Un râu lung și luminos, de Liz Moore - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 576

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere: Carmen Ion

„(...) Lumea a devenit un loc ciudat.”

Liz Moore este autoarea apreciatelor romane The Words of Every Song, Heft și The Unseen World. După publicarea primei sale cărți, Liz a obținut un masterat în ficțiune de la Hunter College. Locuiește în Philadelphia, predă scriere creativă la Temple University și este laureată a Medici Book Club Prize, Philadelphia’s Athenaeum Literary Award și Rome Prize in Literature.

„Sunt agitată toată dimineața. Creierul îmi transmite încontinuu semnale către corp: Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă.”

Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependentă de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legătură dintre familie și destin.

„În subconștient, mă aștept din clipă în clipă ca de la dispecerat să vină vestea găsirii unui alt cadavru. Și mă aștept pe jumătate să fie al lui Kacey. În fapt, mi-e greu să nu mi-o imaginez pe Kacey moartă atunci când mă gândesc la ea, doar am văzut-o moartă de atâtea ori mai mult decât vie.”

Impresiona(n)t? Nu, nu prea. Emoționat? Într-o măsură nu prea apreciabilă. Plictisit? În cea mai mare a timpului? De ce? Deoarece, pentru Dumnezeu, cât de multe așteptări aveam de la această carte care are o copertă pur și simplu sublim de frumoasă! Of, chiar stăteam și mă gândeam, după ce am terminat-o, de ce a trebuit să am așteptări atât de mari care, în cele din urmă, să nu fie atinse sau depășite și care să mă facă să dau doar trei steluțe acestei cărți?! Până și titlul îmi place mult de tot, iar de copertă nici nu mai zic - are ceva ce mă atrage și mă face să vreau să citesc, numaidecât, cartea. Totuși, am fost dezamăgit într-o mare măsură, deoarece mi s-a părut greoaie, nu prea convingătoare, și mi s-a părut că povestea putea foarte ușor să fie îmbinată în maximum trei sute și ceva de pagini, nicidecum aproape șase sute: multe lucruri mi s-au părut de umplutură, deloc relevante pentru desfășurarea acțiunii și, în cele din urmă, deznodământul tuturor situațiilor. În fine - o carte care poate avea potențial sau care, dimpotrivă, la potențialul presupus, doar atât a avut de oferit.

„Ajunge! îmi jur. Ajunge! Trebuie să termin cu toate astea! Kacey are viața ei, e treaba ei ce face cu ea. Nu a mea.”

Într-adevăr, nu este un mistery care să te țină la modul „văleu-văleu”, adică să fii surescitat de toate întorsăturile de situație care au loc, deloc previzible și greu de imaginat, chestii de genul ăsta. E mai mult un fel de roman polițist, niște investigații pe-acolo, probe, bănueili, tam-nisam, puțin pericol, niște cadavre, iarăși bănuieli, niște înregistrări video și așa mai departe. Totuși, ce mi-a plăcut într-o măsură a fost faptul că este, într-o măsură, o carte destul de profundă, care vorbește de legăturile dintre oameni, oameni care și-au pierdut căile dar care, cândva, au fost legați nu doar prin sânge, ci prin amintiri și intimitatea căminului în care au crescut - evident, vorbesc despre Mickey și Kacey, cele două surori ale căror drumuri s-au despărțit, iar una dintre ele a ales acea cărare în care moartea, prin supradoză, poate surveni oricând. Drogurile, narcoticele, un subiect tabu pe care, în cartea sa, Un râu lung și luminos, Liz Moore se decide, cu curaj, să-l abordeze. Mi-a plăcut această perspectivă, această idee - dar execuția m-a lăsat puțin cam rece. Nu zic că-i o carte oribilă, c-aș minți, dar e o carte care n-a reușit să mă convingă așa cum aș fi vrut. Care parcă ar fi putut promite mai puține și oferi mai multe!

„(...) Îmi era mai teamă de adevăr decât de minciună. Adevărul putea să schimbe situația în care mă aflam. Minciuna era statică. Minciunea însemna pace. Îmi convenea să trăiesc în minciună.”

Totuși, i-am dat trei steluțe, ceea ce nu-i puțin. Cred că, iarăși, atmosfera cărți mi-a plăcut destul de mult, sincer să fiu. M-am simțit prins acolo, în Philadelphia, alături ce polițiști, alături de investigații, încercând să caut piste și dovezi, încercând să fac bănuieli și să trag concluzii (evident, ca întotdeauna, departe de a fi adevărate). Cărțile de genul strânesc în mine un spirit detectivist, să spun așa - un spirit care totuși ar fi fost mult mai înflăcărat acum câțiva ani, când obișnuiam să citesc cărți polițiste mult mai des, cu mai multă pasiune. Acum, sincer, rar dacă mai abordez acest gen (la modul exclusivist, că citesc și thrillere care au și o parte de roman polițist în compoziția lor), și-atunci când o fac vreau să fie ceva care să mă dea pe spate, să mă șocheze, să-mi stârnescă stări de tot felul. Și să mă poarte de-a lungul lecturii ca într-un roller-coaster de „întorsături de situații și chestii total neașteptate”. Nu, n-am avut parte de-așa ceva, și n-aș fi vrut să fie acea carte care să nu-mi ofere ceea ce vreau; chiar aveam așteptări mari, mari de la romanul lui Liz Moore. Plus că încă am rămas cu niște lacune privitor la anumite aspecte, dar, sincer, nici nu mă interesează ce și cum, având în vedere că, în cele din urmă, n-a fost cartea care să mă dea pe spate.

„Pentru prima oară în viața mea, spun adevărul, tot adevărul. Iar după aceea, cei doi se retrag.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece cred că am atins toate punctele despre care am vrut să vorbesc. Dacă ați citit cartea, sunt curios ce părere aveți despre ea. Mai știu persoane care au citit-o și care, de altfel, într-o măsură îmi împărtășesc aceeași părere dar, pe de altă parte, chiar apreciază romanul lui Moore. Cred că asta-i și partea faină, de fapt, faptul că suntem cititori diferiți și că, evident, apreciem cărțile într-un mod diferit; literatura e subiectivă, deci conflictele de interese, din acest punct de vedere, nu trebuie să existe. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Un râu lung și luminos, de Liz Moore, pe care o găsiți AICI. Să aveți lecturi cu spor și doar pe placul vostru!

Alias Grace, de Margaret Atwood - Recenzie

Editura: Corint

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 672

Traducere: Nicoleta și Florin Irimia

„Dac-ar fi să fim judecați pentru toate gândurile noastre, atunci cu toții am sfârși în ștreang.”

Margaret Atwood (născută în 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie şi eseuri critice, traduse în zeci de limbi. A scris romane (Alias Grace, Povestea cameristei, Ochi-de-pisică, Oryx şi Crake, Asasinul orb, Femeia comestibilă etc.), volume de proză scurtă (Dancing Girls and Other Stories etc.) şi de poezii (The Circle Game, Interlunar, Morning in the Burned House, Eating Fire: Selected Poetry etc.), precum şi literatură pentru copii. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără Booker Prize, The Governor General’s Award, Giller Prize, Premio Letterario Internazionale Mondello, Toronto Book Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Príncipe de Asturias de las Letras. Este membră a Societăţii Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar şi titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Franţei. În prezent locuieşte la Toronto.

„Haimanalele și ticăloșii se găsesc pe toate drumurile, doar că folosesc un alt fel de limbă ca să-și scuze faptele.”

Inspirat de un fapt real – dublul asasinat, de o violență fără seamăn, care a cutremurat Canada anului 1843 –, romanul scris de Atwood investighează destinul uneia dintre cele mai enigmatice și faimoase femei din secolul al XIX-lea. Acuzată de o crimă abominabilă, comisă la numai șaisprezece ani, Grace Marks este absolvită de pedeapsa capitală și condamnată la închisoare pe viață. Dar este, de fapt, Grace vinovată sau nevinovată? Amnezică sau doar vicleană? A fost Grace diavolul în haine femeiești, o adevărată ucigașă sau, dimpotrivă, doar victima neajutorată a unui complice violent?

„Era o ființă timidă, ezitantă, slabă și fragilă, ceea ce mă enerva. Aș fi vrut să fie mai puternică, ca să nu fie nevoie să fiu eu pentru ea.”

Acesta a fost primul meu contact cu literatura „atwoodiană”, primul meu contact cu autoarea canadiană, una dintre cele mai apreciate voci literare ale acestui secol. Și, sincer, am auzit de ea extrem de des și extrem de mult, și nu cred că este cititor care să nu fi auzit, vreodată, de Margaret Atwood. Poate din prisma ecranizărilor cărților ei - Povestea slujitoarei, spre exemplu -, sau ca figură reprezentativă a literaturii feministe. Eu am vreo trei cărți scrise de ea în bibliotecă, și mulți ani, chiar mulți, m-am ferit din a o citi. Habar nu am de ce, pentru că mereu am fost intrigat de această autoare. Până la urmă, mi-am făcut curaj și m-am hotărât să citesc Alias Grace, asta nu ca să văd serialul (care mi-era recomandat de toată lumea; și pe care, de altfel, l-am și văzut), ci ca în sfârșit să mă pot pronunța în ceea ce privește subiectul „Margaret Atwood”. Ei, bine, deși am citit această carte, pot spune deja de pe-acum că, într-adevăr, Atwood o mare scriitoare. Pentru mine, cartea aceasta a fost una completă, pur și simplu, o carte desăvârșită, complexă, care a avut efectiv de toate: o intrigă genială, personaje memorabile, schimbări de situație neașteptate, profunzime și emoție, un discurs narativ impecabil, un simbolism aparte, puțin ezoterism, o psihologie anume, ceva dark care s-a făcut simțit în anumite puncte cheie ale acțiunii și un sfârșit cu totul și cu totul neașteptat. Deci, repetându-mă, o carte efectiv perfectă!

„Bărbații ca el nu sunt nevoiți să curețe în urma lor. În schimb, noi trebuie să curățăm nu numai în urma noastră, ci și dintr-a lor.”

Mi-a spus foarte multă lume că Atwood a scris cărți mult mai bune. Ei, bine, am stat și m-am întrebat, ce-ar putea fi mai bun decât atât? Cum poate ceva prin excelența unei asemenea scriituri să fie și mai bun? Habar n-am. Poate-s ușor de impresionat, nu știu, dar mie mi s-a părut că această carte a fost excelentă, una dintre cele mai bune citite vreodată. Pur și simplu citeam și nu mă puteam desprinde din atmosfera cărții, pentru că Atwood își țesea pânzele narative nu doar în jurul personajelor sale, ci și-n jurul meu, cititorul din afara cărții: am simțit că-ncep să fiu martor la tot ceea ce povestește Grace, mă simțeam fizic lângă ea - da, poate sună bizar, dar are Atwood un stil narativ atât de convingător -, simțeam că iau parte la toate ședințele de psihanaliză a doctorului Jordan. Sincer, mi s-a părut un roman de o anvergură fantastică și de o complexitate colosală. Și, Doamne, modul în care scrie Atwood este incredibil - o scriitură puternică, profundă, feministă, dură și totuși rafinată și elegantă; are ceva aparte pe care nu-l pot numi, ca cititor, dar pe care, tot ca cititor, îl pot simți. Deși este o carte de o întindere destul de mare - aproximativ șapte sute de pagini - credeți-mă că nici nu știu cum am trecut prin ele. Știu doar că citeam, citeam și nu mă mai puteam opri, voiam mai mult și mai mult. Iar atunci când am ajuns la final, atunci când am citit ultima pagină, mi-am zis, ok, și-acum eu ce fac? Ce să cred? Repet, sfârșitul mi s-a părut exact ce trebuie, deoarece a încheiat povestea într-un stil care lasă locul interpretărilor, ceea ce sporește și mai mult interesul cititorului.

„Era o femeie frumoasă. Mărul frumos înăuntru-i viermănos. Nimeni nu a putut ghici vreodată ce-i cocea mintea în spatele chipului ei calm.”

Faptul că a fost inspirat din fapte reale m-a intrigat și mai mult, sincer să viu. Mi se pare extrem de interesant să-ți croiești opera în jurul unui anumit adevăr istoric, social; mi se pare de asemenea că necesită o atenție destul de mare la detalii și că presupune un anumit angajament față de situația abordată - evident, o integrezi într-o formă fictivă, în conformitate cu stilul tău scriitoricesc și literar, dar cred că trebuie și să păstrezi rigorile impuse de „adevărul adevărat”. Și să construiești o poveste cu-atâta măiestrie, să fii un păpușar talentat în spatele scenei, care-și poartă personajele (cândva, poate, oameni adevărați) într-o asemenea poveste, o poveste dark, complicată, încâlcită, în care habar n-ai ce să crezi și ce nu - ei, bine, mi se pare că asta este într-adevăr un simptom al talentului înnăscut. Cartea asta mi-a deschis o poftă extraordinară de a mai citi Atwood; așa cum v-am zis, mai am acasă câteva cărți scrise de ea, dar încă așteaptă - trebuie, înainte de toate, să simt chemarea aceea de care deseori vorbesc: poate unele cărți nu trebuie citite decât la momentul potrivit, decât atunci când, în sfârșit, le-a venit momentul (și sunt sigur că știți la ce mă refer). Alias Grace chiar a căzut la momentul potrivit, și mi-a plăcut la nebunie; chiar dacă nu știu în ce gen s-o încadrez (o fi thriller, o fi dramă, o fi crimă, habar n-am), eu totuși consider că este o carte desăvârșită, care are de toate și, astfel, reușește să scape dintr-o încadrare riguroasă într-un anumit gen. Chiar este o carte care, mie unul, mi-a oferit de toate: tot ce simt c-ar trebui să-mi ofere o carte pentru a o considera într-adevăr genială și memorabilă. Personaje puternice, o acțiune complexă, o intrigă în jurul căreia s-a construit o poveste genială, întorsături de situație, pasaje și fragmente profunde și puternice, emoționante, introspecție, feminism, eleganță și rafinament, și o analiză psihologică convingătoare.

„Singurătatea, la femei, e precum foamea unui câine.”

Chiar mi-a plăcut, deci, fără frică, v-o recomand cu mare drag. După cum am spus, nu se încadrează într-un anumit gen, mi se pare a fi o carte, cum să zic, multilaterală. La fel de bine cum ar putea fi thriller, poate fi și o carte psihologică genială, dar și o dramă impactantă. Vă recomand cu mare drag și serialul, pentru că l-am văzut și urmărește întocmai acțiunea romanului - chiar m-am bucurat că o carte atât de bună a fost valorificată într-un serial la fel de bun (sau, în fine, mini-serie, ce-o fi ea). Voi ați citit ceva scris de Atwood? Dacă da, sunt tare curios care-ar fi recomandările voastre. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Alias Grace, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi faine și cu spor, dragi cititori!

Ne vedem în Monaco!, de Hazel Gaynor și Heather Webb - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2020

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Traducere: Dorina Tătăran

„După ce ai privit moartea în față și ai reușit să treci de ea, viața capătă alt sens. Devine un privilegiu, nu un drept. Devii mai conștient de nevoia de a o face să conteze, în orice fel.”

Având drept decor povestea de dragoste surprinzătoare și nunta legendară din anii 1950 a actriței Grace Kelly cu prințul Rainier de Monaco, romanul autoarelor de bestselleruri Hazel Gaynor și Heather Webb își poartă cititorii într-o aventură strălucitoare,scăldată de soare, pe Coasta de Azur. Ne vedem în Monaco! este un roman încântător și pasional despre puterea destinului. Starurile de cinema și paparazzii sosiți la Cannes pentru festivalul de film fac orășelul să pară neîncăpător, însă Grace Kelly, cea mai urmărită personalitate, caută doar să se ascundă de blițuri. Atunci când Sophie Duval, tânără creatoare de parfumuri, o adăpostește în buticul ei pe miss Kelly de un anume reporter britanic deranjant de insistent, pe nume James Henderson, între cele două femei ia naștere o legătură intensă, care va continua de-a lungul a treizeci de ani de prietenie, dragoste și tragedie. James Henderson nu poate uita scurta întâlnire cu Sophie Duval. Așa că, în ciuda vinovăției pe care o simte atunci când pleacă de lângă fiica sa, el acceptă să fie reporter la nunta secolului, îmbarcându-se de la New York pe S.S. Constitution, alături de Grace Kelly și de invitații ei. La Monaco, pe măsură ce se face simțită febra nunții, iar pasiunile și spiritele se aprind, James și Sophie – ca și prințesa Grace – trebuie să decidă ce sunt dispuși să sacrifice pentru dragoste.

„(...) Și, pentru un scurt moment fericit, am stat sub o pătură de stele, învăluită de parfum de iasomie și de brațele lui, și am devenit o flacără de lumânare dansând în bătaia brizei, trezită la viață. Liberă și fericită.”

Heather Webb este autoarea bestsellerurilor The Phantom’s Apprentice, Rodin’s Lover și Cum să devii împărăteasă și coautoare a Last Christmas in Paris. Romanele ei au fost traduse în douăsprezece limbi. Heather este, de asemenea, editor, public speaker și blogger. Locuiește în New England, alături de familia ei și de un iepuraș curajos. Hazel Gaynor este autoarea multipremiată de ziarele New York Times, USA Today și Irish Times a bestselleurilor The Girl Who Came Home, A Memory of Violets, Fata de la Savoy, The Lighthouse Keeper’s Daughter și coautoare, împreună cu Heather Webb, a romanului Last Christmas in Paris. Hazel a fost desemnată de Library Journal unul dintre cei mai importanți zece scriitori debutanți ai anului 2015. Romanele ei au fost traduse în paisprezece limbi. Tânăra autoare trăiește în Irlanda alături de soțul ei și de cei doi copii ai lor.

„Oricine era această nouă Sophie (...) îmi plăcea de ea mult mai mult decât Sophie cea care venea devreme acasă, care se supunea cerințelor mamei ei și care comanda la masă orice lua iubitul ei. Îmi plăcea această nouă Sophie neașteptat de mult.”

Oh, cât de mult mi-a plăcut această carte - știam, de altfel, că o să-mi placă, am avut un sentiment anume atunci când mi-am cumpărat-o. De altfel, oricum n-am putut să rezist, dat fiind că pe copertă aparte însăși Grace Kelly - o personalitate care îmi este foarte, foarte dragă și despre care am alte vreo cinci cărți acasă. Să citesc o carte de ficțiune (îmbinată cu adevăr), care o are drept personaj secundar, chiar a fost ceva aparte. Hazel Gaynor și Heather Webb chiar au făcut o treabă extraordinară și, de-a lungul paginilor, nu ma simțit doar că citesc o carte bine scrisă, rafinată, ci că citesc și un adevărat „jurnal de memorii”, să spun așa, care-i are drept protagoniști pe Sophie pe James (capitolele cărții alternează cu perspectiva fiecăruia asupra acțiunii). De altfel, abia după mi-am dat seama că am mai citit o carte scrisă de Hazel Gaynor, Fata de la Savoy (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult și care, dacă-mi amintesc bine, a intrat în topul celor mai bune zece cărți citite în anul respectiv. Și spun asta pentru că, în Ne vedem în Monaco! chiar am simțit puțin acea atmosferă superbă din romanul Fata de la Savoy.

„Ceva magic se întâmplă când te deschizi imaginilor și aromelor din jurul tău. Creezi o amintire. Acum, de câte ori vei mirosi o căpșună, te vei gândi la acest moment și la cum te-a făcut să te simți. Aceasta este magia pe care o vei insera în parfumurile tale, ma chérie.”

Romanul de față este o poveste despre iubire, despre cum, în cele din urmă, dincolo de toate impedimentele vieții, dincolo de toate „intemperiile ființei”, persoanele care se iubesc se vor regăsi, mai devreme sau mai târziu, reîntregindu-se unul pe celălalt. Într-un univers ficțional dominat de o efervescență de parfumuri, de culori, de tabloide, fotografi, de anunțuri despre nunta secolului, broderii fine, articole de ziar, într-o lume în care numele lui Grace Kelly este pe buzele fiecărui cetățean - model al feminității, model de frumusețe, model al rafinamentului și grației - Sophie și James de descoperă unul pe celălalt - dintr-o pură întâmplare, ba chiar amuzantă - și totul i se datorează minunatei Grace, care, încercând să scape de aparatul de fotografiat al lui James, se-ascundă în mica parfumerie a lui Sophie, eroina acestui roman. Din acel moment, fără să-și dea seama, surescitată de faptul că o personalitate ca Grace îi deschide ușile magazinului, viața lui Sophie urmează să se schimbe, și nu doar într-o singură direcție. Înglodată în datorii, ea este nevoită să-și vândă terenurile pe care, de generații întregi, sunt cultivate plantele din care se fac tincturile parfumate care-i țin îndeletnicirile în viață. Cu o mamă alcoolică, pierdută, dar având-o alături pe Natalie, ea încearcă cu întreaga sa ființă să țină imaginea parfumurilor Duval în viață, după ce tatăl ei a murit: „Trebuia să o fac. Nu suportam gândul că l-aș putea dezamăgi pe papa.”

„Trebuie să lași ideea să vină la tine.”

De cealaltă parte, îl avem pe James, un fotograf londonez a cărui loc de muncă depinde de câteva fotografii pe care trebuie să i le facă frumoasei Grace. Divorțat, cu un copil pe care nu reușește să-l vadă tocmai des din cauza faptului că munca sa presupune deplasări continue, pare că însăși James se luptă cu proprii demoni, negăsindu-și locul în care să se așeze și să-și caute liniștea. Totul ia o întorsătură ciudată în momentul în care acesta intră în magazinul lui Sophie și o cunoaște pe aceasta, deși, la început, pare-se că niciunul dintre ei nu este interesat de celălalt. Ceea ce urmează, apoi, este un adevărat spectacol, o efervescență de întâmplări emoționante, care se dovedesc definitorii pentru devenirea comună a celor doi. Nu mi s-a părut tocmai o poveste de dragoste, să spun așa, pe cât mi s-a părut o poveste profundă despre speranță, regăsire, curaj și întregire. Nicidecum un romance tipic, ci o carte care m-a surprins și mi-a plăcut mult de tot.

„Dar cine putea să spună că dragostea la prima vedere nu era reală sau că poveștile de dragoste bazate pe pasiune și cuvinte nu pot să înflorească și să devină ceva de durată? Cine putea spune ce însemna dragostea adevărată?”

Atmosfera mi s-a părut genială, sincer, toată această idee de glamour și haute couture, de parfumuri cu esențe rafinate, fine, pe care parcă le-aș fi simțit chiar la nasul meu, pe măsură ce citeam. Toate întâmplările care i-au adus pe James și Sophie împreună, toată această efervescență, chiar extravaganță din jurul nunții lui Grace Kelly, „regina de gheață”, somptuoasa nuntă din 1956 care este atât de frumos și bogat descrisă, că aproape reușește să te convingă că tu, ca cititor, te afli acolo, printre toate figurile importante, printre toți ziariștii, reporterii, toate starurile de cinema, savurând un pahar fin de șampanie, bucurându-te de splendoarea hainelor și de esența parfumului Coeur de Princesse, pe care însăși Sophie l-a creat, special, pentru nunta lui Grace. O carte savuroasă, o poveste plină de iubire, de eleganță, care ne aduce în fața ochilor o eroină atrăgătoare, plină de secrete, atât de frumoasă și plină de viață, în decorul splendid, aproape liric al Coastei de Azur; ne aduce în față una dintre cele mai iubite prințese, Grace Kelly. 

„- Trebuie să prindem fericirea cu ambele mâini, să o ținem strâns și să ne-o facem scut în fața lumii, a zis, apoi m-a sărutat pe frunte. Nu te gândi prea mult. Urmează-ți instinctele! Ele te vor îndruma.”

În Ne vedem în Monaco!, deși având referințe reale, autoarele Hazel Gaynor și Heather Webb îș imaginează o poveste absolut încântătoare, în care Sophie Duval se împrietenește cu Grace, iar cea din urmă manifestă asupra lui Sophie un interes extraordinar (ca, de fapt, asupra întregii lumi). Dar Sophie nu își dă seama, de fapt, cât de mult îi va schimba prietenia cu Grace viața, dovedindu-se a fi omul potrivit care a căzut exact, dar exact la momentul potrivit. Descrieri încântătoare, efervescente; o carte dulce-amăruie, care împletește o poveste de dragoste între Grace și prințui Rainier, apoi sfârșitul devastator și dureros al prințesei de Monaco; destinul lui James și al lui Sophie, care este pus la multe încercări și care, deseori, îi pune pe drumuri diferite. Pentru mine, sincer, o poveste completă, care mi-a oferit de toate și care, la sfârșitul cărții, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Unele lucruri, să spun așa, lovesc diferit atunci când te regăsești în ele.

„(...) Dar, indiferent de ce îmi trecea mie prin minte, unul dintre marile adevăruri ale vieții era acolo, negru pe alb: cele mai fericite zile ale unora înseamnă cele mai mari tristeți ale altora.”

Chiar vă recomand cu mare, mare drag această carte. Este o poveste superbă, încântătoare, cu personaje frumos conturate, care se pierd și se regăsesc, se regăsesc și se pierd. Dar care, în cele din urmă, demonstrează cât de puternică este speranța și cum, întotdeauna, dar întotdeauna, iubirea adevărată va triumfa și își va găsi împlinirea. Întotdeauna, din mijlocul tragediei, bucuria și lumina vor fi scoase la iveală, dovedindu-se a fi potențate la maximum. Ne vedem în Monaco! este o carte pe care, cu bucurie, o voi așeza alături de celelalte cărți despre Grace Kelly, Prințesa de Monaco, pe care le am. Și mă bucur tare mult că am cumpărat-o și, într-adevăr, nu m-a dezamăgit. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!

Raiul găinilor, de Dan Lungu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Anul apariției: 2012

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„(...) Siluete se strecurau dintr-o curte în alta, după itinerarii oculte, șoaptele gâlgâiau în spatele porților și ușilor, presupuneri îndrăznețe incendiau imaginația, făceau pielea de găină, înspăimântau copiii și îngrijorau gospodinele. Nu știu cum se făcea că uleiul era pe terminate, găinile - bată-le vina! - nu mai voiau să se ouă și zahărul vanilinat era prea departe.”

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; a II-a, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012); Sînt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017); Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011); În iad toate becurile sînt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014); Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pîlpîiri (2018). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colaborare); Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colaborare); Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colaborare) și Cartea copilăriilor (2016, în colaborare). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.

„Bătrânele își aminteau lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele de pe strada lor, dar la fel de stranii, de pe vremea lui Dej sau chiar a regelui.”

„Eroi” ai fostului regim politic, „oamenii muncii” ce locuiesc într-o mahala a unui oraș de provincie sunt acum „balastul” noii ordini, pensionari sau șomeri. Azvârliți de istorie la periferia lumii, își petrec timpul în aburi de alcool și zumzet de palavre. Pe măsură ce personajele se adâncesc în discuții, realitatea lasă locul unei lumi formate din amintiri distorsionate, nostalgii, fantasme, frustrări, stereotipuri, proiecte și fantezii excentrice. Iar polii acestei lumi, construită de locuitorii străzii ca loc al refugiului colectiv, sunt fantoma lui Ceaușescu ce stăpânește asupra trecutului și un Occident straniu și nesigur. Un roman scris cu vervă și cu un umor debordant, care nu îl lasă pe cititor să se plictisească nici o clipă. 

„Nimic nu mai era ca înainte, constată pentru sine Relu Covalciuc, scuturându-și din nou o pietricică din șlap. E-he, pe vremuri, dom' Petrică era pictor.”

Eu nu l-am citit pe Dan Lungu până acum, deși mereu - din umbră - l-am stimat și respectat. Scriitor ieșean, de altfel, deci local, l-am văzut deseori prin oraș, și mereu îmi aminteam cu drag că am aproape toate cărțile lui în bibliotecă, dar nu citisem, până atunci, nici măcar una singură; să-mi fie rușine. Totuși, știam cât de cunoscut este, ce scriitor „de anvergură”, să spun așa, a reușit să devină; astfel, nu mă îndoiam de talentul său și de genialitatea romanelor sale. Așa că, ieri, m-am apucat pentru prima dată de o carte scrisă de Dan Lungu care, trebuie să recunosc, în primă instanță m-a atras prin titlul - Raiul găinilor, auzi, ce-o mai fi și asta. Ei, bine, acum, după ce am terminat-o, pot spune cu toată inima că intuiția mea n-a dat greș, iar Dan Lungu chiar e un autor extrem, extrem de bun. Mi-a fost recomandat de multă lume, chiar și de domnișoara profesoară de limba și literatura română, din liceu. Din câte știu, cei de la profilul de filologie chiar îl aveau ca lectură obligatorie - și chiar pot spune că l-aș vedea, de altfel, ca fiind un autor obligatoriu în cadrul programei școlare, pentru că ale sale cărți - cel puțin cea de față - deși de mici dimensiuni, conturează un univers literar extrem de relevant pentru realitatea apusă a regimului comunism, cu tot ce-a însemnat aceasta.

„Cu banii câștigați o ducea destul de bine. Chiar dacă în magazin nu era cine știe ce marfă, găseai să cumperi în altă parte. Totul era să fii harnic, să cauți. Acum intri în magazin, te zgâiești la galantare și la rafturile ticsite,  înghiți și te întorci acasă. A crescut producția de salivă, avem și pentru export.”

Raiul găinilor este o carte care adună suflete și oameni, și-i adună pe toți locuitorii Străzii Salcâmilor la „Tractor”, suprapersonajul acestei cărți, locul arhetipal, neaoș, sui generis al românului autohton - locul unde vorbele se-aud ca o oală dată-n clocot, în care fiecare poveste devine legendă, fiecare legendă devine un dicton călăuzitor, locul în care fiecare-și varsă doleanțele, problemele, în care fiecare se pune la curent cu noutățile, bârfele, nimic nu scapă nimănui, iar în aburii „rachiului cu gust de pișat”, cu toții au ceva de spus, iar cheltuielile se trec la caiet, pe plus sau minus; cârciuma, locul în care, cu patos și pioșenie, sau cu scârbă și groază, se rememorează amintiri din fostul regim ceaușescist, în care se vorbește despre „cum era pe vremea lu' Ceașcă, pe vremea lu' Împușcatu'”, dar nu doar atât. Tot aici, personajele, „eroii noștri”, mântuiți de-o efervescență de caractere, ni se relevă exact așa cum sunt, exact așa cum e românul aburit de mai mult de „o cinzeacă”: românul sincer, glumeț, care „face din căcat bici”, oricând pregătit să-și dea problemele la spate și să le-nece într-un pahar de tărie, românul antreprenor, care știe mai bine decât oricine ce și cum, ale cărui povești capătă noi înțelesuri de la fiecare rememorare („povestea asta ți-am zis-o ieri! acum am uitat-o”), și-n spatele cărora totuși putem simți melancolie, emoție, nostalgie, fantezie, puțină durere, că parcă era mai bine când aveai bani, dar n-aveai ce să-ți iei cu ei, decât atunci când n-ai bani și totuși ai de unde alege (măcar cu gândul). Pentru mine, chiar a fost o surpriză extraordinar de plăcută, mi-a plăcut la nebunie tot ce-am citit și, într-adevăr, n-am simțit o secundă că m-aș fi plictisit.

„Abia acum, după revoluție, dom' Petrică se acrise. Așa cum se acriseră toți meseriașii - sudori și frezori, matrițieri și tinichigii a-ntâia - cărora li se dăduse un șut în fund, pa!, nu mai aveam nevoie de voi, valea!, în șomaj. După ce au dus industria ani de zile pe umerii lor, peste noapte nu mai avea nimeni nevoie de ei.”

Cartea aceasta este cartea celor dinaintea noastră, este cartea părinților, bunicilor noștri. Este o carte, sincer să fiu, deși într-o idee ficțională, desprinsă din adevărul social și politic al vremurilor respective. E o „idee a unui document istoric” - departe de istoria predată la școală (care multora li se pare exhaustivă, plictisitoare), Raiul găinilor relevă o realitate verosimilă: oamenii din ziua de astăzi, cei pe care poate deseori - în urma unor concluzii trase de către noi - îi numim „comuniști”, care parcă nu se pot „adapta noii ordini”, ei sunt, parcă, eroii acestei cărți. Oameni care-au crescut în comunism, care au cele mai mari realizări ale lor în acea perioadă, atunci și-au întemiat familii, atunci au absolvit, atunci au fost la maximul lor potențial omenesc. Oameni care, cu melancolie și nostalgism, cu tristețe și firești lacrimi în ochi, își amintesc de perioada aceea apusă, din păcate, prea devreme. Evident, nu vreau să intru în conflicte politice în acest moment, aici nu-i locul și nici măcar nu-s omul - eu nu știu cum a fost în acea perioadă, decât citind cărți despre, articole, memorii. Nu pot spune când a fost mai bine și de ce a fost mai bine - sau, evident, contrariul. Pot spune doar că Dan Lungu reiterează cu un talent deosebit acea perioadă, deși o face subtil, parcă păstrând o umbră de melancolie (evident, inserată în personajele sale) - amintiri, întâmplări, gânduri, povești fascinante, care mi-au stârnit, într-adevăr, râsul și mi-au smuls zâmbete până la urechi. Da, chiar îmi place cum scrie Dan Lungu, și-o spun din toată inima.

„(...) Din câte observase el, conflictele, în general, porneau de la două lucruri: când nu cădeau de acord asupra amintirilor - căci fiecare rememora o întâmplare în felul lui, ca-n bancul cu mașina găsită: care nu era mașină, ci bicicletă, și nu fusese găsită, ci pierdută - și când discuția ajungea la Ceaușescu: dacă fusese un om mare, pe care noi nu suntem în stare să-l înțelegem, sau fusese un dictator cu inimă de câine; dacă pe vremea lui era mai bine decât după; dacă directorul cutărei întreprinderi, care era văzut ca reprezentantul lui Ceaușescu în teritoriu, fusese un salvator, un tată al muncitorilor sau, dimpotrivă, fusese cel mai mare hoț, un căcănar care furase mai mult decât toți muncitorii la un loc.”

Care-i faza cu titlul? Te prinzi undeva pe la sfârșitul cărții, când o întâmplare cu niște găini se dovedește a fi un fel de avertisment premonitor. Un fel de „viziune”, să-i zic așa. Mi-a plăcut extrem de mult ideea autorului, faza cu gloata de râme care, dintr-un motiv de-a dreptul caraghios, au ieșit din pământ și-au invadat grădina lui Relu Covalciuc. De asemenea, fiecare personaj pare a fi întruchiparea unui anumit morav; și fiecare are ceva al naibii de special. Pot spune, sincer, că personajele sunt extrem de memorabile, amuzante, caraghioase, sunt românești, nu știu cum să spun, le simți ca fiind atât de adevărate, atât de reale, oamenii simpli ai mediului rural, care se-adună, cu patos și înflăcărare, la „Tractor”, ca să mai vadă puțin cum se derulează lumea în care trăiesc, ce s-a mai întâmplat sau ce mai urmează să se-ntâmple. Ce se mai aude de la unul, de la altul - fiindcă cu toții trebuie să fie la curent cu tot, tot, tot ce se întâmplă în jurul lor. Ca și cum, dacă nu, nimic nu și-ar putea urma ordinea firească.

„Acum nimic nu mai era ca înainte! Orice întâmplare era parcă mai importantă atunci, strada vuia mai tare și un timp mai îndelungat. Acum nu, între cinci și șase nimeni nu-ți mai scârțâie poarta, poate să crească mormanul de râme cât Everestul. Toți se baricadează în case, se uită la televizor. Degeaba ieși în stradă să schimbi o vorbă, nu găsești decât copii hârjonindu-se. Ferească Dumnezeu să ți se facă rău într-un astfel de moment, nu e nimeni care să-ți dea un pahar cu apă. Nu e momentul potrivit pentru o criză de inimă și cu atât mai puțin pentru a porni pe ultimul drum. N-ar veni decât rudele apropiate, cu inima frântă că le-ai smuls din fața serialului. Pe când înainte... înainte era cu totul altceva.”

Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale sale, pentru că, din acest moment, Dan Lungu și-a câștigat un fan. Repetându-mă, chiar îmi place cum scrie, îmi place stilul său narativ, credibilitatea personajelor, modul în care reiterează perioade pe care nu le-am trăit, dar despre care am auzit povestindu-se: uneori cu patos, alteori cu ceea ce se poate asemăna, într-o măsură, cu ura. Raiul găinilor mi-a deschis - să zic așa - apetitul: vreau să citesc mai mult despre această perioadă, vreau s-o descopăr mai bine, mai profund. Dacă pot face asta prin intermediul ficțiunii, o voi face: e o formă estetică de a învăța, fără să risc să fiu plictisit de „detaliile tehnice și teoretice ale unui manual de istorie de liceu”. Voi ați citit vreo carte scrisă de el? Dacă da, chiar sunt curios ce părere ați avut. Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți!

Apă dulce, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2019

Traducere: Cristian Fulaș

„Pentru aceia dintre noi

cu un picior

de cealaltă parte.”

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, PET, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, este în curs de finalizare. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.

„Am trăit multe vieți în interiorul acestui corp.

Am trăit multe vieți înainte să mă pună în acest corp.

Voi trăi multe vieți înainte să mă scoată din el.”

Apă Dulce a făcut toată vâlva necesară în 2018 și 2019 pentru a fi pe lista must read a tuturor publicațiilor importante. Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction. Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.

„Prima dată când mama noastră a venit după noi, am țipat. Eram trei și ea are un șarpe încolăcit pe gresia din baie, așteptând. Dar noi petrecuserăm ultimii câțiva ani crezând în trupul nostru - crezând că mama noastră era o persoană diferită, o ființă umană slabă cu pomeți fardați și ochelari cu lentile groase. Așa că am țipat. Granițele nu sunt așa de clare când ești nou.”

După cum probabil bine știți, eu nu obișnuiesc să recitesc cărți. În general. Sunt prea multe acele cărți încă necitite la care vreau să ajung numaidecât. Totuși, uneori se-ntâmplă să simt ceva ciudat, să simt că o anumită carte pe care am citit-o în trecut ar trebui recitită - așa, mă-ncearcă ceva vag, ca o chemare. Am pățit, deci, cel puțin în ultimile trei luni, să recitesc trei cărți: Apă dulce, de Akwaeke Emezi, a fost una dintre ele. Și ce-a început, prima dată, ca o lectură impresionantă, acum, de data aceasta, s-a terminat ca una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, făcând-o pe Emezi să devină una dintre scriitoarele mele de suflet, preferate, alături de Alice Munro, Moriarty și Carole Martinez (încă în viață). Recitind cartea, am realizat, iarăși, cât de rău îmi pare de faptul că nu prea am văzut-o și la alți cititori - sincer, cred că aceasta este ceea ce aș putea numi-o problemă actuală - dar, bineînțeles, nu vreau să fiu greșit recepționat: până la urmă, este vorba despre plăcerile literare ale fiecăruia, de genul literar pe care îl abordează cel mai des, de autorii preferați. Da. Și, într-o mare măsură, este vorba și despre publicitatea care i se face unei cărți. De altfel, îmi pare rău că această carte n-a reușit să ajungă la mai multă lume, deși, încă de prima dată, am recomandat-o oricui îmi cerea o recomandare - am primit, de asemenea, multe păreri pozitive, un feedback extrem de frumos (așa cum mă așteptam, de altfel) din partea persoanelor care au citit romanul lui Emezi. În fine, să nu mă mai lungesc - vreau doar să spun că această carte merită mult, mult, mult mai multă atenție din partea cititorilor.

„A fost o vreme înainte ca noi să avem un trup, o vreme când acesta încă se construia pe sine celulă cu celulă în interiorul acelei femei, producând meticulos organe și creând sisteme. Obișnuiam să intrăm și să ieșim pentru  a vedea cum e fătul, fluierând prin apa prin ccare acesta plutea și armonizându-ne cu cântecele pe care le cânta femeia cea slabă (...).”

Pentru mine, Apă dulce a aprins în sufletul meu multă emoție, o efervescență de emoții, de fapt, într-o povestire extrem de originală, ba chiar haotică, violentă, dureroasă, și mi-am dat seama că acesta este doar începutul pentru Akwaeke Emezi, o autoare care promite multe și de care sunt absolut sigur că voi auzi în viitor. Este un roman magistral, colosal, un roman despre întunericul ființei, un roman care, încetul cu încetul, se deschide în fața cititorului, și pe parcurs ce îl citești, pe parcurs ce îi permiți să-ți intre în inimă, în suflet, în minte, îți dai seama de fapt cât de fragil este acest roman, îți dai seama care este, de fapt, subiectul pe care Emezi îl abordează, un subiect chiar tabu, despre identitatea propriei tale persoane, despre ideea de acceptare a propriei tale ființe, a propriului tău interior cognitiv. Este un roman ca o poezie, de un lirism extraordinar, totuși cu o deosebită inadecvare logică - dar nu acesta este interesul, ci faptul că, tocmai folosind această metodă narativă, Emezi reușește extrem de bine să contureze exact ceea ce vrea să transmită cititorului: în interiorul fiecăruia există mai multe substraturi ale propriului Eu, iar pe fiecare reușim să-l descoperim pe măsură ce înaintăm în viață, pe măsură ce trecem prin anumite experiențe firești (sau nu) - fiecare își are restortul interior care, cândva, va înclina într-o anumită parte mai mult decât celălalt. Iar fiecare dintre aceste identități interioare va avea, cândva, acel moment în care va ieși la suprafață, întregindu-ne ființa. 

„Am venit de undeva - ca orice lucru. Când trecerea se face dinspre spirit înspre carne, porțile trebuie să fie închise. E o formă de bunătate. Ar fi crud să nu fie așa. Poate că zeii au uitat; pot fi neglijenți, da. Nu cu rea intenție - cel puțin, nu de obicei. Dar vorbim despre zei, la urma urmelor, iar lor nu le pasă ce se întâmplă cu carnea, în special pentru că e lentă și plictisitoare, nefamiliară și vulgară. Nu sunt foarte atenți la ea, cu excepția cazurilor când e adunată, organizată și înzestrată cu suflet.”

Nu am mai citit niciodată o carte care să mă miște atât, dar atât de mult. Nu știu de ce, mă așteptam ca Apă dulce să-mi placă la nebunie, dar nicidecum atât de mult. Mă așteptam să mă surprindă, să fie profund, să se joace cu mintea mea - dar lectura mi-a întrecut pur și simplu toate așteptările. V-am spus, l-am recitit, deci nu a fost la prima citire. Știam - spre deosebire de prima dată când l-am citit - despre ce este, de fapt, această carte (așa cum v-am spus, la început, undeva cam primul sfert din carte, totul ar putea părea destul de bizar, haotic, hazardat, fără vreo anumită intrigă), dar asta nu a făcut decât să potențeze plăcerea lecturii, să mă facă să fiu și mai atent asupra anumitor aspecte (care, într-adevăr, la o a doua citire se dovedesc a fi mult mai puternice). Este o carte care mi-a rămas în suflet, chiar și-acum, după aproape câteva luni de când am citit-o prima dată, pentru că într-adevăr este o lectură memorabilă, iar Akwaeke Emezi este într-adevăr o persoană deosebit de profundă, deosebit de puternică, deosebit de sinceră și originală. Mi s-a părut o carte autentică, ce abordează un subiect extrem de sensibil. În aceeași măsură, urmărind-o pe autoare pe Instagram și urmărindu-i postările, pot spune că știu (fazual spus) anumite lucruri despre viața ei. Ei, bine, luând în considerare toate aceste lucruri, Apă dulce chiar se citește diferit, se simte diferit - îți dai seama că, dincolo de ficțiune, există o anumită parte (șocantă) de adevăr în ceea ce a scris. Dând dovadă de un curaj remarcabil, Emezi a surprins în această carte o anumită parte din viața ei care, credeți-mă, este departe de a fi una roz și simplă. Confruntându-se cu propria-i identitate (fizică, sexuală, dar și psihică), Emezi reușește să așterne în cuvinte o poveste despre purificare, despre căutarea Eu-ului, despre regăsire. Despre durere, despre viață, despre moarte.

„Există limitări ale cărnii care nu au sens în mod intrinsec, există constrângeri ale acestei lumi care sunt diametral opuse libertăților pe care le-aveam când rătăceam printre pereții albaștri și intram și ieșeam din două corpuri după bunul nostru plac. Lumea asta a fost făcută să se plieze - așa funcționa înainte ca trupul nostru să se strecoare printre inele și ziduri de mușchi, să deschisă ochii și să ne anunțe sosirea printr-un țipăt.”

Eu știu că sunt multe de spus. Simt asta. Dar în același timp, știu că n-aș mai putea spune nimic despre Apă dulce. Chiar nu. Decât că o recomand din tot sufletul, o recomand oricărui cititor, oricui vrea să citească ceva profund, puternic, real, violent, dur, dar atât de mistic, atât de efervescent și liric; care are ceva bizar, dar în același timp ceva atât de plăcut, ceva atât de interesant, ce, încetul cu încetul, se relevă în fața cititorului ca o adevăra lecție de viață, o capodoperă scrisă într-o voce magistrală, originală; Doamne, nici nu vreți să știți cât de mult am adorat acele elemente de mitologie nigeriană, toate convingerile, tot misticismul, toate legendele - pentru mine, nemaiticind despre așa ceva, toate acestea au însemnat un contact efervescent cu o cultură pe care nu o cunosc, dar care m-a captivat și m-a vrăjit încă din primele clipe. De la aceeași autoare mai am și cartea Pet, pe care abia aștept s-o citesc în săptămânile ce urmează. Așa cum v-am zis, mă declar un fan convins al lui Akwaeke Emezi - pentru că scrie așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, iar vocea ei narativă, stilul, originalitatea, felul în care folosește și asociază cuvintele, toate acestea fac, pentru mine, o literatură de calitate în brațele căreia m-aș pierde în orice moment al zilei.

„Tot ce citești aici, în cele din urmă, e o litanie a nebuniei - culorile ei, sunetele pe care le scoate în nopțile grele, ciripitul ei dimineața. Gândește-te la scurtele nebunii din interiorul tău, nu doar la cele care au înflorit pe măsură ce creșteai și deveneai o versiune mai înaltă și mai păcătoasă a propriului sine, ci acelea cu care te-ai născut, ascunse bine în spatele ficatului. Gândește-te la noi, de exemplu.”

Mă repet, știu, dar vă recomand această carte din tot sufletul. Puteți să-i dați măcar o mică șansă - nu veți avea nevoie decât de câteva pagini pentru a vă pierde în această Apă dulce pe care Akwaeke Emezi ne-o pune în fața ochilor. Vreau să mulțumesc din toată inima prietenilor de la Editura Vellant pentru că au tradus această carte; o puteți găsi AICI. Ați făcut o treabă extraordinară aducând un autor atât de frumos, atât de original, atât de bun la noi. Abia aștept - dacă e să existe - și celelalte traduceri ale ei. Până atunci, dragi cititori, să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți - cu spor, pe placul vostru și pline doar de surprize plăcute!