că bunătatea nu-i chiar aşa de rea, chiar dacă provii dintr-o familie malefică. 

Sună destul de interesant. Voi ce părere aveți?