Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2020
Traducere: Cornel Stoenescu
Londra, 1907. Spre nemulțumirea familiei sale nobile, tânăra Victoria trăiește o viață independentă și își planifică viitorul cu jurnalistul Jeremy Ryder. Rănit într-un atentat, Jeremy este nevoit să se ascundă o perioadă, iar Victoria pleacă la Coblenz pentru a-și vizita o pritenă. În Germania, tânăra va fi prinsă însă în complotul început la Londra, în care a fost rănit Jeremy. Va reuși relația lor să facă față și acestei încercări? Oare iubirea adevărată nu presupune mult curaj?
„Nu veni la adunarea noastră din The Strand. Suntem supravegheați de poliție. Dă-i documentele Jemimah Kerry. (...) Victoria se înfurie. O fi având Anglia un parlament, dar în ce privrea dreptul la vot al femeilor, era o dictatură. Ah, cât ura parlamentarii, care se alegeau singuri, și organele de stat - mai ales poliția. Acestea contribuiau la perpetuarea nedreptăților.”
Am citit acest roman destul de greu, să spun așa - cel puțin, primele o sută și ceva de pagini. Aveam impresia că nu se întâmplă mai nimic, aveam impresia că se pune atenția prea mult, de fapt, asupra anumitor aspecte pe care nu le vedeam, atunci, prea relevante pentru desfășurarea intrigii romanului, pentru desfășurarea acțiunii sale. Ei, bine, mi-am dat seama după, de altfel, că anumite aspecte pe care le-a urmărit autoarea, au fost foarte importante pentru ce avea să urmeze. De asemenea, bineînțeles, dat fiind faptul că am avut de-a face cu un roman „de sorginte” clasică, aș spune, a fost normal ca autoarea să se concentreze asupra descrierilor ce țin de atmosferă, arhitectură, culoare locală, doar pentru a crea o imagine mult mai bună asupra perioadei desfășurării acțiuni (Londra, 1907), asupra societății contemporane și a altor aspecte ce țin chiar de politică, de societate. Nu mai citisem de ceva vreme un roman care să-mi aducă aminte de acea „perioadă apusă”; cred că, voluntar chiar, am vrut să evit clasicii, nu știu de ce. Nu prea cred că eu și literatura clasică ne împăcăm prea bine, dar nici nu mă dau în vânt, de fapt, după ea; nu că mi se pare plictisitoare, dar clasicii sunt autorii aceia cărora, să spun așa, trebuie să le acorzi atenție, trebuie să ai timpul și concentrarea necesară, de altfel, pentru a înțelege o carte clasică - și, ei bine, în ultima perioadă nu prea am avut parte de nici măcar una din cele două. Sau poate, de fapt, e doar o scuză din partea mea. O fi și asta posibil!
„(...) Atâta vreme cât bărbații bogați alcătuiesc guvernele, nu se vor schimba condițiile grele din fabrici, unde mai ales femeile fac muncile cele mai periculoase pentru sănătate.”
Revenind la Secretul camerei cu trandafiri, pot spune că este un roman chiar bun. Mi-a plăcut mult acțiunea, deși a început mai greu, să spun așa, iar personajele chiar mi s-au părut extrem de bine conturate, începând de la tânăra Victoria, mânată în această aventură atât de dorința de a fi alături de persoana pe care o iubește, dincolo de orice încorsetări sociale, dincolo de gurile rele ale familiei, cât și de dorința de a reuși, în cele din urmă, să lupte pentru dreptul femeilor la vot, dreptul acestora la liberă exprimare, ea însăși fiind, de fapt, parte din tagma sufragetelor. Apoi, bineînțeles, mi-au plăcut mult comploturile ce țineau de politică - Pauline Peters a reușit să redea contextul istoric într-o formă viabilă, în concordanță cu realitatea contemporană societății din Londra, 1907, după cum însăși Pauline Peters afirmă, „ca întotdeauna, în romanele, am combinat ficțiunea cu realități istorice”. Nu știu dacă v-am spus, dar mereu mi-au plăcut acele cărți de ficțiune istorică, chiar, care reușeșesc totuși să-mi aducă un aport viabil de cunoștințe la care, de altfel, știu că n-aș fi avut vreodată acces - din lipsă de interes, de fapt, nu din cauza că n-aș fi avut mijloacele necesare pentru a le lua la cunoștință.
„- Dacă pentru bărbați este corect să lupte pentru libertatea lor, este corect și pentru femei să facă acest lucru. Eu nu aș încălca nicio lege, dacă aș avea dreptul să îi aleg pe cei răspunzători de legile pe care trebuie să le respect.”
Așa cum am spus, romanul este un cumul de întâmplări, întrucât autoarea nu se limitează la a aborda o simplă temă. Iubirea se împletește cu misterul, cu politica, apoi cu violența, cu interese de atentat, boicot, cu arta, iar totul ia amploare, de fapt, undeva pe la ultimele o sută cincizeci de pagini, când atmosfera devine din ce în ce mai alartamentă și apăsătoare și abia aștepți să vezi în ce direcție are să mai meargă totul. Da, pentru că, sincer, contrar așteptărilor mele, chiar am avut parte de niște situații la care nu m-aș fi așteptat deloc; să vă spun, mă așteptam să fie un roman așa, cum să zic, puțin clișeic, în care doar o poveste de dragoste va fi făcut interesul autoarei. Dar, bineînțeles, n-a fost așa, iar Pauline Peters a știut foarte bine cum să valorifice - și mă repet - contextul istoric și social al personajelor. Pentru mine asta a făcut din acest roman, Secretul camerei cu trandafiri, un roman bun, un roman care să mă țină focusat și atent la ceea ce citesc. Dincolo de plăcerea de a urmări evoluția personajelor, mi-a plăcut să fiu prins în atmosfera locurilor, deoarece autoarea are și un stil aparte de a reda culoarea locală, ambianța; e așa, cum să zic, ca o călătorie for free prin locuri în care n-ai fost vreodată. Și poate nu vei ajunge vreodată sau prea curând, în cele din urmă.
„- Fericirea este o iluzie, spuse ea aspru. Fiecare om trebuie să își facă datoria în locul unde l-a pus Dumnezeu. Așa este în viață. (...) Vei înțelege destul de repede, draga mea, că dragostea ține rareori seama de realitate, remarcă sec principesa.”
Legat de stilul de scriere a lui Pauline Peters, pot spune doar că este unul elegant, subtil, frumos și plăcut, lipsit de efervescențe stilistice (metafore, comparații, chestii dintr-alea pe care, eu unul, tind să le numesc profunde). Dar asta nu înseamnă că, în cele din urmă, nu e o carte cu substrat, doar cu acțiune și dinamică; nu, de fapt, contextul personajelor este cel care dă profunzime acestei lecturi, care face ca acțiunea să fie, dincolo de una alertă, una interesantă, care să te țină acolo, captiv, până vei afla răspunsul unor întrebări (nu vreau să dau spoilere, dar o idee interesantă a romanului este faptul că tânăra Victoria, eroina romanului, nu este prea sigură de identitatea tatălui său biologic - în cele din urmă, cititorul află și răspunsul acestei întrebări, un răspuns neașteptat, aș putea spune). La o adică, romanul se citește rapid - după ce treci peste primele o sută și ceva de pagini - care mie, să zic așa, mi-au dat ceva bătăi de cap -, pagini necesare pentru a introduce cititorul cât mai bine în atmosfera romanului, pentru a-l pune în temă și a-l face să fie cât mai atent la ce are să urmeze.
„(...) Folosindu-se de batisa ei, Victoria legă strâns o piatră mare de proteză și însoțită de copii se duse la mal și o aruncă cât putu de departe în râu. Mâna răsări pentru o clipă din apă, ca pentru un macabru salut de despărțire, apoi dispăru în adânc. Victoria simți că i se face pielea de găină. În ciuda vremii, o trecură fiori reci.”
Concluzionând, chiar aș putea spune că este o lectură bună. Am savurat-o, m-am bucurat de personaje și de atmosferă, am trăit alături de Victoria, odată cu toate aventurile la care aceasta a luart parte; este o carte pe care o recomand, mai ales, cititorilor cărora le place stilul clasic de scriere, de „curgere” a acțiunii. Totuși, mi-a lăsat un gust puțin amărui faptul că nu prea mi-am dat seama de ce, în cele din urmă, romanul poartă acest titlu, Secretul camerei cu trandafiri; da, se zice ceva de niște trandafiri la un moment dat, dar poate n-am oferit eu prea multă atenție acestui aspect. Irelevant, în cele din urmă, că secrete, domle, au fost multe în carte, dar niciunul care să mă ducă cu gândul la o anumită „cameră cu trandafiri”.
„(...) Mama mea picta. A murit pe când eram mic copil, începu Victoria ezitantă. Acum câteva săptămâni, o renumită galerie de artă din Londra a organizat o expoziție cu lucrările ei. Cu câteva zile înainte de deschidere, proprietarul galeriei m-a informat că printre tablouri se află unul care - după cum s-a dovedit - nu era pictat de ea. Acesta reprezintă un peisaj de pe valea Rinului, semnat cu inițialele JC. Între pânză și întăritură s-a descoperit o scrisoare - o scrisoare de dragoste scrisă de un bărbat cu numele de Jakob.”
Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Secretul camerei cu trandafiri, de Pauline Peters, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!