Din foarfecă și din condei, de Juan Pablo Villalobos - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 112 

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana-Gabriela Dumitrescu

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Mexic) este prozator, traducător, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă și eseuri în diferite reviste, printre care Letras Libres, Gatopardo, Granta și O Estado de São Paulo, precum și pe blogurile English Pen și Companhia das Letras. A tradus din portugheză în spaniolă operele unor autori ca Rodrigo de Souza Leão, Sérgio Rodrigues, Patrícia Melo și Raduan Nassar. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi, iar romanul lui de debut, Fiesta în bârlog (Curtea Veche Publishing, 2013), a fost inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de The Guardian. În textele sale, Villalobos abordează teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la flexibilitatea țevilor în instalațiile electrice. Locuiește în Barcelona, este căsătorit și are doi copii.

×× UMOR ×× IRONIE ×× SARCASM ×× DA' NU AZI ××

Un scriitor (întâmplător sau nu, având același nume cu autorul) duce o existență cât se poate de mulțumitoare: singurul conflict autentic din viața lui, după cum ne anunță chiar de la început, este încăpățânarea de a scrie, când, după toate aparențele, nu are de ce. În lipsă de alte frământări, observă în tihnă lumea din jur și începe să ne povestească pe un ton firesc lucruri banale care i se întâmplă, în cartier și prin împrejurimi: o vizită la o clinică de gastroenterologie, prezentarea unor cursuri de scriere creativă la o librărie sau un drum la frizer. Dar intră în scenă două recepționere cârcotașe, un paznic de supermarket cu veleități de scriitor și o frizeriță bretonă care poartă cu ea un secret neliniștitor, și totul iese pe nesimțite din cotidian. Pe măsură ce lucrurile devin mai bizare, realitatea și ficțiunea se amestecă până la confundare, mai ales când personaj principal ajunge să fie un buclucaș deget tăiat...

„- Haaaaaideți, toate bune și frumoase, dar până la urmă scriem de nevoie, pentru că avem ceva de spus. Important e să existe nevoia de a spune ceva, fără nevoia asta nu se poate scrie. Când un om simte nevoia să scrie, scrie, și gata, nu e nevoie de alte complicații.”

Nope, n-a fost pentru mine. O să fie o recenzie scurtă, pentru că nu am nimic interesant de spus despre această carte. Nu mi-a plăcut mai deloc, n-am găsit nimic interesant în ea, nu, nu m-a amuzat deloc, dar măcar s-a citit rapid și, sincer, asta a fost partea cea mai bună - că n-am prelungit chinul, fiindcă eu, odată ce am început o carte, n-o abandonez - chiar dacă nu-mi place. Vă dați seama, ar fi fost un chin să aibă peste 200 de pagini. Dar, în schimb, are scris mare, are 112 pagini (numărul la care aș fi apelat să mă salveze de atâta plictiseală), și am citit-o într-o singură repriză. Nu știu ce-a vrut Juan Pablo Villalobos să facă cu această carte, dar pentru mine n-a avut nicio esență. Mda, spre sfârșit, într-adevăr, a avut o oarecare chestie dintr-aia profundă, de substrat, să-i zicem - dar, în restul de peste 100 de pagini, absolut nimic interesant. E bine, de altfel, că oricum nu aveam așteptări, întrucât este primul (și probabil ultimul) meu contact cu Juan Pablo Villalobos. Sau poate e puțin „prematur” să spun că nu îl voi mai citi... Cine știe, poate prin vreo conjunctură improbabilă, voi citi și cealaltă carte apărută la editură.

„(...) Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedește a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăși, ca o iubire mic-burgheză.”

N-aș putea spune despre ce este Din foarfecă și din condei. Nu neapărat reflecții despre lume, societate sau umanitate. Într-un fel, autorul „decupează” (exact ca dintr-o foarfecă) fragmente din realitatea cotidiană - una banală -, și încearcă într-un fel ca în spatele lor să ascundă reflecții sociale și existențiale, ironii subtil inserate. Nu știu, n-a fost rețeta de succes pentru mine, cu toată critica asta a normelor sociale și politice care a fost șubredă și ștearsă. Într-o măsură, am simțit că lumea în care personajul trăiește este una oarecum absurdă, absurdă întocmai prin simplitatea ei, în care cotidianul scapă de sub control, se transformă într-o gură care stă să înghită întreaga lume. Personajele - destul de seci, fără esență. Niște marionete lipsite de viață. Cu gesturi banale, însă în care Pablo Villalobos a încercat să ascundă niște lucruri mult mai profunde - singurătate, izolare, teama de îmbătrânire și altele -, n-au reușit să-mi ajungă la suflet. Într-un fel, prin personajul tău a încercat să demonstreze că suntem cu toții parte a unui joc (viața?) pe care nu-l înțelegem complet, dar la care participăm, deseori fără entuziasm și fără instrucțiuni de folosire. 

„(...) I-am spus că nu are rost, că o minciună ajunsă virală cântărește mai greu decât o mie de adevăruri, mai ales dacă sunt scrise într-un roman.”

Titlul s-a resimțit oarecum simbolic - metafore ale vieții. Fiecare întâmplare este decupată din realitate - înțelesurile întâmplărilor sunt date de către cititor, oarecum. „Foarfeca” devine o unealtă narativă, să zic așa, cu ajutorul căruia Villalobos extrage esențialul, îndepărtează balastul cotidian de adevărul profund. „Condeiul”? Actul creator, acea necesitatea de a da formă și sens cotidianului (chiar dacă deseori lipsit de orice esență și substrat), haosului care ne înconjoară. Nu mi-a plăcut stilul de scriere al autorului, mi s-a părut cam sec și, contrar așteptărilor, cu un umor destul de pretențios, subtil, poate prea subtil, și o oarecare ironie resimțită pe alocuri. Așa cum am mai zis, spre final parcă lucrurile încep să capete un oarecare sens - cred că și-a dat și dumnealui seama că cititorul habar n-ar avea despre ce este cartea și care a fost scopul acesteia, astfel încât ajunge ca el însuși să spună, de fapt, despre ce este cartea de față. Aflând răspunsul, rămâi cu un gust dulce-amărui - da, asta chiar i-a reușit. În rest, nu este o carte pe care aș recomanda-o vreodată cuiva! PS. Ah, da, acum că am adăugat și câteva fragmente din carte (mereu le adaug după ce termin recenzia), îmi dau seama că, iarăși, se abordează „condiția scriitorului” și tra-la-la-la. Iarăși!

Cannibals, de Dan Collins - Recenzie

Editura: Random House UK

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2001

Dan Collins was born in Ireland and educated in Ireland, Oslo and New York. He lives in County Cork, Ireland.

The characters of Cannibals go about their lives in a welter of lies and stony betrayals, wallowing in bad jokes and bad sex, and trading in novel ways the old commodities of pain and bliss. We enter the characters' lives through seemingly disconnected fragments, with no explanations and no back-story, to savor the ambience of their situations and leave again, often as abruptly as we have entered. Unique, epiphanic and highly erotic, Cannibals is a novel consisting of eighty-eight compelling bulletins that reveal the fractured essence of our age. The eighty-eight pieces include everything from ‘A Thing About Hotels,' to ‘In the Limo with S,' to ‘Novelty Knickers,' to ‘Zest.'

☣︎ DESPRE SIMBIOZA & PARAZITISMUL DINTRE OAMENI ☣︎

Foarte la întâmplare am pus mâna pe această carte. Am văzut-o pe Vinted și, deși nu știam absolut nimic despre ea, m-a atras foarte mult coperta. Am avut așa o intuiție că o să-mi placă și, ei bine, chiar așa a fost. Mi-a plăcut enorm și am dat-o gata într-o singură repriză de citit. Există cărți care reușesc să dezvăluie într-un mod aparte „straturi” ale naturii umane, straturi de care nu eram complet conștienți sau care nici nu credeam că există. Iar Cannibals este o astfel de carte - deși fictivă, reușește să oglindează, într-un mod foarte brutal și realist, temerile, frustrările, dorințele patologice și firești, uneori poate întunecate, uneori normale, ale omului. Cartea de față conține mai multe povestiri, aproximativ 90, mai scurte sau mai lungi, care au în comun tema „canibalismului” - dar nu neapărat într-un sens literal, ci mai mult un canibalism metaforic. Collins abordează multiplele „înțelesuri” ale canibalismului - social, emoțional și psihologic -, scoțând la lumină cum oamenii, în mod constant, se devorează unul pe celălalt pentru a-și satisface nevoia de supraviețuire, putere, iubire, sau pur și simplu pentru a-și satisface nevoile egoiste, plăcerile trupului. Este un canibalism simbolic, unde unul dintre parteneri se hrănește din slăbiciunile și vulnerabilitățile celuilalt. Și așa mai departe...

Fiecare poveste din această carte scoate în evidență această dinamică - fie că este vorba despre relații familiale toxice, unde părinții „își devorează” emoțional copiii, sau despre prietenii false, în care susținerea aparentă ascunde interese personale meschine, despre relații toxice sau relații de-o noapte, Collins reușește să scoată la iveală modul în care relațiile interumane - de orice natură - pot deveni foarte ușor distrugătoare, consumatoare. Personajele sale, deși uneori schițate foarte vag, adesea sunt aflate la intersecția dintre „victimă” și „agresor” - uneori, nici nu prea îți dai bine seama cine și ce ascunde. Tocmai acest lucru a aruncat asupra lecturii o lumină difuză, dar atât, atât de interesantă! În ciuda faptului că multe povestiri sunt foarte scurte, unele de abia câteva rânduri, fiecare personaj pare să fie, în sine, întreaga lume a poveștii respective. De la oameni obișnuiți care ajung să facă gesturi extreme din disperare pură, până la indivizi care par să fie captivi într-o lume în care nu se simt „acasă”, fiecare personaj este profund uman, încercat de conflicte și emoții. Totuși, Collins mizează mai mult pe latura aceasta „întunecată”, dar totuși parcă atât de umană, a personajelor...

De exemplu, într-una dintre povestiri întâlnim un bărbat care, presat de circumstanțele economice și sociale în care se găsește, își sacrifică treptat integritatea morală pentru a-și proteja familia. În altă povestire, o femeie se agață cu disperare de o relație abuzivă, hrănindu-se cu fărâmele de iubire pe care le primește, dar în același timp devenind prizoniera propriilor sale nevoi de afecțiune, de iubire. Canibalismul, așadar, capătă forme și înțelesuri diferite, o luptă psihologică subtilă unde „actul devorării” nu este neapărat unul fizic, ci unul spiritual, emoțional. Foarte interesant la Dan Collins și la romanul Cannibals este capacitatea autorului de a explora natura umană în formele ei cele mai complexe, de a se pune în pielea tuturor tipurilor de personaje - iubiți, iubite, copii, părinți, secretari de stat și altele. Majoritatea personajelor au impulsuri autodistructive, dar nu știu acest lucru. Canibalismul este simbolul central al cărții, dar Collins îl folosește pentru a sublinia și reitera modul în care relațiile dintre oameni pot deveni „mecanisme” prin care, în sfârșit, „ne mâncăm” unii pe alții. Fiecare poveste scoate la suprafață teme universale precum alienarea, disperarea, puterea și controlul. Într-un fel, într-o astfel de dinamică, Collins ne pune față în față cu propria noastră complicitate... 

Cartea lui Dan Collins îți cere, oarecum, să te confrunți cu adevăruri inconfortabile despre natura umană - poate chiar propria-ți natură (având în vedere că abordează foarte, foarte multe astfel de subiecte). Stilul este pe alocuri poetic, pe alocuri profund, iar în unele povești este sec, șubred, dar evocator. Lectura este fie ușoară, fie grea - aici depinde de poveste. Totuși, are o frumusețe aparte în stil, ceva diferit, care pentru mine unul funcționează - nu își judecă personajele, ci le permite să fie ceea ce sunt - creaturi uneori banale, uneori complexe, dar mereu prinse între instinctele lor cele mai întunecate și dorința de a-și satisface nevoile. Este o carte despre putere și fragilitate, despre cum ne raportăm față de ceilalți, despre cum se raportează ceilalți față de noi. Pe de altă parte, ai putea citi această carte și ca o lectură simplă, fără să îi cauți neapărat astfel de înțelesuri. Pentru că are povești faine, care te amuză și care te fac să-ți pui întrebări, povești care chiar îți oferă răspunsuri (care duc la și mai multe întrebări). Eu, unul, chiar am considerat-o o lectură fascinantă și mă bucur nespus că am descoperit, din pură întâmplare, o astfel de bijuterie. I-aș fi dat 5 steluțe, însă unele povești cred că ar fi meritat să fie mult mai bine fructificate și dezvoltate. În rest, nimic de reproșat!

Fata din vecini, de Jack Ketchum - Recenzie

Editura: Behemot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 270

Anul apariției: 2023

Traducere: Bogdan Nicolae Ghiurco

Jack Ketchum este un maestru al genului horror, de patru ori laureat al premiului Bram Stoker. În 2011, a primit World Horror Convention Grand Master Award, o distincție acordată autorilor care au avut contribuții marcante în domeniul literaturii de groază, cum ar fi Stephen King, Anne Rice, Dean Koontz, Harlan Ellison sau Dan Simmons. Fata din vecini este primul roman care a apărut la Editura Behemot (2023, traducere de către Bogdan Nicolae Ghiurco) și, cel puțin după părerea mea, lansarea sa a fost un extraordinar mod de a da startul unei edituri care promite nu multe, ci foarte, foarte multe. Între timp, portofoliul editurii a mai fost îmbunătățit și cu Oameni care se hrănesc cu întuneric, de Richard Lloyd Parry, tot în traducerea lui Bogdan Nicolae Ghiurco (2024).

⚖︎ O PRIVIRE PROFUNDĂ ÎN ADÂNCUL CRUZIMII UMANE ⚖︎

ATENȚIE: Fata din vecini îți va zdruncina încrederea în omenire. Întreabă-te mai întâi dacă ai curajul s-o deschizi. Doar că, indiferent de răspunsul tău, nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce urmează. David, un băiat de 12 ani, trăiește într-un orășel liniștit din America. Viața lui ia o întorsătură sinistră atunci când în casa vecină se mută Meg și Susan, două surori orfane. La prima vedere, Ruth, mătușa fetelor, pare o femeie cumsecade, dar dincolo de aparențe se ascunde o jivină diabolică. Pe parcursul unei veri toride, Ruth, cei trei fii ai ei și copiii vecinilor se transformă, încet-încet, în protagoniștii unui joc fără reguli, care sfidează limitele naturii umane. Povestea, inspirată dintr-un caz real care a șocat America, este o incursiune hipnotică în tenebre, constituind de-a lungul anilor subiectul mai multor cărți de nonficțiune, documentare de televiziune și al unui studiu sociologic despre sacrificiul uman. Romanul Fata din vecini a fost ecranizat în 2007.

„Aveam regulile noastre, misterele noastre, secretele noastre. Aveam o ierarhie pe care o respectam cu strictețe. Ne învățaserăm cu ea.

Doar că acum sosise cineva nou pe strada noastră. Acasă la Ruth.

Mi s-a părut bizar.

Mai ales că nu era un nou-sosit oarecare.

Mai ales că era vorba despre casa vecină.

Mi s-a părut al naibii de bizar.”

Am citit cu sufletul la gură, cu un nod în stomac și cu un gol în suflet romanul Fata din vecini. Am fost profund zdruncinat de povestea întunecată și brutală pe care am descoperit-o. Chiar dacă nu este un roman ușor de digerat - dar ușor de citit, fiindcă are capitole scurte, tensiune densă de o tai cu cuțitul -, este un roman esențial, aș spune - cu profunzime, examinează natura cruzimii umane, o natură șocantă, o natură neașteptată, care poate încolți în inima unei comunități și a unor oameni aparent normali. Acțiunea romanului se desfășoară în anii '50, într-un cartier suburban liniștit, unde viața pare să curgă în ritmuri monotone, mereu în circumstanțe familiare și liniștite. Însă, această sub această aparentă normalitate, Ketchum dezvăluie o poveste de-a dreptul îngrozitoare. Protagonistul și naratorul, Davin Moran, este un adolescent obișnuit, dar care povestește, acum adult, experiența care i-a marcat întreaga viață: întâlnirea cu Ruth Chandler și cele două fete care vin să locuiască în casa ei, Meg și Susan Loughlin. Ruth Chandler este o mamă singură care își crește cei trei băieți într-un mod extrem de permisiv. Dar în spatele acestei atitudini aparent joviale se ascunde o psihopatie care alimentează întregul fir narativ al cărții și care dă curs celor mai bolnave orori cu putință...

„(...) Oriunde o atingeau picăturile de apă, pielea îi devenea roșie, încinsă, de culoarea durerii. În cele din urmă, n-am mai suportat urletele.

Și am fugit.”

Povestea este inspirată dintr-un caz real, ceea ce o face să fie cu atât mai tulburătoare. Meg și Susan, surorile care rămân orfane în urma unui accident de mașină, sunt trimise să locuiască cu Ruth, o mătușă îndepărtată. De aici, romanul se transformă rapid într-o spirală descendentă unde abuzul și violența sunt omniprezente - și nu doar Ruth este responsabilă de acestea, ci și propriii copii ai acesteia și chiar alți copii din cartier, printre care și David, care asistă neputincios la ororile la care Meg este supusă (cel mai adesea). Oare cei care cunosc povestea și asistă la aceasta nu sunt la fel de vinovați precum cei care, în sine, provoacă acțiunile? În acest punct, Jack Ketchum explorează temele de bază ale cărții de față - cruzimea latentă, întunecată din oameni, și puterea de a întoarce privirea de la suferința celor vulnerabili, de la cei care au nevoie de ajutor. Ruth Chandler, cea care dă naștere ororilor, este pur și simplu un monstru de o „naturalețe” absolut terifiantă. În spatele măștii de mamă amabilă și drăgăstoasă, de vecină prietenoasă, Ruth își exprimă frustrările și furia reprimată abuzând-o pe Meg. În acest sens, este portretizat modul în care oamenii pot fi absorbiți de propriile traume și angoase, un portret necruțător, dureros... Scenele de tortură sunt foarte greu de parcurs și de suportat, însă ele nu sunt doar despre violența fizică, ci și despre „ierarhia puterii”, despre cum abuzatorul poate manipula și poate corupe.

„Susan plângea ușor din când în când.

Meg gemea și suspina.

Mă bucuram s-o aud, fiindcă însemna că era vie.”

În egală măsură, cel puțin la fel de cutremurătoare precum scenele de violență sunt și modurile în care Ketchum portretizează pasivitatea comunității. David, deși simte compasiune pentru Meg și chiar este copleșit de ceea ce se petrece deseori sub ochii săi, rămâne captiv în propria-i neputință. Această tăcere reiterează modul în care societatea adesea închide ochii în fața suferinței altora - fie din frică, fie din indiferență sau orice alt considerent. Naratorul adult, reflectând asupra evenimentelor care au avut loc de-a lungul copilăriei sale, este pus față în față cu propriile sale greșeli, incapabil să înțeleagă cum de a putut permite ca acele lucruri să se întâmple fără să intervină. Fata din vecini devine o radiografie a modului în care are loc „jocul de putere” dintre agresor și victimă, dintre cel care are controlul și cel care pierde complet acest control. Este despre cum, în anumite circumstanțe, individul poate deveni o bestie, iar limitele sale morale se evaporă în ură și intoleranță, în furie și răzbunare. Romanul are alura unei povești de groază - chiar dacă nu este vorba despre monștri hidoși și deformați, ci despre acea groază care ia naștere din oameni, o groază care se înfățișează în moduri dintre cele mai terifiante, dintre cele mai greu de suportat... Nu vorbim despre un „monstru” clar definit, chiar dacă, bineînțeles, Ruth este cea responsabilă de toate. În toată răutatea ei, ea este încă umană - dar și-a pierdut propria busolă morală.

„Există lucruri pe care știi că le vei duce cu tine în mormânt, lucruri pe care ar fi fost mai bine să nu le vezi.

Dar eu le-am văzut.”

Copiii ei, care participă la abuzuri, nu sunt neapărat la fel de vinovați precum ei, ci mai degrabă victime ale unui sistem toxic de educație emoțională și morală, care i-a învățat că durerea altora poate reprezenta, în cele din urmă, o formă de putere. Cei care știu, prin pasivitatea lor, devin complice prin tăcere. Ketchum este direct în cartea sa, pe alocuri profund, nu se dă deoparte când vine vorba de a livra cititorului scene șocante, imagini crude de o emoție copleșitoare. Scene intense, încărcătură psihologică profundă care îți lasă mintea răvășită. Ritmul este bine dozat, cu un crescendo de tensiune care, până la final, devine devastatoare. Atmosfera suburbană, aparent idilică și liniștită, dezvăluie un spațiu al corupției morale, pe care parcă Dumnezeu la uitat, un loc unde demonii iau forme dintre cele mai familiare. Fata din vecini este o carte care te lovește cu putere, o carte despre suferință și violență, despre felul în care răul poate încolți oriunde, atât timp cât dispune de un germen care este alimentat în permanență. Deși îți lasă un gust amar și te face să te confrunți cu latura întunecată a naturii umane, este o carte care merită citită - cu toate că prețul ar putea fi un disconfort emoțional destul de puternic. Eu, unul, am recomandat-o oricui, dar mai ales celor care sunt familiarizați cu acest gen de cărți - în esență aș putea spune că-i un fel de thriller, cu tentă horror.

And the Ass Saw the Angel, de Nick Cave - Recenzie

Editura: Penguin Books Ltd

Colecția: Penguin Street Arts

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2013

Nick Cave has been writing and performing music for more than forty years and is best known as the songwriter and lead singer of Nick Cave & The Bad Seeds, with whom he has recorded seventeen studio albums. The band have been documented in two feature films: the BAFTA - and Sundance-winning 20,000 Days on Earth (2014) and the Grammy nominated One More Time With Feeling (2016). Nick Cave's novels And the Ass Saw the Angel (1990), The Death of Bunny Munro (2009, apărut și la noi la Editura Polirom, cu titlul Moartea lui Bunny Munro, 2018, traducere de către Ciprian Șiulea) and The Sick Bag Song (2015) are international bestsellers, and he is an acclaimed film score composer and screenplay writer. Born in Australia in 1957, Cave now lives in England.

𖤐PROFEȚI. IZOLARE. ALIENARE. IGNORANȚĂ. NEBUNIE. CONSECINȚE𖤐

Outcast, mute, a lone twin cut from a drunk mother in a shack full of junk, Euchrid Eucrow of Ukulore inhabits a nightmarish Southern valley of preachers and prophets, incest and ignorance. When the God-fearing folk of the town declare a foundling child to be chosen by the Almighty, Euchrid is disturbed. He sees her very differently, and his conviction, and increasing isolation and insanity, may have terrible consequences for them both...

“And Satan sighed and shook his head, played harp amongst the flames. ‘It’s Hell up there in Heaven too, for all that that is worth. Heaven is just a lie of mine to make it Hell on Earth.”

Nu știam nimic despre acestă carte, dar am găsit-o într-o stație de metrou, în Londra, și m-a atras titlul. Habar n-am cine este Nick Cave, dar am înțeles că este cântăreț și compozitor. Bun. Nu i-am căutat muzica, de altfel. Dar, citind această carte, n-am putut să nu-mi dau seama de faptul că, într-adevăr, chiar e un artist grozav. And the Ass Saw the Angel, debutul literar al lui Nick Cave, este precum o călătorie întunecată prin unghiurile & camerele & colțurile cele mai obscure ale minții și naturii umane, o poveste aproape viscerală ce își poartă cititorul într-o lume marcată de disperare, nebunie, furie, moarte, boală, groază. Sincer, citeam și simțeam cum eram învăluit într-o ceață densă, într-o ceață îmbibată de o suferință care aproape picura, de blesteme ancestrale, de personaje prinse într-o fatalitate din care nu aveau cum să scape. Un roman care te zguduie și te bântuie, de o frumusețe bizară, aspră, dar poetică și emoționantă. În mijlocul acțiunii se află Euchrid Eucrow, un personaj neobișnuit, aparte, un proscris dintr-o colț izolat și îndepărtat al sudului Statelor Unite. Născut mut și crescut într-o familie disfuncțională, viața lui Euchrid este marcată de marginalizare și abuzuri - izolat atât fizic, cât și psihic, într-o comunitate fanatică, crudă, ciudată.

“Listen, ah don't wanna speak ill of the dead but have ah told you that mah mother was a great whopping whale of a cunt? Well she was precisely that - a great whopping whale of a hog's cunt with a dirty maggot for a brain.”

Întreaga existență a acestuia este modelată de o ură profundă, primitivă, și de o credință maniacală cum că el este alesul divinității pentru a aduce dreptate într-o lume bolnavă, plină de păcat. Autorul pătrunde în mintea lui Euchrid și acolo nu găsim decât o simfonie dezacordată în care vina, ura, viziunile divine, dorința de răzbunare, nevoia de răzbunare, traumele fac „casă bună împreună”! Toate acestea ne sunt prezentate printr-un stil aparte - liric, sumbru, necruțător. Fiecare frază pe care Nick Cave o creează pare a fi sculptată în piatră - dură, neiertătoare, solidă. Însă, în același timp, există o frumusețe tulburătoare în felul în care Nick Cave descrie decăderea și distrugerea, pierderea umanității. Atmosfera cărții And the Ass Saw the Angel este apăsătoare, sufocantă, și fiecare replică și întâmplare pare a fi încărcată cu un simbolism puternic - de la natura mohorâtă care potențează atmosfera, până la comunitatea religioasă fanatică, habotnică, obsedată de ideea de păcat și nevoia de purificare. Acțiunea cărții se desfășoară într-un peisaj sudist parcă desprins dintr-un coșmar gotic. Comunitatea fictivă unde se desfășoară povestea este o lume populată de personaje aflate la marginea vieții, crude și absurde, care iau credința drept o armă, drept o justificare pentru a controla și a pedepsi.

“...because once you've got one scar on your face or your heart, its only a matter of time before someone gives you another - and another - until a day doesn't go by when you aren't being bashed senseless, nor a town that you haven't been run out of, and you get to be such a goddamn mess that finally it doesn't feel right unless you're getting the Christ beaten out of you - amd within a year of that first damming fall, those first down borne fists, your first run out, you wind up with flies buzzing around your eyes, back at the same place, the same town, deader than when you left, bobbiong around in the swill - a dirty deadbeat whore in a roadside ditch. But a little part of you deosn't die. A little part of you lives on. And you make an orphan of that corrupt and contemtible part, dumping it right smack in the laps of the ones who first robbed you of your sweetness, for it is the wicked fruit of their crimes, it is their blood, their sin, it belongs there, this child of blood, this spawn of sin...”

În acest context, Euchrid nu este doar un martor al degradării, ci este un produs al acesteia. Este un personaj care, în încercarea poate de a-și găsi un sens și un scop în toată această suferință absurdă, ajunge să se afunde și mai adânc în nebunie, în întunericul propriei sale minți bolnave. Romanul abordează teme precum alienarea, violența, natura credinței și dezvăluie cum comunitățile mici, izolate, pot deveni „focare” de fanatism și ură, iar fiecare persoană dintr-o astfel de comunitate pare să fie prinsă într-o capcană din care nu mai există scăpare. Pe de altă parte, cartea aduce în lumină și subiectul condiției umane și fragilității psihice - felul în care traumele personale pot modela destinul unei persoane și cum, în absența iubirii și compasiunii, omul se poate transforma într-o creatură haină, într-un adevărat monstru. Nick Cave îmbină frumos temele religioase cu imagini din mitologia sudistă și gotică, creând un univers literar unde divinul și grotescul, grotescul și divinul, coexistă într-un mod atât de armonios încât ar putea părea natural, firesc. Mi-a plăcut extraordinar de mult această abordare și modul în care Nick Cave și-a livrat ideile cititorului. 

“Three greasy brother crows wheel, beak to heel, cutting a circle into the bruised and troubled sky, making fast, dark rings through the thicksome bloats of smoke.”

Euchrid, cu toate că este un personaj tragic și adesea îngrozitor, care îți provoacă repulsie, devine un simbol al neputinței omului în fața forțelor care îl depășesc - fie că este vorba despre destin, fie că este vorba despre divinitate sau societatea opresivă. Fiecare alegere pe care o face îl împinge și mai departe pe calea autodistrugerii, dar în același timp, există o forță de necontestat în viziunea sa asupra lumii. În mintea lui, el este un profit, este un vector, un instrument al nevoii divine de dreptate, deși faptele sale devin pe parcurs din ce în ce mai întunecate. Durerea lui Euchrid este propria-i religie, iar în contextul acesteia, Euchrid se vede pe sine drept salvator - prin răzbunare, în principal. În mod ironic, această „misiune” pe care și-a impus-o îl împinge tot mai departe de umanitate și de orice formă de mântuire. Cartea nu oferă răspunsuri, de fapt, ci mai mult te face să îți pui întrebări privitoare la natura umană și la modul în care cele mai profunde credințe pot fi distorsionate și modelate de suferință și izolare. And the Ass Saw the Angel este un roman întunecat, plin de imagini sumbre și simboluri puternice. Frumos și brutal, scris într-o voce unică, într-un stil hipnotic.

Păr auriu ca porumbul, ochi cenuşii, de Sjón - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom - Actual 

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2022

Traducere: Ovio Olaru

Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson) s-a născut la Reykjavík, în Islanda, în 1962. Este romancier, dramaturg, poet şi textier. Romanele sale, printre care se numără Vulpea albastră (2003; Polirom, 2014, 2020), distins cu Nordic Council Literature Prize, Muza şoptitoare (2005), Din pântecul balenei (2008; Polirom, 2019), nominalizat la Independent Foreign Fiction Prize (2012) şi International IMPAC Dublin Literary Award (2013), sau Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată (2013; Polirom, 2020), distins chiar în anul apariţiei cu Premiul Naţional pentru Literatură, au fost traduse în peste treizeci şi două de limbi. Sjón este autorul multora dintre textele cântecelor celebrei Björk. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dansând cu noaptea (2000) de Lars von Trier. Sjón este preşedintele Centrului PEN din Islanda. În 2022 a scris, în colaborare cu regizorul Robert Eggers, scenariul filmului Vikingul, în care joacă şi Björk.

🌾CĂUTAREA SENSULUI & IDENTITĂȚII ÎNTR-O LUME CARE ȘI-A PIERDUT COORDONATELE🌾

Romanul spune povestea lui Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík care-şi petrece copilăria şi tinereţea sub semnul svasticii şi al cultului rasei germanice. Detaliul istoric dublează fantezia şarmantă cu care Sjón şi-a obişnuit cititorii, arătând că inocenţa naţiunii insulare e o iluzie şi că Răul – antisemitismul, naţionalismul, totalitarismele de orice fel – nu exclude prietenia, iubirea sau solidaritatea, ci dimpotrivă, se ascunde mai bine în spatele lor.

„- Atât de tânăr și deja purtând urmele bătăliei.”

Nu este primul meu contact cu Sjón, de la care am mai citit și Vulpea albastră (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), pe care o am și semnată, întrucât autorul a fost invitat în trecut la FILIT. Totuși, îmi amintesc clar că mi-a plăcut mult, mult mai mult romanul anterior. Spun asta pentru că, ei bine, cred că aveam alte așteptări de la romanul de față. De fapt, nu că aveam alte așteptări, dar într-un fel credeam că va fi despre altceva. Totuși, am citit cartea într-un singur foc - scrisul este destul de mare, povestea înaintează rapid și nu prea te solicită. Am descoperit un roman în care istoria personală se îmbină amețitor cu istoria colectivă - și același lucru l-aș putea spune și despre conceptul de „identitate”. Sjón are o măiestrie aparte când povestește - țese o poveste nu doar despre oameni și fapte, ci și despre umbrele care sunt mereu în spate, care îi urmăresc pe aceștia cu fiecare decizie pe care o iau, și despre urmele pe care fiecare dintre noi le lasă în istorie. Romanul îl are în prim-plan pe Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík, care este găsit mort într-un compartiment de tren. El este bărbatul cu „păr auriu ca porumbul” și „ochi cenușii” prin intermediul căruia Sjón ajunge să spună o poveste care, de altfel, are și o valență relativ personală.

„Ridică de pe jos un ciob de oglindă și i-l pune în față: reflexia îi arată lui Gunnar o rană în mijlocul frunții, chiar deasupra sprâncenelor. Plaga, lungă de un deget, se întinde de-a curmezișul și se arcuiește în sus la capete într-un zâmbet roșu sângeriu. Cu timpul se va estompa, devenind o cicatrice albă asemănătoare cu un ochi închis.”

Gunnar Kampen, un personaj destul de complex, ale cărui frământări interioare dau valoare narațiunii, este un personaj prins între două lumi aparent contradictorii: cea a idealurilor politice - pe care încearcă să le înțeleagă și, ulterior, să le îmbrățișeze - și cea a unei realități intime, personale, în care identitatea și scopul par să se destrame pe altarul unui adevăr dureros. Acțiunea se desfășoară în Islanda, o țară izolată geografic, dar prinsă în vârtejul ideologiilor politice care au schimbat fața Europei în prima jumătate a secolului al XX-lea. Gunnar este un tânăr idealist, dar atras de naționalism și de promisiunile unui viitor glorios, unui viitor mai bun pentru țara sa. Însă, pe măsură ce povestea avansează, cititorul își dă seama că „drumul” pe care îl alegere nu este doar plin de pericole, ci și de contradicții și, în cele din urmă, de dezamăgiri - care s-ar fi putut întrezări încă de la bun început. Sjón se concentrează foarte mult pe contextul politic al timpurilor și spațiilor respective, dar are în vedere și drama umană care este secundară alegerilor ideologice. În esență, Gunnar este un om rănit, care caută un sens într-o lume din ce în ce mai dezorientată. Idealurile sale naționaliste devin, în cele din urmă, un fel de mască a unei frici mult mai profunde - frica de pierdere, frica lipsei de sens și confruntarea cu propriul sine.

„Apropierea de marea nemiloasă te face mai puternic. Singurul lucru care-i poate aduce împreună este poemul prin care individul își măsoară propria măreție cu întinderea nesfârșită a mării.”

Păr auriu ca porumbul, ochi cenușii nu spune doar povestea lui Gunnar Kampen și a călătoriei sale, ci este și despre modul în care fiecare dintre noi, în căutarea sinelui, ne confruntăm cu diferite „forțe” care ne pot modela. De la spațiul personal la cel politic, de la istorie la mitologie, romanul abordează o gamă variată de teme și idei, cu o forță literară impresionantă, aș spune. Identitatea națională este, de asemenea, un subiect important în romanul lui Sjón. Gunnar, în încercarea de a înțelege ce înseamnă să fii islandez, într-o lume aflată în continuă schimbare, ajunge să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii cu adevărat loial față de o națiune. Este această „loialitate” asociată unui loc geografic? Unei culturi? Sau este, mai degrabă, o reflexie a fricilor și aspirațiilor personale? Romanul ridică întrebări incomode privitoare la modul în care ideologiile ar putea deveni o extensie fie a propriilor noastre dorințe, fie a propriilor noastre nesiguranțe - sau, în cele din urmă, poate a amândurora. Una peste alta, i-am dat doar trei steluțe (deși nu-s chiar puține) pentru că, pe alocuri, m-a pierdut puțin. Dar mi-a plăcut, în cele din urmă, adică nu am considerat-o o lectură fără sens, „o lectură degeaba”! Dacă vă interesează un astfel de subiect - tratat într-o manieră literară deosebită -, atunci chiar ar trebui să-i dați o șansă!

Alte recenzii ale cărților scrise de Sjón, apărute și pe blog: 

| Vulpea albastră |