O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 290

Anul apariței: 2020

Traducere: Cornel Stoenescu

Sarah Lark este o scriitoare germană născută în 1958 la Bochum. Ea a studiat istoria și științele literaturii în care și-a dat doctoratul. A lucrat mulți ani ca ghid și și-a descoperit destul de repede pasiunea pentru Noua Zeelandă, de ale cărei peisaje spectaculoase se simte atrasă aproape magic. Astăzi locuiește în Spania și lucrează la alte romane cu și despre Noua Zeelandă și civilizația acelei țări, parcă desprinse din basme. La Editura RAO au fost traduse și alte cărți ale autoarei: Cântecul maorilor, Aurul maorilor, În țara norului alb, În umbra arborelui Kauri, Lacrimile zeiței maorilor. 

„(...) Interpretează o haka. Pe vremuri, maorii își făceau astfel curaj înainte de luptă. În grupurile de cercetași învățăm diferite lucruri despre cultura maorilor. De exemplu, eu le arăt cum se face focul și cum se împletesc coșuri pentru prins pește. (...) Nu vom mai găsi o marae tradițională, le spuse ea cu regret, când le anunță pe fete ce pusese la cale. Tatăl meu zice că așa ceva nu mai există, oamenii s-au luat după pakeha, așa îi numesc pe cei veniți din Europa. Uneori o fac de bunăvoie, alteori forțați, copiii lor fiind siliți să urmeze școlile engleze. Tatăl meu condamnă asta.””

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, surorile poloneze Helena și Luzyna ajung într-o tabără de refugiați din Persia. Când află că Noua Zeelandă primește un număr mare de orfani de război, acestea întrezăresc speranța unei vieți mai bune. Însă doar una dintre surori va putea pleca. În acest timp, James McKenzie părăsește Noua Zeelandă, împotriva voinței părinților săi, pentru a lupta în europa. Drumurile tinerei poloneze și ale îndrăznețului pilot se întâlnesc. Vor reuși cei doi tineri să își învingă soarta și să își găsească fericirea?

„- Mai târziu poate că vom fi cu toții morți! spuse încăpățânată Luzyna, apoi apucă polonicul, își puse mâncare în castron și se întoarse să plece. Este încă război și nu se știe cum se va termina. Soldații spun că americani lucrează la o armă cu care pot preface în cenușă întreaga lume. Iar gemanii fac acelașu lucru. Când o vor realiza... Puff!”

Nu este primul meu contact cu această autoare, Sarah Lark, dat fiind faptul că am citit și frumoasa saga de familie În țara norului alb, o trilogie care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Ei, bine, citind O speranță la capătul lumii, m-am bucurat enorm să găsesc aceeași voce narativă, de o efervescență aparte. De ce spun efervescență? Pentru că Sarah Lark are o predilecție extraordinară în a contura diferite aspecte ce țin de civilizația maorilor, de ritualuri, zeități, demersuri sociale - cred că, de fapt, acesta a fost unul dintre aspectele care au făcut din lecturarea romanului un adevărat deliciu. Dincolo de poveste celor două surori - care, de fapt, la un moment dat „se rupe” și devine povestea uneia singure, care a fost extrem de interesant de urmărit, cel mai mult mi-au plăcut atmosfera și culoarea locală - măiestria lui Sarah Lark de a reda peisaje, culturi, nu știu, acestea au reprezentat, pentru mine unul, interesul romanului. Da, acțiunea, iarăși, este una care te prinde, care îți place și te emoționează, iar contextul istoric, iarăși, este unul care face din roman o lectură și mai profundă. Dar, așa cum mi s-a întâmplat și cu trilogia citită acum câțiva ani, n-am putut să nu observ, de fapt, însăși interesele autoarei pentru această civilizație maori, populația indigenă polineziană din Noua Zeelandă, surprinzând numeroase aspecte, după cum am spus, ce țin de cultura acestora. 

„Helena privi tristă în urma ei. Nu putea să o contrazică din toată inima și Luzyna nu era singura care avea o asemenea atitudine. În lagăr, foarte puțini își făceau planuri de viitor.”

Helena este, după cum autoarea afirmă, „firește, un personaj fictiv”, însă ce mi-a plăcut și mai mult a fost faptul că (după cum autoarea afirmă, iarăși), această poveste nu este una inventată. După pactul cu Hitler, Stalin a cerut ca Polonia de Est, pe care a anexat-o, să fie evacuată, iar germanii au pus astfel mâna pe Polonia de Vest. În cele din urmă, întreaga populație poloneză, minoritară în acea parte a țării, a fost exilată în Siberia, pentru a se face astfel loc armatei rusești. Mii de oameni au murit în lagărele de muncă și totuși o speranță pentru cei deportați (inclusiv bieloruși și ucrainieni) a fost când Hitler a încălcat pactul de neagresiune cu Rusia, în 1941 - astfel, Stalin a solicitat eliberarea imediată a cetățenilor polonezi deportați, lucru care s-a și realizat. Aliații s-au angajat în a repatria polonezii nu doar din motive umanitare, ci și pentru a forma o armată poloneză din bărbații care erau apți să lupte. Viitorii soldați, foști deportați, trebuiau să fie instruiți în Iran, care pe atunci se numea Persia și era administrat din 1941 de către aliți. Totuși, în urma subnutriției și a bolii, mulți dintre ei aveau să moară curând. În urma lor au rămas sute de orfani, pentru care au fost create noi tabere. În mod special totuși, orfanii păreau să nu aibă niciun viitor în Persia. Atât britanicii, cât și guvernul polonez în exil au fost entuziasmați atunci când, în 1944, Noua Zeelandă s-a declarat dispusă să primească șapte sute de copii polonezi într-un lagăr special amenajat pentr ei în Pahiatua, un orășel situat în Insula de Nord.

„(...) Va scăpa de război și de vremurile grele care ne așteaptă după încheierea războiului. Va trebui să reconstruim Europa din temelii și mă tem că Rusia și puterile occidentale o vor împărți între ele. Dacă se vor certa din cauza asta, va izbucni un alt război imediat. Dimpotrivă, în Noua Zeelandă nu există distrugeri, nu există pericole, iar tinerele fete au posibilități fantastice.”

Acolo ajunge și Helene, eroina noastră, în Polish Children's Camp, care a apărut dintr-o inițiativă comunitară biratnică, americană, poloneză și neozeelandeză, puternic sprijinită de către cei din urmă. Aosciații de femei au pregătir camerele și spațiile comunitare, iar copiilor și supraveghetorilor polonezi li s-au asigurat cele necesare pentru a începe, câtuși de puțin, ideea unei noi vieți lipsite de război, dacă nu chiar de griji. Inițial, s-a intenționat totuși ca la terminarea războiului, refugiații să fie trimiși înapoi în patria lor de origine - de aceea, lagărul a fost conceput ca un fel de „Mică Polonie”, cu școala în limbă maternă pentru copii. Când în cele din urmă Polonia a fost ocupată de Armata Roșie, ajungându-se astfel sub influență comunistă, s-a renunțat la ideea de a repatria copii refugiați. S-a susținut, astfel, integrarea lor cu grijă în societatea și cultura neozeelandeză.

„- Cartofii dulci sunt foarte populari aici, le spuse Miranda. Se cultivă cu mult tip înainte de venirea englezilor. Maorii i-au adus din Polinezia împreună cu alte plante folositoare. Totuși kumara este singura legumă perfect adaptată aici. Deoarece pentru alte  plante din mările sudului clima este prea ece, maorii s-au văzut nevoiți să se orienteze spre vânătoare și în primele secole au exterminat multe specii de animale și au distrus terenurile prin incendii. Dar ei au învățat din asta. Acum sutn extrem de atenți cu pământul, cu animalele și cu plantele. De exemplu, atunci când strâng recoltele, cântă karakia, un amestec de rugăciuni și descântece, pentru a cere iertare pământului că îi iau rodul.”

În a doua parte, cartea aduce și o dovadă istorică a situației în care se aflau relațiile dintre urmașii coloniștilor europeni în Noua Zeelandă și populația maorilor - o situație care, din păcate, nu era tocmai una fericită și roz. În anii '40-'50 ai secolului al XX-lea, relațiile dintre pakeha (nu știu cum să spun, nu vreau să intru în polemici, dar am să vă las descrierea în engleză a acestui cuvânt - white people, especially New Zealanders of European descent) și maori atinseseră cel mai critic punct: de la popularea insulelor de către britanici și de către alți coloniști europeni, numărul maorilor scăzuse permanent, atât procentual, cât și în date absolute. Războaiele, bolile, lipsa alimentelor - toate acestea slăbiseră triburile, mulți maori fiind astfel decimați și dezrădăcinați ca urmare a războaielor. Integrarea forțată în societatea pakeha a avut ca efect și pierderea culturii și a identității lor. Industrializarea i-a alungat în orașe, decăderea și alcoolismul fiind la ordinea zilei. Copiii maori au fost marginalizați în școli, dar, pe de altă parte, atât de aglicanizați încât nu își înțelegeau propria limbă, nemaivorbind de tradițiile triburilor și de cultura acestora.

„- Helena..., începu el. Îi rosti numele încet și cu un pronunțat accent englezesc. Probabil ai trăit lucruri groaznice și poate ai făcut și tu ceva rău, dar este război și așa ceva se întâmplă. Uneori nici nu știi ce este corect. De exemplu, unii spun că este bine să arunci bombe asupra orașelor, pentru că asta scurtează durata războiului. Alții spun că este o crimă și că nu are nicio influență asupra desfășurării războiului. Cine are dreptate?”

Ce vreau să subliniez este faptul că, în romanul O speranță la capătul lumii, Sarah Lark s-a străduit enorm să păstreze autenticitatea în ceea ce privește diferite aspecte ce vizează contextul istoric în care se regăsesc personajele și acțiunea. Nu vă pot reda frumusețea detaliilor privitoare la cultura moarilor și a îndeletnicirilor acestei populații, dar vă pot spune că, într-adevăr, face interesul acestei cărți. O captivantă poveste de dragoste, pe un fundal istoric dramatic, cu personaje super construite și cu o cultură pe care, chiar și după ce termini romanul, vrei s-o descoperi mai mult. 

„ - Și dacă va trebui, îmi voi conduce poporul pe calea războiului. Împotriva prejudecăților și ignoranței acestor pakeha, împotriva indiferenței și agoniei maorilor. Mai întâi voi reclădi școala. Copiii poporului meu trebuie să redevină mândri că sunt maori. Și să nu mai fie împiedicați să își invite prietenii pakeha, să invoce împreună spiritele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 49%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Hai să furăm pepeni, de Nora Iuga - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2015

„(...) Nu-mi explic de ce, cu cît visele noastre se golesc de imagini, mai ales de întâmplări, încep să ne arate texte... fie că le vedem scrise, fie că ne trezim spunându-le cu glas tare; uneori vin cuvinte vechi, sunete sudate de oamenii altor vremuri, cuvinte rădăcini din care au ieșit rosturile - de acolo vin și rosturile (...)”

Nora Iuga, poetă, prozatoare și traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie - Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (ed. I, 1982; ed. a II-a, 2000), Piața cerului (1986), Cîntece (1989), Dactilografia de noapte (1996; Premiul USR), Autobuzul cu cocoșați (2002), Cîinele ud e o salcie (Cartea Românească, 2013) - și de proză - Săpunul lui Leopold Bloom (ed. I, 1993; ed. a II-a, Polirom, 2007; Premiul USR), Sexagenara și tînărul (ed. I, 2000; ed. a II-a, Polirom 2004, 2012; Premiul USR; Premiul Revistei Cuvîntul), Lebăda cu două intrări (2004), Berlinul meu e un monolog (Cartea Românească, 2010), Harald și luna verde (Polirom, 2014) etc. În 2007 a primit premiul Friedrich-Gundolf, o distincție care se acordă celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume. A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Oskar Pastior, Aglaja Veteranyi, Paul Celan. I-au apărut în străinătate numeroae cărți de proză și poezie. A beneficiat de cea mai mare bursă DAAD, oferită de statul german unui scriitor străin. I s-a acordat, la propunerea președintelui Germaniei, Jachim Gauck, ordinul Crucea de Merit pentru promovarea culturii germane în lume. În mai 2014 a lansat filmul documentar Aici Nora Iuga, în regia lui Vlad Rotaru, scenariul și producția fiind semnate de Cristian Cosma. Documentarul a obținut în același an Premiul pentru imagine în cadrul Festivalului de Film Documentar Românesc Docuart. 

„În ultima vreme, Nora A. a luat-o razna rău de tot, vorbește de una singură Nora B. Cînd o aud mereu oricum nu mai am nimic de pierdut, începe să mi se facă frică: tot ce dai se întoarce la tine ca un bumerang și te poate lovi. Nu-mi iau o clipă ochii de la ea, îi citesc rîndurile peste umăr, scrie ore în șir neîntrerupt, gînduri nesăbuite, scrie și când nu scrie.”

Nu este primul meu contact cu doamna scriitoare Nora Iuga. Am mai citit, în trecut, pe lângă voumul de proză Lebăda cu două intrări, și alte cărți de poezie semnate de aceeași autoare. Nu știu ce să spun, de fapt, pentru că, înainte de toate, trebuie să-ncep prin a vă spune că, după a mea părere, Nora Iuga chiar nu este pentru orișicine. De fapt, când am văzut că o prietenă și-a cumpărat cartea după ce m-a văzut citind-o, chiar m-am gândit, mi-am zis, văleu, și-acum ce fac, dacă nu-i place, dacă o găsește vulgară și violentă și, lipsită de substrat și moralitate? De ce spun asta? Pentru că e foarte ușor, drept să vă spun, ca încă de la începutul lecturii s-o iei pe una dintre cele două căi: ori îți place cum scrie Nora Iuga, ori nu îți place cum scrie Nora Iuga. Mie-mi place, îmi place mult, pentru că, de-a lungul tuturor lecturilor pe care le-am avut, semnate de Nora Iuga, mi-am dat seama că această autoare are o profunzime aparte, precum și un stil aparte, un stil real, dur, lipsit de prea multe efervescențe. Cu o incisivitate debordantă, chiar în acest roman, Hai să furăm pepeni, dictonul călăuzitor al copilăriei, acest hai să furăm pepeni, cu zeama ca de sânge între dinți, Nora Iuga pune-o întrebare care i-ar lăsa, de fapt, pe mulți dintre noi, cu gura căscată, oare nu este violul cea mai „veche și autentică formă de normalitate sexuală”?

„Îngrozitor unde am ajuns: cînd îi faci pe plac naturii, îi faci rău lumii... doamne, chiar ai murit sau te-ai dus să furi pepeni în altă galaxie?”

De ce spun asta? Ideea este că, în scrierea romanului, se pare că Nora Iuga pleacă de la o idee din realitate (citez „la mine e totdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte metiatizat. E vorba de o fetiță romă, de zece ani, cum spun ăștia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de șaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârșitul lunii a șasea de sarcină... nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noțiunea de viol începe să se extindă îngrijorător; nu mai știu unde începe un viol și cît de departe poate ajunge”), realizând, în cele din urmă, o oscilație în scriere, captivată între dezbaterea din jurul unei fetițe de 11 ani, însărcinată în luna a șasea, și poveștile autobiografice ale însăși autoarei, a cărei identitate se dedublează, sub mantra „străinul sunt chiar eu”; în roman, sunt narate întâmplări savuroase, cutremurătoare, sub un limbaj neconvențional, lipsit de pudoare, sub un limbaj clar, „lipsit de ascunzișuri”, întâmpări ce reprezintă un pretext al unor reflecții uneori amare, uneori dulce, uneori triste, uneori fericite, alteori apologetice, memorialistica îmbinându-se, astfel, cu ficțiunea. „Fluxul conștiinței”, deși prezent, nu înlocuiește intriga, iar romanul nu este unul „intelectualizant”, al conștiinței, ci este unul în care filonul autentic prozator, vocea originală a acestei autoare transpare la fiecare pagină, sub fiecare rând. Opera Norei Iuga este, astfel, rezultatul unei voluptăți insațiabile a limbajului. Este un limbaj liric-simplu-rece-cald-alb-negru. După cum Stuttgarter Zeitung afirmă, „limbajul și trupul se dedunță permanent în universul Norei Iuga ca și cînd ar fi unul și același lucru.”

„(...) Am avut timp destul să văd că nimic nu-mi trezește mai mult interes decît ceea ce nu încape în baremul general: anormalitatea, rebeliunea - întunericul în care sclipirea cuțitelor urmărește jugulara logicii. Poate asta se întîmplă, pe traseele crepusculare ale creierului rulează Marele Mut, filmul care se rupe mereu și întotdeauna alb-negru, ca amintirea din uter, ca propozițiunea din vis.”

Nu mai vorbesc de felul în care se simte acest roman atunci când e citit. Eu, unul, am simțit un fel de apropiere față de autoare, pe care n-am regăsit-o în celelalte cărți citite - o fi vina și a numeroaselor fragmente în care, parcă, Nora Iuga îți vorbește direct, adresându-se chiar ție, cititorului: „(...) Uneori spun lucrurile exact cum s-au petrecut, asta mă plictisește îngrozitor, pe voi nu? Parcă văd că vă-ntrebați derutați, Care voi? Păi, voi!” Registrul stilistic folosit, cuvintele, cugetările, meditațiile, amintirile, corporalitatea, sexualitatea, fluxul continuu al amintirilor - toate acestea fac ca Hai să furăm pepeni să fie o lectură profundă, autentică, și, cu riscul de a mă repeta, nu o lectură pentru oricine. 

„(...) cîte idioții le-am debitat eu poeților tineri prin cafenele erotice și cluburi despre miracolul celui de-al doilea erotism și nu cred să fi rîs eu mai mult decât rîdeam eu însămi de mine, dar de afirmația că ochiul e cel mai nestăvilit organ sexual n-am să mă dezic niciodată, nici că parșivenia cuvintelor întrece parșivenia atingerilor cînd ți se strecoare în creier și proliferează acolo fac rădăcini și nu le poți smulge nicicum, ești prins pe vecie în gușa toxică a unei plate carnivore care, de fapt, nici nu-ți vrea carnea, îți vrea ideea de carne și asta înseamnă că nici nu primești, nici nu dai nimic, e ca o intenție în stare de imponderabilitate...”

Nu știu ce să mai spun. Cred că ar fi multe de spus, dar, credeți-mă, nu e un roman pe care-l poți povesti. Nu, doar îl citești, îl simți, te bucuri (sau nu) de el, îl recomanzi (sau nu) mai departe, îl amintești (sau nu) cu drag de el. Eu, cu siguranță, nu-l voi recomanda mai departe; nu, pentru că, după părerea mea, Nora Iuga nu e un autor care se recomandă, deoarece nu e pe placul oricui, nu e accesibil oricui. Eu mă bucur că am reușit să-i descopăr profunzimea scrierii, cum mă bucur că, într-adevăr, România încă mai are autori atât de talentați. Voi ați citit ceva semnat de Nora Iuga? Dacă da, sunt curios ce și cum vi s-a părut. S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Degustătoarele, de Rosella Postorino - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2020

Traducere: Beatrice Cristina Baciu

Rosella Postorino (n. 1978), scriitoare şi traducătoare italiană, a debutat în 2007 cu romanul La stanza di sopra. Cel de-al doilea roman al ei, L’estate che perdemmo Dio (2009), a obţinut Premiul Benedetto Croce, iar Il corpo docile (2013), Premiul Penne. Succesul de public şi de critică l-a dobândit în 2018, odată cu publicarea celui de-al patrulea roman, Degustătoarele, care s-a vândut în peste jumătate de milion de exemplare în 46 de ţări şi a obţinut cele mai prestigioase distincţii literare italiene: Premiul Campiello, Premiul Luigi Russo, Premiul Rapallo şi Premiul Lucio Mastronardi. Romanul va fi ecranizat de Lumière and Co., în regia Cristinei Comencini. Rosella Postorino vorbeşte fluent engleza, franceza şi germana şi a tradus în italiană două cărţi de Marguerite Duras. În prezent, locuieşte la Roma.

„Mama obișnuia să spun că, atunci când mănânci, te lupți cu moartea. A spus asta chiar înainte de Hitler, când mergeam la școala elementară numărul 10 din Braunsteignasse, în Berlin, iar Hitler încă nu exista.”

Germania, 1943. Rosa Sauer rămâne fără părinţi în urma bombardamentelor asupra Berlinului. Hotărăşte să se refugieze în satul socrilor ei, care se află la mică distanţă de Bârlogul Lupului — ascunzătoarea lui Hitler. Într-o dimineaţă, câţiva soldaţi SS o anunță că a fost aleasă drept una dintre degustătoarele lui Hitler: de acum, de trei ori pe zi, ea şi alte nouă femei vor merge într-o cazarmă şi vor gusta mâncărurile pregătite pentru Führer, ca să se asigure că nu sunt otrăvite. Obligate să înfrunte zilnic moartea, Rosa şi celelalte degustătoare se împart în prietene şi rivale, se consolează şi se trădează, se îndrăgostesc şi aşteaptă sfârşitul războiului. Dar care dintre ele va supravieţui? Inspirându-se din povestea reală a lui Margot Wölk, Rosella Postorino relatează încercările prin care trece o femeie fragilă confruntată cu violenţa istoriei.

„Să lucrezi pentru Hitler, să-ți sacrifici viața pentru el, nu asta făceau toți germanii? Dar că aș putea ingera mâncare otrăvită și să mor așa, fără să fiu împușcată sau în urma unei explozii, Joseph nu putea să accepte așa ceva. O moarte în surdină, în afara scenei. Aș fi murit ca un șobolan, nu ca un erou. Femeile nu mor ca eroii.”

Mereu am fost atras de literatura care reiterează perioada Războaielor Mondiale, care conturează istoria și-ți oferă acea față, din păcate tristă, a perioadei naziste (și nu numai). Ei bine, înainte de a mă antrena în această lectură, n-am putut să nu iau în calcul faptul că autoarea, Rosella Postorino, s-a inspirat din viața lui Margot Wölk, ultima degustătoare aflată în viață când i-a venit lui Rosella Postorino ideea de a scrie acest roman, Degustătoarele. Bineînțeles, cum n-a reușit să vorbească, din păcate, personal cu Margot, întrucât aceasta a murit la scurt timp, autoarea a pornit în scrierea romanului doar de la ideea degustătoarelor - acele femei, în speță nemțoaice, care erau nevoite să guste din mâncarea Führer-ului, din mâcarea lui Hitler, de câteva ori pe zi, pentru a se asigura că aceasta nu este otrăvită, fiind, așadar, un fel de cobai, pentru care eventualitatea morții nu era altceva decât o simplă înghițitură nepotrivită. 

„Nemții iubeau copiii. Găinile își mâncau proprii copii. Nu am fost niciodată o nemțoaică adevărată și uneori mă îngrozeau găinile, ființele vii.”

Astfel, Rosella Postorino ne spune povestea lui Rosa Sauer. O poveste extrem, dar extrem de emoționantă, care trăiește o viață în care moartea, foametea, angoasa, frica, teama - o viață în care toate acestea nu sunt decât ceva de o clipă, fiind obligată să înfrunte zilnic moartea, dezgustul și teroarea războiului, condițiile vitrige de trai și de viață - și totuși, mesele gratis zilnice, precum și remunerația pentru munca depusă în favoarea Führer-ului, par, pe moment, să-i ofere o șansă la o viață mai bună. Totuși, bineînțeles, toate acestea nu vor dura mult - deoarece, tind să cred, că închipuiți că romanul nu este doar despre cum Rosa, alături de celelalte femei, tac și înghit, înghit și tac, și-apoi toate bune și frumoase. Nu, Degustătoarele este mult mai mult decât un roman de acest gen - este un romand profund, emoționant, un roman sensibil, care redă condițiile impuse de circumstanțele războiului, care conturează aspecte ce țin de demersul gărzilor SS, gărzi lipsite de milă, de umanitate, pentru care protecția lui Hitler, bunăstarea războiului în favoarea nemților - doar acestea sunt dictoanele lor călăuzitoare; nu iubirea, nu pacea, nu propriile interese. Mereu mi-a plăcut să urmăresc aspectele ce țin de război, atunci când am citit o carte cu și despre nazism. 

„Te obișnuiești cu toate, să extragi cărbunele din mină, dozându-ți cantitatea de oxigen, să mergi cu ochii minții pe grinda unui șantier suspendat în aer, înfruntând vertijul hăului, te obișnuiești cu sirenele raidurilor aeriene, să dormi îmbrăcată ca să poți fugi repede atunci când sună, te obișnuiești cu foamea, cu setea. Sigur, mă obișnuisem să fiu pltătită ca să mănânc. Ar fi putut părea un privilegiu, dar era un loc de muncă la fel ca oricare altul.”

De asemenea, romanul are în vedere și o scurtă, dar tristă, poveste de dragoste dintre Rosa Sauer și Gregor, o poveste tristă date fiind circumstanțele în care s-a desfășurat - după nici măcar un an de căsătorie, Gregor trebuie să plece în război, lăsând-o pe Rosa singură. După un schimb scurt de scrisori, nu prea se mai știe nimic despre el, decât faptul că, la un moment dat, este de negăsit. Totuși, undeva pe la sfârșitul romanului, acțiunea „sare” undeva prin anii 1990, într-un mod neașteptat și, de mine unul, nu prea înțeles. N-am să vă spun mai multe, deoarece nu vreau să vă știrbesc din eventuala plăcere a lecturii. Și, dincolo de asta, se mai întâmplă ceva interesant în roman, între Rosa și un ofițer SS care-i stârnește interesul (și, sincer să fiu, nu prea am înțeles ideea Rosei - nu am putut s-o numesc iubire, dragoste, atracție, nu, nicidecum, dar nici frică, interes - chiar mi-a fost inaccesibilă această parte a poveștii, dar, în schimb, mi-a plăcut cum a decurs).

„Ridicarea brațului pentru salutul nazist nu era o chestiune neglijabilă. (...) Pentru ca brațul să fie ridicat într-un mod clar și indubitabil, este necesar să fie contractat fiecare mușchi al coprului. Mușchii fesieri strânși, burta trasă, pipetul în față, picioarele lipite, genunchii încordați și diafragma umflată, pentru a putea expira: Heil Hitler! Fiecare fibră, tendon, nerv, trebuie să îndeplinească sarcina solemnă de a întinde brațul.”

Dincolo de toate acestea, vreau cel mai mult să vă robesc despre Rosa. De ce? Pentru că Rosa Sauer este, într-adevăr, un personaj memorabil. Este un personaj profund, puține au fost paginile în care nu am simțit inteligența, profunzimea, emoția, sentimentele abisale, puținele au fost paginile în care Rosa nu m-a uimit prin gândurile și cugetările ei; este un personaj taciturn, un personaj sensibil și totuși puternic, un personaj al luminilor și al umbrelor, al iubirii și a urii deopotrivă. Pentru mine, Rosa chiar s-a conturat în maniera unui personaj complex, repet, memorabil, un personaj plin de răni, care totuși încetul cu încetul se vindecă, un personaj care și-a pierdut ambii părinți, soțul, dar care găsește puterea de a spera și de a lupta, sub zgomotul sirenelor de avertizare, a bombelor care cad și a războiului care, fără milă, mușcă din oameni. Rosa știa că războiul este o greșeală a istoriei, este o interfață greșită a Germaniei - nu-l iubește pe Hitler, dar nici nu-l urăște. Ea nu se consideră nemțoaică, nazistă, dar neputința în care se află nu-i permite alegeri propii, și trebuie să se afle în slujba Führer-ului, doar pentru a-și salva propria-i viață. 

„Eram femei fără bărbați. Bărbații luptau pentru patrie: Mai întâi poprul meu, apoi toți ceilalți! Mai întâi patria mea, apoi lumea! Și din când în când veneau în permisie, și din când în când mureau. Sau erau dispăruți.

Toate aveam nevoie să ne simțim dorite, pentru că dorința bărbaților te ajută să trăiești mai mult. Fiecare femeie învață asta de tânără, la treisprezece, paisprezece ani. Îți dai seama de acea putere când e prea devreme ca să o poți mânui. Nu o stăpânești încă, așa că poate deveni o capcană. Izvorăște din trupul tău, încă necunoscut ție. Nu te-ai privit niciodată goală în oglindă, și totuși, este ca și cum ceilalți te-au văzut deja. Puterea trebuie să ți-o exersezi, altfel te devorează. Și apoi, dacă are de-a face cu intimitatea ta, se poate transforma în slăbiciune. Supunerea e mai simplă decât subjugarea”

Cartea se citește destul de rapid, deoarece chiar te prinde. Am citit-o cam într-o zi deoarece n-am putut s-o las din mână, voiam să văd ce se mai întâmplă; pentru mine, gândurile lui Rosa Sauer erau un deliciu, erau, cum să spun, hrană pentru suflet. M-a mânat și faptul că, așa cum am spus, este inspirată dintr-o viață reală, cea a lui Margot, care, în 2014, la 96 de ani, a murit, fiind ultima dintre degustătoarele lui Hitler aflată încă în viață. Nu știu, am simțit că mi-am luat acea porție de istorie de care aveam ahtiată nevoie - chiar nu mai citisem de ceva vreme o carte a cărei acțiune să se desfășoare în contextul celor două Războaie Mondiale. Bineînțeles, aceste lecturi mereu vor fi dramatice, emoționante, deoarece ating subiecte sensibile și tratează acea parte a istoriei pe care, vreau să cred, cu toții o considerăm greșită.

„Cum poți da valoare unui lucru care se poate termian în orice moment, un lucru atât de fragil? Dai valoare unui lucru care are putere, iar viața nu are. Dai valoare unui lucru care este indestructibil, iar viața nu este. Ți se poate cere să-ți sacrifici viața pentru ceva care are mai multă putere. Patria, de exemplu. Gregor se hotărâse să o facă, înrolându-se.”

Cartea Degustătoarele poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Nouă străini, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2020

Traducere: Luminița Gavrilă

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Ultima aniversare.

„- Trebuie să te vindeci, îi spusese ea lui Frances după ce băuse al treilea cocktail (un excelent Bellini de piersici albe) la prânz, săptămâna trecută. Arăți ca dracu'. (...) Locul ăsta e foarte... neobișnuit, îi explicase Ellen. Au o abordare mai neconvențională. Îți schimbă viața.”

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbeascăl unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu l pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează, de fapt, ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit. Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House - locul binefacerii spirituale și fizice și emoționale - în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica diretoare a centrului este cea care îi trezește, cel mai tare, curiozitatea și interesul. Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum house sau ar trebui să fugă, în cele din urmă, cât încă mai poate?

„- Bine ați venit în călătoria voastră către starea de bine, bla bla bla. Programul va începe cu o perioadă de tăcere care va dura cinci zile, timp în care nu veți vorbi decât la ședințele de consiliere matrimonială, nu vă veți atinge, nu veți citi, nu veți scrie, nu veți avea contact vizual cu alți oaspeți sau cu proprii tovarăși de călătorie... Ce face? (...) Probabil vă este cunoscută expresia creier-maimuță (...) care se referă la felul cum mintea trece de la un gând la altul așa cum o maimuță sare de pe o creangă pe alta.”

Oh. My. Ce. Carte. Deci, întâi de toate, să trecem peste momentul aproape orgasmic pe care l-am avut când am aflat că, hei, dragii de la Editura Trei au mai tradus un roman semnat de Moriarty (este deja al doilea pe acest an, după colosalul roman Ultima anivesare - care, de altfel, a fost una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an), și anume cel de față, Nouă străini. Cine mă citește, cine mă cunoaște în „haine de cititor”, știe cât de mult, de fapt, o ador pe această autoare, pe Liane Moriarty, știe cât de mult o recomand și cât de mult, de fapt, iubesc tot ce ține de scriitura ei - de la personaje, la întâmplări, de la substrat, la anumite fragmente care-mi dau de gândit, de la temele abordate cu atâta originalitate, până la colosalele (și mai zic o dată, colosalele) întorsături de situație care sunt, deseori, presărate în cărțile pe care Moriarty le scrie. Și, drept să vă spun, se vede că-i place ce face, dat fiind și faptul că, într-adevăr, Moriarty e un autor care chiar își poate plăti facturile din banii câștigați în urma scrierii; pentru mine, îi merită cu adevărat, pentru că rareori mi s-a dat să citesc o carte care nu numai că are să mă treacă prin atâtea stări, dar are să dea cu mine de pământ, la propriu - și nu spun asta doar despre Nouă străini pentru că, guess what, mi s-a întâmplat la fel citind orice roman de la Moriarty; da, le-am citit pe toate, efectiv, pe toate apărute la noi. Și nu știu cât va mai dura până se va mai traduce unul, dar vreau să se întâmple asta cât mai repede. Pentru că Liane Moriarty a devenit, pentru mine, unul, un autor de referință dacă e să vorbesc despre acest gen de carte. Un geniu al genului, să zic așa.

    „Trebuia să se concentreze. Nouă oameni depindeau de ea. Nouă complet străini care curând vor deveni ca o familie (...). Nouă străini care, în clipa asta, se instalau în camerele lor, explorau proprietatea, citeau agitați broșurile informative, își beau smoothie-urile, poate chiar se bucurau de primele lor tratamente spa, îngrijorând-se de ce îi așteaptă.”

Nouă străini este acel roman delicios, este acea prăjitură pe care o mănânci pe nerăsuflate, că-i prea bună, pentru că-ți satisface la maximum necesarul caloric, glucidic, este acel roman pe care-l citești pe nerăsuflate pentru că vrei să afli, odată și-odată, ce are să se întâmple, este acea sticlă de suc acidulat pe care o bei dintr-o înghițitură, că ești prea însetat, și nici nu vrei s-o lași să se răsufle, nu? Că nu mai are același gust - cu o obiecție, sunt sigur că toate cărție lui Moriarty, chiar și la o a doua citire, când deja știi totul, vor fi avut același gust ca la prima. De ce? Doamne, nici nu știu ce zic aici, pentru că simt că mă manifest impresionist, scriu mult și nu zic nimic catchy, interesănțel, dar nici nu pot, dragi cititori, nici nu pot, pentru că Moriarty nu se povestește, stai, domle, hai să-ți zic, deci e una, așa, Frances, e scriitoare de romane de dragoste, siropoase, cum ar zice alții, dar, na, uite că ultimul ei roman e „pă ducă”, nu l-a acceptat editura, și Frances simte că, de asemenea, e „pă ducă”, se duce și ea la vale, ce să facă, ce să facă, așa că se duce la un centrul, cum îi zice?, Tranquillum House, gata, aici e rezolvarea; și nu e singură, stai să vezi, mai sunt „opt străini”, cu ea, „nouă străini”, printre care Lars, un avocat specializat în divorțuri, dar care cobește numai pentru femei, Tony, un fost sportiv remarcabil, celebru, „criminalul-în-serie-gata-oricând-să-te-ucidă-cu-cele-două-fețe-tatuate-pe-fund”, cum crede Frances, Zoe, Napoleon, Heather - aparent, o simplă familie, pe care trecutul, însă, o bântuie ca cea mai nerușinată și nasoală fantomă ever, în care anumite cuvinte ar fi trebuit spuse la momentul potrivit, Caramel (cred că, după cum spune și numele, unul dintre cele mai „delicioase” personaje), pe care soțul a lăsat-o pentru o femeie mai tânără, așa că ea crede că e cazul să mai slăbească puțin, să-și îmbunătățească, astfel, stima de sine, pozitivismul, Ben și Jessica, acel cuplu în aparență perfect (și noi vrem să fim ca Ben și Jessica!!!), câștigători la Lotto, ea cu operații (bagă, tată, că de-asta există!!!), și nici așa totuși nu reușește să-i atragă atenția lui Ben, care se pare că are doar ochi pentru Lambourghini-ul său, ultima marcă, frățioare!, nu știi tu; și Masha, draga noastră deținătoare, suprema, cea care stăpânește deasupra centrului Tranquillum House și, după cum vom vedea în roman, asupra tuturor celorlalte personaje. 

„- Pot să vă spun următorul lucru, continuă Masha. Există o realitate care merge paralel cu realitatea fizică. Acum știu că moartea nu este ceva de care să ne temem. 

Deși e mai bine s-o eviți, se gândi Frances. Cu cât oamenii erau mai serioși, cu atât mai neserioasă devenea ea. Era un defect de-al ei.

- Moartea înseamnă pur și simlu să-ți părăsești corpul terestru. (...) E o trecere naturală, cum ai intrat într-o altă cameră, cum ai ieși din pântec.”

Nu, evident, nu vă voi spune prea multe - am să vă spun doar că, într-adevăr, cartea de față este una nebună. De ce? Well, cum să zic, în cărțile lui Moriarty, chiar nimic nu e ceea ce pare. Nimic. Nu încerca să bănuiești ce urmează să se întâmple, nu încerca să găsești explicații la ceea ce s-a întâmplat - mi-am dat seama că greșesc încă de când am citit primul roman semnat Moriarty, Secretul soțului, și de-atunci, sincer să fiu, am plecat în lecturile lui Moriarty fără să-ncerc să deslușesc, singur, de ce și cum și când și unde și cu ce scop. Nu. Mi-am dat seama că trebuie doar să mă bucur de lectură, trebuie doar să mă bucur de această cutie cu gogoși pudrate cu zahăr, această duzină de gogoși pe care Moriarty, în cărțile sale, mi-o dă s-o înfulec fără oprire și fără să iau, măcar, o gură de apă. Da, pentru mine Moriarty e un deliciu scriitoricesc, e un deliciu literar, e o autoare pe care oricând aș citit-o cu drag; dacă m-ai trezi la ora trei ca să-ți numesc toate romanele traduse la noi, precum și ordinea în care le-am citit, aș face asta în mai puțin de zece secunde. Pentru că, într-adevăr, nu știu să fi dat vreun rate mai mic de cinci steluțe cărților sale - și, drept să fiu, nu pot face o ierarhie a cărților scrise de ea, nu le pot compara, nu pot spune „x mi-a plăcut mai mult decât y, pentru că...”, deoarece fiecare roman scris de ea și citit de mine are ceva special. În fiecare am găsit ceva care să-mi placă, fiecare a făcut, la un moment dat, click cu așteptările mele, cu plăcerile mele (îmi aduc aminte, de fapt, că Ultima aniversare a reușit să facă asta încă de la prima pagină, precum și Marile minciuni nevinovate).

„ - Îmi place totul în locul ăsta, spuse Carmel. Tot.”

Atmosfera creată de Moriarty este una specială, datorită talentului său aparte de a contura niște personaje reale, niște personaje în care te regăsești, cu siguranță, la un moment dat, niște personaje înzestrate cu trăiri, emoții, cu mustrări, niște personaje pe care, foarte ușor, le-ai putea integra în realitatea ta imediată; cum să spun, Moriarty le dă viață, dar nu orice viață, le dă o viață palpabilă, oferind cititorului acces la psihologia lor, la gândurile și trăirile și emoțiile pe care le au. De fapt, una dintre marile mele plăceri, când vine vorba de Moriarty, sunt personajele - pentru că se vede, de altfel, grija pentru fiecare personaj, efectiv. Moriarty își iubește aceste „ființe de hârtie”, le tratează pe picior de egalitate - și asta e și ideea, de fapt; dacă te atașezi de un personaj, la un moment dat, dar vezi că nu se pune accentul așa mult pe el (nu așa mult cum, poate, ai vrea), acest lucru ajunge, oarecum, să te frustreze. Și nu e cazul, cum am zis, în cărție lui Moriarty. Pentru că dincolo de grija firească și cordială pe care o oferă personajelor sale, Moriarty are și grija ca, în cele din urmă, la sfârșitul cărții, fiecărui personaj să îi fie adresată „o viață”, „o concluzie”, ca și cum, după ce vei termina lectura, totul are să-și urmeze cursul firesc, exact așa cum ea însăși l-a predestinat. E vorba de a conchide, de a concluziona, de a pune un „sfârșit” celor întâmplate, dar fără să simți că totuși parcă mai mergea ceva, parcă mai trebuia ceva spus. Nu. Moriarty tratează totul cu o inteligență aparte și cu o psihologie chiar asumată, reflectată în propriile sale personaje.

„Uneori viața ta se schimbă atât de încet și imperceptibil, încât nici nu observi, până într-o zi când te trezești și te gândești: Cum am ajuns aici? Dar alteori viața se schimbă într-o clipită, printr-o fulgerătoare întorsătură fericită sau nefericită, cu consecințe absolut minunate sau tragice. Câștigi la loterie. Pășești pe o trecere de pietoni într-un moment nepotrivit. Primești un telefon de la o fostă iubire exact la momentul oportun. Și brusc, viața ta ia un viraj puternic într-o cu totul altă direcție.”

N-am să vorbesc de cât de multe întorsături de situație acest roman are. Cât de mult s-a jucat cu emoțiile mele. Cât de mult m-a făcut să mă enervez și să mă frustrez și să strâmb din gură, că, deh, așa se face, nu? Haide să ne jucăm cu mintea cititorului, în orice moment din zi, la orice oră. Mi-am dat seama că Moriarty se citește nu doar cu așteptări, dar se citește și cu un „râs dat în plâns”, să spun așa. N-ai cum, citeam și-mi ziceam, n-am cum să fii atât de nebun încât să te joci așa mult cu mintea cititorului. Încă o dată, poate mă manifest impresionist, dar altfel chiar n-am cum. Simt că am mai spus-o, dar sunt unii autori, precum sunt și unele cărți pe care chiar nu le poți recenza. Trebuie doar să le citești pentru a înțelege efervescența cuiva care-o adoră atât de mult pe Moriarty - poate, în cele din urmă, ai să te-ntrebi de ce, fiindcă ție nu ți-a plăcut așa mult (și, recunosc, poate chiar n-are cum să-ți placă așa mult cum mi-a plăcut și mie). Dar eu simt că, undeva în lumea asta, eu și Moriarty facem un click fain de tot, undeva, prin Tenerife, pe-o placă, poate chiar la un cocktail la casa Tranquillum, răzându-i Mashei, draga de Masha, că tare m-a enervat și, în același timp, a fost plăcerea mea vinovată a romanului. Eu chiar o iubesc pe Moriarty, o ador, ador cum scrie și cum povestește, precum și toată atenția pe care o acordă scriiturii sale. Și-am s-o recoman tururor, asumându-mi faptul că, de ce nu, voi fi numit nebun deoarece mi-a plăcut atât de mult o carte (și nu numai, mă repet, fiindcă toate mi-au plăcut). Dar am s-o iau drept un compliment binevenit - pentru că, la o adică, și Moriarty e o nebună. Din cap până-n picioare și de două ori înapoi.

„Lui Frances îi plăcuse întotdeauna ideea de universuri paralele în care multiple versiuni ale ei încercau diferite vieți - într-una era CEO, și nu scriitoare; într-una era mamă a doi sau patru sau șase copii; într-una nu divorțase de Sol, și în alta nu divorțase de Henry -, dar, în cea mai mare parte, se simțise întotdeauna mulțumită sau cel puțin acceptase universul în care se găsea... mai puțin în clipa asta, pentru că în clipa asta avea impresia că se produsese o eroare administrativă de fizică cuantică de proporții catastrofale. Încurcase universurile.”

Cartea Nouă străini poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

Sora Katiei, de Andrés Barba - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2009

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Andrés Barba s-a născut la Madrit, în 1975. Este licențiat în literatură spaniolă și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani, cu romanul de dimensiuni mici El hueso que más duele. Încă de la început criticii au remarcat tonul său autentic, stilul realist și modul aparte de a înțelege relațiile interumane. Sora Katiei (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela, și a fost foarte bine primit atât de public, cât și de critici, fiind apreciat pentru subtilitatea cu care redă inocența personajului principal. Stilul autentic rămâne caracteristic și ăn următoarele sale reomane - La recta intención (2002), Ahora tocad música de baile (2004), Versiones de Teresa (2006), Los manos pequeñas (2008) - care continuă tema lipsei de comunicare și a singurătății obsesive a societății contemporane. În prezent, Andrés Barba este profesor la Universitatea Complutense din Madrid și colaborează cu diverse publicații, printre care cotidianul El País.

„Nu era fericirea, ci chestia aia pe care oamenii o confundă adesea cu fericirea, din pricina febrilității și a dorinței de a savura fiecare clipă.”

Crescută intr-un mediu sordid - fiica unei prostituate şi sora unei dansatoare de striptease - eroina este un personaj misterios, al cărei nume nu va fi dezvăluit pană la sfarşitul cărţii. Insuşirile fetei contrastează puternic cu mediul său de viaţă: o imagine a inocenţei, sora Katiei este capabilă să resemnifice acest mediu depravat. Un roman care vorbeşte cu delicateţe despre o lume a degradării, Sora Katiei face dovada talentului narativ de excepţie al lui Andres Barba, dar şi a unui fler deosebit in a inţelege psihologia feminină. Romanul Sora Katiei a fost ecranizat in 2008, filmul fiind premiat şi nominalizat la Festivalul Filmului Olandez şi la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno.

    „Dacă nu plângea prea des era pentru că, de obicei, percepea lumea ca pe o continuă sarabandă cu tainice surprize: culori pe care doar ea le putea vedea, iar când plângea, sufletul îi devenea neajutorat și se lăsa pradă durerii, tot așa cum în alte ocazii se lăsa pradă bucuriei.”

Romanul Sora Katiei surprinde cititorul încă de la primele pagini, prin stilul echilibrat, simplu, dar de o sensibilitate aparte. Îmbinarea dintre realismul povestirii și viziunea impregnată de candoare a protagonistei, conferă romanului o complexitate și un rafinament psihologic deosebite. Ingenuitatea eroinei contrastează puternic cu mediul său de viață - ea este fiica unei prostituate și sora unei dansatoare de striptease. Sora Katiei, un personaj misterios al cărei nume nu va fi dezvăluit, este o imagine a inocenței, capabilă să resemnifice acest mediu depravat. Văzută prin ochii ei, lumea pare a fi o pictură naivă. Romanul este o parabolă modernă și dureros de optimistă despre bunătatea care supraviețuiește în singurătate și în lipsa afecțiunii.

„(...) și și-a închipuit-o pe Mama moartă; s-a gândit că Mama n-o să se mai întoarcă niciodată; o să treacă o zi și încă una și apoi un milion de zile și Mama n-o să mai apară în pragul ușii, istovită la față, dar scoțându-i limba; s-a gândit c-o să uite cum miroase Mama, cum își face buzele, cum își pune fusta și pantofii cu toc înalt cu care mergea la lucru, paltonul descheiat, dar cu căptușeală dublă, ca să-și dezvăluie sânii, pentru ca apoi să și-i acopere repede, ca nu cumva să facă vreo pneumonie și totul i s-a părut atât de trist (...)”

Eu sunt mare fan al Editurii Vellant - am mai spus-o, o spun, o voi mai spune. De ce? Pentru că, fără să fiu pios, fără să urmăresc ceva, la ei chiar am găsit lecturi de calitate, traduceri exact pe placul meu, autori pe care nu i-am mai găsit la altă editură și care, pentru mine, sunt extraordinari. N-am să-i numesc, deoarece cei care mă știu, de altfel, știu și despre ce și cine vorbesc. În orice caz, recunosc că Andrés Barba este unul dintre ei, iar primul meu contact cu el a fost romanul Buna intenție, care mi-a plăcut extraordinar de mult. De aceea, recunosc, înainte de a mă apuca de Sora Katiei, știam că voi citi ceva care va fi pe placul meu. Și, da, chiar așa a fost, pentru că a fost un roman, deși nu prea lung, care se citește chiar rapid, a fost un roman extrem de intens, profund, care mi-a stârnit niște trăiri și emoții pe care, de altfel, alte romane n-au reușit s-o facă. De ce? Vă spun mai jos.

„- Eu sunt catolic. Tu ce ești?

- Eu sunt sora Katiei.”

Pentru că Andrés Barba, la o vârstă atât de fragedă, să spun așa, la care a scris romanul Sora Katiei (26 de ani), a reușit să pătrundă atât de precis, aproape chirurgical, în abisalul psihologic feminin, urmând cu naturalețe, cu subtiliate acest univers inaccesibil, depășind barierele tabu ale societății, depășind visceralitatea minții umane, cu un ton sincer, cu un ton violent, brutal, realist, care dă dovadă, în cele din urmă, de o extraordinară înțelegere a psihologiei umane, a relațiilor care conturează identitatea unei persoane. Romanul ne spune povestea unei fetițe de 14 ani, ne spune povestea surorii Katiei, care trăiește împreună cu mama, sora și bunica sa într-un micuț apartament din Madrid. Ce mi s-a părut autentic a fost faptul că, deși narată la persoana a III-a, totul este văzut prin ochii inocenți ai protagonistei, care înțelege totul printr-o prismă „necoaptă”, cu o minte încă nepusă la punct cu ceea ce înseamnă, de fapt, viața. Andrés Barba urmărește totul, totul, prin gândurile, trăirile, emoțiile, acestui personaj - cititorilor li se va contura, astfel, o realitate care apare acestei fetițe, li se va contura realitatea surorii Katiei, ca „pe o pictură naivă”. Într-o lume în care postituția, drogurile, alcoolul, depersonalizarea sunt la ordinea zilei, dar pe care eroina noastră nu le percepe în întreaga lor însemnătate - într-o astfel de lume, sora Katiei reprezintă ideea de salvare, de înălțare și inocență, ideea de fragilitate.

    „- Fiindcă îl văd pretutindeni; Dumnezeu e aici, în femeia aceea, în zarva aceasta, în sucul de roșii, în tine, chiar și în mine, care sunt ultima lui creație.

Acum chiar că era ciudat totul; dacă Dumnezeu era în doamna aia și în zarvă și în John Turner, de ce nu-i ziceau lui Dumnezeu doamnă, zarvă, suc de roșii, John Turner? De ce trebuia inventat un alt cuvânt și încă unul așa greu de reținut, pentru a-l da unor lucruri atât de simple, ca doamnă sau zarvă sau suc de roșii sau John Turner?”

Evident, de-a lungul lecturii, ca cititor, te-ntrebi, oare sora Katiei chiar este așa de prostuță, este așa oarbă încât să nu vadă această parte mizeră a realității în care trăiește? Or, nu este prea inteligentă? Dar, de-a lungul lecturii, îți dai seama că nu despre asta este, de fapt, vorba, ci este vorba despre o candoare excepțională, este vorba de o intimitate anume cu propria ființă, este vorba de o inocență pură, curată și nepătată. Realitatea din jurul ei este negată, este transformată, este o lege a naturii - dacă așa se întâmplă, asta este; un anumit lucru poate fi perceput diferit, funcție de ceea ce, de fapt, vrem să (nu) vedem. Răutatea, mizeria, violența, boala din jurul ei par să nu existe, iar sora Katiei devine, astfel, o prezență autentică, o prezență dragă cititorului - îți stârnește emoții profunde, sentimente chiar contradictorii, trăiri, iar sora Katiei este acel personaj de care, mai mult ca sigur, te atașezi, chiar și fără să vrei. Îți provoacă, să spun așa, un fel de milă, îți vine să o iei sub aripa ta protectoare și să-i spui, cu căldură paternă (sau maternă, funcție de caz), lasă, totul va fi bine, viața este și despre asta, vei avea timp, în cele din urmă, să te obișnuiești; tu ia și mai copilărește puțin, nu băga răutatea în seamă.

„- Când urci pe scenă, n-ai de unde să știi dacă sunt clienții de ieri ori sunt alții, sau dacă sunt aceiași dintotdeauna, însă cu alte haine și mirosind a tutun, dar jur că ți-e indiferent, fiindcă atunci când ești pe scenă e totuna, începe muzica, bara în mijlocul, spoturile roșii, mereu la fel, iar dacă nu te gândești prea mult, ai impresia că-i mereu aceeași noapte, cu aceiași clienți, aceleași strigăte (...).”

Stilul de scriere a lui Andrés Barba este, într-adevăr, unul autentic. Are o putere extraordinară de a contura psihologii umane, de a reda subiecte și de a scrie despre ele cu o subtilitate aparte, de a sparge bariere și a lua în considerare subiecte tabu, de care, cu siguranță, unii s-ar feri. Am observat asta și în romanul Buna intenție, de altfel. Și, da, chiar te gândești, cum a putut să scrie asta la o vârstă atât de fragedă? Evident, este vorba despre modul său de a percepe lumea, oamenii, modul său de a dezvolta, inteligent, anumite aspecte ce țin de psihologia umană și chiar de societatea înconjurătoarele; iar scriitura sa, în care parcă se reiterează nevoia fundamentală de a trăi, este una presărată cu numeroase pasaje profunde, cu numeroase cugetări și fragmente care îți dau de gândit. Eu, unul, mi-am marcat extraordinar de multe (făcând comparație cu numărul redus de pagini al romanului), și chiar de câteva ori am revenit asupra lor, doar pentru a mai simți, măcar o dată, plăcerea de a lectura un autor atât de talentat precum este Andrés Barba. 

    „(...) a fost odată ca niciodată o curvuliță care s-a îndrăgostit de un italian...”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Sora Katiei, de Andrés Barba, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!