duminică, 7 februarie 2021

Soțiile, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2020 
Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 12 bestselleruri. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher).
„Nimeni nu se străduie atât de tare să-și păstreze bărbatul, dacă nu l-a pierdut deja.”
Un roman care te ține cu sufletul la gură, alert și plin de suspans. Un thriller pe care nu-l poți lăsa din mână! Soțul ei mai are încă două neveste. Ea nu le cunoaște și nu știe nimic despre ele. Se vede cu el doar o dată pe săptămână: joi. A fost de acord cu acest aranjament neobișnuit pentru că e îndrăgostită nebunește de el. Însă într-o zi găsește ceva. Ceva care spune o poveste foarte diferită - și înspăimântătoare - despre bărbatul cu care s-a căsătorit. Iar ceea ce urmează este unul dintre cele mai șocante și încurcate thrillere pe care le-ați citit!
„Aveam planuri mari, să fiu orice altceva, numai mama nu: să fiu iubită, să fiu plină de succes, să fac niște copii frumoși. Dar adevărul este că dorința inimii este un simplu curent împotriva mareei care înseamnă îngrijire și instinct. Poți să-ți petreci toată viața înotând împotriva lui și în cele din urmă o să obosești, iar curentul genelor moștenite și al educației te va trage la fund. Am început să semăn tot mai mult cu ea și tot mai puțin cu mine.”
Am auzit foarte multe despre acest roman, încă de când nu era tradus la noi. Știu că părerile erau împărțite, am văzut foarte multe review-uri și tabere. Evident, nu am tras o concluzie fără să fi citit și eu cartea. De aceea, m-am bucurat enorm când ma văzut că, în sfârșit, este tradus și la noi. Acum, după ce am citit romanul, pot spune că-s în tabăra celor care-l consideră un thriller bun, chiar da, și destul de atipic față de ce am citit până acum. Nu spun că n-a avut niște lacune și că n-aș fi vrut ca, dintr-un punct, povestea s-o ia într-o anumită direcție (vai, ce mi-ar fi plăcut ca finalul romanului să fie așa cum mi-aș fi dorit) - dar nu m-a deranjat nici modul în care a horătât Tarryn Fisher să „definitiveze” destinul personajelor sale.
„Cum poate un bărbat să iubească atâtea femei? Alta aproape în fiecare zi. Și eu unde mă plasez, în categoria preferințelor? Adoarme imediat, dar eu, nu. Joi este ziua în care nu dorm.”
Care este ideea? Fisher scrie un roman despre un anumit tip, Seth, care are mai multe soții. Trei soții, de fapt. Personajul principal, Joi, din perspectiva căreia ne este spusă povestea, este una dintre ele. Asta pentru că, na, ziua de joi este singura zi din săptămână în care cei doi petrec timp împreună. În restul săptămânii, Joi habar n-are ce se întâmplă cu acest Seth - aranjamentul lor a fost acela ca Joi să nu se vadă cu celelalte două soții ale lui Seth (nici nu știe cum se numesc ele), și, de fapt, să n-o intereseze altceva decât ideea de a aștepta până când acesta are să revină și să petreacă „timp de calitate” amândoi. Bizar, aș spune, dar asta-i ideea la literatură, de fapt, la ficțiune - că este posibil orice, dincolo de orice rigori și bariere sociale și așa mai departe. Da, poligamia există, dar n-am auzit de cazuri în care soțiile nu se cunosc între ele. În fine. Totuși, acestă Joi începe să-și pună tot mai multe întrebări, ajungând în punctul în care nu mai are încredere nici măcar în ea. De fapt, aici este ceva destul de interesant de avut în vedere și de urmărit, dar dacă vă spun ce, it makes no more sense să mai citiți romanul. Cred că atunci când „am aflat” a început ca totul să prindă un oarecare contur, ducând povestea într-o direcție destul de neașteptată, din punctul meu de vedere.
„Este greu să faci parte din ceva atât de neobișnuit și să nu ai pe nimeni cu care să vorbești. Niciuna dintre prietenele mele nu știe situația, cu toate că de câteva ori am scăpat adevărul față de prietena mea cea mai bună, Anna.”
Soțiile mi s-a părut un thriller psihologic, oarecum, mai mult decât un thriller în adevăratul sens al cuvântului. Nu există crime, criminali, scene înfiorătoare, dark, care să-ți zburlească pielea și să te îngrozească. Mi-a plăcut mult, de fapt, să urmăresc evoluția lui Joi, care de la soția umilă, înnebunită după Seth, de fapt, cu o obsesie pentru acesta, dorindu-și să fie singura sa soție și să aibă parte de tot tratamentul care i se cuvine, de toată iubirea, ajunge să se îndepărteze de acest și să-și pună tot mai multe întrebări (care, dacă mă întrebați pe mine, mai bine rămâneau fără răspuns) și cum, în cele din urmă, ajunge să se îndoiască de propriile ei facultăți mintale. După ce am terminat cartea, încă am rămas cu un gust amar deoarece știu că ideea chiar a fost una interesantă, dar direcția în care au mers lucrurile a fost, într-adevăr, previzibilă într-o oarecare măsură. Dar totuși nu m-a dezamăgit, ci mi-a oferit acea doză de nebunie care-mi place maximum s-o primesc la sfârșitul unui thriiler (still, nimic nu poate egala nebunia lui Flynn din Fata dispărută).
„Uneori aș vrea să pot lua legătura cu una dintre soții, să ne susținem reciproc. Dar Seth a decis să facă lucrurile diferit față de cele din copilăria lui. Noi, soțiile, nu avem niciun contact una cu cealaltă și îi respectăm dorința de a nu spiona. Nu le știu nici măcar numele.”
Mi-a plăcut și mult felul în care a fost scris romanul. L-am citit cred că într-o zi, în doar câteva reprize, deoarece se citește rapid, te ține prins și-ți stârnește curiozitatea de la un capitol la altul. Este un roman alert, scris de o scriitoare abilă, care stăpânește intriga și a cărei poveste evoluează rapid. Joi încearcă să-și recâștige controlul asupra propriei sale vieți, ceea ce face ca acest roman să devină un fel de reformă, un fel de luptă - și, ca orice luptă, nimic nu are să fie prea ușor de dobândit. De asemenea, mi-au plăcut mult și momentele de îndoiaă, de dorință, paranoia, triumf, toate surprinse în intriga complicată și contradictorie a lui Joi: dacă, de fapt, greșește și oare nu ar fi mai bine să lase totul așa, firesc, normal, așa cum e deja? Cred că mi-ar plăcea mult să văd un film după această carte - nu știu dacă au fost vândute drepturi de ecranizare sau dacă urmează să se întâmple acest lucru. Dar cred că ar ieși ceva interesant (eu, unul, citeam și-mi imaginam diferiți actori în rolul personajelor lui Fisher - recunosc, îmi place des să fac asta atunci când citesc o carte de acest gen).
„- Căsuța mea vocală e goală, spun firesc. Ai șters tu mesajele?”
În cele din urmă, chiar pot spune că mi-a plăcut romanul și-l recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen romanist. Este și o carte profundă, deoarece are fragmente de introspecție care chiar oferă cărții un puseu emoțional, sentimental. Iar Joi mi-a plăcut ca personaj, precum și tot misterul care s-a conturat în jurul lui Seth. M-a făcut să pun la îndoială multe aspecte - atât privitoare la Joi, cât și la Seth. Bineînțeles, povestea fiind spusă doar din perspectiva personală a lui Seth, perspectiva obiectivă, cred că a diminuat din posibilitatea de a-ți face o părere obiectivă privitoare la celelalte personaje. Dar, oricum, chiar este o poveste care te ține acolo, te ține prins și-ți oferă o doză de nebunie și de neașteptat. Iar sfârșitul, da, este unul bizar, ciudat și nebun.
„Uneori, cel mai mare inamic al femeii este speranța că și-a imaginat totul. Că este ea nebună, mai degrabă decât sunt nebunești împrejurările vieții ei. Este amuzantă responsabilitatea emoțională pe care este dispusă o femeie să și-o asume doar pentru a menține o iluzie. Mă gândesc la vremea de-afară; aerul e destul de rece ca să scot aburi. Viața mea e dată peste cap, o harababură de minciuni și înșelătorii, mintea mea e ușor de prostit... asta mi-e lecția, până la urmă: lucrurile nu sunt mereu ceea ce par. Alung rămășițele acestei senzații și hotărârea revine, pe măsură ce conduc pe pod și intru în agitația din centrul orașului Portland.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Soțiile, de Tarryn Fisher, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Ultimul cadru, de S.J. Watson - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2020
Traducere: Mihaela Apetrei

Primul roman al lui S.J. Watson a fost bestsellerul Înainte să adorm, tradus în peste 40 de limbi și vândut în peste șase milioane de exemplare. Cartea a stat și la baza filmului cu același nume, cu Nicole Kidman și Colin Firth în rolurile principale. Cel de-al doilea roman, Second Life, un thriller psihologic, a apărut în 2015. S.J. Watson s-a născut în Midlands și locuiește la Londra. Ambele romane au fost publicate la Editura Trei.
„Acum am ajuns. Mă pot uita drept în hău, peste margine. Încă un pas și n-aș mai fi pe teren sigur. Smocuri de iarbă udă, pietre desprinse, noroi întărit. Dacă n-ar fi venit dezghețul, aici ar fi fost gheață, încă un pericol, încă un element care să mă facă să mă dau de-a dura. Îmi vine să mă întorc și să fug, dar n-o fac. Mă uit în jos, în valurile de dedesubt. Este ca și cum aș privi în trecut printre crestele albe și înspumate ale prezentului, este ca și cum aș plonja în întunecimea trecutului.”
Au încercat să ascundă adevărul. Dar camera video nu minte niciodată… Un thriller psihologic palpitant, în care S.J. Watson explorează temele memoriei și identității. Blackwood Bay este un sătuc din nordul Angliei, despre care lumea nu știe decât că, acum câteva secole, era teritoriul traficanților. Dispariția a două fete, cu doar câțiva ani în urmă, a adus o faimă nedorită acestei așezări. Trimisă să facă un documentar la Blackwood Bay, Alex, o tânără producătoare TV promițătoare, le propune localnicilor să-și filmeze propriile povești. Însă cazul celor două fete dispărute devine obsedant pentru Alex și o determină să înceapă un fel de anchetă personală. Pe măsură ce află mai multe despre sat și cele petrecute acolo, proiectul la care lucrează amenință să intre în conflict cu propriul ei trecut.
„Adevărul e undeva, aproape. Plutește în aer, aproape că-l pot atinge. Măcar dacă aș putea înainta puțin, încă un pas sau poate doi. Atunci aș ști, aș ști ce-a simțit, aș ști ce s-a întâmplat. Pentru o clipă, aproape că sunt tentată s-o fac. Aproape.”
S.J. Watson este primul de thriller pe care l-am citit. De asemenea, Înainte să adorm a fost prima carte de acest gen pe care am citit-o vreodată. Astfel, autorul acesta (care, inițial, am crezut că e femeie, dat fiind faptul că Înainte să adorm e scrisă din perspectiva personajului principal feminin) are un loc special în inima mea, să zic așa. Am mai citit de la el și Second life, o carte pur și simplu nebună, dacă-i pot anexa adjectivul acesta, care mi-a plăcut la nebunieeee! Și, totuși, citind Ultimul cadru am avut cele mai multe mixed feelings, sincer, deoarece, chiar și după ce am terminat-o, n-am știut dacă ori mi-a plăcut, ori pur și simplu m-a scos din sărite și m-a enervat la culme. Totuși, pot spune drept faptul că mi-a plăcut mai puțin decât celelalte două romane scrise de el. În cele din urmă, i-am dat patru steluțe pentru că, cântărind mai mult situația, mi-am dat seama că a fost o lectură care m-a antrenat, m-a prins, m-a ținut captiv și m-a trecut prin multe, multe stări.
„Adevărul, aș vrea să-i spun. Ăsta-i rostul. Adevărul. Și cu asta mă ocup eu, la asta mă pricep. Dar apoi îmi amintesc de Iarna neagră. Oare adevărul le-a ajutat pe vreuna dintre fetele alea?”
Personajul principal, Alex, se ocupă cu producerea de documentare. Într-o zi, ea este însărcinată să facă un mic film despre Blackwood Bay, un mic sătuc din Yorkshire. Totuși, nu este un sătuc oarecare, întrucât acesta are un trecut plin de secrete și întunecat. Mai multe fete, în ultimii zece ani, au fost date dispărute, iar una dintre ele, Daisy, se crede că s-a sinucis. Este, oricum, ceva ciudat la Alex. Atunci când ajunge acolo, acesta începe să aibă sentimente ciudate, flashback-uri pe care nu și le poate explica, având impresia că, de fapt, ea cunoaște acest loc, că mai fost acolo. Iar filmulețele pe care le încarcă sătenii pe platforma pusă la dispoziție nu fac decât să creeze și mai multă confuzie, iar, în cele din urmă, însăși acțiunea romanului devine destul de tulburătoare. Bântuită de aceste lucruri, Alex se antrenează în încercarea de afla ce s-a întâmplat cu toate acele fete, unde au dispărut, de ce, ajungând chiar și în punctul de a-și pune propria viață în pericol. Există multe lucruri care leagă, între ele, disparițiile acelor fete. Evident, nu voi spune mai multe, deoarece nu e interesul nimănui, de fapt, să citească un rezumat al poveștii lui Alex. Totuși, este de urmărit modalitatea în care Alex încearcă, în același timp, să-și ascundă propriul trecut, ea însăși având niște secrete pe care le ascunde cu propria-i ființă.
„În momentul ăsta sunt sigură. Daisy, Zoe, Kat. Între toate fetele astea există o legătură. Și între mine și ele, deși nu-mi dau seama în ce fel anume. Și de fiecare dată când închid ochii o văd pe Daisy în întuneric, stând pe marginea stâncii. Este cineva în spatele ei? A fost împinsă la propriu, nu doar determinată de împrejurări?”
În cele din urmă, după cum am zis, mi-a plăcut romanul. A fost o călătorie destul de interesantă, plină de suișuri și coborâșuri, în care am fost purtat prin multe stări; de asemenea, răsturnările de situații, total neașteptate, au potențat plăcerea lecturii. Personajele, iarăși, mi s-au părut bine construite, deși am avut unele reticențe atunci când a venit vorba de avea încredere deplină, în cele din urmă, chiar și-n Alex. Mi-a plăcut, în special, alternanța fazuală dintre „trecut” și „prezent”, întrucât oferind perspectiva trecutului, S.J. Watson construiește, încetul cu încetul, deznodământul romanului său. Puțin cam bizar, să spun așa, la ce s-a gândit acest domn. Totuși, n-am putut să depășesc cu ușurință un anumit aspect, și anume faptul că, la fel ca și în romanul care l-a consacrat, Înainte să adorm, autorul utilizează aceeași tehnică (mai mult sau mai puțin), punctul de plecare al romanului fiind faptul că Alex suferă de o amnezie, are pierderi de memorie, are un blanck space în minte, iar adevărurile despre propria-i persoană (!) care, încet dar sigur, încep să iasă la iveală, sunt de necrezut. Ok, știu, această abordare nu poate da greș, dar am simțit totuși un fel de redundanță romanistă care nu m-a încântat pe deplin. Dar am încercat să depășesc momentul și să mă bucur în continuare de lectură. 
„Trebuie să mă gândesc la trecut; trebuie să-mi amintesc.”
Nu știu ce aș mai putea să spun, sincer. Este un roman alert, chiar dacă se intră destul de greu în poveste. Au fost multe momentele în care mi-am spus „asta-e-imposibil”, și multe momente în care eram confuz și aveam impresia că nu mai înțeleg nimic. La fel de multe au fost și momentele în care mi-a fost greu să dau credit poveștii, în care m-am simțit dezamăgit de idee și alte chestii de acest gen. Dar sfârșitul a culminat frumos, neașteptat, și, da, mi-am dat seama că am plecat în acestă lectură cu așteptări (poate mult) prea mari. Dar, în cele din urmă, chiar a fost o lectură pe care am parcurs-o cu sufletul la gură și care m-a încântat, atât prin poveste, prin demersul ei, cât și prin intrigă și felul în care S.J. Watson și-a construit personajele. Pentru că personajele sale sunt misterioase, fiecare având un anumit rol al său în demersul firesc al acțiunii. Oricum, nu voi compara această carte cu primele sale două romane și, dacă ar fi să fac o ierarhie, cu siguranță ar fi ultima într-un eventual top scriitoricesc marca S.J. Watson. Deci, dacă ați vrea să citiți ceva de la acest autor, v-aș recomanda să începeți ori cu Înainte să adorm, ori cu Second life (deși, în primă instanță, aș opta pentru prima). 
„Și presupun că de aia sunt și aici. Ca să descopăr adevărul. Despre atunci și despre acum.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Ultimul cadru, de S.J. Watson, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Omul care râde cu lacrimi, de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2020
Traducere: Doru Mareș
„Suntem organisme vii, diseminate pe suprafața unei lumi haotice și de neînțeles, dar suntem în legătură unii cu alții și asta contează. Nimic nu are sens cu excepția degetelor noastre înlănțuite.”
Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29.99 RON, Dragostea durează trei ani, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și O viață fără sfârșit.
„Lipsa de siguranță e comică, nu certitudinea.”
După romanele 29.9 RON – despre tirania advertisingului și Iartă-mă!... Ajută-mă!... – despre capcanele modelingului, cartea de față încheie trilogia care îl are ca protagonist pe Octave Parango. Nestăvilitul copywriter din anii '90, devenit căutător de modele în anii 2000, acest Ulise al meseriilor la modă aterizează acum în lumea audio-vizualului. El este animator/cronicar al celui mai ascultat matinal de divertisment, la postul de radio France Publique. De la hăhăiala înregistrată la știrile zilei, obligatoriu îmbrăcate în haina ironiei, a hazului general, mass-media este acum sub lupă, arătată cu degetul, caricaturizată tocmai de cel care își ia salariul vorbind zilnic în fața unui microfon. Totul este din nefericire adevărat (și trăit) în această radiografie satirică, hilară și disperată a alienării contemporane, a comunicării sterile într-o societate de consum în care primează excesele.
„În ziua de azi, bufoneria e obligatorie. Prezentatorii glumesc, oamenii politici fac haz, șoferii de taxi fac mișto, până și piloții din avioane și controlorii din trenuri încearcă la microfon anunțuri comice. Marea hăhăială e universală. Lumea-ntreagă leșină de râs în timp ce se-ncălzește global. Seriozitatea e interzisă. Totul trebuie să fie hilar.”
Eu sunt fan Frédéric Beigbeder, cred că am mai zis-o. L-aș recomanda oricând, deoarece cărțile sale cred că pot fi citite de către oricine, indiferent de genul literar pentru care pledează și pe care îl abordează mai des. De ce? Pentru că, după părerea mea umilă, Frédéric Beigbeder scrie despre viață - și-o face fain, fain de tot, fără ocolișuri, fără perdea, ci simplu, simplu și real și real și simplu. M-am îndrăgostit de Oona & Salinger (recenzia am făcut-o AICI), pe care am citit-o acum câțiva ani (și, dacă-mi amintesc bine, cred că am și inclus-o într-un top al cărților citite în acel an). O viață fără sfârșit (recenzia o puteți găsi AICI), iarăși, mi-a plăcut mult și m-a făcut să-mi pun întrebări, a fost ca o radiografie a vieții și a limitării noastre pe acest pământ. Da, chiar mi-au plăcut. Totuși, când am citit Omul care râde cu lacrimi, parcă am simțit o reținere de-a lungul lecturii - nu știu cum s-o explic și de unde s-o iau, dar cred că mă așteptam la ceva mai... amuzant? Mi s-a părut a fi un roman care să-mi stârnească râsul, să mă facă chiar să râd cu lacrimi, dar n-a fost, în cele din urmă, așa. Știu că face parte dintr-o trilogie, iar acesta este ultimul volum care-l are drept protagonist pe Octave Parango, un cronicar al unui post de radio - nu le-am citit pe celelalte două, dar știu că nu au o legătură de genul cauză-efect între ele, deci lipsa lecturii volumelor anterioare n-avea cum să-mi știrbească din eventuala plăcere a volumului de față. Dar a făcut-o altceva, și anume faptul că nu m-am putut identifica în stilul de viață al lui Octave Parongo, n-am putut să-l las să-mi intre în suflet și să mă emoționeze. Pentru că mi s-a părut un personaj inaccesibil, cu pusee mult prea politice și exacerbate, un personaj exhaustiv de care n-am putut să mă atașez și pe care abia am putut să-l urmăresc, în deplinul său triumf, de-a lungul romanului.
„Generația care vine este mai puternică decât a mea. Copiii noștri sunt generația cea mai cocoloșită, cea mai răsfățată, cea mai protejată și mai apropiată de părinții ei din câte au existat vreodată. Nu doar că nu au cunoscut războiul, dar nici internatele. Părinții sunt prietenii lor. Părinții celor născuți în anii 1990 au fost otleranți, deschiși, prezenți, înțelegători și preocupați de progeniturile lor întreaga viață. Așa ceva n-a existat înainte. Și iată rezultatul: Emmanuel Macron. Tineri cu zâmbetul invincibil. Farmecul a înlocuit cinismul. A fi amabil, blând și pașnic a ajuns culmea puterii. Asta este chestia cea mai dură a milenialilor: se uită la tine cu cum crăpi, cu o bunăvoință vag consternată. Macron e un tăvălug de o înspăimântătoare tandrețe, de o călduroasă indiferență.”
Omul care râde cu lacrimi este, și nu pot să n-o spun, un roman chiar original. Este un roman incisiv, haotic, nebun, care conturează, cu multă precizie, societatea franceză - cu atuurile, cu deficiențele, cu minusurile și plusurile sale. Nu mă îndoiesc, de altfel, că acest roman este văzut cu alți ochi în țara sa „de baștină”. Este un roman care, poate, îți va da de gândit, îți va arăta și „cealaltă parte a scenei” sociale, îți va pune în fața ochilor niște adevăruri pe care (poate) le știai deja, dar ți-era greu să le-accepți. Ce e adevăr, ce e minciună - în cele din urmă - e greu de spus. Și raționat. Întrebări, reflecții, analize, Beigbeder pune multe comportamente sociale sub lupă, apoi le categorisește după propriile sale certitudini. Da, este un roman incisiv, după cum am spus, deci departe de Beigbeder interesul de a te face să râzi și să fii amuzant (exceptând totuși unele situații și fragmente care chiar m-au amuzat și, într-adevăr, m-au făcut să râd - dar nu cu lacrimi). Am să mai recunosc și faptul că este un autor îndrăzneț și curajos - serios, un smiley face pe copertă (și alte emoji-uri dintr-astea)? De fapt, dacă nu mă îndoiesc, cred că titlul original, de fapt, era un simplu smiley care plânge cu lacrimi. Un afrond adus față de frumusețea cuvintelor, nu? Ei, bine, chiar și asta sugerează, chiar extrem de bine, într-un capitol al cărții, undeva aproape de sfârșitul romanului - faptul că tehnologia ia cu asalt puterea cuvântului, frumusețea lor - cuvântul „casă” devine, simplu, o simplă pictogramă pe care o putem accesa printr-un simplu tap pe ecranul telefonului. Mi-a amintit chiar și de cartea lui Hugo, Omul care râde - e imposibil așadar să nu faci o corelație între titluri, nu? 
„Să fie oare râsul, la nivelul serviciului public, un mijloc de perpetuare a dominanței statale?”
În altă ordine de idei, cartea chiar este haotică - nu în sensul că nu te-ai aștepta la ceva, dar avem parte de abordarea a numerase subiecte, chiar tabu (droguri, prostituție, consumul de substanțe, folosirea exacerbată a tehnologiei, evoluția manierelor, un flashback al unor vremuri trecute, în comparație cu viața sa actuală de părinte, discrepanța între generații și așa mai departe). Deștept și intelectuale - și, totuși, un adevărat consumator - Octave Parango vede totul ca o comedie politică care, în același timp, e plină de tiranie - explozivă, neașteptată, mocnind de interese. Cartea are un umor satiric, acid, acel tip de umor care ori îți place, așa, antrenându-te, ori te lasă rece. Eu nu știu ce să zic, sincer, dar pot spune doar că au fost anumite aspecte care chiar m-au atins de-a lungul romanului. 
„Când o populație e nebună după nerozii, când viața culturală ia forma unei perpetue hore a divertismentului, când conversațiile publice serioase devin un soi de trăncâneală, când, pe scurt, un popor ajunge un auditoriu, iar problemele publice, un vodevil, națiunea își asumă un mare risc: o amenință moartea culturii.”
Omul care râde cu lacrimi este scrisă în ideea unui fel de autobiografii - autobiografia lui Octave Parango. Citeam și mă gândeam că, probabil, Beigbeder a scris romanul într-un singur weekend, deoarece se putea simți fluiditatea în discurs, se putea simți coerența a ceea ce a scris. Cred că asta-mi place la Beigbeder, faptul că e sincer, direct, ba chiar și emoționant și profund când vrea. Repet, cred că această carte este mult mai bine receptată în limba-i maternă, dar totuși a fost o mare bucurie să văd că a apărut și la noi. Mă bucură fiecare nouă apariție semnată de Beigbeder, și, chiar dacă nu mi-a plăcut la nebunie, mă bucur că am citit și această carte. 
„Să fie clar: scopul cărții de față nu este ca adjectivul haios să fie în curând sinonim cu nazist. Ci doar să ne potolească mușchii zigomatici. N-ar trebui să-i solicităm zi și noapte, tot anul; avem nevoie de ei și pentru a strânge din dinți.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Omul care râde cu lacrimi, de Frédéric Beigbeder, pe care îl puteți găsi AICI. Chiar vă recomand să încercați câteva lecturi de la acest autor, sunt sigur că-l veți descoperi ca fiind interesant; o dovadă clară de sinceritate literară. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

joi, 4 februarie 2021

Poarta timpului, de Ulysses Moore - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 226
Traducere: Elena Bănică
Anul apariției: 2018

Un cufăr, caiete greu de tradus, o poveste despre trei copii îndrăzneți și o serie de mistere ce trebuie descoperite prin forțe proprii, amestecând ghicitori, puzzle-uri, arheologie greacă și mitologia egipteană. Povestea a trei tineri, Jason, Julia și Rick, pasionați de aventură. Întâmplările se petrec într-o vilă din vârful unui colț de stâncă, plină de camere misterioase încuiate.
„Jason înțelesese asta imediat (...). Vila Argo era o casă mult prea mare pentru a o putea cunoaște pe toată. O casă plină de încăperi și secrete, de obiecte fascinante și misterioase. Când a privit-o pentru prima oară, a fost de parcă Vila Argo i-ar fi șoptit: nu totul este ceea ce pare, descoperă-mi secretul, Jason! Iar el acceptase provocarea.”
Cartea aceasta a fost una dintre cele mai faine surprize din acest an. Sincer, nu aveam așteptări, pentru că nu prea știam despre ce este - de fapt, după copertă, m-am gândit că e o carte pentru copii. Da, e, oarecum, dar chiar și eu am fost extrem, dar extrem de prins de poveste, încât n-am lăsat-o din mână decât după ce am ajuns la ultima pagină. Și, funny story, cică are și o continuare - urăsc, de altfel, să citesc cărți fără să știu cum are să se termine totul (insert sad reactions). Dar, ei bine, abia aștept să citesc și despre celelalte aventuri ale lui Jason, Julia și Rick, și-abia aștept să văd în ce direcție are să meargă totul. Pentru că mi s-a părut extrem, dar extrem de palpitant.
„- Nu cred că e ceva ce să vă intereseze pe voi, dar... fostul proprietar era pasionat de vechi limbaje. Avea o grămadă de cărți ce vorbeau despre scrieri pierdute, coduri și limbaje de descifrat și altele descifrate...Poate că, folosindu-vă de una dintre acele cărți, puteți descifra mesajul de pe pergament.”
Povestea e oarecum simpluță (asta până intri „în miez”). Familia Covenant se mută în goful Kilmore Cove, la o anumită Vilă Argo. Cei doi frați, Jason și Julia, pișicheri, încep de îndată să se intereseze de casa în care stau acum, încerc să afle mai multe de la Nestor, grădinarul Vilei Argo. Și totuși acesta pare că ascunde ceva. Dincolo de toate astea, o scenă episodică, în care apar un anume Manfred și o anume „miss Parfum Amețitor”, are să contureze o intrigă care, mai mult ca sigur, are să fie continuată într-un volum viitor. Trecem peste, momentan. Așa. Ideea este că Jason începe să audă zgomote ciudate, să să aibă impresia că „există fantome în această casă” - ba mai vede o umbră, ba o siluetă, se mai sting luminile, se mai aud niște zgomote. Julia îl consideră nebun și-i spune să înceteze cu cărțile pe care le citește. Totul devine (și) mai palpitant în momentul în care, la Vila Argo, apare Rick, care se-mprietenește de îndată cu cei doi frați. De-aici, încep să se întâmple lucruri destul de ciudate, aș spune, în care cei trei găsesc niște chei, încep să urmărească anumite indicii și, în cele din urmă, încerc să deschidă o ușă care este închisă destul de bine, de parcă ar spune „abia-aștept-să-mă-deschizi”.
„- Acum mă credeți? a mormăit Jason, privind simbolurile devenite deja familiare, care fuseseră ștanțate în piele. Fostul proprietar al Vilei Argo știa niște secrete. Și acum noi le scoatem la lumină. Deasupra mării, cerul tremură. Părea că furtuna dă semne că ar începe din nou.”
Nu am să spun mai multe, chiar nu are rost, dar vreau să vă spun că Poarta timpului este o carte tare antrenantă. Nu știu, citeam și parcă abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, abia așteptăm să văd dovada de inteligență  pe care o au cei trei tineri și felul în care lămuresc indiciile, felul în care descâlcesc ghemul întortocheat de cuvinte și limbi ciudate și toate celelalte. Cartea are și o parte de mitologie care mi-a plăcut foarte mult. E plină de suspans, la o adică, și felul în care s-a terminat m-a pus și mai mult pe jar - abia aștept să citesc și celălalt volum, sincer, dar am așa un talent încât mi-e greu să-mi dau seama care e următorul - de asta, de altfel, nici nu prea-mi place să citesc serii sau cărți care au mai multe volume. 
„A fost un salt în gol, în necunoscut, în mister (...). A sărit pentru că uneori, s-a gândit el, trebuie să ai curajul să sari, și atât: fără nicio altă certitudine decât aceea că faci ceea ce trebuie. A sărit pentru că avea în el curaj, determinare și o anumită doză de nebunie. Nu alegi să fii erou. Ești, și cu asta, basta.”
Un alt aspect pe care vreau să-l punctez e felul în care e redactată cartea - e pur și simplu extraordinar de plăcută, are imagini inserate, fotografii, astfel încât totul parcă e palpabil, nu doar ficțiune. Și felul în care începe cartea chiar te face să-ți pui niște întrebări. Nu prea citesc eu fantasy, dar cred că romanul lui Ulysses Moore, Poarta timpului, chiar se-ncadrează, într-o oarecare măsură, în acest gen literar. În fine, chiar vreau să citesc și celălalt volum, pentru că acesta mi-a plăcut mult, mult de tot. Și-abia aștept să văd în ce aventuri au să mai pornească cei trei tineri - Jason, Julia și Rick - pentru că, așa cum am spus, cartea se termină într-o manieră care chiar lasă loc de ceva super într-un viitor volum. Și încă mă întreb care-i faza cu acea „miss Parfum Amețitor” și acel domn Manfred. Of, e așa frustrant când nu afli totul din prima și trebuie să aștepți până la celălalt volum!
„- Că sunt luminile caselor care strălucesc în apă, de exemplu, sau lumina farului ce se reflectă pe pietrele albe ale falezei. Sau ceva mai amenințător: luminițele din Salton Cliff. Reflexe, umbre, locuri care apar și dispar: toate orașele de mare au astfel de povești, la fel cum toate poveștile marinărești spun ceva despre lumini misterioase, deasupra mării sau sub apă.”
Chiar vă recomand cu mare drag cartea, sunt sigur că v-ar fi pe plac. Este o poveste antrenantă, interesantă, plină de neașteptat, de pericol, de întâmplări bizare și greu de explicat. Mie mi-a plăcut mult, am citit-o rapid și chiar m-am bucurat de lectură - nu a fost greoaie, nu m-a solicitat, dar, în același timp, m-a antrenat și m-a prins tare în poveste. Le mulțumesc enorm prietenilor de la Editura RAO pentru acest volum, Poarta timpului, de Ulysses Moore, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți din multe categorii literare! Să aveți spor și lecturi doar pe placul vostru!

Și-n mintea mea dansam desculță, de Olivia Zeitline - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 192
Anul apariției: 2019
Traducere: Mădălina-Andreea Ungureanu 

Și-n mintea mea dansam desculță (franceză, original - Et j’ai dansé pieds nus dans ma tête) de Olivia Zeitline este romanul care te va încuraja să îți urmezi visul sau măcar te va face să te simți mai aproape de el, în cazul în care te numeri printre acele „gulerașe albe” care își petrec majoritatea timpului la birou, simțind adesea un mare gol interior. Golul acela care ar trebui umplut cu ceea ce ești și simți tu cu adevărat… Eroina romanului de față face asta după un episod de burnout arătând că în viață trebuie să știm să fixăm limite foarte clare.
„Intuiția este o vibrație, o lungime de undă; ca un al șaselea simț, care se folosește de celelalte cinci: poate lua forma unei voci, a unei imagini sau senzații, a unui gust sau miros. Intuiția vorbește și prin vise. Totul poate vorbi, atât în interior, cât și în exterior, iar la final, pur și simplu știi... dar nu știi cum de ai ajuns să știi.”
Autoarea romanului, Olivia Zeitline, a studiat Dreptul însă este pasionată de artă și de dezvoltare personală. A hotărât așadar să renunțe la profesia de avocat pentru a se dedica organizării de expoziții de artă contemporană în spații culturale și creării unei reviste online (cu 10.000 de abonați), Réécrire (Să scriem din nou), dedicată artei și spiritualității. Activitatea de aici i-a adus un premiu la Golden Blog Awards, în 2013. Și-n mintea mea dansam desculță este romanul ei de debut, în care își îmbină talentele de artist, de scriitor și de consilier de dezvoltare personală.
„O sincronicitate este o cascadă de coincidențe care poate schimba cursul vieții noastre. Dacă privim viitorul ca pe o linie cauzală deja trasată, înseamnă că putem, cu toate astea, și să-l schimbăm, trimițând în univers intențiile noastre, atâta vreme cât ele sunt suficient de puternice. Ele ne vor permite să urmăm o altă linie temporală. Dintr-un anumit punct de vedere, viitorul poate modifica prezentul”.
Am citit cartea Oliviei Zeitline foarte rapid, știu doar că am început-o și-am lăsat-o deoparte doar după ce am terminat-o. Asta nu fiindcă mi-a plăcut la nebunie, nu a fost așa, ci pentru că se citește rapid și nu este deloc obositoare, solicitantă. Eu am văzut romanul ca pe o carte de dezvoltare personală, mai mult (asta și face, de fapt, Charlotte, personajul principal - de-a lungul romanului, aceasta se dezvoltă, devine - și, de fapt, romanul lui Zeitline este un fel de bildungsroman, cum se zice, în care personajul principal ajunge să se cunoască mai bine, se privește lăuntric și-și dă seama ce vrea, de fapt, de la această viață. Eu nu prea sunt obișnuit să citesc cărți de non-ficțiune din această tagmă (da, citesc cărți care nu-s în categoria celor de ficțiune sau beletristică, dar majoritatea sunt cărți științifice, cred că știți). Romanul de față mi-a fost puțin inaccesibil din acest punct de vedere, deoarece nu eram obișnuit. Totuși, dat fiind faptul că Olivia Zeitline este și consilier de dezvoltare personală, amprenta s-a făcut simțită în această carte.
„Îngerii ne iau de mână când dansăm, ne duc cu ei în vârtejul existenței, dar rolul lor este acela de a ne readuce întotdeauna la viață.”
Pe scurt, Și-n mintea mea dansam desculță este o carte despre puterea propriei ființe, a propriilor gânduri. Este despre oamenii cu care ne înconjurăm, despre alegerile pe care le facem și care ne duc într-un anumit punct. Este despre greșelile din care (nu) învățăm, despre adevărurile pe care trebuie să le acceptăm. Este despre a merge mai departe și despre a învăța că viața este frumoasă, așa cum este, cu bune și cu rele, cu rele și cu bune. Este despre a fi sinceri cu noi, de a privi înlăuntrul nostru și de a ne asculta cât mai bine. Atunci când ni se închide o ușă în nas, poate ni se întâmpla asta doar pentru că o altă ușă, mult mai primitoare, ni se va fi deschis. Este despre a vedea partea plină a paharului și despre a crede în puterile noastre. Mi-a plăcut, din acest punct de vedere, evoluția lui Charlotte. Mi-au plăcut mult și relațiile de prietenie, jovialitate, relațiile de dragoste pe care le-a avut - fiecare dintre acestea și-a pus amprenta asupra personalității și devenirii ei spirituale. Și totuși n-am fost prea convins, în cele din urmă. Nu știu cum funcționează acest tip de literatură - cu siguranță, drept să fiu, nu e pentru mine, deoarece nu e ceea ce aș citi cu precădere. Dar nu spun că o astfel de carte, la momentul ei, nu poate face bine. Dimpotrivă.
„Fiecare vede lumea din perspectivă lui, iar ceea ce se potrivește unuia nu i se potrivește neapărat și celuilalt. Cu cât respectăm mai mult adevărul fiecăruia, cu atât mai mult îl vom respecta pe al nostru.”
Am citit această carte în sesiune - o carte ușoară, plină de cugetări și trăiri. Mi-a plăcut că nu m-a solicitat, sincer, și că a fost destul de scurtă. Mi-a plăcut, de asemenea, să fiu un spectator al devenirii sociale, emoționale și spirituale lui Charlotte. Sincer, cred că uneori e bine să auzi - iarăși - ceea ce deja știi. Pentru că Olivia Zeitline a fost despre acele, cum să să le spun, clișee, pe care mulți dintre noi le consideră banale, nu știu cum să zic - dar este vorba de a realiza, într-adevăr, faptul că suntem - for real - capabili de orice lucru, atât timp cât știm ce vrem, atât timp cât muncim pentru asta. Sau, de fapt, uneori trebuie doar să lăsăm lucrurile să se așeze de la sine, în ritmul lor firesc (oricât de greoi, poate, ar fi). Charlotte este o dovadă de putere, deși e dominată de frici, de nesiguranță - atât timp cât își ascultă vocea interioară, atât timp cât meditează asupra alegerilor pe care le face, cu siguranță va ajunge la desăvârșirea propriei sale ființe. Și-atunci, abia atunci, va fi împlinită!
„Tot ce trăim în exterior oglindește ceea ce se află în interior. Astfel, persoanele sau situațiile negative ne înfățișează propriile noastre gânduri negative. Adesea, aceste gânduri provin din experiențele noastre trecute, înmagazinate în subconștient. Amintirile acestea creează credințe false și frici care ne fac să vedem realitatea în mod distorsionat, să ne considerăm victime ale realității. Îl acuzăm pe celălalt în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se întâmplă, rămânem înlănțuiți în nemulțumirile noastre, iar viața noastră se blochează”.
Vă recomand cu drag romanul Și-n mintea mea dansam desculță dacă vreți să citiți ceva inspirațional, dacă vreți să fiți martori la o poveste întru devenirea cuiva. Repet, eu nu sunt fan al acestei categorii literare, dar asta nu înseamnă că nu e o carte bine scrisă. Pur și simplu nu e genul meu și nu aș alege-o în detrimentul unei cărți de ficțiune sau beletristică. Da, cartea are o poveste, are personaje, are o intrigă, în cele din urmă, dar este de la sine înțeles registrul în care Olivia Zeitline și-a încadrat povestea. Și e normal, după cum am zis, deoarece Olivia Zeitline e consilier de dezvoltare personală! Mulțumesc tare mult prietenilor de la ACT și Politon pentru această carte. O puteți găsi AICI. De asemenea, vă recomand cu mare drag site-ul lor, găsiți o mulțime de audiobook-uri și cărți care cu siguranță v-ar fi pe plac. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!