sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Cruciada copiilor, de Florina Ilis - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528

Florina Ilis, născută în anul 1968, este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2000 a debutat cu volumul de haiku-uri Haiku și caligrame, o inedită combinație între poezie și caligrafie. În 2001 publică romanul Coborârea de pe cruce, iar în 2002, Chemarea lui Matei. În 2006, apar romanul Cinci nori colorați de pe cerul de răsărit și volumul de teatru Lecția de aritmetică. În anul 2007,, i se decernează Premiul pentru Proză „Ion Creangă” al Academiei Române. Romanul de față nu numai că a fost distins cu atâtea premii menționate mai sus, însă a fost tradus în ebraică, maghiară, franceză, spaniolă și italiană.

Ca orice carte adevărat bună, e clar că trebuie să vorbesc despre ea cum știu mai bine. De fapt, încerc să-mi adun cuvintele, pentru că am terminat acest roman aseară și de atunci mă gândesc în continuare la el, încât abia am reușit să citesc cam șaizeci de pagini dintr-o altă carte. Da, sunt genul care imediat ce termină o carte se apucă de alta, dar asta nu înseamnă că, începând o nouă carte, anulez emoția, sentimentul, impactul cărții ulterioare. Dimpotrivă, parcă se potențează odată ce fac asta. Romanul de față, Cruciada copiilor, l-am citit la recomandarea domnișoarei profesoare de limba română. Se făcea că eram la oră, făceam Arghezi, și, numindu-ne volumele de poezii ale lui poetului, s-a nimerit să ne spună și de volumul Cruciada copiilor. Apoi ne zice că, să vedem, ironia face că este o carte foarte bună scrisă de o autoare română, Florina Ilis, care se numește la fel. Dau eu un sărci pe Google imagini și văd că, într-adevăr, chiar există acest roman. Citesc ceva despre el, văd câte premii are și imediat ce ies de la școală trec pe la Librarium și mi-l cumpăr. Culmea, norocosul de mine, era și ultimul exemplar. În seara în care mi l-am cumpărat, am citit în jur de optzeci de pagini - și-aș fi citit și mai mult, dar timpul nu prea-mi mai permite să mă răsfăț atât de mult. Eh!

Chiar nu știu cum să încep acestă recenzie, pentru că-s atâtea de spus încât e atât de greu să ierarhizez totul, să pun într-o ordine - când, de fapt, acest roman este pur și simplu unul dezordonat, confuz, claustrofobic. După cum și Stefan Borbely spunea, „aș spune că ne aflăm în fața celui mai de seamă talent nativ pe care l-a dat literatura română după Revoluția din decembrie 1989; un talent pentru care scrisul e o formă de viață simplă, naturală - o necesitae personală cotidiană, tăcută - nu publică, nu histrionică, extrovertită, obositor-surescitată”. Citind-o pe Florina Ilis, am citit un roman genial, minunat, un roman nou, ceva ce pur și simplu a trebuit să citesc până acum; acest roman is a must pentru oricine vrea să citească ceva bun. Chiar simțeam nevoia, de fapt, să citesc ceva bun, ceva care să mă dea peste cap, asta după lecturile din ultima vreme care, în parte, au fost dezamăgitoare. Cruciada copiilor a venit exact la țanc, răsfățându-mi nopțile și orele în care l-am citit. Un roman minunat, minunat, minunat. 

Pe lânga partea literară, acest roman a venit și cu altceva nou pentru mine: însemnările. Am însemnat citate, am colorat pasajele care m-au atras, am făcut fețe zâmbitoare, fețe care râd, semne de exclamație, acolade, paranteze, pentru că am de gând să recitesc această carte, s-o rerăsfoiesc și s-o recomand tuturor. Chiar nu eram adeptul celor care făceau notițe pe cărți, mă feream să fac acest lucru, însă de această dată chiar nu m-am putut abține. Cred că voi spune la fiecare patru-cinci fraze cât de bun acest roman a fost pentru că, pe cuvânt, chiar a fost un roman bun. Al naibii de bun! Din câte am citit, Cruciada copiilor încheie o trilogie, primul roman al acestei trilogii fiind Coborârea de pe cruce, al doilea Chemarea lui Matei, toate vorbind despre lume, despre creație și dileme existențiale. Așadar, am început cu sfârșitul. Nu-i bai, clar am să recitesc acest roman când vo fi făcut rost și de celelalte două. Pentru că acest roman a adus cu sine o certitudine: de acum înainte, Florina Ilis se constituie în una dintre scriitoarele mele autohtone preferate, alături de Doina Ruști și Ioana Nicolaie. Cruciada copiilor este un roman nebun, este un roman halucinant, unic, un roman scris din zeci de unghiuri, romanul este un cerc suprapus unui triunghi, care la rându-i e suprapus unui pătrat, într-o axă de coordonate asimetrice. Este un roman pur și simplu surprinzător, care nu dă-ți timp de gândit, nu-ți dă timp de cobit și de meditat. Dar totul trece prin mintea cititorului ca printr-o sită, oferindu-ți tot creditul de care personajele dispun. La o adică, înțelegi ce scrie acolo, ce spun toți, dar Florina Ilis mânuiește condeiul atât de bine încât parcă ai vrea s-o lași, exclusiv, pe ea să spună totul, iar tu doar să fii acolo și s-asculți. Ca un reporter, am zice, dar un reporter care se pricepe al naibii de bine. Romanul este o provocare, este un îndemn deși scris, dar nu evident, ci pe dedesubtul situațiilor, undeva dincolo de litere. Mi-am dat seama, Florina Ilis este o autoare care își țese povestea cu migală, cu muncă multă, ca un artizan al cuvintelor, însă totul pare așa spontan, așa de ușor încât îți vine greu să crezi acest lucru. Făurind cuvintele, dându-le viață, autoarea pune în dilemă această lume în care trăim, Cruciada copiilor fiind o provocare adresată de către inocenți, de către copii, lumii impure a adulților care guvernează societatea. Într-o manieră, credeți-mă, aproape diavolească!

Să intru puțin în roman, deși știți că nu prea obișnuiesc să fac asta. Totul începe cu o excursie într-un tren: copiii, alături de câțiva profesori, vor să meargă undeva la mare, toți entuziasmați, bucuroși, surescitați de dorință, cu fluturași în stomac și visuri în căpșoare, lăsând în spate părinți, griji, nevoi, mate, română, biologie, doamna directoare, bănci, țigări ascunse. Trenul se pune în plecare, iar toate semnele pe care Florina Ilis, într-un mod extrem de subtil, le introduce în roman, prefigurează ceea ce urmează să se întâmple: iar totul pornește de la țiganca Angelica care nu-și găsește pipa și, în cărțile-i magice, vede ceva nepotrivit, greșit. Bine, bine, trebuie să vă spun că romanul este construit pe mai multe registre narative, pe mai multe planuri, întrucât nu ne este prezentată doar povestea copiilor, a cruciadei, ci mai multe povești care, într-o măsură, se leagă de cea principală. Adăugând fragmente de meditație filosifică, într-un stil indirect liber continuu - zău, în această carte nu există punct, nu există liniuțe de dialog, iar primul capitol se termină abia pe la pagina două sute și ceva -, construind personaje de o impregnanță fastuoasă, Florina Ilis ne aduce în față un roman care este ca un val, un roman care transcede așteptările cititorului și ajungi, la sfârșitul cărții, să te-ntrebi de ce nu există mai multe astfel de romane? Intriga, consolidată încă de la început, pornește în momentul în care câțiva elevi din clasa a șaptea se hotorăsc să pună stăpânire pe tren, să-l facă al lor, să-și demonstreze puterea și nevoia de a spune ceva în această lume dominată de mass-media și virtual, dominată de segregare și diferențe sociale. Da, da, chiar le merge treaba, iar momentul în care reușesc să pună stăpânire pe tren reprezintă apogelul acestui roman: pur și simplu, copiii devin alții, ajungând chiar să comită crime, violențe, să capete valențe ale altei tagme, una nepotrivită. Și, de aici, totul decurge ca un râu care se ramifică în toate străfunzimile lumii, de la întrebări existențiale, la glume legate de sex, de la cântăreți americani și jucători de tenis la chips-uri cu aromă de brânză și energizante. 

Romanul Cruciada copiilor creează o imagine halucinantă, deformată, o imagine care se cristaliează odată cu înaintarea în lectură, a unei lumi a cărei mecanisme se schimbă brusc, neanunțat, producându-se un dezechilibru în tot ceea ce misterul, adevăr, minciuna și viața înseamnă. Reinterpretând într-o nouă viziune marile mituri ale civilizației actuale, contemporane, acest roman-cascadă descrie un univers viu, un univers atât de palpabil și aproape, încât parcă-l simți răsuflând lângă tine, simți copiii țipând, cântând texte ale lui Britney Spears, ale lui Enrique, huiduindu-l pe Beckham, totul atât de verosimil și veridic, într-o perspectivă critică - nicidecum rafinată - asupra situației contemporane noastre. Cruciada copiilor îți dă de gândit, îți dă de reflectat asupra a multe aspecte din viața noastră pe care, poate, nu le-am avut în vedere uneori. Cu o scriitură impecabilă, lucidă, amuzantă, uneori incisivă, lipsită de perdele și fără exagerări metaforice, artistice, pițiponcanizatoare, Florina Ilis construiește un roman al formării omului, dar și al regresării sale în ceea ce, poate într-un viitor - sperăm, cât mai îndepărtat -, ar însemna o mască lipsă de personalitate, simțământ și trăire. Un roman perfect, din toate punctele de vedere, deși mulți cititori l-ar considera redundant, recursiv, obositor și greu de parcurs; într-adevăr, o fi așa, dat fiind faptul că romanul este, după cum am spus mai sus, ca un val, fără punct, fără liniuțe. Totuși, pendulând între perspectivele narative care se leagă atât de armonios între ele, încât aproape nu-ți dai seama cum parcurgi cartea, nu veți ajunge să vă plictisiți. Acest lucru denotă, bineînțeles, talentul autoarei în a scrie, dar și modul în care-și tratează scriitura: cu inteligență și umor, cu subtilitate, doar pentru a oferi cititorului tot ceea ce este mai bun.

Un roman genial, un roman care mi-a depășit toate așteptările. Cu o scriitură atât de impecabilă, atât de precisă, atât de frumoasă și relaxantă, deloc obositoare, cu replici amuzante, infantile, văzute din prisma matură a profesorilor, a polițiștilor, a victimelor, din prisma copiilor, a fetițelor și băieților care încă trăiesc în lumea păpușilor, a dulciurilor și sucului de morcovi, cu fragmente introspective, care incită la meditație, cu talent și viață, Florina Ilis reușește să creeze unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Ceea ce scrie ea nu se constituie numai într-un sensus literalis deosebit de bun, ci și într-un sensus moralis subtil și pe placul cititorilor ahtiați după asta. Eu, unul, așa sunt. Osmoză între material și spiritual, între realitate și realism magic, Cruciada copiilor este o lectură care nu trebuie să lipsească din palmaresul unui cititor adevărat. Nu știu, asta-i părerea mea.

Lecturi plăcute și să citiți cărți cât mai frumoase și bune!

Un loc pe raftul meu (XXVI)


 
Ce cărți au mai ajuns pe rafturile mele. Nu prea multe, ce-i drept, dar frumoase și-așteptate! Vedem ce-o să mai urmeze! Ce-i drept, am foarte puțin timp pentru citit, de fapt, am puțin timp în general, pentru mine, așa, deci încerc și eu să-mi gestionez prioritățile cum pot. Cu putere, muncă, odihnă și echilibru, totul o să meargă bine! 

Oricum, voi ce cărți v-ați mai cumpărat, ce mai citiți, ce-mi recomandați? Eu tocmai am terminat Cruciada copiilor, de Florina Ilis, un roman foooooarte bun pe care-l ecomand cu mare drag tuturor și care, întra-adevăr, m-a surprins plăcut. Am simțit nevoia să citesc o carte bună, așa că acest roman a venit exact la țintă. 





Am primit această carte cadou de la Arci, o prietenă foarte dragă și o împătimită a lecturii. Îi mulțumesc din suflet.


De asemenea, primită tot de la Arci. Sună bine, abia aștept să-i descopăr povestea.


Mi-am cumpărat acest roman fără să știu vreo ceva despre el. Dar mi-a plăcut coperta la nebunie. Nu știu, așa-s eu, și poate n-ar trebui să judec o carte după copertă. Dar, să fim serioși, nu-i așa că-i super?


Inițial, am intrat în Librarium să-mi cumpăr acest roman, nu cel de mai sus, însă așa fac mereu. 


Am cumpărat acest roman la recomandarea doamnei profesoare de română. Îi mulțumesc mult că mi-a recomandat o carte așa minunată și plină de înțeles. V-o recomand cu drag!


Chiar vreau să citesc acest roman, prea multe am auzit despre el. Mulțumesc autorului care mi l-a trimis. Voi l-ați citit, cum vi s-a părut?

Cam acestea sunt cărțile pe care le-am pus pe raft luna aceasta. Voi ce v-ați mai cumpărat? Zi frumoasă și lecturi plăcute!

joi, 12 noiembrie 2015

„Sezonul oaselor”, de Samantha Shannon- Recenzie


Editura: Curtea Veche
Rating: 3 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Teodora Văcariu
Număr de pagini: 437

Samantha Shannon s-a născut la Londra, în 1991. Făcând un calcul, are în jur de douăzeci și patru de ani. Și deja a dat lovitura, vreau să zic. A început să scrie la vârsta fragedă de cinșpe' ani, ceva în genul meu. Între 2010 și 2013, a studiat limbra și literatura engleză la Saint Anne's College, Oxford. În anul 2012, Women of the Future Awards a nominalizat-o la The Young Star Award.
The bone season, Sezonul oaselor, este primul ei roman, iar până la apariția acestei ediții drepturile de publicare fuseseră vândute în peste douăzeci de țări.  


”Anul 2059.

Paige Mahoney, în vârstă de 19 ani, lucrează în lumea interlopă din SCION, Londra, al cărei nucleu se află în zona Celor Şapte Cadrane, fiind angajata lui Jaxon Hall. Jobul ei: să scotocească după informaţii, pătrunzând în minţile celorlalţi. Asta, pentru că Paige este Călătoare onirică, o specie rară de clarvăzătoare. În lumea ei, comite înaltă trădare numai prin simplul fapt că respiră.

Într-o zi ploioasă, viaţa ei se schimbă pentru totdeauna. Atacată, drogată şi răpită, Paige este trimisă în SHEOL, fostul oraş Oxford — ţinut secret vreme de 200 de ani şi controlat acum de puternica rasă a Refaiţilor, venită dintr-o altă lume. Paige îi este încredinţată Custodelui, un Refait cu scopuri misterioase. El e stăpânul ei. Maestrul. Şi inamicul natural. Dar dacă Paige vrea să-şi recâştige libertatea, trebuie să accepte reeducarea, în această colonie penitenciară în care a fost condamnată să trăiască până la moarte.

Romanul The Bone Season dă viaţă unei fascinante eroine din universul urban fantasy. Şi ne-o aduce în atenţie pe Samantha Shannon, o scriitoare surprinzător de tânără, cu o imensă energie şi o imaginaţie debordantă, care creează prin acest remarcabil debut o realitate nouă şi îndrăzneaţă.”

Cititorii mei cred că știu destul de bine că nu prea-s atras de acest gen fantasy sau, în fine, urban fantasy, oricum ar fi. Și lectura acestui roman mi-a conturat și mai bine această predilecție distală, întrucât, înainte de toate, mi-a fost enorm de greu să mă atașez de personaje. Drept care, na, nu m-am atașat de niciunul - și motivul n-ar consta în faptul că ele n-ar fi pe placul meu, ci faptul că locul lor de desfășurare ca actanți s-a constituit în condiții care, pe mine unul, nu mă atrag. Îmi place să citesc despre oameni care acționează în condiții normale, simpliste, chiar austere, pentru că acolo, da, fix acolo îmi pot da seama cum este viața lor - trecând prin filtrul pânzei rațiunii lor, pot deprinde lucruri care pe mine, ca lector, să mă ajute să înțeleg oamenii și această viață atât de subtilă. Da, da, pentru că asta vreau să învăț din cărți: cum este viața, despre ce este ea, despre ce este omul, care e menirea sa în acest univers primitiv, limitat, sagital. Vreau să învăț, să deprind, să scotocesc și să aflu, nu doar să lecturez un roman de dragul de a citi. Bine, și asta-i ok, dar nu doar asta vreau de la un roman. De la un roman, în ultimă instanță, vreau emoție și viață, pulsație și sentiment. Asta-i, domle', rețeta de minim patru steluțe pe Goodreads. 

Vorbind despre romanul de față, Sezonul oaselor, pot să vă spun atât: am văzut în tânăra Shannon un autor chiar cu potențial, care scrie frumos, fluid și cursiv, un autor care își are verbul la el și care cu siguranță va pregăti surprize mari. Totuși, m-am întrebat pe parcursul lecturii dacă autoare ar putea ieși din această sferă a ficțiunii, a irealului. Știu că deviez de la subiect, dar m-am întrebat asta pentru că, așa cum v-am zis, mi-a fost greu să mă atașez de personaje, iar asta din cauza faptului că am simțit această „lume ireală” din care ele fac parte, iar puterile lor supranaturale au intervenit ca o barieră în a le putea descoperi psihologia și mentalitatea. Ăsta ar fi un avantaj și, deopotrvă, un dezavantaj pentru cititor: Samantha Shannon reușește să creeze o lume imaginară atât de palpabilă, încât atunci când te-apuci să citești Sezonul oaselor ai impresia că, într-adevăr, te desprinzi de realul și concretețea acestei lumi și pătrunzi într-un atemporal și aspațial desăvârșit. Și până la urmă, poate, ăsta o fi rolul ficțiunii care, uneori, Doamne, „este atât de reală”, cum zice stimatul scriitor Cărtărescu! Pe de altă parte, am observat la autoare o oarecare redundanță și recursivitate destul de deranjantă, după părerea mea. Își cam repetă anumite idei, chiar dacă într-o nouă formă (non nova, sed nove), iar cuvântul „oniric” cred că apare de zeci de ori de-a lungul cărții. Nu zic că-i neapărat deranjant, dar la un moment dat începe să te irite și să-ți spui întrebarea „oare-de-câte-ori-o-să-l-mai-întâlnesc?” Dar s-o iertăm, este la început și are potențial. Sunt sigur că odată cu trecerea timpului are să se șlefuiască talentul ei, relevându-se, într-un final, într-o piatră prețioasă de smarald (făcând o paranteză, autoarea este și frumușică, hehe).

Dar să vorbesc puțin și despre subiect, deși știți că nu obișnuiesc să fac asta. Paige Mahoney, eroina acestui roman, este „aleasa”. Un alt clișeu pe care-l tot găsesc în romanele de genul: the one, alesul, cel care e în stare să schimbe ceva. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut acest roman dacă nu l-aș fi comparat cu Jocurile foamei, de Collins, sau cu Divergent-ul Veronicăi Roth. La mine, la această tagmă literară a fantasy-ului distopic, urban, că habar n-am cum să-i zic, primează Collins cu jocurile ei. Că tot veni vorba, abia așteeept următorul film, abia aștept. Dar revenind la oase, vă pot spune că romanul spune o poveste foarte catchy, care te prinde, dar care uneori devine așa de statică și redundantă încât îți vine să sari peste pagini și să treci direct la acțiune. Nu știu dacă autoarea chiar a vrut să tragă de niște pagini în plus, dar mi s-a părut că acțiunea a mers greoi, eterogen, împrăștiindu-se acolo unde nu era neapărata nevoie de a se ajunge. În planul intrigii, totul începe atunci când Paige, odată ajunsă în acel loc în care urmează a fi educată, află că, odată demult, o răscoală s-a pornit împotriva celor care-i guvernează și care-i tratează în feluri de nedescris. Astfel, complotând sub imperiul terorii, al groazei, într-un loc în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă, ea va încerca să se ridice asupra care dețin controlul și puterea, menținând ordinea prin lacrimi și crime. Intriga e bine consolidată, are o coloană rezistentă și dură, dar acțiunea parcă s-ar fi putut derula mult mai închegat și omogen, țesută fără atâta migală recursivă. 
  
Personajele lui Shannon sunt personaje încearcă să capete concretețe prin sentimentele lor, prin emoțiile pe care le au și prin tot ceea ce fac. Deși nu sunt produsele mediului în care trăiesc, încercând să se conformeze cu principiile societății contemporane lor (destul de ciudate, de altfel), ele trăiesc drama inadaptării. Vorbesc aici, exclusiv, despre Paige, dar și despre alte personaje (deși mai puțin relevante) care apar de-a lungul romanului. Mi-a plăcut povestea protagonistei, mi-au plăcut curajul și puterea ei de a se răzvrăti, însă parcă i-a lipsit din acea emoție care să atingă cititorul, să-l facă să se apropie (și mai tare) de caracterul său. Bine, da, fantasy, dar parcă polimerizarea cu ceva mai multă realitate umană ar fi conchis mai bine frumusețea romaului - îs, într-o măsură, subiectiv, dar puteți generaliza voi și alege dacă vă este pe plac sau nu. Fragmentându-și trecutul, Paige va încerca să-și înfrunte prezentul, gândindu-se la viitor. Va reuși, nu va reuși, rămâne de văzut. Din câte am înțeles, romanul mai are vreo șase volume cu caracter to be continued, dar nu știu dacă vreau neapărat să continui această serie. Doar de dragul autoarei și dorinței acesteia de a visa, am să-i dau o șansă. E tânără, timpul o să aibă răbdare cu ea, fiindcă un talent asemenea celui al ei chiar merită fructificat. Chiar aș vrea să am ocazia să-i citesc o carte non-ficțională, să văd dacă poate ieși din zona ei de confort. Până atunci, își merită cele trei steluțe de pe Goodreads.

Le mulțumesc mult celor de la Editura Curtea Veche pentru romanul Sezonul oaselor. Îl puteți comanda de AICI, cu o reducere de 40%. Îi felicit pentru toate traducerile frumoase pe care ni le pun la dispoziție; de asemenea, de pe site-ul editurii puteți cumpăra numeroase cărți din diferite domenii de activitate, la prețuri de nerefuzat! :) Lecturi plăcute s-aveți și numai bine!

miercuri, 11 noiembrie 2015

„Fascinația” de Sylvia Day- Recenzie


Editura: Litera
Număr de pagini: 480
Traducere din limba engleză: Florența Simion
Rating: 3 din 5 steluțe 

Sylvia Day este autoarea a peste 12 bestselleruri internaționale care au urcat pe locul 1 în topul The New York Times, distinse cu numeroase premii și traduse în mai mult de 35 de limbi. A fost nominalizată pentru premiul Goodreads Choice la categoria „Cel mai bun autor” și pentru activitatea ei a fost considerată „Autorul anului pentru romanele de dragoste”, pe site-ul Amazon. A câștigat și premiul Reviewers Choice din patea RT Book Reviews și a fost nominalizată de două ori la prestigiosul premiul RITA de Asociația Scriitorilor de Romane de Dragoste.

 
A face filme porno pe hârtie. Și, zău, la un nivel expert. Nu c-aș fi eu ceva inițiat în treburi dintr-astea, dar îmi dau seama, totuși, când un scriitor (sau, să-i zic, pseudoscriitor - totuși, raportându-mă la numărul de volume vândute, la numărul de traduceri, poate-și merită „titulatura” și această Day).

Eva, o tânără de 24 de ani, se mută în orașul New York, un oraș al posibilităților și al unei noi vieți, alături de prietenul ei cel mai bun, Cary, fiind colegi de cameră. Căutându-și un loc de muncă, aceasta se angajează la o agenție publicitară, moment din care viața femeii începe, cu totul, să se schimbe. Mai precis, din momentul în care se întâlnește cu Gideon Cross, în niște circumstanțe amuzante și deloc plăcute pentru Eva, situație în care nu a fost pentru singura data la picioarele domnului Cross- nici la propriu, dar nici la figurat. Încă din prima clipă, Eva vede în Gideon Cross exemplul perfect al masculinității, vede în el bărbatul ideal și carismatic, care îți mișcă fiecare hormon din tine, care au „un sex-appeal de te zguduiue, care le au pe toate”. El e „asul”, el e tipul macho cu bani și care le-nvârte pe toate cum vrea, unde vrea și la ce oră vrea. Pe lângă el, deh, ceilalți pălesc, îs nite pipițe, arlechini, niște „chestii”. Dacă ești Gideon Cross, ești bani, „valoare”, ești „magnat”, ești tot ce o Evă cu principii, valori, ar vrea. Mai că mă mir dacă nu i-a făcut și altar, domle'. Asemănare izbitoare, la o adică, cu umbrele domnului Grey, dar parcă Day trăiește povestea (cel puțin, din perspectiva lui), cu o emoție mai mare.

Intrigă? ZERO! Aceeași redundanță ca-n și volumele anterioare. Păi, ce să fie, Gideon are niște vise ciudate care i se constituie în trecutul nu prea roz, cu un secret destul de what-the-actual-fuck (iarăși, asemănare cu umbritul nostru), și ba este speriat, ba vrea să înfrunte monștrii trecutului, nicidecum ceva filosofic, dramatic care să dea cititorului de gândit, de bănuit și cercetat. Nu știu, nu-mi place ca într-o poveste să mi se ofere totul pe tavă. Mură-n gură, cum s-ar zice. Vreau să intru-n pielea personajelor, să le descopăr eu trăirile, minciunile și secretele, pornirile, principiile. Nu vreau ca ixulescu să-mi zică „sunt așa de fericit, Doamne”, ci să-mi dea de înțeles; asta vreau să spun. Aici, la Day, personajele sunt goale, sunt atât de superficiale încât mi-a nu m-am atașat de niciunul. Zic, chiar nu-mi păsa ce se-ntâmplă cu ele, pentru că Day construiește personaje simple care se vor importante, mărețe și sensibile. Păi, mămicuță dragă, ce-aș putea vedea sensibil la Gideon? Chiar dacă mă raportez la trecutul lui, să zic așa, tot îmi dau seama că e un obsedat sexual. Grey și Gideon, cei doi macho ai porno-ului manufactural, textual. Să fac o comparație între ei, zic că Gideon pare puțin mai breaz la căpățână, puțin mai sănătos și mai aproape de drumul drept, dar Grey a luat-o groaznic pe arătură. Concluzând, spre surprinderea-mi, acești doi eroi, acești doi magnați chiar au fost creați de două femei cu copii, sănătoase la cap, cică. Nu, nu vreau să mă-nțelegeți greșit. N-am nimic cu ele, dar mi se pare deplasat, total impropriu să scrii așa ceva: cum, Doamne iartă-mă, să ți-o tragi atât de des - când te trezești, când mănânci, când te uiți la TV, când citești, când faci duș, când ești într-o videoconferință, când te trezești iară - și să fii condus doar de dorința de a o duce în pat și, respectiv, de a te lăsa dusă în pat? Nu știu, eu chiar nu-mi pot însuși o astfel de „literatură”.

Mi-am dat seama încă de la început că gusturile mi s-au schimbat. Serios, chiar citeam înainte și astfel de „cărți de tren”, de citit când mergi undeva - asta fiindcă nu presupun o concentrare prea mare, fiind, așadar, lipsite de substrat - dar dați-mi voie, vă rog, să vă citez o secvență care mi-a adus lacrimi în ochi... de râs: „(...) Eva se lăsă în genunchi cu o mișcare plină de grație (o fi fost balerină, zic, că altfel nu știu ce-ai putea vedea grațios într-o asemenea mișcare) și, din partea cealaltă a biroului, începu să se îndrepte spre mine în patru brațe, ca o leoaică în urmărirea prăzii. (...) Eva mormăi aprobator, iar sunetul acesta vibra prin mine. Mădularul îmi era așa tare, încât puteam să bat cuie cu el (...)”. Doamne ferește! Cum să scrii așa ceva? Cum? Cum? Mi-e peste putință de-a înțelege. Dar asta mi-a dat impuls să citesc în continuare (sărind, evident, peste anumite pagini), iar perlele de genul chiar am mai întâlnit: „Gideon ieșise pe ușa livingului în hol... gol-pușcă. Și ud din cap până în picioare. Mădularul îi era așa de întărit, că i se curba spre buric. Avea capul dat pe spate, căci bea apă dintr-o sticlă; mergea aparent nepăsător, dar ca un adevărat prădător.” Un mod foarte inteligent și modest de-ați agăța „prada”, domnule Gideon, care oricum s-ar fi oferit vânătorului de bună voie; dacă înțelegi ce vreau să zic, adică. Ah, da, și să nu uit, o altă noutate pe care o aduce este faptul că spune povestea din ambele perspective, nu numai din cea a Evei, cum era în volumele anterioare. Așa, în această manieră, parcă povestea lor e mai plină și mai aprinsă.

Cam asta-i tot, deși mai am câteva pagini însemnate pe care aș fi vrut să vi le descriu. Conchizând cu ce-am scris mai sus, pot să vă spun că acest roman este, dincolo de a fi poveste, puțină emoție, chestii dintr-astea, un mijloc bun de a te relaxa și amuza. Serios, unele situații sunt atât de jenante, atât de ciudate, încât chiar nu poți să nu râzi. Nu știu, ori să te bucuri, ori să fii trist de ceea ce-a putut să scrie Day. În fine. Făcând o paralelă între cele două domnițe, E.L. James și Sylvia Day, cred c-aș fi undeva la mijloc: ori m-aș duce către James, care scrie destul de bine prin mintea unui maniac sexual, aducând ceva nou, ceva, nu știu, diferit față de alții care scriu în această tagmă a literaturii, ori m-aș duce către Day, către autoarea care se îndreaptă mai către „scriitura de casă”, normală (într-o esență aparentă și relativă, evident), care trăiește cu mai multă emoție, cu ceva mai mult patos, simțământ. În cele din urmă, lecturile sunt relaxante, sunt OK, dar chiar simt nevoia să citesc ceva bun în zilele care urmează. Cred că, în sfârșit, am să mă apuc de Sticletele Donnei Tartt. Și, totuși, parcă aș vrea să aștept o vacanță pentru ea. Mă mai gândesc.

Mulțumesc foarte mult prietenilor dragi de la Librăria Online Librex pentru acest volum. Puteți comanda Fascinația de pe site-ul lor, sau puteți cumpăra întregul pachet cu cele patru volume (Atracția, Împlinirea, Revelația, Fascinația) cu o reducere super de 40%, de AICI. De asemenea, de pe site-ul lor puteți cumpăra numeroase cărți atât în limba română cât și în limbi străine, din diferite domenii de activitate. Reducerile-s la ele acasă! :) Zi frumoasă și lecturi cât mai plăcute să aveți!

marți, 10 noiembrie 2015

Seară japoneză dedicată romanului „Puntea viselor” de Lesley Downer


Joi, 12 noiembrie ora 19.00 vă aşteptăm la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, pentru o seară japoneză dedicată romanului Puntea viselor al scriitoarei americane Lesley Downer, cunoscută publicului român datorită bestsellerurilor Ultima concubină şi Curtezana şi samuraiul ambele publicate în colecţia Raftul Denisei, la Editura Humanitas Fiction. La eveniment vor participa  Ana Barton, scriitoare,  Carmen Săndulescu, traducătoarea cărţii, Magda Ciubăncan, profesor de limba japoneză în cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir şi Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universităţii Româno-Americane. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.
 
În partea a doua a serii publicul este invitat să asiste la o demonstraţie de origami. Evenimentul este realizat de Editura Humanitas Fiction în colaborare cu Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universităţii Româno-Americane.

Accesul la eveniment se face pe baza unei rezervări la numărul de telefon 0728.859.068 sau pe adresa de email ioana.iancu@humanitas.ro, în limita celor 60 de locuri disponibile, pâna în data de 12 noiembrie, ora 18.30.

Cărţile lui Lesley Downer dedicate Ţării Soarelui-Răsare sunt traduse în peste 30 de limbi.

Inspirat din fapte reale, romanul Puntea viselor surprinde Japonia anilor 1870 ‒ o epocă în plină schimbare, când, după războiul civil, civilizaţia occidentală începe să pătrundă în cultura tradiţională, testându-i astfel limitele, deschiderea şi reticenţa faţă de nou atât la nivel vestimentar, culinar, cât şi al obiceiurilor. Este momentul în care, după ce au fost învinse forţele shogunului, generalul Kitaoka, dezamăgit de noul regim, va pune la cale o răscoală. Pe acest fundal tulbure se va contura frumoasa poveste de dragoste, aparent imposibilă, dintre Taka şi Nobu.

 
1873.Taka, fiica unei faimoase gheișe și a generalului Kitaoka, are doar treisprezece ani când îl întâlnește pe Nobu, un băiat din nord ajuns la limita sărăciei, care va deveni servitor în casa familiei ei. Cum dragostea nu ascultă de reguli, cei doi se simt atrași unul de altul în ciuda faptului că Taka făcea parte din clanul Satsuma, cel care deținea puterea, iar Nobu din clanul Aizu, masacrat în timpul războiului civil chiar de forţele din sud. Ura este încă vie, iar Eijiro, fratele lui Taka, face tot posibilul să-l alunge pe Nobu din preajma ei. Reușind să intre la Academia Militară pentru a-şi desăvârși educaţia şi pentru a-şi întreţine membrii familiei care supravieţuiseră, Nobu va fi nevoit să lupte împotriva armatei organizate de generalul Kitaoka, cel care se declarase nemulţumit de noul regim. Vor reuşi Taka şi Nobu să făurească o punte între cele două lumi pentru a-şi împlini iubirea, asemenea prinţesei ţesătoare şi a ciurdarului, cei doi îndrăgostiţi pedepsiţi să se întâlnească o dată pe an, în noaptea de Tanabata (Sărbătoarea Stelelor)?

Lesley Downer s-a născut în 1959 la Londra. Mama ei era de origine chineză, iar tatăl, de origine canadiană, era profesor de chineză. Crescând într-o casă plină de cărţi despre cultura şi civilizaţia Asiei, Lesley este fascinată mai ales de Japonia. După studii la Oxford şi la University of London, în 1978 câştigă o bursă în Ţara Soarelui-Răsare, unde rămâne cinci ani. De altfel, până în prezent, Lesley Downer şi-a petrecut cincisprezece ani din viaţă în Japonia, documentându-se pentru numeroasele lucrări dedicate acestei ţări exotice. În colecţia Raftul Denisei au apărut: Ultima concubină (2009), Curtezana şi samuraiul (2013) şi Puntea viselor (2015).