duminică, 14 septembrie 2014

Radicali însufletiti



Ea

Eram ea, soția lui.

În noaptea dinaintea nunții, copleșită până peste cap de emoții, m-am tot ridicat din pat și mi-am atins rochia lungă și albă din dantelă, lăsându-mi degetele albe să alunece peste perlele strălucitoare și mărunte din jurul gâtului, mângâind volanele materialului și mătasea din jurul mânecilor. Știam că atunci când aveam să o îmbrac a doua zi dimineață, când aveam să o las să-mi alunece pe piele, aveam să mă transform, centimetru cu centimetru, în ceva inevitabil: eu.
Crescută în fosta familie, aș fi putut fi un pahar cu apă pe masă, tremurând un pic atunci când cineva lovea din greșeală colțul din lemn sau piciorul mesei, dat la o parte atunci când trebuia făcut loc pentru piureul de cartofi și salata de pui. Mama se uita prin mine și vedea gingășia surorii mele, tata sorbea din mine doar ca să-și potolească setea, iar sora mea arunca cu mine de pereți de fiecare dată când o apucau dracii. Dacă m-ar fi răsturnat, n-aș fi fost decât o urmă trecătoare pe fața de masă, evaporându-mă în aerul pe care îl respirau și îl gustau. Aveam un nume împrumutat de la altcineva, o înfățișare grozavă care, însă, nu amintea de niciunul dintre părinții mei, făceam parte dintr-o familie care se putea destrăma în orice moment, iar scopul meu nu era decât să slujesc, făcându-mă utilă. Eram utilă, pentru că prin prezența mea deloc remarcabilă, subliniam frumusețea surorii mele. Eram utilă pentru că demonstram că tata era potent și mama fertilă: „Două fete! Minunat!”. Eram utilă pentru că tata ajunsese să creadă că ar fi putut fi un tip competitiv, că succesul meu academic se datora genelor lui. Vedeți, dădeam bine când se făceau calculele!
Rădăcinile mele erau lipsite de nutrienți în pământul familiei mele, nu puteam înflori în acel sol, așa că atunci când am plecat de acasă și am devenit a lui, am știut că aveam să devin vizibilă, audibilă. Am știu că aveam să devin o lumină. Și așa a fost! Am devenit foarte pricepută în arta măștilor, îmbrăcând mai multe straturi de identitate, de emoții și expresii, așa cum îmbrăcam hainele. Am învățat să pictez pânza goală a feței mele cu chipul unei femei experimentate, cu potențial, echilibrate, care să fie luată în calcul, nu dată la o parte și călcată în picioare. Fiecare pudră nouă, fiecare cremă nouă, toate pensulele și toți bureții erau o investiție în viitorul meu, o urmă trasată adânc pentru a șterge trecutul ineluctabil. Gura-mi căpăta tot felul de culori, de la rujuri perlate la nuanțe lucioase, lipicioase sau mate și cream cu generiozitate buze senzuale, cărnoase și substanțiale. Exersam toată gama de zâmbete potrivite pentru un eveniment: puteam fi ușor amuzantă, secretoasă, atotcunoscătoare, inteligentă, cu reacții prompte, pentru ca apoi să trec la fata prostuță, neinițiată și maleabilă.
Mama mea a fost în permanență în război cu propriul corp, care se revărsa peste curele, atârna pe sub nasturi și amenința fiecare cusătură, iar eu, tocmai de asta, eram hotărâtă să nu fiu ca ea. Eram de felul meu micuță, dar în mod eliberat am devenit firavă, și mi-am organizat garderoba, apetitul și mesele în așa fel încât formele mele să iasă în evidență. Talia mea mică se mândrea cu curele, cordoane, lanțuri care zdrăngăneau ca să atragă atenția. Mai jos, coapsele mele înguste promiteau o femeie la care poftele-ți rămâneau pofte, o femeie care se lasă greu și cui trebuie. Purtam colanți care străluceau ca pielea unsă cu ulei de bebeluș, iar pantofii mei erau extravaganți, uneori, chiar ciudați, și indicau apucături decadente pe care nu le aveam. Eram o capodoperă: o piesă de teatru creată ca să-mi capitvez publicul. Publicul meu!
Însă el m-a făcut reală, a insuflat viață în statuia de ceară pe care o plăsmuisem. M-a dezbrăcat de costumul în caremă deghizasem, oricât ar fi fost el de convingător, și mi-a legat sufletul de al lui. Voiam să mă ofer lui toată!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

El

Eram el, soțul ei.

Îmi aduc aminte că tatăl meu avusese parte de trei nunți, dar, cu toate astea, mă îndoiesc că avea habar ce înseamnă „nuntă” cu adevărat. Era un tip comod, controlat de ceea ce avea în pantaloni și înfometat după companie: atâta timp cât era dispusă să-i gătească și să-i încălzească patul, o femeie era la fel de bună ca precedenta și următoarea. Sperasem mereu că mama fusese deosebită, că relația lor a fost una bazată pe iubire, nu pe o nevoie care trebuia satisfăcută, pentru că cel puțin așa aș fi fost rezultatul unei tandreți, fie ea și trecătoare. Uneori credeam că îmi amintesc de mama mea; uneori, când toată lumea dormea, mă strecuram jos pe scări, în spălătorie,  unde mirosul de detergenți și săpunuri îmbăia atmosfera combinate cu aerul rece, provocându-mi amintiri atât de puternice încât parcă o vedeam pe mama ridicând coșul cu rufe și adăugând hainele albe în cuvă. Îi auzeam vocea. Dar sentimentul de siguranță rămânea cu mine. Îl luam cu mine sus și la culcare apoi, până adormeam, îmi imaginam că aș putea să-l înfrunt pe tata. Să-l opresc să mai facă asta, să-l opresc la jumătatea urletelor. După ce m-am însurat cu ea, m-am simțit ca și cum m-aș fi mutat de tot în spălătorie, stând pe jos și știind că, la fiecare chemare, mama avea să se arate și să-mi sărute podul palmelor. Să mă îngrijească atunci când mă loveam la picior sau îmi zgâriam cotul. Când ea se cuibărea lângă mine în pat era ca și cum nici tata, nici actuala mamă, nici frații mei și surorile vitrege n-ar fi existat vreodată.
Istoria începuse să se scrie atunci când ne-am întâlnit. Atunci când ne-am atins privirile. Îi iubeam corpul, o umbră palidă traversând dormitorul spre baie, coapsele ca o invitație osoasă, inima bătând înfometată, sânii definind trandafiriu linia trupului. Puteam să mă lipesc de ea și să o cuprind cu totul, corpul meu păzind-o de dușmani și ferind-o de privirile curioase. Numai eu știu că scâncea în somn. Numai eu știu că uneori sărea în capul oaselor paralizată de spaimă. Niciodată nu-mi putea spune dimineața de ce tatăl ei anost îi bântuia visele. Ce făcuse. Nu voia, nu putea, iar eu îi respectam deciziile și nu insistam. Numai eu știam că atunci când se tăia, se speria atât de tare încât începea să plângă la vederea propriului sânge. Numai eu îi puteam oferi alinare, protecție, iubire și viață. Mi-a spus că în copilărie nu plânsese niciodată,, nici când cădea și se lovea, așa că acum avea de unde plânge, lacrimi ținute în frâu de-a lungul anilor nepăsători. Odată, când motanul nostru s-a îmbolnăvit, a fost de neconsolat, pentru că veterinarul ne spusese că s-ar putea ca pisoiul să nu aibă forță pentru a rezista intervenției majore de care avea nevoie. Timp de o săptămână, ea a sunat la muncă și a spus că era bolnavă, pătându-și astfel dosarul imaculat, iar eu când mă întorceam acasă la sfârșitul zilei o găseam încolăcită în jurul pisoiului, pe care îl hrănea cu biberonul. La fel de bine, putea să-l alăpteze!
Abia dacă a dormit toată săptămâna și venea în dormitor de trei sau patru ori, ca să-mi spună în ce stadiu e. Nu mă deranja! Voiam să-i ofer tot ce pot, toată protecția mea și toată viața mea. Era mâna ce mi-a fost întinsă pentru a scăpa de perdeaua ce îmi acoperea chipul, era piciorul drept al succesului meu, era gustul ce lipsea din viața mea. Voiam să-i ofer tot!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Volum nou la Editura Univers






Salutare, dragi cititori!

După o vară în care, deși nu s-au făcut prezente noi apariții, s-a lucrat la cele ce vor fi publicate în toamna asta, Editura Univers ne prezintă un nou titlu, proaspăt venit din tipar: „Ciudata mea căutare pe urmele lui Mesonge”, scrisă de către Malcolm Bradbury, scriitor ce se înscrie în seria romancierilor ironici, dar plini de umor și surprinzători!


Câteva date despre carte și autor:

„Sir Malcolm Stanley Bradbury (1932–2000) şi‑a terminat primul roman, Eating People is Wrong, în 1959. Este cunoscut ca romancier, autor de povestiri și expert în romanul modern; a publicat cărţi despre Saul Bellow, E. M. Forster, F. Scott Fitzgerald. Malcolm Bradbury a întemeiat în 1970 împreună cu Angus Wilson primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. Când a fost lansat acest curs, ideea că cineva putea fi învățat cum să scrie ficțiune a stârnit un adevărat scandal în lumea universitară britanică. Un singur student s‑a înscris la acest curs. Numele lui era Ian McEwan.
Dintre cărţile lui Malcolm Bradbury traduse în româneşte, cea mai cunoscută este Un om al istoriei (Editura Univers, 1991, colecţia RSXX).

Structuralişti, post‑structuralişti, deconstructivişti, adepţi ai lecturii eronate şi alţi oameni ocupaţi şi utili de pe la universităţile de pretutindeni au cugetat pentru foarte scurt timp asupra acestei întrebări. Unii chiar au îndrăznit să întrebe: A existat el?
Se ştiu puţine despre el. Originea lui rămâne un mister. Sosirea lui la Paris pare să fi fost un accident ţinând de circulaţia trenurilor. Textul său monumental, La Fornication comme acte culturel, nu a fost citit niciodată şi nici nu a fost scris cu această intenţie. Totuşi, în Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge, Malcolm Bradbury arată că Mensonge a fost deconstructorul deconstructivismului, un om care a ştiut tot ce era de ştiut despre noua filosofie (ca să nu mai vorbim de nouvelle cuisine).
Prin acest text esenţial, Bradbury îl plasează, în sfârşit, pe Henri Mensonge acolo unde îi este locul: în repertoriul marilor gânditori ai secolului XX, alături de Freud, Foucault, de Beauvoir şi Bardot.”

Vă invit cu tot dragul să citiți această carte, care se poate comanda de pe site-ul Editurii Univers (mai concret, de AICI) la un preț demn de nerefuzat. De asemenea, vă recomand să vă abonați la Newsletter-ul Editurii, pentru a putea fi la curent cu toate promoțiile și noile apariții!

Lectură păcută și toate bune!

vineri, 12 septembrie 2014

Am trăit vremuri moderne, de Linda Grant - Recenzie






Linda Grant, născută la 15 februarie 1951, este o scriitoare și jurnalistă britanică. S-a născut la Liverpool, într-o familie de evrei imigranți.
Cartea „Am trăit vremuri moderne” („When I lived in modern Times”) este o nuvelă scrisă de această autoare care, în anul 2000, a fost premiată cu Orange Prize for Fiction.

Voi încerca să evit spoilerele și, după cum v-am obișnuit, voi încerca să conving masa de cititori să aleagă această carte doar pentru stilul scriitoarei. 

Acțiunea cărții începe în 1946, când protagonista romanului, Evelyn, o tânără coafeză dintr-un cartier din Londra, pleacă, la îndemnul Unchiului Joe, imediat după ce mama sa moare, spre Palestina, Tel Aviv, locul în care se vor aduna evrei din întreaga Europă- refugiați, idealiști, scriitori, oameni răi, cu idealuri și cu gânduri bune și... mai puțin bune! Însă toți uniți, conectați printr-un singur vis: să înceapă o viață nouă într-o țară nouă, o țară mai bună și mai prosperă, strălucitoare și trăită în pace. În strălucitorul și frumosul oraș Tel-Aviv, totul pare realizabil, la o aruncătură de băț, însă nu toate se dovedesc roz pentru Evelyn. Cât timp aceasta stă în Palestina este nevoită să-și schimbe numele, să-și creeze un nou tip viață, cu noi reguli, noi tabieturi, noi toalete și machiajuri. Se conformează, cu greu, însă o face. La un moment dat, în roman apare un tânăr Johnny de care aceasta se îndrăgostește și în care vede idealul masculin, „râvnind la trupul și la inima sa”. Cu toate astea, Johnny nu se ocupă tocmai cu afaceri din care se iese cu bine, și ajunge... De fapt, nu vă spun unde se ajunge, vă las să aflați singuri.

Linda Grant reușește să prezinte toate personajele într-un mod cât mai realist și simplu, în așa fel încât, uneori, simți că acestea își au rădăcinile în personaje din ziua de astăzi. Sincer, eu m-am regăsit într-un personaj, și, de altfel, cartea nu abundă de așa multe, făcând lectura una ușoară și plăcută, dar complicată- nu din punctul de vedere al psihologiei, ci al jocurilor de cuvinte- în același timp. Este o carte pe care o recomand cu drag și pe care am savurat-o până la sfârșitul ultimei pagini, sfârșit care mi-a dat de gândit: în ultimile 4-5 pagini, protagonista „se întâlnește”, ca într-un vis, cu ea din trecut. Simte că nu poate să o atingă și, în același timp, simte „milă și respect” pentru ea, pentru ce a fost și pentru ce va fi. „Trecutul e ineluctabil”, o spune la un moment dat. 

Se leagă prietenii, se destramă altele, se trăiește greu, cu trudă, muncind și asudând. Mâncare veche, stricată, fără gust, relații sexuale imediate, pofte, dorințe, revederi, singurătate și însingurare. Linda Grant le aduce pe toate într-o savuroasă nuvelă, plină de „umor tăios, de ironii savante și de un acut simț al ciocnirilor culturale”, după cum spune Independent on Sunday.

Coperta cărții ne prezintă următoarele:

„Suntem în aprilie 1946. O tânără coafeză din cartierul londonez Soho se îmbarcă spre Palestina, unde se adună evrei din toată Europa, unii refugiați, altii doar idealiști, cu gândul să înceapă o viață nouă într-o țară nou-constituită. In strălucitorul și cosmopolitul oraș Tel Aviv, totul pare cu putință- o nouă identitate pentru toți, un nou tip de evreu, de femeie -, totul pare perfect realizabil.

Evelyn, care se pricepe la deghizări, se reinventează pe acel tărâm al tuturor posibilităților . Ajunsă într-o lume unde pasiunea se împletește cu idealismul, ea se îndrăgostește de Johnny, care o introduce în miezul unui joc dintre cele mai primejdioase.”

„Iată o evocare a unor vremuri de formidabil optimism și speranță, când un nou Ierusalim se voia construit în plin deșert. Linda Grant construiește o temă grandioasă dintr-o multitudine de observații mărunte, parcă făcute la microscop... O scriitoare de mare talent.” - Polly Toynbee

„Documentat, inteligent... vital, original.”- The New York Times

Recomand cartea, merită citită!


Cartea poate fi comandată de pe libris.ro la prețul de 4.8 lei! 5, hai să zicem, cu tot cu bacșișul pentru transport. 

Editura Leda, Grupul Editorial Corint
304 pagini
Traducere din limba engleză de Adina și Gabriel Rațiu



joi, 11 septembrie 2014

It's time for giveaway- and you're invited!



Iată că deschid și eu primul meu concurs. Nu e cine știe ce, dar toate au un început. „Pun la bătaie” două romane polițiște de la Young Fiction Connection și „Silmarillion”, o carte ce continuă (sau precede, încă nu știu) triologia „Lord of the rings”de Tolkien.

Pentru a intra în concurs, trebuie să parcurgeți următorii pași, în mod corect:

  1. Urmărește blogul și lasă GFC-ul într-un comentariu, dacă nu ai făcut asta deja;
  2. Urmărește blogul prin E-mail;
  3. Distribuie materialul acestui concurs pe o rețea de socializare și lasă link-ul cu share-ul tău într-un comentariu;
  4. Copiază banner-ul concursului la tine pe blog pentru promovarea concursului (faci asta salvând poza în calculator, apoi mergi să editezi aspectul blogului tău, dai click pe „Add gadget”, cauți căsuta unde scrie „Imagine” și pui acolo banner-ul în care inserezi link-ul concursului), după care lași comentariu cu link-ul blogului unde ai postat banner-ul. (acest pas este opțional, dar vă mărește șansele de câștig)
  5. Răspunde la întrebarea: tu de ce citești?
Câștigătorul va fi ales prin random.org și va fi anunțat pe data de 15 octombrie, doar dacă s-au strâns minim 30 participanți.

Editare: Cum acest concurs nu prezintă un interes enorm de mare pentru masa de bloggeri, îl închid, anunțând câștigătorii dintre persoanele deja înscrise! Succes, and „may the odds be in your favor”!

Mult succes și vă aștept în număr cât mai mare!

Andrei




marți, 9 septembrie 2014

„Memoriile unei gheise” de Arthur Golden- Recenzie


Arthur Golden (n. 6 decembrie 1956 la Chattanooga, Tennessee) este un scriitor american, cunoscut pentru romanul istoric de succes "Memoriile unei gheișe", apărut în 1997.
Doctor în istoria artei japoneze la Universitatea Harvard și în istoria Japoniei la Universitatea Columbia, cunoaște dialectul mandarin al limbii chineze. Romanul său a fost vândut în peste patru milioane de exemplare în engleză și a mai fost tradus în peste 30 de limbi.

Bestseller internațional, numărul 1 în topurile din Europa și America, vândut în peste 4 milioane de exemplare și tradus în peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poartă semnătura regizorului Rob Marshall și a primit în 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar și 3 premii Bafta.

„Ce este o gheișă? Un obiect al dorinței. O operă de arta în mișcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiția japoneză. Un tip uman la granița clișeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsura, rafinamentul artelor lumești.”

O gheișă este o tradiție. O tradiție japoneză, o piesă de artă, nu „un obiect” de artă, este o femeie care, teoretic, te poate dărâma din picioare numai cu privirea. Voi încerca să evit spoilerele.

Romanul urmărește povestea unei fete, Chiyo, dintr-un sat sărac de pescari, Yoroido, povestea unei vieți, la început, sărace, modeste, dar fericite- aș spune, până când familia lor (da, avea și o soră, Satsu) nu mai este în stare să le întrețină și le vinde lui Mr. Tanaka, pentru a fi duse, mai apoi, în Kyoto. 

Față în față cu Hatsumomo, geisha Okiyei, Chiyo învață rapid că viața ei o va lua pe una din cele două căi: ori că va ajunge o gheisă, ori își va petrece tot restul vieții servind celorlalți și ștergând podele. La început, fata urăște ideea de a deveni o gheișă, viața ei în această devenire fiind piperată de către Hatsumomo, torturând-o și tachinând-o. Bineînțeles, stilul lui Golden este mult mai cursiv, mai detaliat, mai „viu”. Cu timpul, Hatsumomo trece prin diferite aventuri,  Ritualurile seducției sunt nenumărate, într-o lume în care viața, dragostea, se sprijină pe culorile și mătăsurile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginității și purității unei adolescente. Iubiri, lacrimi, dragoste și... trădări. Reîntâlniri, fericire, părinți morți, oameni morți, sărăcie și... ficțiune. 

Sayuri, pe numele ei de gheișă primit, ajunge să stăpânească inimi, destine, să dețină secrete și să construiască un imperiu al erotismului japonez. Cu toate astea, finalul mă lasă puțin... rece, aș spune. Nu neapărat pentru că se termină romanul, ci pentru că nu se termină, tocmai. Nu trasează destine, lasă emoții. Dar, în final, este vorba de niște „memorii”. Merită citită cartea, deși mulți spun că e o carte „pentru femei, despre femei”. Așa o fi?!

Dacă va reuși să devină gheișă, prin ce trece, ce iubește și ce se va alege de viața lui Hatsumomo- rivala lui Sayuri, aflați citind cartea aceasta minunată.
Mulțumesc Ioanei pentru carte! 
Editura Humanitas Fiction- Raftul Denisei
504 pagini
Traducere din engleză realizată de Oana Cristescu