Fata dispărută, de Gillian Flynn - Recenzie

Gillian Flynn - care, până acum câteva zile, credeam că este bărbat - are licența în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainement Weekly. „Sharp Objects”, romanul său de debut (2006) a câștigat de două ori Dagger Award. „Locuri întunecate”, roman a cărui recenzia am făcut-o AICI, a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award acordat de Crime Writers' Association și a câștigat Dark Scribe Magazine BLack Quill Award pentru Dark Genre Novel of the year. De asemenea, a figurat pe lista de bestselluri a publicației New York Times.

„Dragostea e preschimbarea nesfârşită a lumii: minciuni şi ură, ba chiar şi crimă, sunt toate împletite în ea. E înflorirea de nestăvilit a celor opuse şi-amestecate, un trandafir minunat din care se ridică, abia simţit, izul de sânge.” Tony Kushner, „Iluzia”. Autoarea citează acest fragment la începutul cărții. Un motto, am spune, a ceea ce surprinde acest roman. O subtilitate, ca întotdeauna, tipică autoarei, un fel de viziune „din spate” asupra a ceea ce urmează să se întâmple în acest roman nebunesc, tragic, amuzant, cu o poveste de dragoste destul de ciudățică.

Cartea debutează cu doi îndrăgostiți banali, ea îi pregătește micul dejun, el se bucură de viață, ea se bucură că-i poate fi pe plac și îi poate face mofturile, amândoi se bucură de căsnicia lor, bucurie cât se poate de mare. Pam-pam, urmează aniversarea lor de cinci ani de când sunt împreună. Cinci ani de căsnicie, de bucurie. Tipul, Nick Dunne, nu prea atent la detalii, uită de acest lucru (de fapt, e la o ieșeală cu prietenii la un local numit „Barul” - inspirat nume, trebuie să recunosc -, cumpărat din banii lui Amy). Amy Dunne, ea, eroina romanului, femeia subjugată dragostei pentru soțul aparent iubitor, dornic s-o facă fericită, ea, raza lui de soare și frumusețea dintr-o zi ploioasă, eh, ce să-i facă, trece cu vederea faptul că Nick a uitat, însă în sufletul ei încolțește o sămânță întunecată, udată, tot mai mult, de greșelile unui soț nepăsător și grosolan. Porc. Nesimțit. Insensibil. Trebuie să facă, neapărat, ceva.

De aici începe totul. Ajuns acasă, Nick descoperă un lucru ciudat: casa este într-o dezordine care dă de bănuit, mese răsturnate, sticlă spartă, cărți aruncate pe jos, motanul afară (chiar așa, motanul pe care Amy nu-l lăsa niciodată, dar niciodată, afară). Clar, Amy e de negăsit, dispărută. Draga lui soțioară dispărută, ucisă, cine știe, tâlhărită sau violată. Poliția află numaidecât acest lucru și pornesc în căutarea ei. Sau, în fine, în căutarea corpului ei. Se știe, primele patruzeci și opt de ore în cazul unei răpiri sunt decisive pentru viața victimei. Soție dispărută - suspectul numărul unu, suspectul ideal, clișeic, „același” întotdeana. Cine să fie? Ghici ciupercă? Domnul Nick Dunne, soțul nefericite. Toate indiciile ni-l înfățișează pe el drept vinovat. Și mai grav este atunci când, în bucătăria lor, sunt găsite urme ale sângelui lui Amy, iar tipul nu știe nici măcar ce grupă de sânge are ea. Hai mă, domle, cum adică nici asta să nu știi? După ce stai cinci ani cu ea?! Parol, sunt sigur că mărimea sutienului i-o știa chiar cu virgulă. Așadar, Nick e suspectul numărul unu, camerele și blițurile se îndreaptă către el. Mai aflăm (o cireșică amară de pe tort) că Nick, chiar de înainte ca soția să-i dispară, se întâlnea cu o anumită femeie, Andie, ceea ce sporește în noi ideea că, într-adevăr, e un criminal-nenorocit-jegos. Și, hehe, asta nu-i nimic: Amy mai era și însărcinată, reușind, după muuulte încercări, să rămână cu un copil. Bun, Nick, ai să ți-o cam iei pe cocoașă!

Cartea este împărțită în două: perspectiva ei, din fabulosul, magicul, culminantul, aproape divinul ei jurnal, din trecut: că vezi domle cum l-a cunoscut, ce-au făcut, cum s-au mutat la New York, cum au reușit să depășească neajunsurile pe care le-au întâmpinat, cât a încercat să rămână însărcinată și nu a putut, că, vezi, „toți bărbații o doresc, toate femeile vor să fie ca ea”, cum l-a întâlnit pe Nick și cât de des și-au tras-o și cât de frumoasă e viața. Fericită tipa, deloc surprinzător, drăgăstoasă cu toată lumea, visătoare, feerică aproape, organizând, în fiecare ani, de aniversarea căsniciei lor, o vânătoare de indicii. Și poetă donșhoara Amy, face niște rime chiar bune și niște ghicitori pe care nici el, Nick, nu prea poate să le deșlusească. Dezamăgitor, Nick, dezamăgitor. Perspectiva lui, în prezent, „la n zile după dispariția soției”, ne prezintă povestea lui desprinsă parcă dintr-o emisiune dintr-aia de pe TLC, și ne dăm seama că e puțin cam nepăsător de ceea ce s-a întâmplat, oarecum determinat să lase totul baltă, de parcă ar ști el ceva anume, ceva ce nu vrea să ne spună. Aflăm că Nick este un mincinos de primă clasă, capabil să-și disimuleze mutra, emoțiile și reacțiile. Așa se explică, de fapt, relativa fericire exhaustivă a lui Amy.

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Băi, frate, cât de nebun să fii să termini o carte într-un asemenea hal, să definitivezi niște destine așa de... sentențios? Vă pot spune doar că această carte este un atac la psihologia omului - prea mult spus, recunosc. Dar este o carte plină de mister, plină de lucruri ciudate, de gânduri întunecate și greu de explicat. O aparentă poveste de dragoste ia o întorsătură ciudată. Pe la mijlocul cărții, te gândești, de fapt, că tipa e moartă, și, pentru Dumnezeu, mai ai încă jumătate de carte de citit. Unde are să meargă acțiunea, ce punct de convergență? Și dăi, domle, gândește-te, stoarce-ți mintea (eu sunt mare fan Investigation Discovery și Zone Reality, deci am stat și am încercat să-mi dau seama ce are să se mai întâmple și dacă, într-adevăr, porcul-nesimțit-jegos Nick și-a omorât „iubitoarea soție Amy”), dar tot n-am reușit să ajung la un rezultat. Așa că am citit. Vă pot spune că, de fapt, carte este de fapt un mister într-un mister. O situație, o întorsătură de situație, apoi o întorsătură a întorsăturii de situație. E nebună Gillain Flynn, m-am prins încă de la romanul „Locuri întunecate”.

Tare mă abțin să nu dau un spoiler, dar am să mă abțin. Un roman care, încă o dată, subliniază acea zicală de când lumea: „Aparențele înșală”. Și-a omorât, oare, Nick soția? Dacă da, de ce ar fi făcut-o, ce l-ar fi împins să facă un asemenea fapt? Dacă nu, de ce nu a făcut-o? A fost ucisă Amy, oare, de către un tâlhar? S-a zbătut pentru viața ei, pentru siguranța ei și a familiei? Bineînțeles, sângele din bucătărie nu poate fi trecut cu vederea, nici dezordinea din sufragerie. Și, evident, să nu uităm motanul de pe terasă. Chiar așa, motanul de pe terasă, cel mai mare indiciu „ever” al dispariției donshoarei Amy. Un roman nebunesc, care îți dă de gândit și îți trezește spiritul de detectiv.

Am selectat, ca întotdeauna, niște fragmente, ca să vă faceți o idee privitoare la stilul autoarei:

„Îmi petrec zilele gândindu-mă la lucruri drăguțe pentru el - să-i cumpăr un săpun cu mentă care i-ar sta în palmă precum o piatră călduță, ori să-i gătesc și să-i servesc la masă un păstrăv, ca o odă adusă vremurilor când umbla pe râu cu vaporul. Știu, sunt ridicolă. Dar, cu toate astea, îmi place de mor - n-am știut că aș putea fi ridicolă pentru un bărbat. E o ușurare. Îi ador chiar și șosetele, pe care reușește să le ghemotocească în poziții adorabile, de parcă le-ar fi adus vreun cățel din altă parte.”

„Mereu e soțul, am cugetat. Toată lumea știe că întotdeauna soțul e de vină, așa că de ce n-o zic: te suspectăm fiindcă ești soțul, și întotdeauna e de vină soțul (...).”

„- Cred că ești cam bătrân ca să-l mai joci pe Huck Finn, zic.

- Du-te în mă-ta, Amy.

Și apoi pornește spre dormitor. Nu mi-a zis niciodată așa ceva, dar i-a ieșit atât de firesc pe gură, încât presupun - și nu mi-a trecut niciodată prin minte până acum, că s-a gândit la asta de multe ori. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș putea să fiu genul de femeie căreia soțul să-i spună să se ducă naibii. Și ne-am jurat că n-o să ne ducem niciodată la culcare supărați. Compromis, comunicare și niciodată supărați în pat - cele trei sfaturi care se dau mereu și mereu celor proaspăt căsătoriți. Dar în ultima vreme, am impresia, sunt singura care face compromisuri; comunicarea nu rezolvă nimic, iar Nick se pricepe tare bine să se ducă furios la culcare. Își poate declanșa emoțiile de parcă ar avea un comutator. 

Deja sforăie.”

„E o epocă foarte dificilă în care să fii persoană, o persoană reală, pe bune, în loc să fii o adunătură de trăsături de personalitate selectate de la un șir nesfârșit și automat de caractere. (...) Aș fi făcut orice ca să mă simt adevărat din nou.”

În ceea ce privește exegeții, se afirmă următarele:

„Romanul are o structură ingenioasă: atât Amy, cât şi Nick îşi compun propria versiune, însă adevărul se află undeva la mijloc. În timp ce Nick îşi povesteşte viaţa din momentul dispariţiei lui Amy, ea descrie relaţia lor încă de la început, alcătuind portretul unui cuplu a cărui armonie perfectă pare atât de imposibilă, încât aproape imediat simţim că e putred ceva pe dinăuntru.” - The Guardian

„La început, am fi tentaţi să credem că este un thriller psihologic convenţional. Dar în romanul lui Gillian Flynn, nimic nu este ceea ce pare a fi. Flynn creează o intrigă spectaculoasă, observând cu subtilitate efectele crizei asupra vieţii de cuplu.” - The Times

„Gillian Flynn trasează cu subtilitate portretul unei femei care încearcă să mulţumească un soţ imposibil, dar anumite indicii sugerează că nu totul este aşa cum pare. O versiune a faptelor ascunde o alta într-un roman care manipulează în mod inteligent cititorul.” - Sunday Times

Să fie Nick ucigașul? Un răspuns întunecat și, zău, total neașteptat. Igenios, spectaculos de insunuant, impetuos și antrenant, diavolesc de inteligent, amenințător. „Citește-l și rămâi celibatar”. Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea de AICI, cu o reducere de 30%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.

Editura TREI

616 pagini

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Concurs de fidelitate

Salutare,

Nu am mai făcut de ceva vreme un asemenea concurs, dar iacă-mă! Așadar, cred că știți în ce constă, nu e nevoie să mai lungesc discuția:

• Puteți comenta la toate postările de pe blog, prioritate având, însă, cele postate în ultima vreme (anul acesta);
• Trebuie să postați minim 40 comentarii;
• Like paginilor Editura Leda, Editura Corint, Corint Junior, Unwritten Words;
• Share acestei postări de concurs;
• Urmăriți blogul prin GFC;
• Comentariile trebuie să fie în tema postării, nu simple comentarii „de masă”;
• Dacă vă înscrieți, vă rog să lăsați un comentariu la această postare și, de asemenea, nickname-ul și share-ul de pe Facebook.

Iată cărțile pe care le puteți câștiga. Vor exista doi câștigători - primul își va putea alege cartea, iar cel de-al doilea va primi cartea rămasă. Dacă vor exista doi participanți cu același număr de comentarii, va câștiga acela care va fi postat primul un comentariu. 

! Concursul va ține până la sfârșitul lunii !

Vă aștept în număr mare! Mult succes.

Marile minciuni nevinovate, de Liane Moriarty - Recenzie

Liane Moriarty a scris prima sa carte, „Three Wishes”, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing și publicitate. La Editura Trei, a mai apărut „Secretul soțului” (recenzia AICI), roman care a cunoscut o ascensiune fulminantă în topul New York Yimes, ajungând pe locul 1 la doar două săptămâni de la apariția în Statele Unitate. Acest roman, „Marile minciuni nevinovate”, va fi serial TV, avându-le în rolurile principale pe Nicole Kidman și Reese Witherspoon.

Poate unele lucruri sunt menite să se întâmple așa, încă de la primul semn al sorții. Sau, de fapt, poate aceste lucruri au luat o bruscă întorsătură în ultimul moment. Poate, de fapt, în viața noastră au apărut oameni care ar fi fost mai bine să nu apară, oameni care ne-au influențat, oameni pe care i-am influențat, oameni cu care ne-am împrietenit, cu care am râs, am glumit, pe care i-am bârfit, oameni cu care am dansat și pe care i-am uitat; sau pe care încercăm să-i uităm. Așadar, prietenia joacă un rol important în viața fiecărui om. Alături de familie, bineînțeles. Familia, locul acela în care întotdeauna ne așteaptă un pat cald, moale, locul în care vedem acele fețe pe care am vrea să le vedem întreaga noastră viață, locul în care râdem, ne petrecem nopțile la televizor măncând floricele - locul unde este sufletul nostru, cu alte cuvinte. Bineînțeles, vorbesc despre familia „perfectă”. Dar, totuși, ce te faci când lucrurile nu-s deloc roz, așa cum le-am prezentat mai sus? Ei, bine, citești romanul lui Moriarty, asta faci.

O poveste pur și simplu nebunească, amuzantă, terifiantă, simplă, confuză, încâlcită, amestecată cu șampanie, cu copii, cu grădiniță, cu anchete și petreceri. Nu cred că am să-mi găsesc cuvintele să fac o recenzie acestei cărți. Mi-e imposibil, pentru că nu vreau să vă spun ce se întâmplă în carte (așa, poate doar ce e mai important - intriga?), ci vreau să că conving că această carte, într-adevăr, chiar merită citită. Știam prea bine că are să-mi placă, m-am îndrăgostit de autoarea Liane Moriarty încă de la cartea „Secretul soțului”. M-a surprins modul ei de a contura destinul „familiei ideale” care ascunde, după uși, după geamuri și ziduri, lucruri ferite de ochii lumii care au să demonstreze că, de fapt, acel „idealism” nu era prea adevărat, ci dimpotrivă. Încă o dovadă că „aparențele îneșeală”. Da, dacă ar fi să adaug un dicton scrierii lui Liane Moriarty, aș spune că acesta ar fi. Un lait-motiv al paginilor ei, iar autoarea știe cum să se joace cu cuvintele, cu personajele, cu rimele și cu mintea cititorului. Aceste aspecte o fac pe doamna Moriarty să se numere printre scriitoarele mele preferate.

Încă de la început am apreciat simetria acestei cărți și faptul că autoarea apelează la o noutate (deși mai știu câteva cărți care se sustrag aceleiași forme): cartea începe, de fapt, cu sfârșitul, iar în paginile ce urmează, vreo cinci sute și ceva, sunt relatate evenimente ce se întâmplă „Cu n luni/zile/săptămâni înainte de concursul de cultură generală”. Da, pentru că acea „chestie” care are să stârnească intriga romanului (sau deznodământul, depinde de cum priviți lucrurile), se întâmplă la o adunare a părinților care au copii la Școala Publică din Pirriwee, care, clar, încă de la începutul cărților, spune „NU bătăușilor!” Mi se pare etic, de la sine înțeles, nu? Bine, ideea este că aici, la această petrecere, se întâmplă un lucru destul de grav, însă autoarea nu spune ce, ba chiar reușește să ascundă fooooarte bine aceste lucru. Bineînțeles, poți bănui: ori o tâlhărie, ceartă, bătaie („lichidele” servite ar fi incitat la așa ceva), crimă, însă nu poți fi sigur de una dintre aceste opțiuni, întrucât, ei, abia cunoști numele personajelor, nicidecum caracterul lor. Ideea asta de a încerca să afli ce s-a întâmplat, înainte de a-ți spune autoarea, mi s-a părut extrem de fascinantă și a potențat, la maximum, spiritul de detectiv ce-mi doarme printre viscere.

Ceea ce mi-a mai plăcut a fost faptul că, cam pe la sfârșitul fiecărui capitol ce se derulează în trecut (către momentul concursului de cultură generală), autoarea inserează mărturii ale oamenilor care au fost la petrecere, martori la întâmplarea respectivă. Evident, niciun personaj nu depune o mărturie clară referindu-se la noaptea respectivă, ci toți fac referire la anumite acțiuni înfăptuite de personajele mai mult sau mai puțin importante, ba chiar mai și bârfesc, râd, fac glume, dar, încetul cu încetul, cititorul ajungă să înțeleagă cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile, iar concluzia la care ajungem este destul de surprinzătoare. 

Oricum, deși la petrecere, concurs, spuneți-i cum vreți, ne este înfățișată întâmplarea acoperită, în capitolele următoare ne sunt prezentate diferite povești de viață, familiale, ale unor femei aparent simple. Madeline Martha Mackenzie, patruzeci de ani, care își luxează o gleznă, și, „fără doar și poate, acesta este momentul începerii poveștii - cu răsucirea unei glezne”, se împrietenește cu Jane, o tănără mamă singură, cu un trecut destul de ciudat și fără prea mult noroc în iubire, care se alege cu un băiat în urma unei nopți de dragoste clandestine. Ideea este că între cele două se naște o prietenie foarte frumoasă, comfortabilă, lejeră, mai ales când află că ai lor copii vor merge la aceeași școală. Oare are să iasă bine ceva din această prietenie, sau, încă o dată, aparențele au să înșele? Ideea este că autoarea surprinde, într-un mod subtil, relațiile de prietenie aparent superficială, ștearsă, însă ne aduce în prim-plan și familia, cu toate defectele ei, cu toate lucrurile dragi, valorile ei promovate, non-valorile activate și alte lucruri de genul acesta. De asemenea, Liane Moriarty atinge în acest roman și coarda sensibilă a violenței în familie și a modului în care un copil, fără un părinte, se poate dezvolta.

Cred, pe măsură ce înaintez în această recenzie, că o dau în bară. Nu vreau să spun doar că „Mi-a plăcut atât de mult încât trebui s-o citiți!” sau că „Liane Moriarty are un geniu de nedescris atunci când își înșiruie gândurile” - chiar dacă așa este -, trebuie să-mi argumentez părerile, dar o dau într-un limbaj de lemn și imprecis. Cartea surprinde viață, oameni cu defecte, dar și cu calități și principii, surprinde, după toate storurile, „un lucru care i s-ar putea întâmpla oricui”. Prin acțiunile lor, limbaj și emoție, persoajele parcă trăiesc între paginile cărților și sunt zbuciumate, revoltate chiar, de alegerile pe care Liane, Demiurgul lor, le face. Serios, uneori am avut ciudata senzație că personajele au să sare, de acolo, din cuvinte, și s-o ia la hârjoneală pe doamna Moriarty - ce minte nebună am, Doamne ferește! O frumoasă carte despre familie, despre prietenie, despre copii și despre trecut. O fabuloasă îmbinare de mai multe genuri: dramă - prin simetria „înainte” și „după”, cât și prin relația de aparentă „perfecțiune” a unei familii, mister, romantism și dragoste, dar și amuzantă și ludică. O recomand cu drag!

Am selectat, ca întotdeauna, niște fragmente și citate, pentru a vă da seama de stilul autoarei:

„(...) Dar toți copiii erau frumoși când dormeau. Chiar și copiii oribili erau frumoși când dormeau. De unde putea fi ea sigură că nu o făcuse? Își cunoștea cineva cu adevărat copilul? Copilul tău era un mic necunoscut, veșnic în schimbare, dispărând și prezentându-se din nou în fața ta. Noi trăsături de caracter puteau apărea peste noapte.

Și mai era și...

Nu te gândi la asta. Nu te gândi la asta. 

Amintirea i se zbătu în minte ca un fluturaș prins în plasă. (...)

- Ghici ce zi este, spuse Jane.

- Crăciunul! strigă Ziggy.

Se ridică așa de repede, încât o lovi cu capul în nas și aceasta căzu înapoi pe pernă, cu lacrimile șiroindu-i.”

„Ah, era o încântare. Briza mării. Fețișoarele vesele ale copiilor... și, ah, la dracu', iată-l și pe fostul ei soț.”

„(...) - Vreau să spun că un bărbat gras și urât poate fi și amuzant, demn de a fi iubit și de succes, continuă Jane. Dar pentru o femeie, pare lucrul cel mai rușinos.

- Dar tu nu erai așa, nu ești..., dădu să spună Madeline.

- Da, bine, dar și ce dacă eram? o întrerupse Jane. Ce dacă? Asta vreau eu să spun. Ce dacă eram un pic cam grasă și nu cine știe ce drăguță? De ce e atât de îngrozitor? De dezgustător? De ce sfârșitul lumii?”

„Dacă astăzi ar fi fost puțin mai furios, atunci ar mai fi lovit-o încă o dată cu capul de perete. Ar fi lovit-o mai tare Putea s-o omoare, și apoi s-ar fi lăsat în genunchi și i-ar fi îmbrățișat trupul, ar fi plâns și ar fi urlat, ar fi fost foarte supărat și i-ar fi fost milă de el însuși, dar ce conta? Ea ar fi moartă. Nu s-ar mai putea revanșa niciodată față de ea. Băieții nu ar mai avea mamă, Iar Perry era un tată minunat, dar el nu le dădea destule fructe și mereu uita să-i spele pe dinți, iar ea voia să-i vadă crescând.

Dacă ar pleca, probabil ar ucide-o.

Dacă rămânea și se mențineau amândoi pe această traiectorie, probabil că, până la urmă, găsea un motiv să se înfurie îndeajuns încât s-o ucidă.”

„- Dacă mă mai faci vreodată de rușine în felul ăsta, te omor, te omor, în pizda mă-sii!

Strânse mai tare.

- Cum îndrăznești? Cum îndrăznești?

Îi dădu drumul.

- Îmi pare rău, spuse ea. Îmi pare așa de rău!

Dar probabil că nu spusese cum trebuie, pentru că el păși ușor înainte și îi cuprinse fața cu mâinile, așa cum făcea când se pregătea s-o sărute tandru.

- Nu m-ai convins, spuse el și o izbi cu capul de perete.

Răceala și calmul cu care o făcuse erau la fel de șocante și de ireale ca prima oară când o lovise. Simțea durerea ca pe un lucru extrem de intim, de parcă i-ar fi frânt inima.

Lumea în jurul ei se legăna, de parcă ar fi fost beată.

Alunecă pe podea.”

Vorbind despre romanul lui Liane Moriarty, cei de la USA Today spun că „să citești romanele lui Moriarty este ca și cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic, iar romanul acesta nu te poate lăsa în niciun caz indiferent - Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată”, iar cei de la Entertainment Weekly spun că „secretele pe care le ascunde acest orășel aparent liniștit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat.” „Să arate latura întunecată a ceea de pare familia perfectă e una dintre specialitățile lui Liane Moriarty”, spun cei de la Library Journal, iar acesta este un lucru de care și eu m-am convins.

Sirenele urlă. Oamenii țipă. Directoarea e înmărmurită și, se pare, cineva a plătit cu viața. E o crimă, un accident tragic, sau doar niște părinți sălbatici, care se comportă necivilizat? Romanul „Marile minciuni nevinovate” e o poveste irezistibilă despre căsătoria, maternitate, viața familiilor moderne din clasa de mijloc și, nu în ultimul rând, despre marile minciuni periculoase pe care ni spunem ca să putem supraviețui. Și se pare că, din nefericire, aceste „nevinovate” minciuni nu prea-și merită titulatura. Un roman genial!

Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 25% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase!

Editura Trei

536 pagini

Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală

Jocul Ripper, de Isabel Allende - Recenzie

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, „Casa spiritelor”, are un succes fulmonant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică „Despre dragoste și umbră”, apoi „Eva Luna” (1987), „Povestirile Evei luna” (1989) și „Planul infinit” (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoare ei carte, „Paula” (1994) îi este dedicată. De mult succes se bucură însoritul volum „Afrodia” (1997), romanele „Fiica norocului” (1999) și „Portret în sepia” (2000), volumul de memorii „Țara mea inventată” (2003) și romanul „Zorro” (2005). În 2006 îi apare romanul „Inés a sufletului meu”, în 2007 publică volumul autobiografic „Suma zilelor” în 2009, romanul „Insula de sub mare”, iar în 2011, „Caietul Mayei”, toate bestselleruri internaționale. La începutul anului 2014 apare cartea „Jocul Ripper”, primul thriller al autoarei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

În noua carte apărută la Humanitas Fiction în minunata traducere a Corneliei Rădulescu, celebra scriitoare chiliană se depărtează de stilul literar care a consacrat-o, cel al realismului magic şi al ficţiunii istorice, şi abordează o tematică nouă. Rezultatul? Un pasionant thriller care o apropie pe Isabel Allende de marii maeştri ai genului ca Agatha Christie sau Arthur Conan Doyle.

În noua carte apărută la Humanitas Fiction Amanda Martín e o adolescentă precoce, obsedată de Ripper, un joc pe Internet care presupune dezlegarea unor crime și mistere. Face parte dintr-un grup de jucători în care ceilalţi patru participanţi sunt, asemenea ei, adolescenţi retraşi, cu minţi strălucite, din diferite colţuri ale lumii. Lor li se alătură bunicul Amandei, de care aceasta se apropiase mai mult după divorţul părinţilor ei. Mama fetei, Indiana, e specialistă în aromoterapie şi oscilează între cele două relaţii pe care le are – cu Alan, descendentul uneia dintre cele mai bogate familii din San Francisco, şi cu Ryan, un fost membru al marinei militare. Când în oraş sunt semnalate mai multe crime misterioase, care par să nu aibă legătură între ele, Amanda se adâncește în dezlegarea lor, fără să bănuiască însă vreo clipă că în scurtă vreme chiar mama sa va fi în pericol de moarte. Ea va trebui să dezlege, alături de prieteni și de bunicul său, un puzzle diabolic, care depăşeşte graniţa ficţiunii şi invadează realitatea, rezultat al unei minţi feroce şi necruţătoare.

Așadar, se ia un grup de adolescenți cu înclinații spre mister, spre necunoscut, li se adaugă un bunic destul de cool, aș spune - de aici, totul pornește într-o manieră alertă și ușor de urmărit, dar greu de anticipat. O crimă destul de ciudată, cu înțelesuri ascunse, devine un subiect de interes și cercetare pentru Amanda, o adolescentă inteligentă, cu un simț psihologic și rațional dezvoltat, care se hotărăște să le propună jucătorilor de Ripper să depășească zona lor de confort, cea a rezolvărilor online fictive, și să se ocupe de o crimă adevărată, o crimă „pe bune”. Evident, fără știrea poliției sau a altor persoane care ar putea spicui despre „jocul” lor, că apoi are să iasă nu prea bine. Bun, până aici nimic prea strălucit, cine știe ce, dar încetișor, Amanda începe să afle detalii din viața victimei: ba se mai interesează de la cunoscuți, ba se mai bazează pe propria ei intuiție atunci când încearcă să răspundă la anumite chestii, dar în cele din urmă lucrurile par să nu se lege deloc, nu găsește nici măcar o nesimnificativă pistă pe care s-o urmeze și care s-o ducă, măcar, spre un deadline. Apoi, lucrurile iau o întorsătură și mai brutală când o altă crimă este descoperită. Și o alta. Și o alta. Amanda încearcă să analizeze cât mai mult crimele, încercând să descopere o legătură între ele, prin modul în care au fost executate; iar ea descoperă faptul că fiecare victimă a fost, teoretic, de două ori ucisă: prima dată a fost ucisă într-un mod „pașnic” (o injecție cu cianură, un glonte undeva în inimă), pentru ca mai apoi să fie (re)ucisă într-un mod mai brutal și necruțător. Bine, mi-am dat seama, Isabel Allende are un suflet pașnic și nu vrea să-și chinuie personajele (prea mult) - o bilă albă pentru autoare.

Ajutată în special de către bunicul său de care este destul de atașat, Amanda încearcă să descopere misterul acestor crime destul de ciudate și, încetul cu încetul, în spatele lor se profilează un criminal brutal, ingenuu, un criminal lispit de rațiune și de suflet, un criminal „în mai multe chipuri”, care ascunde un trecut sumbru, întunecat. Nu vă pot spune decât că am rămas șocat (și cred că ar fi și puțin spus) de modul în care autoarea Isabel Allende a reuși să mascheze criminalul. Nu m-aș fi așteptat nici într-o sută-zece-mii de ani la un asemenea deznodământ. Ideea este că autoarea mizează, îndeosebi, pe concretețea ei de a scrie, mascând indiciile în fapte greu de anticipat. Autoarea cobește faptul că noi, cititorii, vom încerca să anticipăm cine este criminalul de fapt (bine, eu, cel puțin, mereu mă strufoc la cărțile polițiste pentru a-mi da seama cine este răul acela care ucide fără încetare), de aceea folosește un artificiu în crearea personajului întunecat (slăvit fie Lawrence Levy, psiholog, căreia autoarea îi mulțumește pentru că „a contribuit la dezvoltarea personajului celui mai important al romanului: răul”). Oricum, eu mă declar un fan al acestei autoare, abia aștept să-i citesc și următoarele cărți.

Momentul în care stilul devine mai apăsător, mai alert, se naște atunci când din peisaj dispare mama Amandei, Indiana, o „vindecătoare” care se ocupă cu ierburi, plante, chestii dintr-alea care te trimit cu gândul la ocultism și păpuși voodoo (deși se află la polul opus) - aici mi-am dat seama, oarecum, că prin acest personaj (și nu numai) autoarea a vrut să-și înfingă rădăcinile în acest roman, adică să strecoare și ceva elemente de realism-magic, conform stilului care a consacrat-o deopotrivă. Încercând să dea de urma mamei sale, Amanda face totul posibilul pentru a rezolva misterele din spatele crimelor și pentru a pune toate indiciile cap la cap - indicii care au scăpat poliției și care, după cum însuși criminalul afirmă în câteva pasaje prezentat din perspectiva lui, prezentate mai pe la ultima parte a cărții; deci niște indicii pe care numai Amanda ar fi capabilă să le înțeleagă și descifreze. Nu știu dacă, lăsând acele indicii, criminalul a vrut să fie prins sau pur și simplu și-a lăsat o amprentă, așa cum făceau criminalii aceia de demult, pentru a băga spaima în oameni. Cert este că Amanda și bunicul ei sunt foarte tari și, în cele din urmă, găsesc o pistă care are să-i poarte către criminal și către Indiana, dar această pistă se va dovedi una întunecată și periculoasă, unde moartea domnește la fiecare pas.

M-a atras enorm stilul acestei autoare, știam că are să-mi placă extrem. Și mi-a plăcut și mai mult că, scriind un roman în genul polițist, aceasta nu a apelat la detectivi, la chestii dintr-alea ADN, histologice, toxice, la lumini, pistoale, cătușe, ci a lăsat totul pe umerii unor oameni aparent normali, cu sentimente și emoții (nu că detectivii n-ar fi astfel de oameni, Doamne ferește), pe umerii unor persoane neinițiate și total străine de procedurile ce presupun o anchetă, o răpire și o crimă. Un roman polițist atipic, dar un roman polițist care mi-a plăcut foarte mult. Autoarea reușește să concentreze în anumite personaje ideea de destin implacabil, de prietenie, minciună și fățărnicie, dar și dorința unui om de a găsi răspunsuri întrebărilor care-l macină, de a rezolva și de a restabili un echilibru ce a fost cândva distrus de o anumită faptă. Trebuie să recunosc, m-am îndrăgostit de Amanda și de caracterul ei incisiv, puternic și profund, reiterat de dorința de a găsi acest criminal care seamănă teroare printre locuitori și care, ce ironie, lasă și indicii în urma sa. Și, trebuie s-o mai zic o dată, bunicul Amandei, Blake Jackson, este un bunic foarte „contemporan” și modern. Împreună formează o echipă care-mi aduce aminte de Superman și Wonderwoman, fără implicații de tipice personajelor de benzi desenate. La o adică, vreau să vorbesc doar de un duo și nu despre altceva.

Am selectat și niște pasaje, citate, care mi-au plăcut destul de mult și pe care aș vrea să le împărtășesc cu voi:

„(...) Indiana mânca cu poftă, înmuia pâinea în sos, își lingea degetele și voia porție dublă la desert, spre marea uimire a lui Keller, obișnuit cu femile din lumea sa, pentru care anorexia era o virtute și moartea era preferabilă groaznicului flagel al obezității. Bogaților le numeri coastele.

”Indiana susținea că nu există bine și rău, că răutatea e o distorsiune a bunătății naturale, o expresie a unui suflet bolnav. Pentru ea, sistemul judiciar era o formă de răzbunare colectivă cu care societatea îi pedepsea pe cei care ieșeau din rând, îi încarcera și arunca cheia, neîncercând să-i recupereze, deși recunoștea cam fără chef că existau și criminali incurabili, care chiar meritau să rămână acolo, pentru a nu face rău și altora.”

„(...) O siluetă se desena în prag, vag umană, dar masivă, umflată, fără chip. A scos un strigăt de groază, venit din rărunchi și care a ars-o ca o flacără, arătarea venea spre ea; al doilea strigăt n-a mai apucat să-l scoată, nu mai avea aer.

X a făcut un pas îndărăt, s-a împiedicat de masă și a căzut. Apărându-și capul cu brațele, a rămas pe jos, murmurând rugăminți, să nu-i facă rău, îi dă toți banii și lucrurile de valoare din casă, s-a târât sub masă, a tremurat și a implorat și a plâns timp de trei minute. Nu a simțit înțepătura în coapsă.”

În ceea ce privește exegeții, The Guardian spun că romanul este „un amestec straniu, o sărbătoare literară plină de elemente din Agatha Christie, James Patterson și Tom Clancy, o combinație între o poveste polițistă și o saga romantică”, iar cei de la Minneapolis Star Tribune spun că această carte este un „excelent roman polițist, iar Allende rămâne aceeași remarcabilă povestitoare. Proza ei e sclipitoare și plină de grație, căci autoarea are capacitatea de a scrie deopotrivă un roman de acțiune, dar și de dragoste. Cartea te subjugă, se joacă cu mintea ta, te amuză.” New York Times Book Review ne spune că „primul thriller al lui Isabel Allende este încântător, mai ales că propune un personaj-detectiv irezistibil, pe adolescenta Amanda.” Nu mă înșel când zic că au dreptate. Sper doar că nu m-am lungit prea mult cu recenzia, ideea este că această carte chiar mi-a plăcut și m-a atras stilul autoarei, m-a emoționat, m-a șocat, m-a făcut să râd și să recitesc unele rânduri de două-trei ori. V-o recomand cu mare drag, trebuie să o citiți, și nu numai această carte, ci pe autoare în general.

Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Allende de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O zi plăcută și numai bine!

Editura Humanitas - Humanitas Fiction

Traducere din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu

368 pagini

„Amélie” de Elizabeth Adler- Recenzie

În viață suntem nevoiți să facem sacrificii, uneori, pentru a ne demonstra iubirea. În viață suntem nevoiți să facem alegeri care ne pun în dificultate, și care, uneori, pot fi greșite. În viață trebuie să învățăm că, înainte de toate, trebuie să ne gândim la efectele pe termen lung ale unui lucru înainte de a-l face, pentru a nu regreta, după, opțiunea aleasă.

M-a atras această carte prin simplitatea ei care nu plictisește și prin povestea de viață surprinsă între pagini. Mi-a demonstrat, încă o dată, că îmi plac cărțile care povestesc despre oameni, despre moravuri, valori, non-valori, despre superficialitate, trădare, dragoste și prietenie, pentru că, până la urmă, de ce să citim cărți despre mașinării, roboți, fantome, când, de fapt, cel mai mare mister este omul? Bineînțeles, sunt subiectiv, nu că eu nu aș citi cărți mai din altă sferă, dar întotdeauna citesc cu drag o carte despre oameni, cu oameni. 

Am descoperit în această carte o poveste care m-a captivat până la ultima pagină. Dacă am înțeles eu bine, acesta este al doilea volum dintr-o serie (de trei cărți, cred), primul volum numindu-se „Léonie”. Trebuie să fac orice ca să citesc și acest volum, întrucât, uneori, am avut impresia că sunt deconectat de la demersul lucrurilor, nu reușeam să-mi dau seama cum au ajuns personajele în asemenea ipostaze și, ei bine, de ce se comportă așa cum se comportă. După ce voi fi citit și primul volum, cu siguranță voi reuși să fac mai ușor legăturile între cele două cărți. Deși volumul se cheamă „Amélie”, mi se pare că povestea se axează pe trăirile și viața lui Léonie Bahri, mama lui Amélie. 

Aceasta este nevoită să-și părăsească fiica aflată încă la o vârstă fragedă, însă motivele sunt oarecum ambigue: nu sunt sigur dacă este nevoită să facă acest lucru din cauza faptului că, dacă i-ar fi fost alături, ar fi pus-o în pericol (și, dacă da, ce pericol?), sau a plecat pur și simplu pentru a o putea întreține, lăsând-o în grija bunicilor ei. De asemenea, tatăl fetei Amélie a murit într-un accident pe când era pe mare, însă un anume personaj, Gilles de Courmont, susține că de fapt Amélie este fiica sa. Cred că de aici pornește dorința lui Léonie de a pleca departe de Amélie, pentru a nu fi pusă în ipostaza de a-i crea fetei un cadru impropriu dezvoltării caracterului său.

Astfel, Léonie, demonstrând o iubire supremă, o iubire maternă enormă, pleacă de lângă unica sa fiică și intră în lumea cabaretului, o lume parfumată, elegantă, plină de oameni bogați, pentru care cuvântul „lux” nu mai sună a moft. Surprinzător, aceasta cunoaște un succes răsunător numaidecât, prin prezența ei naturală, ușor timidă și comfortabilă. Cu toate acestea, personaje din trecut își fac apariția în viața femeii, iar, pentru a-și atinge scopurile propuse, aceasta este nevoită să-și înfrunte greutatea alegerilor făcute și să îndure suferințele provocate de către cei apropiați. În paralel cu această desfășurare, ne este prezentată dezvoltarea lui Amélie, care ajunge la vârsta la care simte nevoia unui umăr matern, a unei mângâieri. Spunându-i-se că, mama ei, a murit de fapt, aceasta începe să se îndoiască de acest lucru atunci când aude că, prin împrejurimi, o anumită cântăreață de cabaret îi seamănă deoptrivă și, și mai surprinzător, o cheamă „Léonie”, ca pe propria sa mamă - surprinzător, așa-i? 

Mie mi-a plăcut cartea - într-adevăr, nu m-a dat gata, nu m-a făcut să tresar la anumite pagini, dar a fost o lectură comfortabilă, lejer, înscrisă într-un tipar simplu, schematic, fără zeci de înflorituri, podoabe stilistice sau alte lucruri de genul. Un fir narativ simplu, ușor de urmărit, ușor de simțit și, aș spune, puțin anticipativ în unele situații. Autoarea reușește să-și sensibilizeze cititorii prin anumite personaje, iar replicile lor sunt, parcă, desprinse din gurile unor oameni adevărați, care parcă trăiesc în paginile cărții - Elizabeth Adler reușește să le creioneze într-o asemenea manieră, încât, la sfârșitul cărții, îți pare rău că te desparți de ele. Îmi place enorm de mult rafinamentul acestei cărți - de altfel, ăsta este unul din principalele motive pentru care-mi plac cărțile vechi și poveștile de dragoste clasice, englezești.

Am selectat câteva fragmente, pasaje, ca să vă dați seama de cum scrie această autoare:

„Monsieur se aplecă spre ea peste masa micuță, luîndu-i mîna în ale lui. Aceasta stătea mică, fără rezistență, între palmele lui, iar el închise ochii, ca ea să nu vadă emoția din ei - chiar și acum, trebuia să ascundă ceea ce simțea cu adevărat. Era exact așa cum fusese întotdeauna, îi ținea mâna într-a lui, îi putea mirosi parfumul, îi auzea respirația - îi simțea mîna tremurînd. O întoarse cu palma în sus și o sărută, mîngîindu-i cu degetul pielea de pe încheietura mîinii.”

„- Te iubesc, Xara O'Neil de Esteban, spuse el. Sîntem niște străini, pentru că ne-am întîlnit abia azi, dar ne-am căutat unul pe celălalt toată viața noastră. Te iubesc, ah, da, te iubesc!

Xara zîmbi, culcată acolo în semiîntuneric, cu un bărbat care o iubea. Viața era minunată. Uneori, aceasta avea nevoie doar de un impuls ca să înceapă să fie plină de lucruri minunate, ca de pildă, acest Edouard d'Aureville.”

„- Cum a putut să facă asta, Edouard? strigă ea, prăbușindu-se în brațele lui. Cum a putut să mă părăsească? Nu știa ce-o să însemne asta pentru mine? Alți oameni au mame care îi iubesc, care îi doresc... Ce anume era rău cu mine?”

 

„Personaje atrăgătoare, pline de viață. Acțiunea se desfășoară în locuri elegante, spălate cu whisky... Letură foarte plăcută și rafinată.” - Glamour

O va ierta, oare, Amélie pe mama sa? Va putea Léonie să recâștige inima fiicei sale, demonstrându-i cât de mult o iubește de fapt? O frumoasă poveste despre sacrificiul supreme al unei mame, despre iubiri interzise și eterne, despre trădări, bani, despre minciuni - într-un singur cuvânt, un frumos volum despre viață și despre întorsăturile ei alambicate. Le mulțumesc foarte mult celor de la Magazinul de Carte pentru acest volum, anticariatul online de unde puteți cumpăra numeroase cărți, din variate domenii, într-o stare perfectă. Vi-l recomand cu drag! Mult succes și spor la lecturi frumoase să aveți.

 

Editura Miron (1994)

Traducere de Any Florea

544 pagini (dar se citesc foarte rapid)