sâmbătă, 10 februarie 2024

A opta viață (Pentru Brilka), de Nino Haratischwili - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 912
Anul apariției: 2023
Traducere: Laura Karsch

Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011). Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020). Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022) a fost primit cu entuziasm de public și de critici.

🌟ROMAN NOMINALIZAT LA EUROPESE LITERATUURPRIJS (2018), LA INTERNATIONAL BOOKER PRIZE (2020) ȘI LAUREAT AL WARWICK PRIZE FOR WOMEN IN TRANSLATION (2020) 🌟

O saga monumentală care combină magia din Un veac de singurătate, intensitatea din Casa spiritelor și măreția din Anna Karenina! O saga de familie care începe cu Revoluția Rusă și continuă pe parcursul unui secol, cu războaie, pierderi, iubiri și doruri, fantome, bucurii, masacre, tragedii. Și o anume ciocolată caldă. La începutul secolului al XX-lea, la marginea imperiului rus, familia unui maître chocolatier prosperă. Datorează succesul unei rețete delicioase de ciocolată, transmisă în generații cu mare solemnitate și prudență, căci este o rețetă de extaz care poartă un gust foarte amar.... Georgia, 1917. Stasia, fiica stilatului maître chocolatier, visează să devină dansatoare la Opera din Paris, dar la 17 ani se îndrăgostește de Simon Jaschi, ofițer al Armatei Albe. Revoluția care izbucnește în octombrie îi obligă pe îndrăgostiți să se căsătorească în grabă. Germania, 2006. Strănepoata Stasiei, Niza, locuiește de mulți ani la Berlin și fuge de trecutul dureros al familiei sale. Când Brilka, nepoata ei de 12 ani, fuge în timpul unei călătorii în Europa, Niza trebuie să o găsească și să o ducă acasă. În această călătorie, ea decide să înfrunte trecutul și să scrie istoria ultimelor șase generații – atât pentru ea, cât și pentru Brilka.
„Atunci am știut că fantomele au venit la mine și că e bine să-ți scriu poveștile lor. Ale noastre. Ale tale. Ale mele și ale tuturor oamenilor care s-au înscris, cu viețile lor, în viețile noastre. Deodată am știut de ce fac acest lucru și că e bine să-l fac. Am știut că îndeplinesc o misiune, cea a unui topor care despică timpul, pentru tine. Brusc. Toate îndoielile mele au dispărut. 
Am înțeles că vor veni toate la un moment dat, toate fantomele care nu și-au încheiat povestea, și că se vor apleca deasupra cuvintelor mele. Și am pufnit în râs. Da, am râs. M-am gândit la tine. Mi-a fost insuportabil de dor de tine, dar am simțit ușurare, da, asta am simțit.”
Pentru mine, A opta viață (Pentru Brilka) va fi, probabil, romanul anului 2024, dar și unul dintre cele mai bune citite vreodată. Oricât aș încerca, cred că nu-mi vor fi de folos cuvintele, așadar nu va fi relevantă această recenzie, pentru a surprinde, întocmai cum aș vrea, măreția & puterea & grandoarea & superbitatea acestui volum. Nu, pur și simplu nu! Iar acest lucru mă frustrează, în măsura în care îmi dă încă o dată certitudinea faptului că unele cărți, oricât de mult ți-ar fi plăcut, nu pot fi descrise în cuvinte. Efectiv, cred că totul ar păli - ideea de a teoretiza, defini, explica - în fața lecturii propriu-zise a acestei cărți. Pentru că romanul scris de Nino Haratischwili este o capodoperă, este un monument literar - și ce poți face în fața unei măreții de artă, altceva decât să o privești, să o admiri, să te bucuri de splendoarea ei? Să pleci, după, cu sentimentul că iubești frumosul și te bucuri că în lumea aceasta, asta cum ni se înfățișează, există frumos. Există lumină. Există suflet. Există viață. Iar Nino Haratischwili ni le pune pe toate pe tavă, ni le livrează într-o superbă formă estetică - romanul ei, un roman care va rămâne mult, mult timp în sufletul meu, și care mi-a oferit prilejul de a descoperi luni inimaginabile, altfel inaccesibile, să descopăr detalii istorice despre care habar n-aveam, să mă împrietenesc cu personajele, să le fiu alături, să le simt durerile & tragediile & conflictele & emoțiile & trăirile. Repetându-mă, pentru mine romanul lui Nino Haratischwili a fost o capodoperă, a avut anvergura unei cărți cum n-am mai citit, poate, vreodată. Și nu fac referire doar la numărul de pagini (este cea mai lungă carte pe care am citit-o vreodată), ci la tot ce m-a făcut să simt. Tot ce m-a făcut să trăiesc!
„Maica Rusie decisese, cu o înțelepciune realmente impresionantă, Brilka, să o încurajeze permanent pe mezina ei obraznică și cam zvăpăiată, Georgia, în toate slăbiciunile ei și să le proclame drept calități, până când fiicei a început să-i placă rolul și a crezut că și-a păcălit mama, că s-a eliberat de sub influența ei, trecând însă cu vederea în ce măsură - în aspirația ei de a fi iubită și lăudată de mama - se prostitua pentru iubirea ei.”
O incredibilă saga de familie care se întinde pe mai bine de un secol și care ne spune povestea mai multor femei, în general, din familia Jaschi, fiecare femei datorându-și prezentul celei care a fost înaintea ei. Pe linie ereditară, cunoaștem tragedia acestei familii, dar și bucuria, speranța și ascensiunea, cunoaștem dragostea, iubirea, cunoaștem fericirea și împlinirea, dar și violența, moartea, hazardul. Pe fundalul premergător și actual al Uniunii Sovietice, în așa-zisul „secol roșu”, personajele noastre încearcă să își ducă viața, dar deseori destinele le sunt deja prescrise încă dinainte de a se fi născut. În rând, parcă, fiecare încearcă să lupte cu propriii demoni, să rezolve misterul propriei vieți, să răspundă la întrebări care, mai degrabă, nu și-ar fi găsit răspuns, să găsească „o cale” pe care să o păstreze. Deosebit de complex, extrem de bine scris, cu o voce literară autentică și plină de forță, acest roman are valențele unui document istoric viabil, care te învață și îți oferă informații prețioase privitoare la acea perioadă a istoriei scrisă parcă doar din perspectiva „câștigătorului”! La sfârșit, nu doar că m-am regăsit mult mai informat, ci și mult mai ancorat în istoria țărilor respective - care, bizar sau nu, atât de bine s-ar putea asemăna cu dinamica socială anterioară a țării noastre. Un roman complex, foarte complex, deosebit de dens, dar care parcă n-ai vrea să se mai termine, fiindcă îți creează un sentiment așa frumos când îl citești, încât ai vrea ca acesta să te îmbrățișeze ori de câte ori iei o carte în mână...
„Stasia a ieșit în aerul dimineții: răcoros și umed, violet și verde-mlaștină. Nimic nu dăinuia, nimic nu era mai puternic decât ecoul, nu exista nimic care să nu ți se scurgă printre degete, care să nu se ofilească. Ea își așezate noapte de noapte visele sub pernă, cu speranța unui miracol, dar miracolul nu se produsese (...).
Stătea așa, într-o cămașă de noapte ponosită, cu picioarele goale în cizme de cauciuc jegoase, și privea zorile care se revărsau peste pământ. Zorile erau infinit de frumoase, dureros de frumoase. Dar oamenii care s-ar fi putut îmbăta de toată această frumusețe erau răniți, incapabili să se contopească și ei cu priveliștea, blestemați să rămână veșnic niște observatori.”
Încă o dată, sunt de părere că n-aș putea explica acest roman, nu i-aș putea face o cronică avizată, fiindcă pur și simplu doresc să surprind - în special - cum m-a făcut pe mine să mă simt lecturarea acestei cărți. Așadar, nicidecum n-aș pomeni despre acțiune, despre dinamică și toate cele. Nu cred că este spre interesul nimănui. Fiindcă, în cele din urmă, orice aș spune nu are relevanță, deoarece acest roman doar trebuie citit și iubit ca atare - fiindcă, tind să cred, nu cred că există cititor pasionat care să aleagă acest roman și care, la sfârșit, să nu fie încercat de acel sentiment al mulțumirii, acel sentiment satisfăcător care-i spune că da-ai-făcut-alegerea-potrivită-cu-această-carte. Deși are mai bine de nouă sute de pagini, vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am simțit o secundă solicitat, nicio secundă nu am vrut să-l las baltă. Nu. Deși sunt fan al acțiunii alerte, la romanul lui Nino Haratischwili am apreciat mai ales modul în care a fost scris, puterea cuvintelor, frumusețea, expresivitatea acestora. Aș spune că avem un roman-poezie, chiar dacă Nino Haratischwili nu apelează la efervescențe stilistice prea mari. Pentru ea, cuvintele pulsează de viață, dialogurile capătă valență nemuritoare, iar micile fragmente poetice, profunde, citatele de suflet inserate - transformă lectura într-o adevărată operă de artă. Ceea ce, de fapt, și este.
„(...) dacă fantomelor li s-ar fi îngăduit să-și cânte cântecele până la capăt și dacă foamea n-ar fi fost mai puternică decât iubirea. Da, atunci totul ar fi fost mai bine, totul ar fi fost așa cum îți dorești să fie când vii pe lume: părinți iubitori, o țară liberă, fără Brejnev - și Lou Reed pentru toată lumea.”
A opta viață (Pentru Brilka) este romanul-monument-capodoperă pe care nu-l poți uita. Nu vrei să-l uiți. Este romanul care setează standarde, care ridică etaloane. Care spune povești de viață și care abundă de viață. Un roman viu, un roman-document, un roman-al-romanelor, care capătă și valență de realism magic, prin „ciocolata” care devine un fel de „suprapersonaj”, a cărei rețetă se transmite din generație și în generație și care, poate fix în momentele cheie, apare în roman. Apare pentru a cuceri, pentru a oferi răspunsuri, pentru a apropia oameni, pentru a-i dezbina. Pentru a pune întrebări. Ca o voce care pare să prezică anumite situații, ciocolata, cu gustul ei amărui, dar de o dulceață aparte, ajunge să devină epicentrul acestei cărți - ciocolata care va defini multe, multe destine. Personajele, nici nu mai este nevoie să zic, sunt deosebit de complexe, alcătuite din lumini și umbre. Fiecare cu tragediile și conflictele ei, fiecare cu demonii și visurile sale. Un carusel de emoții m-a încercat în timp ce citeam, și am vrut să aflu tot ce s-a întâmplat cu fiecare. Iar Nino Haratischwili nu compromite această dorință a cititorului - în cartea sa, fiecare personaj are un început și un sfârșit. Iar Brilka, cea din urmă, Brilka, stă la rând pentru a-și scrie povestea-confesiune, pregătindu-se pentru cea de-a opta viață... O viață care, mai mult sau mai puțin, îi este deja așezată și definită de toți cei & toate cele care i-au fost înainte... În vârful pomului stau fructele care-și trag dulceața din rădăcinile îngropate în pământ. Nino Haratischwili a scris o adevărată capodoperă! Un roman nemuritor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu