Lapon afurisit!, de Kathrine Nedrejord - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ioana Ardelean, Vlad-Andrei Avram, Mihai Cătălin Bușu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Aurelia Irina Cămărășan, Gabriela Cheaptanaru, Diana Ciot-Monda, Iulia Florescu, Antonia Lemeny, Andreea Mihețiu, Tudor Pop, Andreea Sîn, Augusta Șolomon și Georgiana Teșu

Kathrine Nedrejord (n. 1987) este o scriitoare și dramaturgă norvegiană de origine sami, născută în Kjøllefjord, Finnmark. Din 2011 locuiește la Paris. A debutat în anul 2010 cu romanul Tranzit (Transitt), iar de-a lungul timpului a scris atât piese de teatru și literatură pentru adulți, cât și cărți pentru copii și adolescenți precum Cine sunt eu când dispari? (Hvem er jeg når du blir borte?, 2016), Dă-mi drumul (Slepp meg, 2018), Ce ascunde Sara (Det Sara skjuler, 2019) și Totul pentru turmă – Eallu mu váimmus (Alt for flokken – Eallu mu váimmus, 2024). Dintre romanele destinate publicului adult, Transformarea (Forvandlinga, 2018) a câștigat Premiul Havmann în 2019, iar continuarea sa, Criminal și pedeapsă (Forbryter og straff, 2022), a fost nominalizată la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2023. Piesa Pământ ars (Brent jord) a fost nominalizată la Premiul Ibsen în 2016. Între 2018 și 2020, Nedrejord a lucrat ca dramaturg al Teatrului Național din Oslo, fiind prima femeie și persoană de origine sami care a ocupat această poziție. Opera scriitoarei se remarcă prin tratarea unor subiecte inconfortabile, deseori ținute sub tăcere, precum problemele identitare, istoriile, traumele individuale și colective pricinuite de „politica de norvegianizare” la care a fost supusă comunitatea indigenă sami de-a lungul timpului.

🦌 IMPORTANȚA CUNOAȘTERII LIMBII & CULTURII PROPRII 🦌

Tot ce este străin și diferit sperie. Mai ales când ești copil și ești forțat să pleci de acasă, din locul în care totul are sens – oamenii vorbesc limba ta, îți cunosc numele, îți înțeleg viața – și ajungi într-un loc unde nimic nu ți se mai potrivește. Așa începe Lapon afurisit! și, sincer, povestea asta m-a dat peste cap. Cartea ne spune povestea lui Sammol. Un băiat sami, undeva prin anii 1950, care e trimis la internat împotriva voinței lui. Nu pentru că a făcut ceva greșit, ci pentru că așa trebuia. „Altfel vine poliția”, îi zice tatăl lui. De parcă cineva ar avea de ales. Dintr-o dată, viața lui simplă, cu renii, cu cățelușa lui, cu părinții și cu limba pe care o știe din leagăn, e înlocuită cu o realitate rece, unde totul e interzis, unde trebuie să îți lași în urmă nu doar casa, ci și cine ești. Îi schimbă și numele. Acum nu mai e Sammol. E Samuel. Pentru ei, probabil părea o simplă corectură. Dar pentru el, era începutul sfârșitului. E greu de descris ce simți când vezi că un copil își pierde pas cu pas tot ce îl definește. Limba lui devine interzisă. Când vorbește în limba sami la școală, e pedepsit. Nici măcar în somn nu are voie să viseze în limba lui. Și cum poți învăța ceva când profesorii te privesc cu dispreț și colegii te consideră inferior doar pentru că ești altfel? Nu înțelege limba, nu știe să țină un creion în mână. E ca și cum ar fi aterizat pe altă planetă.

„Dar de această dată nu mă rușinez. Nu mă îmbujorez. Îmi spun: este ultima dată. De mâine dimineață nu voi mai fi aici. Atunci nu vor mai putea să mă certe. Atunci nu vor mai râde de mine. Atunci voi fi liber precum turba de reni. Atunci voi alerga cu Seibbo.”

Când reușește să vorbească cu mama lui la telefon, după mult timp, își dă seama că nu mai găsește cuvintele. Pur și simplu nu mai știe cum să spună ce simte. Și momentul ăla, în care limba maternă începe să dispară, e sfâșietor. Pentru că nu era vorba doar despre limba pe care o vorbea – era vorba despre legătura lui cu casa, cu oamenii lui, cu cine a fost el înainte să fie forțat să devină „Samuel”. Cartea nu e doar sumbră. Are și momente în care Sammol încearcă să facă haz de necaz. Îl simți când face observații sarcastice despre norvegieni sau despre faptul că ei au doar câteva cuvinte pentru „zăpadă”, pe când în limba sami sunt zeci. Glumele astea nu sunt pentru a râde cu poftă, ci mai degrabă pentru a simți cum, în ciuda tuturor greutăților, băiatul ăsta are o minte ageră și un spirit pe care nu îl pot înfrânge cu totul. Dar chiar și așa, rămâne un copil singur, într-un sistem care vrea să-l șteargă.

„Dacă trebuie să plângi, o faci când toate luminile sunt stinse în dormitor. Abia atunci lacrimile pot curge pe obraji. Atunci poți visa că ai un prieten bun. Și că știi toate cuvintele din toate limbile! Sau că nu ai fost cel mai nepriceput la toate lucrările de control.”

În jurul lui, ceilalți copii din internat fie devin complici, fie victime. Nu toți sunt răi, dar frica și nevoia de a fi acceptați îi fac să tacă. Într-un fel, mi se pare și mai dureros când vezi că unii copii, care poate vin și ei din locuri sărace sau marginalizate, ajung să repete cruzimea celor care îi controlează. Doar ca să nu fie următorii pe listă. Ce mi-a rămas în cap după cartea asta e cât de ușor poate un sistem să îți smulgă rădăcinile. Nu e vorba doar de educație sau de învățat limba oficială. E vorba de o politică clară de asimilare, dusă cu forța, cu umilință și violență psihologică. Cartea nu reiterează scene exagerate, nu e melodramatică, dar fix asta o face mai dureroasă. Faptul că totul pare atât de „obișnuit”, atât de rece și procedural, parcă o face și mai reală. Și e important să reamintim că asta nu e doar ficțiune. Astfel de lucruri chiar s-au întâmplat.

„– Școala nu prea era de mine, răspund. Eu sunt mai degrabă... ăă, un spirit liber.”

Întrebarea care mi-a rămas în cap e: ce se întâmplă când te întorci acasă, după ce ai fost obligat să-ți abandonezi limba, cultura și numele? Mai e acasă același loc? Mai ești tu același om? Sammol nu ne oferă un răspuns clar, dar nici nu trebuie. Simți în fiecare pagină că a pierdut ceva ce nu mai poate recupera pe deplin. Și asta te lovește mult mai tare decât orice scenă dramatică. Lapon afurisit! nu e o carte ușoară. Dar nici nu trebuie să fie. Este o importantă & relevantă poveste despre identitate, despre pierdere, despre nedreptate sistemică. Și, în același timp, e o mărturie despre rezistență, chiar și atunci când totul pare pierdut. Mă bucur că am citit-o, chiar dacă a fost incomodă. Cred că tocmai pentru că e dureroasă, e și necesară. Pentru că poveștile ca a lui Sammol trebuie să fie spuse. Altfel, riscăm să le uităm. Sau, și mai rău, să credem că n-au existat niciodată. Să le repetăm... Am avut ocazia să o întâlnesc pe autoare la FILIT, în 2024, și tare mă bucur că am luat autograf pe această carte.