Infernul alb, de R.S. Burnett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihnea Arion

R.S. Burnett a crescut în Insulele Falkland și și-a început cariera de scriitor publicând în săptămânalul din Insule, Penguin News. După ce s-a mutat la Londra, unde a lucrat zece ani la Daily Mirror, dar a scris și despre cursele de Formula 1, R.S. Burnett este acum ziarist liber-profesionist și locuiește din nou în Insulele Falkland. Infernul alb este primul său roman!

🥶PIERDUTĂ ÎN ANTARCTICA NECRUȚĂTOARE, CÂT MAI POATE SUPRAVIEȚUI?🥶

„Au trecut patru luni de când specialista în ghețari Rachael Beckett i-a lăsat acasă pe soțul și fiica ei ca să plece într-o călătorie urgentă până la o bază de cercetare din Antarctica. Însă, după ce pierde orice formă de contact cu echipa ei, rămâne captivă și singură – iar proviziile se împuținează. Singura informație despre catastrofa care e posibil să fi avut loc este o transmisiune radio de urgență despre începutul unui război nuclear. Rachael ar putea fi singura supraviețuitoare de pe pământ. Abandonată și înfometată, nu-i mai rămâne decât hotărârea furibundă de a rămâne în viață în frigul extrem și întunericul veșnic al iernii polare. Rezultatele obținute în urma cercetărilor despre pagubele climatice cumplite înseamnă că soarta continentului și a lumii se află în mâinile ei – asta dacă mai există vreo lume pe care să o salveze. Rachael e conștientă că viața și sănătatea ei mintală sunt pe muchie de cuțit. În scurtă vreme, însă, descoperă că nu e complet singură în beznă și frig – dar va ajunge să-și dorească să fi fost…”

„Rachel închise radioul și se uită la ceasul de la mână. Îi setă alarma cu puțin înainte de două ore, la 13:58, apoi păși spre trapă și privi prin hubloul minuscul în abisul negru ca smoala care o înconjura. Nici urmă de lumină. Știa că era mult prea devreme pentru asta, dar nu se putea abține să spere că avea să vină în curând. Speranță. Ce altceva îi mai rămânea?”

Listen to me, din cartea asta ar ieși un d-e-m-e-n-ț-i-a-l film thriller. Nu că romanul n-ar fi fost foarte bun, dar cred că Burnett a reușit să servească perfect cadrul în care s-a desfășurat totul, astfel încât ar fi păcat ca un producător (sau regizor?) să nu profite de asta. Efectiv, citind Infernul alb, m-am simțit transpus în acel „infern” în care spațiul în sine se transformă în personaj, iar acea liniște absolută nu face decât să tensioneze și mai mult toată angoasa & frica & teama și spaima a ceea ce nu-se-știe-ce. Mi-a plăcut enorm și, chiar dacă am lecturat romanul de pe telefon (câh!, nu-mi place deloc să citesc în format digital), cu greu l-am lăsat din mână. O poveste despre supraviețuire & despre limitele umane care sunt împinse din ce în ce în ce mai mult, despre rezistență și despre reziliență, despre vinovăție, speranță, despre felul în care prioritățile ne sunt reconfigurate atunci când suntem în fața... nimicului! Oare cum ar fi, de fapt, să rămânem singuri pe acest pământ? Ei bine, R.S. Burnett face acest exercițiu de imaginație în acest thriller postapocaliptic cu tente SF, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi muuuult, muuult mai mult decât doar un thriller bine scris. Mi-a plăcut, și-o spun de la început, la nebunie!

„(...) Iar în cazul de față, arată tot mai mult către o singură concluzie logică: că e foarte posibil să fiu una dintre ultimele persoane în viață de pe Pământ.”

În centrul cărții o avem pe Rachel Beckett de care m-am atașat foarte rapid întocmai datorită faptul că este imperfectă și, prin imperfecțiunile ei, devine foarte umană. M-am bucurat să nu am de-a face cu acea eroină infailibilă & imbatabilă, ci cu o femeie simplă care, dincolo de faptul că se regăsește într-un scenariu de-a dreptul ieșit din comun, își duce cu sine toate conflictele și dramele interioare, trecutul doldora de greșeli care-i ridică dileme morale. Da, într-adevăr, trebuie să supraviețuiască în tot acest infern și să afle ce s-a întâmplat de fapt, dar în același timp este nevoită și să evolueze sub presiunea împrejurărilor externe, parcă în contratimp. Deși distribuția este extrem de restrânsă, cum de altfel și cadrul acțiunii este, personajele secundare, să le zic așa, au o identitate bine conturată – fie că apar prin intermediul amintirilor lui Rachel, dialoguri trecute sau fragmente din jurnal (my God, și ce fragmente de jurnal, chiar că-ți dau fiori). De altfel, chiar mi-a plăcut partea asta, pentru că mai întotdeauna am avut o problemă cu numele personajelor (mai ales când erau foarte multe), și am putut să mă axez doar pe un singur personaj, în esență! Ritmul cărții a fost unul foarte tensionat – înaintând în lectură, simți că parcă ai fi prins și strâns într-i menghină, cu o tensiune care se amplifică în valuri. Momentele „calme”? Destul de rare și, de cele mai multe ori, de o aparentă liniște & pace.

„Venea de undeva din adâncul sufletului și, odată ce vărsă primele lacrimi, barajul se nărui. Se adunaseră în ea săptămâni întregi de durere, amărăciune, singurătate, nebunie, suferință, întuneric și teroare și, în timp ce stătea întinsă pe salteaua din căbănuță, totul se revărsa din ea ca un val uriaș. Țipă, urlă, plânse și strigă, iar disperarea o înghiți în cele din urmă.”

Burnett alternează între prezentul claustrofobic al Antarcticii înghețate, sufocante, cu fragmentele introspective, paginile de jurnal, care reușesc să adauge cărții un strat emoțional & profund foarte consistent. Probabil v-am mai spus că îmi plac foarte mult cărțile thriller care au și această componentă. Acțiunea îmbină armonios două fire narative, și anume lupta prezentă pentru supraviețuire și consecințele unor evenimente globale care, în mod radical, reușesc să schimbe percepția personajului atât asupra lumii înconjurătoare, cât și asupra propriei vieți. Dualitatea este cea care dă romanului de față o densitate aparte și reușește să îl încadreze dincolo de statutul de „thriller”, să zic așa. Atmosfera este de-a dreptul genială, și asta cred că a reușit să mă convingă cel mai mult – Antarctica devine, de fapt, „antagonistul” perfect pe care Burnett a știut cum să-l valorifice, un antagonist cu drepturi depline, o forță activă în roman, o forță indiferentă și implacabilă. Vântul, întunericul dens de picură, frigul extrem, izolarea absolută – toate sunt descrise cu un realism care te face să simți umezeala, să simți cum cristale de gheață ți se formează pe degetele de la picioare și cum respirația ți se taie. Atmosfera este de-a dreptul sufocantă, uneori aproape insuportabilă, îți creează stări fizice (CINE EȘTI TU SĂ-MI CREEZI MIE STĂRI?!). Într-un fel, e ciudat să zic de aici „rezidă” frumusețea romanului? O fi, dar asta simt să spun...

„(...) Încă mai exista o șansă. Și știa exact ce trebuia să facă.”

Deși (sau poate „Întocmai pentru că...”) acțiunea se desfășoară într-un spațiu extrem, romanul reușește să abordeze, totuși, teme profund umane și importante: relațiile de familie, fragilitatea lor, greutatea alegerilor profesionale, frica atât de umană și limitele psihicului uman, responsabilitatea morală într-o lume care schimbarea drastică înseamnă ceva de-o singură clipă, singurătatea (și nu neapărat ca absență a oamenilor)... Mi-a plăcut foarte mult că R.S. Burnett a reușit să integreze într-un roman thriller toate acestea. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că Burnett nu forțează acțiunea, ci o construiește organic, sustenabil. Situațiile critice sunt intense, uneori sufocante, dar nu mi s-au părut „gratuite”, adică nu mi s-a părut că ar fi fost inserate doar ca să fie și pentru că așa o cere un thriller. Mai degrabă, mi s-a părut că ele decurg din circumstanțele date, sunt firești, au la bază deciziile lui Rachel. Între momentele de acțiune și cele în care mintea personajului devine propriul ei dușman, romanul reușește să își mențină un ritm aparte fără a-și pierde din coerență și fără a-ți da impresia că se-încearcă-prea-mult-până-la-nivelul-caraghiosului. În sfârșit, chiar mi s-a părut un foarte bun thriller postapocaliptic cu tentă SF & dramă psihologică & roman de atmosferă, o combinație reușită, adică. Un roman rece, dar incandescent în ceea ce-i privește profunzimile. Tulburător, neașteptat de uman. O poveste de supraviețuire care chiar mi-a plăcut și pe care, evident, o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui R.S. Burnett, Infernul alb, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!