Femeia în negru, de Susan Hill - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2009

Traducere: Andrei Oprea

Susan Hill (născută în 1942) este o prolifică autoare de romane, povestiri, cărți pentru copii, lucrări de non-ficțiune și piese de teatru. Scrierile sale au fost distinse cu premiile Whitebrad, Somerset Maugham și Mail on Sunday / John Llewellyn Rhys, fiind apreciate de critică, multe dintre ele atingând statusul de bestseller: King of the Castle, The Bird of Night, The Albatross, Mrs de Winter (continuare a romanului Rebecca de Daphne du Maurier), seria de romane polițiste avându-l ca protagonist pe detectivul Simon Serrailler etc. În 1972, Susan Hill a primit titlul de Fellow of the Royal Society of Literature.

😬 CÂND O CARTE POATE SĂ TE SPERIE MAI MULT DECÂT UN FILM HORROR 😬

Mândră și solitară, Casa din Mlaștina Țiparului veghează asupra smârcurilor cu apă sărată, bătute de vânt și aflate de cealaltă parte a Digului celor Nouă Vieți. Arthur Kipps, un tânăr avocat, este trimis să participe la înmormântarea singurului locatar al casei, neștiind de secretele tragice ce zac ascunse dincolo de ferestrele oblonite. Abia după ce zărește o tânără femeie palidă, înveșmântată toată în negru, începe să fie copleșit de neliniște, sentiment întărit de localnicii care ezită să vorbească despre strania apariție – și intențiile ei cumplite. Femeia în negru, o poveste cu fantome plasată în epoca victoriană, este unul dintre cele mai cunoscute romane ale autoarei britanice Susan Hill. A fost adaptată pentru scenă în 1989 și continuă să se joace cu succes în West End-ul londonez, cât și pe scenele a numeroase teatre din întreaga lume. În 2012 a apărut și un film după această carte.

„Într-adevăr, știam o poveste, una adevărată, despre fenomene stranii și spirite malefice, despre teamă și confuzie, groază și tragedie. Dar nu era o poveste de spus pentru amuzament, la gura focului, în Ajunul Crăciunului.”

Când eram mic, horror-ul nu a fost niciodată ceva care să mă sperie cu adevărat. Ai mei nu au fost foarte stricți cu filmele de groază, așa că am crescut văzând monștri, fantome și case bântuite până la saturație. Ceea ce pentru alții era un motiv de coșmar, pentru mine era doar un alt mod de a mă distra. Am învățat să privesc poveștile horror cu un zâmbet, mai degrabă decât cu frică. Asta până am citit Femeia în negru. Nu credeam că o carte m-ar putea afecta atât de tare. Nu după ce văzusem The Exorcist fără să clipesc sau The Ring fără să tresar. Și totuși, această poveste gotică, plină de umbre, ceață și o singură femeie în negru, m-a făcut să închid lumina cu o teamă ciudată și să ascult fiecare scârțâit al podelei camerei (sper!!!) cu inima bătându-mi tare-tare în piept.

„Întotdeauna am știut în adâncul sufletului că acea experiență nu mă va părăsi niciodată, că este întipărită în ființa mea, că e un moment încâlcit din trecutul meu, dar sperasem să nu trebuiască să mi-o amintesc vreodată, în mod conștient de la un capăt la altul. Ca o rană veche, mă sâcâia când și când, dar din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puțin dureros, pe măsură ce anii treceau, iar starea mea de mulțumire, sănătatea și echilibrul îmi erau asigurate.”

Cartea îl urmărește pe Arthur Kipps, un tânăr avocat din Londra, care este trimis într-un orășel uitat de lume, Crythin Gifford, pentru a pune în ordine moștenirea unei femei decedate, Alice Drablow. Sună simplu, nu? O treabă de rutină, fără nimic special. Dar Crythin Gifford nu este un loc obișnuit, și cu atât mai puțin Casa din Mlaștina Țiparului conacul izolat unde a trăit bătrâna Drablow. Atmosfera apăsătoare a poveștii începe să se instaleze subtil încă din primele pagini. Susan Hill construiește tensiunea treptat, fără să o arunce în fața cititorului, ci mai degrabă ca un fum rece care se insinuează dincolo de pagini. Arthur Kipps nu este un om superstițios. Ba dimpotrivă, e rațional, care mizează pe logică, obișnuit să caute explicații pentru lucruri bizare. Dar nimic nu îl pregătește pentru ceea ce urmează să descopere.

„– Eu cred așa ceva. Locul acesta poate da naștere la o groază de monștri ai mlaștinii, de creaturi ale adâncului, de flăcări rătăcitoare și alte năluciri.”

Prima întâlnire cu Femeia în Negru este tulburătoare. În timpul înmormântării lui Alice Drablow, Arthur observă o femeie stranie, îmbrăcată în haine învechite, cu o față palidă și trasă, aproape emaciată, ca și cum însăși moartea o secătuise de viață. Dar ceea ce este cel mai tulburător nu este doar aspectul ei, ci modul în care ceilalți o ignoră complet, ca și cum nu ar fi acolo. Nimeni nu vorbește despre ea, nimeni nu întreabă cine este. Dar prezența ei este reală. O realitate atât de apăsătoare încât simți că umbrele din cameră se alungesc puțin mai mult decât ar trebui atunci când citești despre ea. Iar descrierea ei este atât de vie încât, zile întregi după ce am terminat cartea, m-am surprins uitându-mă peste umăr, ca și cum aș fi așteptat să o văd acolo, privind fix înspre mine dintr-un colț întunecat.

„(...) Mi-am simțit gâtul uscat, strâns ca într-o chingă, și am început să tremur. Era ceva în acea cameră la care nu puteam ajunge, dar la care nici nu aș îndrăzni să ajung dacă aș putea. Mi-am zis că e un șobolan sau o pasăre blocată în casă, căzută pe horn în vatră și care nu mai putea să iasă afară. Dar zgomotul nu provenea de la o creatură mică, ce se zbate panicată. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Tronc, poc. Tronc, poc.”

Casa din Mlaștina Țiparului este locul unde se petrece cea mai mare parte a poveștii, și nu este doar o casă, ci un adevărat personaj în sine. Situată pe o fâșie de pământ izolată, accesibilă doar la reflux, casa devine un loc al groazei, un loc unde realitatea și coșmarul se contopesc. Când ești acolo, ești singur. Și tăcerea este asurzitoare. Susan Hill folosește izolarea într-un mod incredibil de eficient. Multe povești horror joacă pe ideea de singurătate, dar Femeia în negru o duce la un alt nivel. Odată prins în casa aceea, Arthur nu are unde să fugă. Nu există oraș, nu există vecini, doar mlaștinile întinse, pline de sunete stranii și de umbre care se mișcă unde n-ar trebui să fie nimic. Iar atmosfera este îngrozitor de rece. De multe ori, am simțit cum povestea mi se strecoară sub piele, cum senzația de umezeală și ceață descrisă de autoare ajunge să îmi pătrundă în oase. E ca și cum ai fi acolo, în Casa din Mlaștina Țiparului, simțind cum ceva invizibil te urmărește, așteptând momentul potrivit să se apropie mai mult și mai mult și mai mult...

„(...) Eram suficient de tânăr și arogant ca să mă simt descurajat, dar învățasem o lecție dură.”

Lucrurile ciudate încep încet. Zgomote inexplicabile, o ușă care se deschide singură, sunete de pași pe podeaua de lemn. Dar apoi, se agravează. Șoapte care par să vină de nicăieri. Scâncete înecate de copil. Și, cel mai rău, sunetul trăsurii scufundându-se în mlaștină, urmat de un țipăt sfâșietor. Arthur încearcă să se convingă că e totul în mintea lui, că e doar un joc al oboselii și al izolării. Dar știm cu toții adevărul. Nu e doar în capul lui. Iar când Femeia în Negru apare din nou, privind fix spre el cu ochi întunecați, n-ai cum să nu simți un fior care parcă îți îngheață sângele. Femeia în negru chiar a fost o lectură neașteptat de bună, pe care am dat-o gata dintr-un foc. N-am prea citit cărți gotice până acum, să fiu sincer, dar trebuie să recunosc că atmosfera m-a dat pe spate. Nu este nevoie de sânge, nu este nevoie de monștri înfricoșători. Toată treaba asta cu „horror-ul” își face loc în mintea ta prin atmosferă, prin tensiunea subtilă la început, dar care ulterior crește și crește și crește, până când simți că nu mai ai unde să fugi, nu te mai poți ascunde. Frica psihologică, frica de necunoscut, frica de ceea ce s-ar putea ascunde în întuneric. Me likes this and wants more! Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere!

Leoaicele din Teheran, de Marjan Kamali - Nouă apariție la Editura Univers

༄˖°.☕️.ೃ࿔📚*:･CARTEA CEA MAI AȘTEPTATĂ A ANULUI ESTE ACUM ÎN LIBRĂRII!༄˖°.☕️.ೃ࿔📚*:･

Pentru cititorii cărții Librăria din Teheran, o nouă poveste din Iranul celor mai grei ani se lansează pe 22 mai, în prezența autoarei!

Marjan Kamali este o autoare vedetă a colecției Trend Fiction a Editurii Univers. Librăria din Teheran, prima ei carte tradusă în limba româna este și cea mai vândută. De origine iraniană, Marjan s-a născut în Turcia și și-a petrecut copilăria în Kenya, Germania, Turcia, Iran și Statele Unite ale Americii. Scrierile ei au fost difuzate de BBC Radio 4 și publicate în două antologii: Tremors și Let Me Tell You Where I’ve Been. Un fragment din Librăria din Teheran a fost publicat în Solstice Literary Magazine și nominalizat pentru un premiu Pushcart. Romanul de debut, Together Tea, a ajuns în finala Massachussetts Book Award, pe lista de recomandări NPR WBUR și în Target Emerging Author Selection. Romanele ei s-au tradus în peste 25 de limbi, peste tot în lume.

Cea mai recentă carte a lui Marjan Kamali, devenită rapid bestseller în Statele Unite ale Americii, Leoaicele din Teheran apare acum în colecția Trend Fiction a Editurii Univers. „O carte plină de atmosferă, o poveste impresionantă despre prietenie, feminism și activismul politic” (People) pe fundalul a trei decenii tulburi din istoria Iranului.

Într-un interviu oferit către Book Report Network, autoarea povestește cum s-a născut ideea cărții: în 1982, pe când avea doar de zece ani, alături de familia ei, Marjan Kamali fuge de război și de regimul autocrat din Iran. Fetița de atunci lasă în urmă nu doar țara în care a copilărit dar și pe cea mai bună prietenă. Ani buni după, în timpul pandemiei, Marjan vede pe rețelele sociale o postare a celei care i-a fost atât de apropiată. Cartea care a rezultat amintește de Vânătorii de zmeie și de Prietena mea genială. În Teheranul anilor 1950, micuţa Elaheh (sau Zeiţa, în persană), alintată Ellie, în vârstă de șapte ani, este nevoită, după moartea tatălui, să părăsească împreună cu mama ei confortul traiului burghez și să se mute într-o casă sărăcăcioasă din mahala. Singură, copleșită de povara nemulţumirilor fără capăt ale superstiţioasei ei mame, care atribuie orice nenorocire invidiei și deochiului, Ellie visează în secret la o prietenă cu care să se joace și cu care să împărtășească totul. În prima zi de școală o întâlnește pe Homa, o fetiţă cu suflet mare, impetuoasă și irezistibilă, al cărei nume este inspirat de o pasăre mitologică care nu coboară niciodată pe pământ. Este începutul unei povești fascinante despre două caractere puternice pe fundalul unui frumos dar tragic Iran.

Marjan Kamali va veni în România pentru a lansa Leoaicele din Teheran, pentru a da autografe și a vorbi cu cititorii săi în data de 22 mai, ora 19:00, la librăria Cărturești Verona. La discuția despre carte vor participa, alături de autoare, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, Oana Celia Gheorghiu, traducătoarea cărții, lector univ. dr. Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați și Adela Chiru, lector univ. dr. Universitatea din București, Departamentul de Limbi şi Literaturi Orientale. 

Radio România Cultural este partener media principal al Editurii Univers.

Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus, de Behrouz Boochani - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Bertha Savu

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem și Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în științe politice, geografie politică și geopolitică. Este scriitor, jurnalist, activist cultural și cineast de origine kurdo­iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurda Werya, este membru onorific al PEN International, câștigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award și al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este și profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney. Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar și în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times și The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lung metraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) și consultant pentru piesa de teatru Manus a regizoarei Nazanin Sahamizadeh.

🌿SPLENDIDA FRUMUSEȚE CARE S-A NĂSCUT DIN SĂMÂNȚA SUFERINȚEI🌿

Am citit în mod voluntar Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus al lui Behrouz Boochani într-o zi ploioasă, când am simțit nevoia de a înțelege cu adevărat ce înseamnă disperarea și speranța într-un loc unde viața este redusă la un joc de supraviețuire. Asta pentru că știam ce mă așteaptă și, sincer, am vrut ca experiența literară să fie extinsă la maximum de vremea de afară, să fie una completă. Și fix așa s-a dovedit a fi. Behrouz Boochani a trăit coșmarul într-o închisoare offshore, într-un loc cunoscut sub numele de insula Manus (Insulele Amiralității), un loc pe care mulți îl numesc „Gulagul australian” din cauza tratamentului inuman aplicat refugiaților. La prima vedere, acest volum poate părea doar o poveste despre suferința unui om prins într-o lume brutală, dar în spatele fiecărei propoziții se ascunde o forță creatoare incredibilă, născută dintr-o suferință profundă. Scrierea lui Boochani este un act de curaj și un tribut adus speranței care reînvie chiar și în cele mai întunecate colțuri ale lumii. Cartea, care a fost compusă în mesaje text trimise de pe un telefon mobil din închisoare, are o formă aproape miraculoasă de a ajunge la noi, cititorii din restul lumii.

„(...) Uneori îndurarea directă a suferințelor și greutăților e mai ușoară decât amenințarea iminenței lor. Nu e ca și cum nu aș mai fi trecut prin necazuri la viața mea.”

Viața lui Boochani nu a fost niciodată una ușoară. Originar din Iran, el a fugit de persecuțiile regimului, sperând să își găsească un adăpost sigur undeva, departe de războaiele care îi distrugeau țara. A ajuns pe insula Manus, un loc care nu ar fi putut fi mai îndepărtat de orice idee de refugiu. Acolo, prizonierii erau condamnați să trăiască în condiții groaznice, cu mâncare insuficientă, tratamente fizice și psihice abuzive, iar speranța părea să fie o monedă de schimb rară. Cartea este o poveste despre închisoare, dar nu doar despre zidurile și gardienii care limitează libertatea unui om. Boochani descrie în detaliu, cu un stil poetic și profund, atmosfera din închisoarea Manus, unde fiecare zi era o luptă pentru a supraviețui în fața sistemului ce zdrobea orice urmă de umanitate. La început, lectura devine greu de suportat: primele trei capitole sunt pline de o intensitate înfricoșătoare, inima îți bate rapid, iar transcrierea fiecărei suferințe parcă te apasă pe piept. După aceea, lucrurile capătă o valență filozofică, iar ceea ce părea a fi doar un loc de tortură devine o alegorie pentru toate regimurile opresive ale lumii.

„Valul chinuitor de tristețe din ultimele zile revine

Tristețea devine iar insuportabilă

Întrebările se adună iar năvală la marginea conștiinței mele

De ce trebuie guvernul australian să exileze fetițe de șase-șapte ani?

De ce trebuie guvernul australian să le încarcereze?

Unde altundeva în lume mai țin copiii captivi și îi aruncă în închisori?

De ce crime se fac vinovați acești copii?

Și mii de alte întrebări fără răspuns

Mii de alte întrebări care îmi dau dureri de cap

Dureri de cap și mai mari.”

Începi să înțelegi mai mult decât cum a ajuns un om să fie închis fără nicio vină, pentru că ceea ce Boochani face extraordinar este să ne arate și tragedia sistemului care îl ține acolo. El nu scrie doar despre oameni care sunt răniți fizic, ci și despre acea tăcere ce apasă mințile lor, acea descurajare care vine din lipsa oricărei speranțe. Și totuși, într-o lume care a încercat să-i ia totul, Boochani rămâne un om care gândește și simte, un om care visează chiar și când totul pare să fie pierdut. Un alt aspect esențial este modul în care este tradusă această carte. Omid Tofighian a făcut o muncă deosebită, împletind subtilitățile literaturii kurde și persane într-o poveste care nu doar că denunță cruzimea sistemului, dar și își arată frumusețea interioară. De altfel, însăși versiunea de față după traducerea în engleză. Cartea Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus „înregistrează” povestea lui Behrouz Boochani, și astfel devine document literar valoros care reușește „să reconsolideze” spiritul uman chiar și în fața unor condiții imposibile. Asta face ca această lucrare să fie cu adevărat unică în literatura despre închisori – este un amestec de durere și frumusețe, de umilință și demnitate.

„Sunt multe situații în care deținutul e obligat să treacă granița dintre om și animal. Trebuie să decizi dacă rămâi fidel valorilor umane sau îți trăiești viața așa cum o face Vaca (notă: aluzie la un personaj). În cele mai multe cazuri, ca să supraviețuiască, omul e redus efectiv la stadiul animal. Dar nu orice fel de animal, nu unul mânat exclusiv de instincte și comportându-se conform condiției sale predeterminate. Mai degrabă, un animal cu inteligență și voință proprie, o ființă umană. E o diferență clară între o capră inocentă, ce doarme fără nicio grijă pe lume, și un om viciat care, cu mațele înnodate, se întoarce împotriva a orice și a tot pentru a-și asigura propria supraviețuire (...).”

Și totuși, la final, volumul de față este și despre rezistența umană în fața unor forțe ce par imposibil de înfruntat. În ciuda suferinței, în ciuda pierderii aproape totale a libertății, Boochani continuă să fie un om care își caută sensul, care încearcă să înțeleagă lumea din jurul său, iar asta face ca această carte să fie atât de valoroasă – este un testament al luptei pentru libertate, dar și al puterii de a rămâne un om chiar și în fața celei mai mari umilințe. Desigur, în ceea ce privește soarta lui, Behrouz Boochani a reușit să scape din infernul insulei și închisorii Manus, fiind mutat în Noua Zeelandă de către prieteni și susținători. Totuși, chiar și în libertate, amintirile și cicatricile nu dispar. În acest moment, el nu este complet „liber” în sensul adevărat al cuvântului, fiind legat de o traumă ce va dura o viață întreagă. Dar, prin această carte, Boochani nu doar că își revendică libertatea, ci ne dă și nouă puterea de a înțelege și a lupta împotriva injustiției sistemelor opresive din întreaga lume. Aceasta este o lucrare care te zguduie, care te face să te întrebi ce fel de lume lăsăm în urma noastră, dar care îți oferă și un catarg pe o barcă aflată pe mare în timpul furtunii.  Dacă nu ai citit această carte, trebuie să o faci. Nu este doar o lecție despre refugiați sau despre guvernele care îi înghit în sisteme de detenție, ci și o profundă reflecție asupra naturii umane, despre ce înseamnă să rămâi om atunci când lumea din jurul tău încearcă să te reducă la... nimic. 

Cheia ascunsă (Julia Stark, #1), de Alex Ahndoril - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2025

Traducere: Daniela Ionescu

Alex Ahndoril este pseudonimul cuplului Alexander Ahndoril și Alexandra Coelho Ahndoril, autorii care se află în spatele unui alt pseudonim de mare succes – Lars Kepler. Alexander Ahndoril a debutat la 22 de ani cu o poveste de dragoste. De atunci a scris scenarii, piese de teatru și nouă romane. Printre cele mai apreciate se numără Regissören (2006), un roman despre Ingmar Bergman, tradus în 11 limbi și premiat. Alexandra Coelho Ahndoril are origini portugheze din partea mamei și a crescut la Helsingborg, în Suedia. Înainte de a deveni scriitoare, a urmat o carieră în actorie. A fost și critic literar pentru două dintre cele mai mari ziare sudeze, Göteborgs-Posten și Dagens Nyheter. Sub pseudonimul Lars Kepler, cei doi au scris nouă romane traduse în 40 de limbi și vândute în 17 milioane de exemplare.

🩸O FOTOGRAFIE ȘOCANTĂ. O NOAPTE FĂRĂ AMINTIRI. O ÎNTREBARE: „EU L-AM UCIS PE OMUL ACESTA?”🩸

Julia Stark este detectiv privat. La agenția ei își face apariția PG Mott, proprietarul uneia dintre cele mai înfloritoare afaceri de familie din Suedia. A doua zi după ce a participat la ședința consiliului de administrație al firmei, a făcut o descoperire macabră: în telefon i-a apărut o fotografie cu un bărbat plin de sânge și având un sac pe cap. Din cauza amneziei provocate de alcool, PG nu știe de unde provine poza și vrea s-o angajeze pe Julia să afle adevărul înainte de a implica poliția. Femeia îl roagă pe Sidney, fostul ei soț, care lucrează la Poliția Metropolitană din Stockholm, să o ajute în anchetă. În felul acesta mai nutrește o fărâmă de speranță și că îl poate recuceri. Primiți cu brațele deschise pe domeniul opulent, Julia și Sidney încep să caute adevărul în timp ce socializează cu membrii familiei, care, teoretic, ar putea fi cu toții implicați în crimă…

„Ce motiv ar fi avut PG să vină la ea și să-i arate fotografia cadavrului dacă era vinovat de crimă și pe deplin conștient de vinovăția sa? se întrebă ea.

Logica spunea că amnezia lui trebuie să fie autentică, dacă nu cumva era vorba de un caz de psihologie inversă.”

Am citit Cheia ascunsă cu o curiozitate destul de mult temperată după ce i-am văzut rating-ul mic de pe Goodreads. De altfel, imediat ce m-am aventurat în lectură, mi-a dat seama că lipsește ceva (efectiv, de la primele pagini am simțit că lipsește ceva). Ulterior, la sfârșitul lecturii, mi-am dat seama că i-au lipsit mai multe ceva-uri. Poate că a fost lipsa unei veritabile surprize, poate că a fost previzibilitatea anumitor momente, sau poate doar faptul că Julia Stark, detectiva noastră, nu a reușit să mă convingă că e personajul potrivit pentru a duce o astfel de poveste mai departe. Recunosc, ideea de a avea un potențial criminal care își angajează un detectiv pentru a afla dacă el însuși a comis o crimă mi s-a părut cel puțin intrigantă. E un concept care sfidează „abordarea” obișnuită a romanelor polițiste, unde criminalul, de regulă, face tot posibilul să își ascundă urmele. Însă aici avem un bărbat care se trezește mahmur, își verifică telefonul și descoperă o fotografie terifiantă: un cadavru legat, cu fața acoperită. Nu își amintește nimic și, în loc să fugă de răspundere, el vrea să afle adevărul. Deși această abordare m-a făcut să ridic din sprânceană cu interes, mi s-a părut că povestea nu a exploatat la maximum potențialul acestei premise. În loc să fie o explorare psihologică a vinovăției, a memoriei și a identității, ancheta s-a desfășurat destul-spre-foarte de liniar, fără mari obstacole sau întorsături de situație care să mă țină cu sufletul la gură.

„Julia nu se putu abține să nu zâmbească în sinea ei. Ancheta era în plină desfășurare și, în curând, piesele de puzzle aveau să se așeze una câte una la locul lor.”

Orice roman detectivistic (există cuvântul ăsta?) – și mai ales ceva ce se vrea a fi serie – depinde enorm de carisma protagonistului. Dacă te atașezi de el, poți trece peste micile neajunsuri ale poveștii. Însă în cazul Juliei Stark, mi-a fost greu să simt vreo apropiere.  Din păcate, în loc să fie un personaj complex și profund, Julia este adesea prea rigidă, prea reținută, lipsită de acea inteligență sclipitoare care face un detectiv memorabil. De multe ori pare mai degrabă reactivă decât activă, iar faptul că dinamica ei cu fostul soț, Sid, este destul de previzibilă nu ajută prea mult. Relația lor este evident tensionată, dar e descrisă mai mult prin replici previzibile și situații clișeice, decât printr-un conflict interior autentic. Sid, în schimb, mi s-a părut mult mai carismatic. Are acel aer de fost soț care încă ține la Julia, dar care e suficient de detașat încât să nu pară disperat. Aș fi preferat ca el să fie mai implicat în anchetă, poate chiar să aducă un element de umor sau de tensiune reală, în loc să fie mai mult o prezență secundară.

„(...) Singurul merit al generației noastre este că pare să aibă bunul-gust de a rămâne fără copii, ceea ce înseamnă că problema moștenirii este în sfârșit rezolvată.”

Trebuie să recunosc că am apreciat decorul în care se desfășoară ancheta. Casa izolată, familia cu secrete întunecate, personajele suspecte, toate acestea sunt elemente clasice ale romanului detectivistic. Mi-a plăcut ideea că fiecare membru al familiei Mott ascunde ceva și că adevărul nu este atât de simplu precum pare la început. Însă ceea ce m-a deranjat a fost lipsa unei veritabile atmosfere de suspans. În loc să simt acea tensiune subtilă care ar fi trebuit să crească treptat, am avut mai degrabă senzația că totul se desfășoară într-un ritm prea molcom. Scenele de investigație nu au fost nici ele foarte intense. Nu au existat momente care să îmi accelereze pulsul, dialoguri care să taie în carne vie sau revelații care să mă facă să mă îndoiesc de tot ceea ce credeam că știu. Totul a fost așezat, corect, dar lipsit de acea scânteie care să transforme lectura într-o experiență memorabilă sau care să dea măcar puțin puls hipertensiv acțiunii. Titlul cărții sugerează că întreaga poveste este o metaforă despre găsirea cheii potrivite – atât în sens fizic, cât și în sens simbolic. Căutarea adevărului, descifrarea misterelor familiei Mott, chiar și căutarea unui nou echilibru pentru Julia, toate sunt legate de ideea de a găsi cheia potrivită. Și totuși, am simțit că această metaforă a fost doar superficial atinsă.

„ – (...) Ai cerut adevărul nemilos, îi reaminti Julia.”

Misterul a fost rezolvat într-un mod care nu mi-a lăsat acel sentiment de satisfacție pe care îl ai când toate piesele unui puzzle (și ăsta a fost un puzzle dintr-ăla cu piese cât capul) se potrivesc perfect. Dimpotrivă, a părut că autorii s-au grăbit să tragă concluziile, fără să lase cititorul să savureze pe deplin momentul revelației. Dacă Cheia ascunsă este prima carte a seriei Julia Stark, atunci pot spune că este un început decent, dar nu unul care să mă facă nerăbdător să citesc continuarea. Este clar că autorii au vrut să creeze un contrast între stilul thriller intens al lui Lars Kepler și un stil mai rezervat, mai aproape de romanul detectivistic clasic. Însă, deocamdată, acest stil nu pare să le vină la fel de natural. Poate că în volumele următoare Julia va căpăta mai multă profunzime, poate că investigațiile vor deveni mai tensionate, poate că poveștile vor fi mai bine calibrate. Deocamdată, cartea de față rămâne o lectură acceptabilă în special din privința faptului că s-a citit rapid și, una peste alta, nu pot spune că m-a plictisit neapărat prea tare!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alex Ahndoril, Cheia ascunsă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Sacrificiul (Memento, #1), de Henrik Fexeus - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2025

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

Henrik Fexeus, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei). Cărțile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în peste 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ți încarci bateriile. Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad). Tot la Editura Trei au apărut și cele trei volume ale seriei Vincent și Mina, scrisă împreună cu Camilla Läckberg: Cutia, Cult și Miraj. Seria este în curs de adaptare pentru televiziune.

🔗CE IESE LA IVEALĂ DACĂ ZGÂRII POJGHIȚA TRECUTULUI?🔗

Când David Lund primește un e-mail de la o femeie necunoscută care susține că are informații despre copilăria lui, nu știe cum să reacționeze. La modul ideal, vrea să ignore mesajul și să-și lămurească sentimentele pentru frumoasa avocată Florence Tapper. Totuși el nu are nicio amintire din primii 12 ani de viață, astfel încât curiozitatea învinge și răspunde la e-mail. Însă femeia care l-a contactat dispare fără urmă, iar el devine suspectul principal. Între timp, cineva pare să-l vâneze pe el și pe toți cei la care ține. Cu ajutorul lui Florence, David trebuie să descopere cine se află în spatele atacurilor și care este conexiunea cu golul său de memorie. În umbră pândesc un secret vechi de zeci de ani și jucători care au enorm de câștigat dacă adevărul nu este dezvăluit. Sacrificiul este un roman de suspans extrem de intens, care analizează felul cum cele mai întunecate părți ale psihicului uman, ale amintirilor și traumei pot interacționa în moduri devastatoare.

„Nu ar fi trebuit să trimit e-mailul. Paulina nu poate scăpa de sentimentul că a declanșat ceva de proporții. Ceva mare și foarte periculos. Care nu va putea fi oprit.”

Cartea Sacrificiul chiar a fost experiență literară intensă, ca un labirint psihologic unde fiecare colț de umbră ascunde o amenințare, iar amintirile uitate ale protagonistului sunt chei ruginite care deschid porți spre adevăruri neconvenabile. Acest prim volum al seriei Memento a fost un thriller captivant pe care l-am savurat (și dat gata pe nerăsuflate), dar care abordează teme foarte sensibile, explorând meticuloas componenta traumei, memoriei și identității, toate construite cu de un autor care încearcă să manipuleze mintea cititorului la fel cum un mentalist manipulează percepțiile celor din jur. David Lund, protagonistul nostru, trăiește o viață aparent obișnuită până în momentul în care primește un e-mail de la o femeie necunoscută, Paulina Mentzer, care susține că trebuie să discute urgent despre trecutul lor comun. Problema este că David nu știe cine este Paulina și, mai mult decât atât, nu are aproape nicio amintire din copilăria sa. Această lipsă de memorie este o groapă adâncă în care Fexeus ne aruncă, transformând fiecare pagină într-un act de echilibristică între realitate și iluzie. David vrea să ignore mesajul, dar simte un fior de neliniște în tot corpul, ca și cum un adevăr monstruos a fost trezit din somnul său adânc. Curiozitatea înseamnă pericol, dar ignorarea înseamnă pierderea unei părți din sine poate pentru totdeauna.

„Dar trebuie să ai grijă. Trebuie să iei în considerare faptul că ei știu cine ești. Când vor afla că ai vorbit cu David Lund, iar ei se pricesc la descoperiri de acest fel, își vor da seama că știi. Vor veni după tine. Trebuie să fii cu un pas înaintea lor.

Te iubesc.”

Florence Tapper, o avocata inteligentă și carismatică, începe să fie atrasă în această pânză de păianjen atunci când tatăl Paulinei o angajează să-l protejeze pe David. Aceasta nu este doar o simplă misiune legală, ci un labirint de minciuni, amenințări și descoperiri tulburătoare. Pe măsură ce trecutul lui David iese la suprafață, devine evident că cineva, sau ceva, este hotărât să-l reducă la tăcere pentru totdeauna. Suspansul crește ca un nod care se strânge în stomac, fiecare pagină transformând incertitudinea în teroare pură. Fexeus jonglează foarte fain cu ritmul narațiunii, alternând prezentul plin de tensiune cu flashback-uri ce oferă indicii despre trecutul nebulos al lui David. Cititorul devine detectiv, absorbit într-o anchetă în care fiecare detaliu poate fi un indiciu sau o capcană. Scriitura este aproape cinematografică, iar fiecare scenă pare decupată dintr-un film noir scandinav, unde frigul, singurătatea și paranoia sunt omniprezente. 

„Și totuși...

O voce interioară îi spune că este acasă.

Dar nu o spune cu bucurie. O spune cu îngrijorare. Cu un nod în stomac. Se sprijină de poartă pentru a-și menține echilibrul și continuă să privească silueta întunecată a casei copilăriei sale. Probabil că umbrele îi joacă feste, dar i se pare că una dintre ferestrele de sus este mai întunecată decât celelalte.”

Fiecare personaj are propria sa dimensiune psihologică, conturată cu finețe, iar dinamica dintre David și Florence adaugă un strat de complexitate narativă. Un element care mi-a captat atenția este modul îngrozitor în care Fexeus se joacă cu percepțiile noastre despre adevăr. Asemenea unui iluzionist care deturnează atenția publicului, el introduce detalii care te fac să crezi că ai înțeles întreaga poveste, doar pentru ca în următorul capitol să dărâme tot ce credeai că știi. Este o demonstrație de forță narativă, într-o manieră care amintește de marile thrillere psihologice scandinave. Finalul este de-a dreptul exploziv. Când am întors ultima pagină, am rămas cu o senzație de vertij, ca și cum tocmai coborâsem dintr-un roller coaster în care m-am dat fără să-mi fi pus centura de siguranță. 

„Îmi retrag capul și închid ușa ușor. Ar trebui să fiu fericit, nu mi-au plăcut niciodată prietenii mamei (...). Dar toată ființa mea se simte acum ca partea fricoasă. Pentru că știu că mama este furioasă.”

Pe cât de bine este construit firul narativ, pe atât de devastator este impactul finalului. Este acel gen de carte care te lasă cu un gust amar, cu întrebări, dar mai ales cu dorința imposibil de ignorat de a pune mâna pe următorul volum. Eu, unul, abia aștept să văd ce urmează să se mai întâmple, pentru că presimt că va fi o serie de-a dreptul grozavă. Sacrificiul nu este un thriller obișnuit, clasic, ci mi s-a părut că a reușit să abordeze cu succes teme foarte sensibile, de altfel, într-un tur de forță psihologic și emoțional - o disecție a trecutului traumatizant și a pericolelor ascunse sub suprafața memoriei. Fexeus reușește să creeze un univers intens, aproape claustrofobic, în care fiecare personaj pare prins într-o capcană pe care nici măcar nu o bănuiește. Sunt tare curios în ce direcție vor merge toate; deja m-am atașat de David Lund și de Florence Tapper. Oricum, presimt că multe urmează să mai iasă la iveală. Nu știu dacă autorul a scris deja volumul al doilea (voi verifica asta pe Goodreads ulterior) - dar dacă nu, sper ca Fexeus s-o facă cât mai curând. Iar dacă a făcut-o deja, sper ca prietenii de la editură să îl traducă, de asemenea, cât mai curând. În orice caz, eu am răbdare!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Henrik Fexeus, Sacrificiul, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Henrik Fexeus, apărute și pe blog: 

| Cutia |