Nicio picătură de băut, de Mindy McGinnis - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Traducere: Ionel Ghiragosian 

    „- Să ții la oameni aduce și suferință, nu-i așa?”

Mindy McGinnis este bibliotecară în departamentul de cărți pentru tineri, trăiește în Ohio și își conservă sârguincios mâncare la borcan. Este absolventă magna cum laude a Otterbein University, fiind licențiată în literatura engleză și în religie. Mindy are un heleșteu în curtea din spatele casei, însă nu a împușcat niciodată pe nimeni. O puteți vizita online la www.mindymcginnis.com.

Regretul este doar pentru cei care nu au nimic de apărat, pentru aceia care nu au apă. Lynn cunoaște toate amenințările posibile asupra heleșteului ei: seceta, o iarnă lipsită de zăpadă, coioții și, mai ales, oamenii care sunt în căutarea apei de băut. Tânăra face tot ce îi stă în putință ca oricine se apropie de heleșteu să plece însetat sau să nu mai plece deloc. Încrezătoare în forțele proprii, Lynn nu are nevoie de lumea care se întinde dincolo de câmpuri și de pădure. Pentru ea, viața înseamnă doar lupta pentru supraviețuire și grija continuă de a avea lemne și apă. Odată cu șansa de a avea heleșteul ei, vine și necesitatea de a-l apăra cu mult curaj, ceea ce a învățat bine de la mama ei în toate orele pe care le-au petrecut cățărate pe acoperișul casei, cu puștile în mână. Însa fuioarele de fum ițite la orizont nu pot însemna decât un lucru: străini. Urmele misterioase din jurul heleșteului, amenințările din toiul nopții și gloanțele care răsună dovedesc că străinii nu se vor opri până nu obțin ceea ce își doresc. Cu un limbaj sugestiv și bogat, abundând de dramatism incredibil, de pericol și de romantism, romanul de debut al lui Mindy McGinnis descrie aventura unei fete într-o lume aridă, nu foarte diferită de a noastră.

„Cu ani în urmă, mama îi arătase fotografii ale morților însetați. Pielea le atârna pe oase ca tapetul coșcovit de pe pereții unui hol nefolosit de la etaj, oamenii împingându-și limbile umflate peste buzele crăpate și sângerânde. Ochii erau atât de adânciți în orbite, încât conturul craniilor era evident. 

- Așa vrei să mori? era întrebarea pe care i-o tot adresase mama în fiecare noapte, chiar și astăzi.

- Nu, răspundea întotdeauna Lynn.

Replica mamei devenise deja rugăciunea lor de seară.

- Atunci, va trebui să ucizi.”

Știam că are să-mi placă acest roman încă de dinainte de a-l citi. Numai cum am văzut coperta, de fapt - extrem de sugestivă pentru conținutul cărții. De fapt, cred că de multe ori am, așa, un feeling, o intuiție, ceva care-mi spune că „dacă e bună coperta, clar e bună și cartea” (și, de multe ori, am avut dreptate, deși am avut și rateuri - dar n-a fost cazul acum). Nicio picătură de băut mi-a provocat, cum îmi place să spun, „stări”, deoarece mi-au plăcut mult de tot anumite întâmplări, iar unele m-au lăsat rece și m-au enervat (ceea ce nu face ca romanul să nu fie unul bun, ci să fie unul în care n-aș fi vrut să se întâmple unele lucruri - deși, de-a lungul lecturii, am găsit justificarea acestor întâmplări, dovedindu-se a fi necesare pentru destinul protagonistei noastre, a eroinei Lynn). N-am să vă spun ce întâmplări, n-are sens să vă stric (ne)plăcerea de a le afla singuri.

Romanul e un fel de distopie (cred, fiindcă nu prea mă pricep la încadrarea cărților în această multitudine de genuri) - dar, presupun că e una. Într-o lume în care apa este un lucru sfânt (cum e și în lumea noastră, de altfel, dar nu ne dăm încă seama, întrucât curge la robinetul oricărei persoane dintre noi), oamenii fac orice pentru o „picătură de băut” - ucid, fură, calcă peste cadavre, fiind dominați doar de dorința de supraviețuire (una perfect justificabilă, ne stă scris în gene să facem orice pentru a ne asigura continuitatea speciei) - de-aici până la a ucide, nu este vorba decât de un singur glonte tras exact unde trebuie. Lynn, protagonista, deține alături de mama sa un heleșteu care-i asigură această supraviețuire; tot ce trebuie ele să facă este să-și asigure rezervele de hrană precum și sursa de căldură (lemnele din pădurea neprietenoasă, în care oricine ar putea pândi după „aurul lichid pe care ele îl dețin). Ce trebuie ele să facă? Să apere heleșteul, această comoară care le ține în viață și le oferă siguranța zilei de mâine, precum și speranța anului următor. Dar nu este ușor, deoarece apa nu este curată, ci, pentru a se feri de diferite boli, aceasta trebuie purificată înainte de a fi băută - într-o lume a cadavrelor descompuse sub razele soarelui, nu e lucru ușor să rămâi „sănătos”. Dincolo de acestea, dincolo de ceilalți care încearcă să facă rost de o picătură de apă, Lynn și mama ei știu că, pentru a-și asigura supraviețuirea, nu trebuie să împartă, nu pot face acest lucru. Nu-și pot face prieteni și nici nu se pot încrede în altcineva, decât în armele pe care le au (cum era, ce-i în mână, nu-i minciună, nu?).

„- Am văzut oameni murind.

- Nu i-ai văzut murind lent. Nu oameni care știu că sunt pe moarte și că-i așteaptă ce este mai rău, zise mama, continuând să lucreze, fără ca mâinile-i calme să fie tulburate de imaginile pe care le evoca. Nu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat să renunț. Nu după ce i-am văzut.”

Bun. Ideea e că, după cum v-am zis, la un moment dat se-ntâmplă ceva. Și altceva. Și altceva. Ei, de fapt, cartea este un cumul de se-tot-întâmplă-ceva, ceva care face ca acțiunea să devină, la un moment dat, extrem de alertă, neașteptată, dinamică, și asta mi-a plăcut la nebunie. Trebuie să recunosc că tot citeam și mă gândeam, vai, ce film fain ar ieși și din această carte. Chiar îmi imaginam situațiile, locurile, coioții urâți și periculoși, cadavrele uscate ale oamenilor, aveam o percepție fizică a personajelor și a dinamicii acțiunii. Nu știu dacă va fi ecranizată, dar eu chiar sper, fiindcă e o idee interesantă care ar putea fi pusă cu ingeniozitate pe ecrane. Atmosfera este una cu adevărat dramatică, sincer să fiu, deoarece - și-aici revin - se întâmplă anumite situații la care nu te-aștepți și care, ca cititor, te lasă puțin să te gândești; e posibil, oare, așa ceva? Se va ajunge, cândva, în viitor - poate nu în secolul acesta, nici în cel viitor - să ducem o luptă între noi, ca oameni, pentru rezervele de apă? Știm că pământul este acoperit de apă în proporție de aproximativ 70% - din care, cam 96% este apa sărată (care nu poate fi băută), iar restul o reprezintă apa dulce, cea pe care, zi de zi, o bem (nu știu cât de viabile sunt procentele, îs scrise din ce îmi amintesc eu că am citit cândva). Populația crește. Resursele scad. Există o proporționalitate directă între creșterea numărului de persoane și scăderea resurselor de care această planetă dispune. E și logic, de altfel! În fine, nu vreau să pic în această polemică - spun doar că, în cele din urmă, Nicio picătură de băut nu e departe de un (posibil) adevăr al viitorului acestei lumi. Dar să fim zen & pașnici și să zicem că, ei bine, nu se va întâmpla asta vreodată (disclaimer, că nici eu nu mă cred). 

Chiar mi-a plăcut cartea. I-am acordat totuși patru steluțe pentru că aș fi vrut mai mult, nu știu. Aș fi vrut să se mai întâmple ceva, acțiunea să meargă mai departe, să-mi mai aducă în față niște scene, niște personaje, niște situații. Aș fi vrut ca totul să ajungă, în cele din urmă, la un consens, să se conchidă situațiile într-un „și-au trăit fericiți având apă câtă au vrut și lemnele pentru foc nu mai erau o problemă și fiecare era mulțumit cu ceea ce avea, deci nu mai trebuiau să se războiască la cuțite, nu mai existau morți și lumea a redevenit firească, așa cum era înainte de criza apei”. Dar, na, romanul s-a terminat și eu am rămas cu un gust amar pe care mi l-am cumințit gândindu-mă că, na, mai există o carte scrisă de autoare. Dar nu există, deși mai are o carte scrisă care o are drept protagonistă tot pe Lynn (deși nu cred că are legătură cu Nicio picătură de băut).

„(...) Știu că nu ești obișnuit cu modul în care trăim aici. Ai învățat multe, dar următoarea lecție va fi grea. Trebuie să apărăm ce este al nostru; altfel, o să murim.”

Vă recomand maxim romanul dacă vreți să pătrundeți într-un univers în care moartea înseamnă ceva de-o clipă, în care dorința de supraviețuire domină gândurile și acțiunile fiecăruia, într-o lume în care nu știi în cine poți avea încredere și în cine nu. Și, totuși, într-o lume în care, în cele din urmă, umanitatea reprezintă salvarea, iar prieteniile se leagă nu doar pe principii de interese, ci din sinceritate și iubire - într-o astfel de lume, în cele din urmă, nimeni nu se salvează singur. Și totuși pare atât de greu să ai încredere în oricine altcineva în afară de tine însăți.

Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Nicio picătură de băut, scris de Mindy McGinnis, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!

Mâinile mici, de Andrés Barba - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 86

Anul apariției: 2012

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Andrés Barba s-a născut la Madrid, în 1975. Este licenţiat în literatură spaniolă şi filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani, în 1997, cu romanul El hueso que mas duele. Încă de la început criticii au remarcat tonul său autentic, stilul realist şi modul aparte de a înţelege relaţiile interumane. Sora Katiei (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela, foarte bine primit atât de public, cât şi de critici, fiind apreciat pentru subtilitatea cu care redă inocenţa personajului principal. Stilul autentic rămâne caracteristic şi următoarelor romane: La recta intencion (2002), Ahora tocad musica de baile (2004), Versiones de Teresa (2006) – distins cu Premiul Torrente Ballester –, Las manos pequenas (2008), care continuă tema lipsei de comunicare şi a singurătăţii obsesive a individului în societatea contemporană. În 2007 a scris împreună cu Javier Montes volumul La ceremonia del porno, distins cu cel de-al XXXV-lea Premiu Anagrama pentru Eseu.

„(...) S-a deschis ușa și în cadrul ei s-a ivit o fetiță brunetă, o formă drăguță, dar nu din cale-afară, cu brațele lăsate, cu pantofii diferiți de-ai noștri, decupându-se înaintea statuii Sfintei Ana: aproape la fel de neagră ca și ea, o formă care nu vorbea și nu zâmbea, cu o păpușă într-o mână și un băț în cealaltă. Acolo, atât de aproape, ca și noi, de înălțimea noastră. Ne-au spus: ea e Marina.”

Un micro-roman experimental, intens şi liric, Mâinile mici se bazează pe o poveste reală, petrecută într-un orfelinat din Rio de Janeiro în anii ‘70. Personajul principal, Marina, are şapte ani când îşi pierde părinţii într-un accident de maşină şi este trimisă la o casă de copii. Singura ei confidentă este păpuşa primită de la psiholog, care îi ascultă gândurile despre celelalte fetiţe din orfelinat şi despre întâmplările petrecute acolo. Asta până când păpuşa dispare.

„Nu știm cine a văzut-o prima. Nici măcar nu știm dacă într-adevăr am văzut-o: cicatricea Marinei. Trebuia să ne apărăm de cicatricea aia pe care Marina o lăsa la vedere. Brusc ne simțeam privite, ne vedeam printre lucruri, printre celelalte fetițe; o vedeam pe ea, îi vedeam spatele, mersul, ochii, fața ca o nelămurită senzație de frică.”

Nu e primul meu contact cu Andrés Barba - am mai citit de la el Sora Katiei, Buna intenție, care, iarăși, mi-au plăcut extraordinar de mult. Nu știu știu, găsesc în vocea romanistă, literară, a lui Andrés Barba ceva autentic, ceva visceral, pe deoparte înălțător și dureros, profund și liric, ca un simț exacerbat al psihologiei umane, ceva care mă emoționează și mă pune pe gânduri, îmi creează o stare de meditație, o stare pe care, sincer, nici eu nu mi-o pot explica. Are un talent aparte de a pune sub microscop psihologia umană, de a-i oferi conotații, de a încerca să găsească răspunsuri neștiind că, în cele din urmă, pune mai multe întrebări. Habar n-am, dar Andrés Barba chiar are un talent anume de care, eu unul, m-am îndrăgostit. Și, dat fiind că nu e singura carte de la el pe care am citit-o, pot spune, asumându-mi, că Mâinile mici, acest micro roman de aproximativ nouăzeci de pagini, este una dintre cele mai bune lecturi, semnate Barba, pe care le-am avut. Nici nu pot să vă reiterez și reliefez cât de mult am simțit această carte și cât de mult m-am atins.

„N-am cunoscut tristețea până n-am cunoscut comparația. Se vedea de acolo; ca o breșă, din cicatrice. 

În sine, este vorba despre Marina, o fetiță de doar șapte ani care îți pierde părinții într-un accident de mașină, apoi este trimisă la un orfelinat. Marina nu este prea sociabilă, întrucât se integrează greu (sau poate, de fapt, nici nu vrea s-o facă) - dar, de fapt, nu este important acest aspect. Ci faptul că celelalte fetițe din orfelinat manifestă o obsesie pentru Marina, pentru viața acesteia, pentru trecutul ei - totuși, ce trecut atât de interesant poate avea o fetiță de doar șapte anișori? Aici ajungem la ideea din care, de fapt, izvorăște o parte a dramatismului acestei cărți - pentru aceste fetițe, chiar și o micuță vizită la film reprezintă un vis aproape imposibil. Reprezintă ceva ideal. Crescute într-un astfel de mediu, sunt private de foarte multe întâmplări sociale, firești pentru altcineva. Și, apoi, faptul că Marina nu prea vorbește, ei, de ce nu prea vorbește ea? S-o crede mai bună decât ele, mai frumoasă, mai importantă? Tot aici, Andrés Barba conturează tema pe care am regăsit-o și în celelalte romane - evident, sub altă formă - și anume lipsa de comunicare, singurătatea obsesivă dusă până la încărnare, singularitatea individului într-o societate care se închide în jurul său precum un clește. M-atinge enorm de mult acest autor, îmi lasă un gust dulce & amar în același timp, asta de fiecare dată când îl citesc.

„Totul încremenise și chiar am împietrit cu toții; eu mi-am simțit mâinile, ochii și picioarele ca de piatră și totul în jur devenise de piatră, chiar și mașina era de piatră, și era un vrăjitor care ne împietrise pe toți.”

Văzută prin ochii Marinei, lumea pare un joc, un joc de păpuși, în care fiecare-și asumă rolul, rând pe rând. Și când o face, trebuie să o facă până la capăt. Pentru ea, a nu mânca reprezintă nu doar o revoltă a trupului, ci un strigăt, reprezintă un strigăt care se vrea auzit și totuși se vrea înăbușit, pentru că Marina nu este ca celelalte fete, adică Marina nu vrea să iasă în evidență. Și totuși o face, o face doar pentru simplu fapt că este Marina, și ea este diferită de celelalte fete, adică nu este ca ele, ea are un trecut, s-a întâmplat ceva tragic în viața ei, taică-su a murit pe loc, iar maică-sa la spital, cum își începe Andrés Barba cartea, Mâinile mici, marcându-l cu o frază, cu o „litanie de cuvinte” care are să-și păstreze ritmul, cadența pe întreg parcursul romanului. De ce totuși mâinile mici? Că așa era și Marina, mică, o fetiță de doar șapte anișori, cu niște mâini mici, o fetiță care stârnea curiozitate și ură și iubire și dispreț în jurul ei doar prin simpla sa existență. O fetiță fără părinți, singură, singură, doar cu o păpușă căreia i se destăinuia, în momentele de maximă singurătate. Iar când păpușa a dispărut, nimic n-a mai fost la fel, iar Marina a știut că viața este, într-adevăr, ceva adevărat și greu.

„Păpușa i-am furat-o într-o miercuri noaptea, fără ca ea să-și dea seama, și Marina s-a trezit panicată. Acum era vulnerabilă, ca și noi. Încerca acum să iubească, dar foamea ei era fără obiect. La un moment dat am crezut c-o să se plângă adultei, dar n-a făcut-o. De fapt nici nu știa cum s-o facă. (...) Ceva se înmuiase în Marina, parcă ar fi rămas fără vlagă. Acum o să ni se alăture, mă gândeam.”

Nici nu pot vorbi de stilul lui Andrés Barba. Este un stil liric, profund, extrem de frumos, conturând metafore care pică atât de bine în anumite contexte, reliefând, cu candoare, chiar și ceea ce ar părea să doară. Asta mi-a plăcut mult la scriitura sa, și pot spune că am să-l citesc pe Andrés Barba de fiecare dată când voi avea ocazia să pun mâna pe un alt roman de-al său. Pentru că din toate am avut ce învăța (da, chiar să învăț am avut ce), toate m-au mișcat și mi-au dat de gândit, toate m-au emoționat și, după ce am pus cărțile deoparte, odată terminate, mi-am zis, vai, ce talent au unii! Cât de bine conturează psihologia umană și cât de frumos înlătură „piele” ce adăpostesc adevărata natură umană - adică așa cum este omul, veridic, verosimil, în momentele sale de maximă sinceritate. Și pentru asta apreciez scriitura lui Andrés Barba. Și-l voi recomanda oricui!

„Cineva care descoperă ceva teribil în el însuși nu mai simte nici frică, nici milă, doar trufie.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Mâinile mici, de Andrés Barba, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Femeia din oglindă, de Rebecca James - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina-Mihaela Tripon (prin Lingua Connexion)

Rebecca James s-a născut în 1970, în Sydney, și scrie ficțiune pentru tineri. A lucrat ca ospătăriță, a predat limba engleză timp de douăzeci de ani în Indonezia și Japonia și a fost designer de bucătării. În prezent, trăiește în AUstralia cu partenerul și cei cinci copii ai săi. 

În Conacul Winterbourne din Cornwall există cu siguranță o mulțime de fantome și povești foarte triste, care au continuat de-a lungul generațiilor. Ajungând aici, în 1948, ca guvernantă a celor doi gemeni ai familiei de Grey, Edmund și Constance, Alice recunoaște că această casă este foarte tristă și plină de întrebări rămase fără răspuns. În 2018, Rachel primește o scrisoare care îi aduce vești despre moartea unei rude necunoscute, Constance de Grey. Rachel călătorește în Cornwall, hotărâtă să-și descopere trecutul. Cu fiecare nou-venit, se întâmplă ceva misterios în Winterbourne. Ceva sau cineva se ascunde în tablouri. Stă pe scări. Așteaptă într- oglindă, în spatele unei uși încuiate. De mai mult de două secole, Conacul Winterbourne domină, de pe vârful falezei, mediul rural englez din Cornwall. Învăluit în ceață și de vuietul vântului, edificiul impunător reprezintă un mister pentru oraș. Există acolo o singură stăpână adevărată. Ea nu va tolera nicio femeie care îndrăznește să-i treacă pragul. Cea care a încerca va găsi doar o reflecție a propriilor păcate și o răzbunare moștenită. 

Well, Femeia din oglindă m-a făcut, puțin, să nu mă mai uit în oglindă prea mult. Nu că, din vreun puseu de narcisism, aș fi făcut-o prea des. Mi-a dat, așa, un vibe destul de ciudățel, dar nu în așa măsură încât să fiu cuprins de panică și hazardat total. A fost o lectură care mi-a plăcut, și chiar mi-a plăcut, sincer, dar într-o măsură a reușit să mă lase rece și să nu mă atingă - cred că aș fi vrut, sincer, mai multe de la Rebecca James, deoarece romanul chiar are un punct foarte bun de plecare. Anumite situații, în schimb, cred că ar fi putut să fie speculate și folosite la întreaga lor capacitate și intensitate, dar, ei bine, nu-s eu în măsura s-o spun, deoarece nu cred că eu aș fi putut scrie mai bine. Dar o spun așa, din experiența mea de cititor (înrăit) care cumulează ani buni de lectură. După ce am terminat romanul, a cărui lectură a mers extrem de rapid, mi-am spus, zău, chiar ar ieși un film bun după această carte, dacă regizorul ar ști să-i folosească ideea într-un mod viabil - și, bineînțeles, poate cu câteva modificări. Însăși descrierea Conacului Winterbourne pare să predestineze locuitorii săi străini la un destin înfiorător și groaznic. 

„Este greu de imaginat o fațadă mai dramatică. Locul te duce imediat cu gândul la un lăcaș de cult - o catedrală pariziană, poate, prevăzută cu bolți înalte și turle delicate. Turnurile se înalță spre cer, iar crenelurile zidului dinspre răsărit, ca niște dinți tociți, mă duc cu gândul la un joc de șah. Garguiele care plonjează sunt prinse de gâturile lui multe, lungi și subțiri, și ies în afară de parcă s-ar pregăti să sară de pe clădire. (...) Copaci noduroși se zăresc ca niște fantome prin semiîntuneric. În stânga noastră, departe de mare, se întinde o pădure de brazi, sălbatică, întunecată și deasă și plină de mister, care te face să te simți pierdut, ca atunci când fiind copil ești departe de casă și se lasă întunericul.”

Romanul e împărțit în două planuri temporale, urmând destinul a două personaje: Alice, în 1948, care devine guvernanta celor doi de Grey, Edmund și Constance, și Rachel, care primește o moștenire neașteptată (dar, mai ales, ciudată), din partea lui Constance. Intriga se țese, primar și secundar, în jurul celor două femei - nu la puțin timp după ce Alice ajunge la conac, încep să se întâmple lucruri ciudate, alți angajați par să ascundă anumite lucruri față de ea, iar tatăl copiilor, văduv, pare să exercite o influența exacerbată, chiar diabolică și obsedantă, asupra lui Alice. De fapt, conacul în sine, în cele din urmă, parcă reprezintă un supra-personaj cu puteri inimaginabile, dar mai multe nu vreau să vă spun. În celălalt plan temporal, o avem pe Rachel, o fată adoptată care nu și-a cunoscut niciodată părinții adevărați, dar a cărei speranță se reaprinde în momentul în care primește această moștenire. Rachel merge în Cornwall neștiind nimic legat de acest loc, dar cu dorința de a afla cât mai multe despre rădăcinile sale autentice. Totuși, adevărul pe care îl va afla, un adevăr mistuit de umbre și de secretele trecutului, mai degrabă ar fi rămas ascuns. Într-o lectură întunecată, Rebecca James leagă destinele celor două eroine - Alice și Rachel - depășind barierele temporale și spațiale, încât totul devine un fel de joc în oglindă, într-o oglindă a timpului în care însăși trecutul pare să reflecte întunericul haotic, înfiorător a ceea ce, cândva, s-a întâmplat la Conacul Winterbourne. 

„- Dar, apoi, lucrurile s-au schimbat. Casa a pus stăpânire pe ea. (...) Casa era deja împotriva ei. Aștepta momentul potrivit. Ne-a lăsat să ne bucurăm de fericire, apoi ne-a privat de ea. (...) Înaintea mea, au fost părinții mei și părinții părinților mei și tot așa, până în momentul în care a fost construit Winterbourne. Toți au fost victimele tragediei, le-au fost luate viețile. (...) Acum privesc în jurul meu și văd cum conacul pune stăpânire pe noi toți, rând pe rând, bucățică cu bucățică, până când nu va mai rămâne nimic, absolut nimic...”

Cel mai mult la Femeia din oglindă mi-a plăcut atmosfera; de-a lungul lecturii, am simțit cum întunericul se întinde și se prelungește în orice cotlon al conacului, fiind pregătit, oricând, să aducă cu sine și mai multă groază, și mai multă răutate. În această atmosferă densă, se simte o prezență bizară a unei entități care pare că stăpânește destinul fiecărui personaj. Obsesia pe care Alice o prezintă pentru soțul văduv, căpitanul Jonathan de Grey, tatăl lui Constance și Edmund, atinge praguri patologice, întrucât ea însăși ajunge să se identifice cu fosta soție a lui Jonathan. Și totuși ce s-a întâmplat cu aceasta, de ce nimeni nu-i spune cum a murit și, mai ales, de ce? În ceața densă a trecutului, totul e posibil. Câinii care mușinează în întunericul conacului, piscuri de deal pe care se întrevăd siluete întunecate, copiii care, în cele din urmă, par să fie, ei înșiși, niște creații ale întunericului - toate acestea aduc romanului lui Rebecca James o tentă gotică, înfiorătoare. Și nu au fost puține situațiile în care mi-am spus că, nu, nu voi citi această carte atunci când se va fi întunecat afară. 

„ -Ei nu i-a plăcut, Alice. Nu i-a plăcut ce a făcut el - și n-a fost plăcut, chiar n-a fost. Niciunul din noi n-am vrut. Ni s-a spus s-o facem. Ni s-a spus să rostim acele cuvinte. Apoi, ea s-a dus și s-a sinucis, aruncându-se de pe stâncile acelea. Tata a găsit-o, iar noi n-am suflat o vorbă, pentru că n-am vrut să intrăm în bucluc.”

Totuși, după cum am spus, aș fi vrut mai mult. Nu știu, de-a lungul lecturii parcă am simțit că lipsește ceva, întrucât ideea pare că ar fi putut să fie exploatată mai bine. Aș fi vrut, de altfel, parcă un alt sfârșit, ceva care să ofere o continuitate vieților personajelor, o continuitate trecutului înfiorător de la Conacul Winterbourne. Dar, în cele din urmă, totul poate a fost trasat exact cum trebuie, iar blestemul a fost ridicat, împlinit sau cum s-o zice. Iar liniștea va domina asupra ținutului cândva întunecat, în care totul este posibil. Rebecca James a scris a controlat extrem de bine narațiunea, făcând din Femeia din oglindă o lectură ușor de urmărit, imediat plăcută. Deși nu sunt tocmai un fan al genului, în cele din urmă mă declar mulțumit de lectură și sper, chiar sper, că poate, cândva, se va face un film după acest roman. După cum am spus, cu câteva mici retușări, ar ieși ceva grozav. 

„Laura a pus stăpânire pe mine. Sunt la fel de îndrăgostite de această femeie decedată ca de soțul ei viu. Ea este tot ce nu sunt eu. Chiar și din mormânt, are tot ce poftesc eu. Când stau în fața oglinzii ei, simt cum mă transform. (...) Pot fi ca Laura.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Femeia din oglindă, de Rebecca James, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 52%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi frumoasă!

Dâre de timpi, de Angela Fanea-Macarie - Recenzie

Editura: Vatra Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 88

Anul apariției: 2018

„Poezia este muzica sufletului meu.” (Angela Fanea-Macarie)

Dar cât de dooor mi-a fost să citesc poezie. Recunosc, de-a lungul experienței mele literare, am citit multă poezie, drept care am și câțiva autori preferați, printre care Rupi Kaur, Ioana Nicolaie, Nora Iuga, Angela Marinescu, și-aceștia sunt primii care-mi vin în minte, dar mai sunt câțiva. Ei, bine, mi-am dat seama că poezia este ceva ce place sufletului meu, și nu numai - mi-am dat seama că este greu, dar foarte greu, să scrii poezie. Poezie care să te-atingă, care să te miște, care să-ți transmită, să te facă să simți și să trăiești și să zâmbești și să te bucuri - să ai un mix, cum să zic, de sentimente & emoții. Fără să fiu impresionist, am să spun că în volumul doamnei Angela Fanea-Macarie, căreia îi mulțumesc din suflet că mi l-a trimis, semnat, cu autograf, am regăsit o poezie frumoasă, caldă, o poezie care mi-a atins sufletul și m-a făcut, și-mi asum când o spun, de o lirică eminesciană care-mi lipsea - cu toții am crescut cu Eminescu, nu-i așa? Cu poeziile sale dulci, metaforice, cu rimă (da, că, în cele din urmă, poezia aceea veche are rimă, e inclusă într-o oarecare rigoare stilistică, într-un anume tipar), cu poeziile sale sensibile, care ne-au îndulcit copilăria.

În Dâre de timpi am regăsit toate acestea. Dovadă fiind talentul doamnei Angela, care nu se înscrie doar în lirism, ci și într-o efervescență a stilului, a imaginilor acelea plastice (într-o scriitură, de altfel, expeditivă, plastică, frumos conturată) care te-ating și-ți dau, așa, ceva din sufletul lor. Autoarea, deși nu-s eu critic viabil și acreditat, își oferă sufletul pe tavă, în timpi măsurați în emoții, cu un talent care m-a făcut să zâmbesc și să mă bucur că, într-adevăr, poezia trăiește printre timpi - și, de fapt, nu daor că trăiește, dar poezia reprezintă un mijloc de comunicare, de transcedere, reprezintă o posibiliate de salvare a ființei, ca un save-as a identității scriitoricești. Nu știu, chiar nu știu ce să spun despre carte, deoarece chiar mi-a plăcut. Mi-a plăcut, de asemenea, nu doar pentru stil, ci că mi-a adus aminte de anumite timpuri, de anumite (alte) lecturi lirice pe care le-am avut. A fost o carte care m-a bucurat și care mi-a (re)amintit că, într-adevăr, avem în noi exact ce ne trebuie pentru a ne împlini visurile & visele & idealurile, că trebuie să fim constanți și, cu pași mici și siguri, să mergem în direcția desăvârșirii.

Chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc acestă carte - i-aș fi oferit o recenzie mai lungă, dar, după cum probabil vă dați seama, e greu să recenzezi o carte de poezie, întrucât nu se înscrie într-o tagmă romanistă, ceea ce nu presupun existența naume a vreunei acțiuni, a personajelor, a unei intrigi și așa mai departe - nu mă pot lega decât de sentimentele transmise, de emoțiile care m-au încercat; și aici, la o adică, tot mi-ar fi greu să sumez identitatea mea lirică, să zic așa, deoarece e greu, mai ales atunci când cititorii n-au citit, poate, cartea. Dar am încercat s-o fac pe cât de bine am putut, deoarece, repetându-mă (și manifestându-mă într-o manieră impresionistă), volumul doameni Angela Fanea-Macarie, Dâre de timpi, a lăsat o urmă caldă, suavă și subtilă, emoționantă asupra mea. Am simțit nevoia să citesc o carte de poezii și, uitați, aceasta a căzut exact în momentul potrivit. Pentru că m-a ridicat, înălțător, și mi-a adus aminte, de fapt, cât de mult am iubit, cândva, poezia. Și cât de mult încă o iubesc.

Mulțumesc enorm doamnei Angela Fanea-Macarie pentru exemplarul de față. Vă felicit enorm pentru ceea ce ați reușit și pentru toată activitatea dumneavoastră în promovarea culturii românești, precum și pentru frumoasa și vasta activitate literară pe care, de-a lungul timpului, ați arătat-o. Mult spor în următoarele creații și inspirație nemăsurată - ați câștigat un cititor fidel și devotat. Dragi cititori, să aveți spor la lecturi cât mai frumoase și tot ce e mai frumos!

Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle , de Stuart Turton - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina-Mihaela Tripon (prin Lingua Connexion)

Stuart Turton este un jurnalist de călătorii, liber-profesionist, care a lucrat anterior în Shanghai și Dubai. A absolvit filosofia la Universitatea din Liverpool. Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle (traducere de către Cristina-Mihaela Tripon, 2018, Editura RAO) e romanul său de debut. Este câștigătorul Premiului The Costa First Novel Award, al Premiului Bringhton and Hove, pentru povestiri scurte, și a fost ales pentru competiția Openind Lines, organizată de BBC Radio 4. Trăiește în vestul Londrei împreună cu soția lui.

„Sunt ca un om din purgatoriu, orb în fața păcatelor care m-au izgonit aici.”

Conacul Blackheath, o clădire somptuoasă, dar la limita paraginii, este locul în care are loc un bal mascat. Invitaţii sunt membrii de vază ai s cietăţii (ofiţeri, bancheri, medici etc.), care se strâng pentru a rememora un eveniment tragic – moartea tânărului Thomas Hardcastle, fiul lordului Peter şi al lui lady Helena Hardcastle. O moarte tragică întrerupe petrecerea, însă nu îi pune capăt. Este vorba despre tânăra Evelyn Hardcastle. De fapt, aceasta nu va muri o singură dată. Atât timp cât Aiden Bishop, personajul principal, nu rezolvă misterul morţii sale, scena decesului se va repeta neîncetat, seară de seară.

„De când m-am mai dezmeticit, am încercat să nu mă gândesc la situața mea. Faptul că mi-am pierdut memoria s-a dovedit a fi mai degrabă frustrant decât tragic (...). M-am pricopsit cu o Biblie adnotată și un cufăr încuiat.”

Am să-ncep această recenzie prin a spune că romanul de față, având în vedere tipologia și încadrarea într-un gen anume, cred că este unul dintre cele mai bune citite vreodată, nu doar anul acesta. Apoi, mi-e tare greu că Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle reprezintă romanul de debut al acestui autor. De ce? Pentru că este, din punctul meu de vedere, extrem de bine scris, extrem de frumos închegat, să zic așa, dat fiind faptul că e de o complexitate anume, atât în ceea ce privește numărul (destul de) mare de personaje, cât și, în sine, acțiunea, desfășurarea ei, numeroasele intrigi care se țes în jurul Conacului Blackheath, numeroasele situașii în care se (re)găsesc (spun regăsesc pentru că, într-adevăr, chiar se regăsesc la un moment dat) personajele. Nu știu, sincer, cum am citit această carte, deoarece pur și simplu o citeam și nu mă puteam opri, atât de interesat eram de ce are să mai urmeze, ce are să se mai întâmple și cum, în cele din urmă, se va fi terminat totul. Și, credeți-mă, a fost totul la o amplitudine și o intensitate colosale. Și îmi amintesc, chiar și-acum, deși am terminat cartea cred că luna trecută, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult am trăit alături de această carte, în fascinanta încăpere Blackheath, într-o atmosferă întunecată, chiar și puțin fantasy, aș putea spune, perindându-mi încrederea de la un personaj la celălalt și, de altfel, trăind povestea (aproape) fiecărui personaj.

„Aprind chibritul cu mâna tremurândă și îl apropii de lampă. Flacăra prinde viață în spatele sticlei, alungând umbrele mai adânc în colțuri și luminându-l pe vizitatorul meu. Este bărbatul deghizat în doctor al ciumei pe care l-am întâlnit mai devreme, iar lumina scoate la iveală detaliile pe care nu le observasem în semiîntunericul din camera de studiu. Paltonul pe care îl poartă este scămoșat și zdrențuit pe margini, iar jobenul și masca din porțelan cu cioc îi acoperă toată fața, în afară de ochi. Își sprijină mâinile protejate de mănuși de un baston negru, care are pe lateral o inscripție în argintiu strălucitoare, deși literele sunt prea mici ca să le pot citi.”

Ideea romanului constă în faptul că, pe scurt, personajul principal, Aiden Bishop, se trezește, timp de opt zile, în câte un corp, toate acestea pentru a rezolva misteurl morții lui Evelyn Hardcastle. În cele din urmă, se pare că, trăind în fiecare corp, acesta nu numai că are acces la trăirile și amintirile fiecărui personaj, dar și la relațiile pe care, de-a lungul timpului, acesta le-a legat. Relații ce implică secrete, minciuni, drame, relații ce implică conflicte și anumite interese. Astfel, în încercarea de a desluși misterul, Aiden Bishop ajunge să se pună, pe sine însuși, în situații din ce în ce mai neașteptate. Și, de fapt, nu asta ar conta, pe cât faptul că, de altfel, ceea ce primează este încercarea de a afla de ce a murit Evelyn Hardcastle. Deoarece, pentru a scăpa din acest cerc vicios, din această „bulă temporală”, eroul nostru trebuie să ofere, până în ziua a opta, Doctorului Ciumei, răspunsul acestui mister. Probabil vă închipuiți că nu are să fie ușor, nicidecum; aventurile prin care trece, lucrurile pe care le află, totul, dar totul reprezintă puncte de cotitură în rezolvarea misterului care a pus stăpânire pe conacul Blackheath. 

„- Ai fost doctor, mă corectează el. Apoi majordom, azi ști crai, iar mâine vei fi bancher. Niciunul dintre ei nu are chipul tău adevărat sau personalitatea ta reală. Ai rămas fără ele în momentul în care ai venit la Blackheath și le vei primi înapoi doar atunci când vei pleca.”

Mi-a plăcut incredibil de mult această alternanță între personaje - nu numai că mi-a oferit o perspectivă anume asupra întregii situații, nu numai că m-a făcut să am acces și la celelalte personaje, dar m-a ținut în priză, să zic așa, la curent continuu de mare intensitate. Pentru mine, unul, mi se pare de un talent formidabil să poți jongla așa cu diferite caractere, în strategia stilistică abordată. Să știi cum să țeși intriga, de fapt, să știi în ce direcție vei duce întreaga acțiune, folosindu-te de atâtea planuri (temporale și spațiale), trecând, fracționar, de la un personaj la altul, dar păstrând urma eroului principal - Aiden Bishop. Nu știu, m-a fascinat acest aspect și asta a făcut ca lectura să fie potențată la maximum, oferindu-mi o plăcere imensă. Și, dincolo de toate acestea, mai există și planul psihologic al romanului: în cele din urmă, toți cei prinși în această „bulă temporală” sunt oameni care nu au un trecut curat, care au făcut ceva greșit și groaznic, ceea ce i-a adus în aceste circumstanțe. Putem presupune, așa, câtuși de puțin, valoarea „purificatoare” a romanului, iar Conacul Blackheath devine un fel de purgatoriu, în care moneda de schimb pentru iertarea păcatelor o reprezintă răspunsul misterului morții lui Evelyn Hardcastle. Întrucât Aiden Bishop nu este singurul antrenat în căutarea răspunsului, vă dați seama că, de la capul locului, are deja câțiva dușamani care vor încerca să afle, înaintea lui, motivele.

„- Doctorul ciumei ți-a cerut să rezolvi o crimă, însă nu a pomenit cine este victima. Este Evelyn Hardcastle, ea va muri la petrecerea din seara aceasta, zice el, lăsând scrumul să cadă în scrumieră. (...) Am trăit ziua asta de opt ori, iar ea a murit în fiecare seară, indiferent de acțiunile mele, îmi explică el, trăgându-și degetul de-a lungul marginii mesei. Indiferent ce s-a întâmplat ieri, se va întâmpla mâine și poimâine.  Îți făgăduiesc că oricum vei încerca să intervii, ai încercat deja și ai eșuat.”

Atmosfera mi-a plăcut la nebunie. Nu știi în cine să ai încredere, prietenii se dovedesc a fi inamici, dușmani, mânați de propriile interese, iar cei în care nu ți-ai fi pus vreodată încrederea, se dovedesc a fi acolo atunci când te-aștepți mai puțin. Totul se-ntâmplă în atmosfera plină de angoasă, întunecată, pe care Stuart Turton o creionează cu un talent romanist remarcabil - la orice colț al conacului, te-aștepți să se întâmple ceva înfiorător, întunericul însuși să capete materialitate și se se transforme într-un personaj grotesc. Întorsăturile de situație mi-au plăcut la nebunie; această idee de „salt temporal” (nici nu știu cum să-i spun) atrage cu sine numeroase inadecvări raționale, numeroase indicii lăsate, poate, de acei prieteni care vor să te-ajute să rezolvi misterul. Am încercat, deseori, să-ncerc să fac corelații (o mănușă lăsată undeva, un pistol, o cutie de medicamente) între diferitele situații și personajele care apăreau, undeva, în cele mai neașteptate momente. Îmi tot ziceam, gata, el e de vină, ba nu, el e, și tot așa. Bineînțeles, deznodământul, aflarea motivului și a criminalului a dat cu mine de tot pereții, ca un grandios și colorat spectacol de artificii. Nu m-aș fi așteptat, vreodată, la așa ceva. Și, credeți-mă, mie unul mi s-a părut unul dintre punctele forte ale romanului Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle. Aproape aș zice că n-ai cum să fii atât de nebun încăt să construiești un roman de aproape cinci sute de pagini în jurul acestei idei. Sincer!

„(...) Lemnul scârție, pardoseala trosnește, dedând sub propria greutate ca și când casa de oaspeți ar fi un om bătrân care încearcă să se ridice de pe scaun. Aud în mod repetat zgomot de pași care se apropie, iar când deschid ușa descopăr că am fost păcălit de un oblon desprins ce se leagănă sau de o ramură de copac care bate în geam.”

Nu știu ce aș mai putea spune, este clar că mi-a plăcut enorm de mult. L-am citit rapid, am fost atras de personaje, de această aventură nebună, de ideea în sine a romanului. Am fost curios de-a lungul întregii lecturi să aflu motivul, să aflu cine e în spatele acestei nebunii. După cum v-am spus, răspunsul în sine m-a făcut, de fapt, pe mine să înnebunesc. Oricum, chiar e un roman bun; unul dintre cele mai bune citite vreodată, deoarece chiar a făcut apel la numeroase emoții, stări, și m-a purtat într-o lume pe care nu știu dacă am mai regăsit-o și în alt roman: într-un univers întunecat, al umbrelor, în care „încrederea” și „bunătatea” s-au țesut în pânza groasă a morții care reprezintă o realitate imediată. Și, parafrazând, dacă ăsta nu a fost iadul, atunci chiar sper că diavolul și-a luat notițe. 

„Doctorul ciumei a susținut că Blackheath era menit să ne reabiliteze, însă gratiile nu pot îmbuna oamenii, iar mizeria nu poate decât să distrugă și ultima fărâmă de bunătate rămasă. Locul acesta spulberă speranța oamenilor, iar fără speranță, ce folos mai au iubirea, compasiunea sau bunătatea? Indiferent care ar fi intenția din spatele ridicării lui, Blackheath vorbește monstrului din noi, iar eu nu am de gând să îl mai răsfăț pe al meu. A avut mână liberă prea mult timp.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, de Stuart Turton, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 52%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi frumoasă!