Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, de Jim Al-Khalili - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 308

Traducere: Vlad Zografi 

Jim Al-Khalili (n. 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science și The World According to Physics. A editat, de asemenea, volumul Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers (Humanitas, 2020).

„Ne putem închipui Galaxia ca pe un mare oraș de stele, Soarele aflându-se în suburbiile moderne, departe de agitația din centrul orașului. Toate stelele pe care le vedem pe cer cu ochiul liber sunt din Galaxia noastră, dar există multe miliarde de alte galaxii, fiecare cu propria ei populație de stele. Foarte puține dintre aceste stele, și dintre cele din galaxiile învecinate, pot fi văzute distinct fie și cu telescopul. Le putem vedea cu ochiul liber doar dacă explodează ca supernove, atunci când întrec în strălucire pentru scurt timp toate stelele din acea galaxie luate împreună.”

E oare posibilă călătoria în timp? Ce s-ar întâmpla dacă te-ai întoarce în trecut, înainte să te naști, și ai încerca să împiedici venirea ta pe lume? Ți-ar fi imposibil să reușești? Ce te-ar constrânge? Sau, dacă ai reuși, te-ai afla oare într-un univers paralel, în care n-ai apucat să exiști? Dar cum apar asemenea universuri paralele? Acesta e genul de întrebări cu care se confruntă ideea atât de tentantă a călătoriei în timp, iar ele conduc la paradoxuri stranii. Interesant e însă că teoriile din fizica actuală nu exclud complet posibilitatea vizitării trecutului, ceea ce ar însemna că meseria de istoric e mai nesigură decât ne-am închipui. Pentru a explica problemele pe care călătoria în timp le pune fizicienilor, Jim Al-Khalili prezintă într-un stil accesibil și intuitiv elementele de bază ale relativității și mecanicii cuantice, teoriile cu ajutorul cărora ar putea fi construită o ipotetică mașină a timpului – folosind, de pildă, misterioasele găuri de vierme, a căror existență în univers nu e încă demonstrată. Cartea lui Al-Khalili îmbină în mod ideal speculațiile pasionante cu rigoarea științifică. 

„(...) Este clar că [Universul] are o structură neomogenă la fiecare scară: de la stele la galaxii, roiuri și superroiuri, materia tinde să se aglomereze neomogen. Aglomerarea se datorează, desigur, atotputernicei forțe gravitaționale care dictează structura întregului Univers.”

„Bănuiesc că întrebările privind semnificația timpului – dacă se scurge, dacă trecutul și viitorul coexistă cu prezentul și dacă într-o bună zi vom putea vizita trecutul – depășesc curiozitatea științifică. Într-un fel, asta m-a ajutat să scriu cartea de față: n-a trebuit să depun prea mult efort pentru a vă convinge că subiectul ei e pasionant.“ — Jim Al-Khalili

„Gravitația face ca galaxiile să se aglomereze în roiuri și superroiuri, iar atracția gravitațională a întregului Univers îi determină forma.”

Poate nu v-am spus niciodată cât de mult mă pasionează subiectele fizicii teoretice (cea care explică, mai cu seamă din punct de vedere, mecanisme care momentan rămân abstracte fizicii practice; abundă de formule, raționamente deseori greu accesibile neinițiaților și celor care nu au o anumită pregătire fundamentată de un studiu intens, de lungă durată) dar, în aceeași măsură, cât de greu accesibile îmi sunt și cât de sincopat reușesc să înțeleg anumite aspecte - este, așadar, clar, că voi rămâne doar cu o „cunoaștere superficială” a acestor lucruri, a acestor subiecte, însă întotdeauna voi fi din ce în ce mai pasionat spre a citi cărți cu și despre fizică teoretică. Cartea de față, Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, scrisă de fizicianul Jim Al-Khalili, n-a făcut decât să-mi ofere o călătorie minunată printr-o lume ale cărei porți vor fi întotdeauna deschise, dar în care pot pătrunde doar cei care cunosc magia fizicii, sunt familiarizați cu diferite teorii și premise, și sunt gata oricând să se piardă într-un studiu intens, în vederea încercării - atât de solicitante - de a elucida misterele lumii în care trăim și, astfel, de a aduce răspunsuri acelor întrebări care, cândva, nu numai că nici nu se întrevedeau a fi puse, dar nu-și aveau răspunsuri nici măcar în teorie.

„Cei mai mari fizicieni ai lumii sunt toți de acord cu faptul că, dacă cineva nu-i tulburat despre ce ne spune mecanica cuantică despre lumea în care trăim, înseamnă că n-a înțeles cu adevărat mecanica cuantică (...). Mecanica cuantică se află la baza întregii chimii și electronici moderne. Fără ea, n-am fi putut înțelege structura cristalelor sau inventa laserele și circuitele integrate.” 

Astăzi, în momentul de față, în anul 2021, știm - oarecum - câte ceva despre lumea în care trăim (e așa vag, de fapt, așa de impropriu să spunem cu certitudine că într-adevăr știm; dar da, știm, chiar am reușit să găsim răspunsuri la anumite întrebări, chiar am reușit să explicăm anumite fenomene - și vorbesc folosind „termeni colectivi”, întrucât lumea în care trăim e a noastră, a tuturor, și de asemenea nu vorbesc aici despre simțul unei proprietăți exacerbate, ci prin însăși cuantificarea noastră ca specie care trăiește pe acest Pământ -, prin munca a milioane de oameni de știință care și-au încredințat ani întregi cercetărilor, abstractizării, aducând tot mai multe noutăți, făcând tot mai multe descoperiri fascinante și efervescente, gândindu-se că un răspuns, de fapt, aduce cu sine și mai multe întrebări). Iar în domeniul fizicii, în domeniul acesta atât de complex și pe cât de rațional, pe atât de abastract și inaccesibil, s-au făcut descoperiri care nu doar că au revoluționat ceea ce știam până acum, dar au deschis și porțile spre marile secrete ale acestei lumi. Și, bineînțeles, totul a început cu Einstein. De altfel, în cartea de față, Jim Al-Khalili popularizează, în termeni specifici, unele dintre rezultatele ecuațiilor relativității emise de Einstein. Ei bine, e posibil ca aceste lucruri să nu fie chiar noutăți pentru unii dintre noi, mai ales dacă suntem cititori ai acestui gen de cărți - cărți de știință și de popularizare a științei (eu, unul sunt un cititor înfocat al acestor tipuri de cărți). 

„Structura unei găuri negre e așadar foarte simplă. Are un centru (singularitatea) și o suprafață (orizontul evenimentelor). Tot restul e gravitație. Ceea ce fascinează la găurile negre este modul în care imensa lor gravitație influențează spațiul (și timpul) din vecinătate.”

Cartea în sine are scopul de a descrie - cu îndemânare, inteligență și într-un mod accesibil, „la nivel elementar (...), câteva dintre ideile și teoriile din fizica modernă așa încât oricine să le înțeleagă, cu condiția, desigur, să fie suficient de interesat pentru a alege de la bun început să citească o asemenea carte”. Deci, Jim Al-Khalili încearcă să se descotorosească de acele elemente de „jargoneză” care ar putea îngreuna, deosebit de mult, lecturarea acestei cărți - și, credeți-mă, chiar dacă sunt familiarizat cu mulți termeni din domeniul fizicii, vă pot spune cu certitudine că această carte chiar reușește să fie scrisă într-o manieră accesibilă și publicului mai puțin inițiat. Vorbim, așadar, de o serie de fenomene fizice care atent analizate de către Al-Khalili - cum ar fi, să zicem, deformarea spațiului-timp, drept agent cauzal al gravitației, Paradoxul lui Olber, radiația cosmică de fond și multe alte aspecte legate de fenomenul Big Bang și expansiunea universului -, familiarizând cititorul și apropiindu-l de o înțelegere mult mai clară a teoriilor fizicii. Analogii relevante sunt des întâlnite în carte, astfel încât lectura să fie și mai ușoară, cum ar fi fenomenul legat de modul în care realitatea este deformată de gravitație - analogia unei „foi de cauciuc”, însă cu mențiunea că acest comportament are loc în mai multe dimensiuni decât cele ocupate, în sine, de o foaie de cauciuc. 

„Voi lăsa deocamdată deoparte toate obiecțiile (întemeiate) față de călătoria în timp, și voi adopta perspectiva pragmatică și foarte optimistă după care, câtă vreme călătoria în timp nu e interzisă de legile fizicii așa cum le înțelegem azi, există o speranță. Voi arăta cum am putea construi cea mai simplă mașină a timpului. Să nu înțelegeți de aici că m-am hotărât să accept posibilitatea călătoriei în timp, ci doar că pentru moment, asumându-mi riscurile, înclin balanța în favoarea ei.”

Ca întotdeauna, a fost abordat și subiectul relativității (eu și fizica și mecanica cuantică n-avem delooooc o relație de prietenie), care se aplică în genere atunci când un obiect are o viteză cuantificabilă la o fracțiune apreciabilă din viteza luminii - normal, cel mai rapid „vehicul” fabricat de om este (probabil) o rachetă, însă mă îndoiesc că mulți dintre noi vor avea ocazia să conducă, vreodată, așa ceva (deci, aceste teorii - să zicem, deformarea conceptului de „timp” pentru mine, fiind pe Pământ, și pentru cineva aflat într-o rachetă undeva prin eternul spațiul - vor rămâne, așadar, doar teorii, eu neputând decât să mă încred în datele științifice obținute de cei care fac cercetări minuțioase în acest domeniu). Deci, la o atingere a unei fracțiuni apreciabile din viteza luminii, curgerea timpului încetinește. Infinitezimal - aproape -, dar totuși s-a constat că încetinește. Datorită, așadar, ecuației echivalenței masă-energie (pentru care este cunoscut Einstein), pe măsură ce te apropii de viteza luminii, vei începe să câștigi masă. Interesant, nu? Ca orice altceva înseamnă fizica - o știință capabilă să explice și să teoretizeze Universul. N-ai cum să nu fii fascinat, până la patos, de așa ceva!

„Așadar, care a fost primul eveniment din Universul nou creat, dacă nu Big Bang-ul? Fizicianul Paul Davies, care a studiat în amănunt problema naturii timpului, spune că nu putea să fie existat un prim eveniment, e ca și cum te-ai întreba care e primul număr mai mare decât zero.”

În final, aș putea spune că titlul cărții chiar este unul precis - cartea acoperă și încearcă să explice elementele standard, de bază ale relativității (un subiect, de altfel, popular în ziua de astăzi), iar apoi intră în detaliile necesare (dar fără a pierde cititorul în această lume atât de complexă) înțelegerii mult mai exacte a modurilor în care relativitatea ar putea permite călătoria în timp, descriind, de asemenea, ce sunt găurile negre, cum funcționează; același lucru fiind valabil și pentru găurile de vierme. Sau, spre exemplu, dacă ar fi posibil să utilizezi energia unei găuri negre - sau modul de „funcționare” a acesteia - în vederea obținerii unei noi surse de energie regenerabile, cu un potențial (aproape) infinit de valorificare. Purtând cititorul printr-o lume nemărginită, efervescentă, a posibilităților, chiar aș putea spune că Jim Al-Khalili dă dovadă de un spirit liric, visător, deoarece se poate simți cât de pasionat este de acest domeniu, cât de mult îl atrage, cât de mult îl solicită și-n același timp cât de mulțumit este de munca sa de cercetare - aceste lucruri pot fi observate cu ușurință în Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp. Și de rezultatele pe care, într-o sinergie aparte, oamenii de știință au reușit să le obținută - cu speranța că, poate cândva, vor reuși să descifreze acel cod secret care stă scris în limba Universului infinit în care trăim. 

„Există două moduri de a te întoarce în trecut. Unul este de a te întoarce prin timp, așa încât acele ceasului tău să se rotească în sens invers. Asta presupune viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce e imposibil, și nu despre acest gen de călătorie în timp vreau să vorbesc aici. Celălalt mod este de a călători simțind că înaintezi în timp (timpul tău local curge înainte), dar deplasându-te de-a lungul unui drum deformat prin spațiu-timp, care te duce înapoi în trecutul tău (ca și cum ai parcurge o buclă într-un montagne russe). O asemenea buclă se numește curbă temporală închisă, și a fost subiectul unor cercetări teoretice intense în anii 1990.”

Ar mai fi multe de spus, dar vă las pe voi să descoperiți știința din spatele acestei cărți. Chiar mi-a plăcut, am recomandat-o deja pasionaților de subiect pe care-i știam - ce-i drept, chiar poți să descoperi niște teorii interesante, pe care le poți împărtăși cu prietenii tăi (că să pici fain la o petrecere!); de asemenea, mă bucură enorm faptul că, la sfârșitul cărții, am găsit o bibligorafie vastă la care pot oricând să apelez dacă am nevoie de niște lămuriri și răspunsuri suplimentare! Ador cărțile de știință, le simt ca niște cursuri scrise într-un limbaj de care nu m-aș plictisi vreodată, mult mai accesibil, mult mai incitant față de cursurile plictisitoare, pline de numere și teorii deseori abstracte care îi sunt livrate unui student la facultate. Voi citiți cărți de popularizare a științei? Dacă da, sunt tare curios ce recomandări aveți pentru mine (deoarece eu aș avea destul de multe recomandări pentru voi; și chiar am, de fapt, după cum puteți observa! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor! 

Focul viu, de Yamen Manai - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Safta

Yamen Manai s-a născut în Tunisia în 1980, iar în prezent locuiește la Paris. Scriitor și inginer, Manai explorează în proza sa intersecțiile dintre prezent și trecut, tradiție și tehnologie. Cu excepția romanului Focul viu, cărțile sale au apărut exclusiv în limba franceză, deoarece, spune Manai, a dorit să se asigure că scrierile sale sunt disponibile tuturor cititorilor din Tunisia. 

„(...) Căci acești bărbați și femei veniseră să le explice faptul că lumea nu mai era aceeași și că timpurile se schimbaseră.”

Pornind de la realitățile tunisiene după Revoluția Iasomiei (2010-2011), care a dat startul Primăverii Arabe, Yamen Manai țese o poveste fermecătoare și tulburătoare. La marginea satului Nawa, apicultorul Don duce o viață retrasă alături de albinele sale, departe de agitația vieții contemporane. Însă când descoperă trupurile mutilate ale „fiicelor” sale, trebuie să recunoască adevărul: trecerea neobosită a timpului l-a prins din urmă, punându-l față în față cu un adversar redutabil. Pentru a salva ce are mai de preț, Don va trebui să înfrunte realitatea și să caute soluții tocmai în țara Soarelui Răsare. În confruntarea cu schimbările sosite pe nesimțite în sătucul său adormit - Nawa - , Don va afla că singura cale de a rămâne liberi este să trezim focul viu din fiecare dintre noi.

„- Ce se pierde ca forță se câștigă în clarviziune. Totul e să nu ajungi la vârsta înțelepciunii în clipa când nu mai ai forță să faci nimic.”

În Focul viu, prima lui carte tradusă la nivel internațional, Manai aduce în prim plan bogata tradiție a culturii orale tunisiene, marcată de un umor fatalist. Un veritabil povestitor, Yamen Manai schițează cu umor un portret dulce-amărui al Tunisiei contemporane, în care fanaticii Domnului nu sunt la adăpost de fulgerul Lui, într-o fabulă modernă absolut savuroasă. Având aerul unei povești pentru copii, Yamen Manai abordează subiecte grave, profunde și sensibile: legătura omului cu natura, islamismul radical, șubrezimea democrației, globalizarea, prețul libertății și consecințele preschimbărilor sociale.

„(...) Privi bancnotele verzi din mâna crispată. I se păru că strânge în pumn vipere. Niciodată înainte nu îngenunchease în fața unui om, iar acești bani nu aveau cum să-i ofere despăgubire. Aruncă pe jos bancnotele, care fură măturate de vânt. Nimic nu șterse însă amintirea acelei femei, a ofensei, și a ceea ce a văzut în acea noapte.”

Knew nothing about this author; now I want to read all his books. Neașteptat, sincer, dar a fost o carte grozav de bună, cu o poveste profundă și extrem, extrem de subtilă, care a sădit în mine o speranță și care mi-a dat curaj, mi-a dat forță, mi-a dat speranță - speranța că, dacă chiar am reuși să trezim în noi acel ceva care să ne facă să conștientizăm cât de mult distrugem (involuntar sau nu) ceea ce ne înconjoară, poate am putea face din această lume un loc mai bun, mai primitor și mai curat. Da, pentru că romanul (mica fabulă, de fapt, povestirea) lui Yamen Manai este, în cele din urmă, o odă adusă frumuseții naturii, puterii acesteia, dar în același timp un wake-up call care are drept scop aducerea la cunoștiința noastră a faptului că intervenția omului în „demersul” acesteia este, uneori, necesară - și nu în sensul rău, ci în sensul bun; deși natura își urmează cursul firesc, stau și mă întreb - mai ales acum - cât de firesc este în acest moment tot ce se întâmplă în jurul nostru? Omul, prin activitățile sale, a ajuns să demonteze, încetul cu încetul, și să devalorizeze natura, cu toate splendorile-i de neprețuit.

„Admira frumusețea și precizia operei lui în cel mai concret mod în care putea exista și-și făcuse un loc într-o roată milenară condusă de inspirația divină. Dar iat-o pusă în pericol de ambiția oamenilor. De data asta era hotărât să apere ceea ce avea mai de preț.”

Tunisia. Tunisia contemporană. Corupția care a urmat revoluției. Un sat - în cea mai mare parte a sa - abandonat. Un apicultor care trăiește într-o comuniune sui generis cu natura, alături de albinele sale, alături de „fiicele sale”, producând miere și îngrijindu-se, cât poate de bine, de bunăstarea acestora. Doi prieteni săraci, dar buni. Săteni egoiști și vicleni. Frați. Albine, albine, albine și multe, multe albine producătoare de miere, pentru a satisface poftele șeicului și a tuturor dansatoarelor sale (o adevărată orgie sexuală cu miere, de fapt - un semn al voracității, egoismului și „ghiftuirii”, când sătenii mor de foame și ei - cei bogați - se scufundă în miere). Un roman de-o întinere nu prea mare, dar care, după părerea mea, acoperă o tematică extrem de complexă și întinsă. O dramă pastorală cu nuanțe comice, o plângere privitoare la starea volatilității, la greșelile regimurilor fundamentaliste, un roman care, la început, ar putea părea un thriller. Ce-i drept, Focul viu este de-o anumită efervescență stilistică: amuzantă, înfiorătoare, profundă și emoționantă, politică și despre politică, despre moravuri și oameni de toate felurile. Dar, în cele din urmă, ce pulsează din această carte, ce este cel mai relevant, cel mai bine conturat: dorința de bine, dorința de a face bine și de a găsi speranță chiar și-n cele mai întunecate momente. Este ca și cum, de fapt, pentru a găsi fericirea, trebuie să ne unim forțele și să luptăm pentru scopul comun, pentru acel ideal în virtuțile căruia, cu siguranță, ne om găsi liniștea și pacea (în cazul de față, vorbesc despre scena în care sătenii merg la apicultorul Don și-i spun că atât timp cât el va fi plecat în căutarea unei modalități de a scăpa de viespiile care-i amenință „fiicele”, vor avea ei grijă de acestea, de stupii producători de miere). 

„Tumultul ajunsese până la urechile lui. Dar oare cărui Allah i se închinau ei?”

Un roman multistratificat, care se citește printre rânduri, subtil și elegant, profund și emoționant; în același timp, plin de umor, moralizator și, aș spune, de-o anumită realitate care este relevată mai ales prin personajele complexe și acțiunile acestora. Deși proza ar putea părea simplistă, are subtonuri și tonuri complexe alimentează plăcerea cititorului, intelectul acestuia, dar îl și tulbură și mișcă. Focul viu este o carte care se citește rapid, dar a cărei citire este de-o intensitate aparte, stărâuind în mintea și-n sufletul acestuia mult timp după ce a savurat-o. Abia aștept să citesc și alte cărți de la acest autor, am descoperit o voce romanistă care are potențial, mai ales în ceea ce privește crearea unor personaje memorabile și frumoase. Chiar v-o recomand cu mare drag - este o lecție importantă de viață, pe care cu siguranță am auzit-o de nenumărate ori: numai împreună, într-o sinergie anume, putem ieși învingători din lupta cu ceea ce e negativ și rău (fie ea, în cele din urmă, de orice natură). Să avei doar lecturi așa cum vă doriți și o săptămână liniștită!

E cineva la tine acasă, de Stephanie Perkins - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Traducere: Alexandru Szöllö

Stephanie Perkins este autoarea romanelor Anna și sărutul franțuzesc, Lola și băiatul de treabă din vecini și Isla și fericirea până la adânci bătrâneți. A lucrat întotdeauna cu cărțile, mai întâi ca librar, apoi ca bibliotecară, iar acum ca romancieră. Stephanie Perkins locuiește în zona muntoasă a Carolinei de Nord, împreună cu soțul ei, și fiecare cameră a casei lor are pereții pictați întruna dintre culorile curcubeului. De asemenea, în colecția LedaEdge a apărut și cartea de față, E cineva la tine acasă (ecranizarea este disponibilă pe Netflix).

„În sfârșit, era pedeapsa ei de pe urmă.”

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat. Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate. Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

„Lui Haley îi îngheță sângele în vine. Se întoarse cu fața spre noptieră. Telefonul îi dispăruse, iar în locul lui, pe noptieră, era cronometrul.

Pornise.”

... sorry, man, not for me! Nope! Not today or any other day! Doamne, cred că m-am sucit rău, fiindcă am avut o experiență teribilă cu această carte care, cică, se voia a fi un thriller-horror-crime, habar n-am, dar mie asta mi-a inspirat coperta; partea bună e că a mers „super-rapid”, poate din cauza faptului (sau datorită faptului) că scriitura n-a fost deloc una care să mă solitice, sau pur și simplu am vrut să termin odată această carte, așa c-am dat-o gata azi (și-am început-o tot azi), și-am să-i scriu o oarecare recenzie tot azi, deoarece chiar nu mai vreau (pe bune) să aud de ea. Chiar sunt dezamăgit, în condițiile în care - iarăși - am avut așteptări mult prea mari de la această carte (îmi place teribil de mult coperta, și-am crezut, astfel, că și cartea o să-mi placă mult; apoi am dat un search din curiozitate pe Goodreads și-am văzut că, dragă Perkins, mai bine rămâneai la romance-uri cute & light). OK, să nu uit, totuși, să menționez că citirea acestei cărți - E cineva la tine acasă - vine imediat după ce am terminat un thriller formidabil, genial, despre care, tot astăzi, am scris pe blog.

„- Nu-i ciudat cum, în momentul în care moare cineva, toată lumea-i devine cel mai bun prieten?”

Dar cartea de față, really, n-a smuls nimic din mine - nu m-am angajat deloc în poveste, n-am simțit niciun fior, ba chiar, la un moment dat, n-am mai înțeles nimic. Scenele care se voiau a fi înfiorătoare, scârboase, sânge, „cuțituri”, alea-alea, nu mi s-au părut nici măcar puțin naturale, să zic așa - la o adică, nu-i îndeajuns să descrii (extrem de neconvingător) niște scene de crimă pentru a avea pretenții ca romanul tău să fie „un thriller senzațional” (alo, Courney Summers, te rog să-mi spun când ai timp - „te sun io” - ce-ai văzut tu „savuros de înfiorător” la cartea aceasta; tind să cred că asta înseamnă că și reclama aceea cu minimum 2 litri de lichide pe zi te cam sperie). Și nici să te referi într-una la acel clișeu legat de „oh, omg, oare-mi știe secretul, oare cum ar reacționa dacă ar afla?” nu e tocmai relevant, dacă modul în care livrezi cititorului întreaga acțiune este de-a dreptul, și dă-mi voie să folosesc „un onomatopeu”, din paleta largă neaoșă pe care o avem, meh! 

„Un cadavru adevărat arată altfel decât cele de la televizor sau din filme. Nu era nimic artistic în ele. Nimic aranjat. Corpul lui Haley părea lipsit de viață, dar nu de parcă i-ar fi luat cineva viața. De parcă n-ar fi avut niciodată viață.”

Aș fi vrut să n-am așteptări mari (a naibii copertă!), aș fi vrut ca romanul lui Perkins chiar să-mi placă; da, chiar aș fi vrut asta. Dar nu mi-a plăcut deloc, și când zic (scriu) deloc, I mean literally d-e-l-o-c! Bun, poate pentru alții ar merge (sunt sigur de asta), dar pentru mine în niciun caz. Citesc multe thrillere, este - cred - genul meu preferat de lectură; așa că le-am văzut (adică citit, din fericire) pe toate (de la scene cu adevărat cauzatoare de reflux, până la scene pe care nu le poți uita nici dacă-ți dai găuri în cap), încât, întotdeauna, ori caut ceva nou, ori caut ceva scris cu adevărat bine. E cineva la tine acasă n-a avut nici una, dar nici pe cealaltă - dimpotrivă, a avut exact opusul lor: o scriitură banală, seacă, nimic profund, fie vorba, nimic alert, tensionat. Atmosfera a scârțâit ca un pat uitat un secol într-un pod, în care și-au făcut căsuță șoarecii (și nu la sensul bun, ca o scârțâială dintr-aia care te sperie); un ritm sincopat, în care au fost inserate scene absolut irelevante (al dracului cronometru de fiert ouă). Personajele, iarăși, șterse, încât n-am reușit să mă apropii de niciunul: niște tinerei, care mai de care, efervesceneți, dar goi și... deloc profunzi, domnule! Nu știu, chiar nu mi-a plăcut (și sunt extrem de nervos din cauza asta).

„- Probabil c-a plănuit treaba asta luni întregi, poate chiar ani, spuse Darby. Unde-a apărut fisura? Ce determină o persoană să treacă de la închipuiri la fapte concrete?”

Repet, cred că această carte ar prinde mult mai bine altui public - eu, unul, am citit zeci de thrillere, o groază dintre ele mi-au plăcut și le-aș recomanda în detrimentul acestei cărți. Dar, la rândul meu, îmi amintesc primul thriller pe care l-am citit și cât de mult mi-a plăcut (întocmai, pentru că n-aveam grad de comparație; acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama cât de banal și clișeic, de fapt, era), deci asta nu-nseamnă neapărat că romanul lui Stephanie Perkins e unul slab, care chiar nu-i bun: înseamnă doar că, având un grad de comparație, este într-adevăr unul subliminal, care nu a reușit să-ndeplinească (pentru mine), criteriile unui thriller bun, n-a reușit să atingă „etalonul” pe care mi l-am setat. În schimb, mă bucur c-am terminat-o pentru că, acum, pot să mă uit la filmul de pe Netflix - am o problemă, întâi trebuie să citesc cartea (dacă există), pentru ca apoi să-mi permit să mă uit la film; măcar, știu ce voi face în seara aceasta. În rest, nimic de spus - poate merită o șansă, dar eu cred că mai bine ar fi rămas pe partea de romance-uri (oricum, banii i-a primit, deci și-a îndeplinit „scopul”). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor și un început de săptămână liniștit!

Bastian, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecție: Fiction LTD

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2021

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș, Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

„Nimeni nu e pregătit, în nici un moment, pentru a conține o spovedanie atît de sinistră, plesnetul gîndurilor negre ale altcuiva în plină față te poate arunca într-o clipită în cea mai tenebroasă derută. Asemenea tentative de-a plasa altuia mîzga propriei tale conștiințe ar trebui sancționate prin lege (...).”

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocând secretul profesional, unui tânăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de până acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bântuie încă de la naștere.

„(...) eu, vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-viață-de-vinovăția-lui, un amărît de douăzeci și cinci de ani, ochelarist și deșirat, cu fizicul meu scheletic de mascul nereușit, mult prea îngust în umeri și prea lat în șolduri, cu o disproporție corporală pe care continui să mi-o port la fel de vinovat de cînd mă știu, care mă scîrbește și mă umple de dispreț de sine, umplîndu-mă, în același timp, de disprețul cu nimic mai ponderat pentru bărbații armonios construiți, cărora li s-a dat avantajul ăsta anume parcă pentru a mă ridiculiza pe mine și pentru a-mi spori umilința.”

Ce aș putea spune despre Dora Pavel, scriitoarea mea - din literatura noastră - preferată? Nimic. Cuvintele sunt de prisos, goale, seci, când vine vorba de a diseca, de a lămuri, de a cerceta o proză atât de intensă, atât de autentică, atât de, cum să spun, originală! Cu toată sinceritatea, cred talentul Dorei Pavel se concretizează în una dintre cele mai talentate voci literare din țara noastră - și-o spun acum, după ce am citit cărțile dumneai în totalitate, ba chiar - Agata murind - de două ori (recenzia o puteți găsi AICI, dacă vă interesează). Și am de gând să le citesc și pe celelalte, încă o dată, cel puțin încă o dată. Deoarece, citind-o, am descoperit că, într-adevăr, și în literatura noastră există calitate, există putere, există inteligență: stimată doamnă, mă bucur că v-ați născut în România și că ați împărtășit din talentul dumneavoastră - unul formidabil - cu noi, cititorii. Ce scriu aici n-are să fie o cronică avizată, viabilă, plină de cuvinte interesante și de „stratageme literare” - o cronică dintr-aceea cu trimiteri la alți autori, tehnici literare folosite în descompunerea (și compunerea) unui roman și așa mai departe. Nu mă recomandă, în momentul de față, absolut nimic - decât faptul că am citit această carte și vă voi vorbi, pe scurt, despre cum am simțit-o eu, Andrei, cititorul neinițiat în aceste (poate puțin) exhaustive moduri de a scrie „cronici pe bune”!

„Sentimentul cel mai glorificat de omenire, am gândit eu, e pe nedrept glorificat! Ceea ce trăisem cu Tina  îmi spulberase tot ce știusem pînă atunci despre iubire.

Iubirea nu e cel mai nobil sentiment, am gîndit! Ce oroare!

Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția!”

Bastian este o carte despre... despre ce? O fi despre singurătate, despre solitudine, despre melancolie - o melancolie aproape patologică, proliferativă, bolnavă? O fi o carte despre păcat și despre neputință? O carte a absenței? Catea este narată din perspectiva lui Gregor Carp, fratele avocatului Bastian Carp, care, la un moment dat, este solicitat de către un client care se dovedește a fi însuși tatăl celor 2 - Leon Carp; Gregor, din acel moment, încearcă să-și asume vina propriului său tată. De-aici, avem parte de un joc fenomenal al oglinzilor, în care deriva psihologică este atât de bine fructificată de către Dora Pavel. Romanul este un cumul de amintiri de-o intensă durere, în care visceralitatea și-a făcut casă: fiecare amintire parcă aduce cu sine o piesă de puzzle în viața lui Gregor Carp, dar nimic nu pare-se să fie viabil, adevărat, veridic, real fără Bastian, fără fratele său Bastian, acel avocat atât de priceput, atât de inteligent. Bastian, numele sub tutela căruia s-a scris lumea lui Gregor. Legăturile de sânge care sunt irevocabile, care sunt însuși pilonul acestei lumi, însuși catargul de pe un vas aflat în mijlocul unei furtuni violente. 

„Sînt de părere că orice rău trebuie tăiat din rădăcină, fără menajamente, pentru a nu ajunge să te distrugă în final.”

Romanul Dorei Pavel este unul de o intensitate acută, cu o scriitură plină de substraturi, profundă, în care  fecundă interferențele culturale cu literatura occidentală angolofonă. Un roman de o sonoritate aparte, rod al unei scriituri atât de atente, studiate - o carte metafizică, situată undeva la limita dintre un thriller psihologic și un roman gotic, „neogotic”. Deși cu o scriitură densă, puternică, pe care unii ar putea-o considera greoaie, solicitant de urmărit, Dora Pavel înglobează în scriitura sa un anumit psihism sumbru, fragmentat, într-un roman extrem de bine încadrat - ceea ce face, după părerea mea, ca narațiunea epică, dimpotrivă, să nu fie greu de urmărit, ba chiar capabilă să te inducă într-un fel de „transă literară”: citești și citești și citești și nu știi când, deodată, ai ajuns la sfârșitul cărții. Ca în fiecare roman al autoarei, n-am putut să nu simt parcă un fel de înclinația spre folosirea diferiților termeni medicali (fie că vorba de intervenții chirurgicale, părți anatomice ale corpului - ce-i drept, nu cunoscute chiar de toți -, anumite asocieri etc.) - nu are decât să mă încânte ușurința cu care Dora Pavel se joacă cu plasticitatea cuvintelor: încă o dovadă a talentului ei literar.

„Cînd te lași aspirat de tornada devastatoare a celor care vor să ți se destăinuie excesiv, vrînd să se salveze, tu însuți, cel care-i asculți, nu mai ai scăpare, îmi spusese în repetate rînduri Bastian.”

Poate ar fi mult mai multe de spus, însă prefer să mă opresc aici. Am recomandat Bastian multor persoane - mai mult decât atât, în sine, am recomandat-o pe Dora Pavel de fiecare dată când am fost întrebat ce autori români aș recomanda -, și-o voi face în continuare, pentru că proza dumneaei mi se pare a fi, după cum am mai spus, dar vreau să reliefez acest lucru, una extrem de originală, diferită, de o anumită profunzime pe care rar mi-a fost dat s-o găsesc în scriitura altor autori (nu doar români, ci și de pe întreg mapamondul). Sper enorm ca acest roman să ia Premiul Sofia Nădejde, deoarece știu că este nominalizat - o merită cu desăvârșire. Cam atât; v-am spus, nu am vrut să fac o cronică efervescentă și complexă (deși are destule, fiindcă le merită ), întrucât nu sunt capabil de acest lucru (care necesită o oarecare anterioară pregătire), și nu mă recomandă nimic. Decât faptul că citesc și iubesc să citesc - or, oare asta, de fapt, mă recomandă cel mai tare? Se prea poate! Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

Suflete goale (Benzile Blackwood, #1), de Chuck Hogan și Guillermo del Toro - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 360

Traducere: Andrei Covaciu

Guillermo del Toro este unul dintre cei mai creativi și mai vizionari artiști ai generației sale. Și-a dovedit talentul remarcabil ca regizor, scenarist, producător și scriitor. Născut la Guadalajara, Mexic, s-a bucurat de recunoașterea mondială odată cu Cronos, un film horror cu accente fantastice. În 2004, a regizat și a fost coscenarist al thrillerului science-fiction Hellboy. Labirintul lui Pan a însemnat încă un succes internațional, filmul câștigând peste 40 de premii. În 2018, Forma apei a câștigat Premiul Oscar pentru Cel mai bun film. Chuck Hogan este scenarist, producător de televiziune și autor de bestselleruri New York Times. Cel mai cunoscut roman al său, Prince of Thieves, care a câștigat în 2005 Hammett Award, a fost numit de Stephen King una dintre cele mai bune cărți ale anului și a stat la baza filmului The Town. Povestirile sale au apărut în antologia The Best American Mystery Stories, iar articolele sale au fost publicate în Esquire și New York Times. Guillermo del Toro și Chuck Hogan au mai scris împreună trilogia The Strain.

„- Oamenii numesc asta regret, de fapt, este o conștiință, vorbi el mai departe. Este înțelegerea faptului că acțiunile sau inacțiunile tale îi afectează direct pe ceilalți. Ești complice. Eu sunt complice. Cu toții suntem complici. Definiția nu este «a fi implicat într-o crimă»; e mai mult vorba de a greși față de cineva. Tuturor ni se întâmplă asta (...). Uneori suntem invocați, nu facem noi invocația.”

O crimă oribilă care depășește orice imaginație. O tânără agentă FBI explorând un teritoriu periculos. Un erou care sfidează veacurile. Viața Odessei Hardwicke este zguduită când se vede obligată să-și ucidă partenerul, pe Walt Leppo, un agent FBI decorat, care devine brusc și inexplicabil violent în timpul arestării unui criminal sângeros. Nu o neliniștește tragedia în sine, cât prezența fantomatică pe care crede că a văzut-o ridicându-se din trupul neînsuflețit al agentului. Punând la îndoială viitorul său în FBI și propria sănătate mintală, Hardwicke acceptă o misiune minoră – aceea de a strânge bunurile din biroul newyorkez al unui agent pensionat. Ce va găsi acolo o va pune pe urmele unui personaj misterios, Hugo Blackwood, un om cu o avere uriașă, care pretinde că trăiește de secole și care fie are mințile rătăcite, fie este singurul apărător al omenirii împotriva unei teribile forțe malefice.

„- Așa că m-am cărat. Numai că totul s-a întors împotriva mea. Din noaptea aia, parcă se aruncase un blestem asupra mea, eram însemnat. Norocul meu se sfârșise. Mă pusesem cu chestii rele (...). Nimeni nu mă poate proteja, îi răspunse Mauro. Dacă vorbesc, sunt un om mort.”

Mamă-mamă-mamă! Ce carte, ce carte! N-aveți idee cât de mult mi-a plăcut Suflete goale, cât de mult m-a surprins și prin câte stări m-a trecut; nu știam nimic despre ea, nimic. N-am citit descrierea înainte, pur și simplu m-am lăsat condus de intuiție și de faptul că geniul lui Guillermo del Toro nu îmi este necunoscut (de celălalt autor, în schimb, nu știam nimic) - așa că surpriza literară a fost mult mai mare. Efectiv, cred că este una dintre cele mai mari (și frumoase) surprize literare din acest an, în materie de thrillere. Cred c-o pot încadra la thrillere, deși este o carte care, pur și simplu, are de toate, și mai ales un mister cum rar mi-a fost dat să cunosc în cărțile de acest gen - del Toro și Hogan reușesc să creeze o atmosferă apăsătoare, ciudată, bizară, ieșită din comun, valorificându-și, amândoi, potențialul literar și scriitoricesc la maximum; pentru mine acest roman chiar a fost ceva spectaculos, mai ales că m-a făcut oarecum să-mi ies din zona de confort și să citesc ceva cu o tentă sublimă de horror. Chiar un roman fain!

„- Atunci... de ce vă aflați aici?

- Blestemul meu este că mă duc acolo unde e nevoie de mine. Iar acum se pare că este foarte mare nevoie de mine aici, în Gibbston, statul Mississippi.”

Totul începe când Odessa, o agentă FBI, își omoară colegul, Leppo, care într-o misiune o ia razna și devine el însuși un potențial criminal. În furia situației, nemaiștiind ce să facă, aceasta îl împușcă - deși în șocul situației, încă observă cum din trupul său pare „să se scurgă” un anumit fum, degajând un miros specific. Una peste alta, în timpul procedurilor juridice menite să investigheze ce s-a întâmplat, i se spune să-și mute biroul în fostul birou al unui agent pensionat, Solomon. Mai târziu, Odessa ajunge la Solomon și își dă seama că fostul detectiv ascunde un trecut tulburător, ba chiar mai mult: știe care e treaba cu acel „fum” care a părăsit trupul lui Leppo, moment în care Odessa realizează că nu i s-a părut că vede ceva, ci chiar a existat ceva care pare-se a fi pus stăpânire pe partenerul ei, Leppo, împingându-l să comită un act de violență care s-ar fi putut încheia oribil. De-aici încolo avem parte de o aventură fenomenală într-o lume dominată de paranormal, de practici oculte și religioase extrem de bizare, până la întâlniri cu personaje care au mai bine de 450 de ani - da, este vorba de nimeni altul decât Hugo Blackwood, un personaj pe care pur și simplu l-am adorat, care a fost un deliciu prin tot ce a însemnat: personalitate, limbaj, replici, comportament, spiritul de detectiv, curajul său și istețimea. Efectiv, Blackwood este un icon dacă pot spune așa: cu siguranță unul dintre personajele mele preferate ever. Poate sunt puțin impresionist când scriu această recenzie, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult Suflete goale.

„- Sunt cunoscuți sub numele de Suflete goale, spuse Blackwood. Ei sunt cei goi, cei mereu flămânzi. În folclorul mesopotamian se spune că s-ar fi născut din Udug Hul - adică din spirite spurcate. Nu te apropia de cercul de sare. N-ai vrea să-l atingi.”

Romanul are un ritm alert, tensionat - m-a prins chiar de la prima pagină, deși mă gândeam că va fi that kind of thriller care se lungește, apoi începe să fie alert, pentru ca-n final totul să explodeze în intensitate (da, stilul clasic), însă n-a fost așa: romanul lui del Toro și Hogan m-a prins de la primul capitol, iar ce-a urmat n-a fost decât să crească și mai mult în intensitate, într-un ritm alarmant cu care abia am putut ține pasul - crime oribile, spirite bizare, culturi religioase, profanări de morminte, situații inexplicabile și mult, mult pericol. Mi-a plăcut mult alternanța dintre capitole (aveam o parte în care Blackwood era încă tânăr - sau viu, nici nu știu cum să spun -, partea în care Solomon era un agent tânăr, abia intrat în cocârdășie cu Blackwood, și partea de prezent, în care Odessa face cunoștință cu Blackwood și își unesc forțele pentru a rezolva misterul morților ciudate care îngrozesc orășelul). Deci, m-a ținut în priză la curent continuu, nu alernativ, și m-a purtat printr-un carusel al emoțiilor. Mi-a satisfăcut și, mai mult decât atât, întrecut orice așteptare de la un roman de acest gen; după ce l-am terminat, n-am mai chibzuit și l-am recomandat tuturor celor cărora știu că într-adevăr le-ar plăcea. 

„- Tu fugi de ceva de care nu poți scăpa și vânezi ceva ce nu poate fi prins.”

O poveste fascinantă, în care elemente de supranatural, crime, fantasy, horror, ocultism, religie se împletesc într-o scriitură autentică, simbolică, plină de dinamism și cu o atmosferă atât de densă de-o poți tăia cu cuțitul. Chiar au fost unele imagini pe care le-am găsit greu de digerat, dar asta n-a făcut decât să mă facă să fiu și mai omniprezent în aventura lui Blackwood și a Odessei - voiam ca totul să revină la normal, pacea să fie restaurată și factorul perturbator să fie, în sfârșit, învins. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot și nu vor fi niciodată atât de ușoare - cei doi își pun viața în pericol și trec prin niște situații care-i aduc în proximitatea morții. Dar, atunci când lumea trebuie salvată de niște spirite oribile, blestemate, care bântuie nestingherite, nimic nu se dovedește a fi prea greu. Înarmați cu curaj, cu istețime și inteligență, Odessa și Blackwood vor da piept cu răul și, în cele din urmă, vor aduce liniștea și pacea în micul orășel. Asta, bineînțeles, nu pentru mult timp!

„Când polițiștii din Montclair au năvălit în dormitor, au găsit o femeie tânără stând pe podea și ținând în brațe o fetiță de nouă ani, care plângea cu sughițuri și avea la umăr o rană adâncă de cuțit. Un bărbat între două vârste, ucis cu două focuri de armă, zăcea prăvălit între noptiera și patul fetiței. Tânăra și-a desprins mâna de pe trupul fetiței agitate și înlăcrimate, arătându-le polițiștilor înarmați insigna ei de agent FBI.”

Abia aștept să citesc și alt volum din serie (din câte am înțeles, Chuck Hogan și Guillermo del Toro ne vor mai livra câteva dintre aventurile Odessei și ale lui Hugo Blackwood) - dar eu nu-mai-am-răbdare! Chiar a fost o carte care simt că mi-a oferit de toate și m-a mișcat prin intensitate, prin - pentru mine - subiectul autentic și original (recunosc, nu-s tocmai un fan al genului horror, poate și de asta m-am lăsat mai ușor impresionat de ce am citit). În schimb, până acum n-am mai citit ceva care să îmbine - cel puțin atât de bine - elemente atât de efervescente ca investigația unei crime, ocultismul, practicile religioase bizare, sacrificii și alte chestii de acest gen - deci, rețeta perfectă pentru romanul perfect (mai ales în această perioadă a anului). Vă recomand Suflete goale cu mare drag, sunt absolut sigur că veți avea parte de o lectură dacă nu la fel de intensă ca mine, măcar extraordinar de catchy! O zi de duminică liniștită și mult spor în toate!