Doamna Nobel, de Lisa Strømme - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2020

Traducere: Carmen Pațac

„- (...) Moartea nu face nici o deosebire între milionar și sărac, între geniu și om simplu. La sfârșitul zilei suntem toți egali. În moarte ca și în religie, doar sufletul contează.”

Născută în Yorkshire în anul 1973, dar crescută la Leeds, Teheran și Glasgow, Lisa Strømme a studiat la Universitatea Strathclyde din Glasgow, fiind licențiată în marketing. De-a lungul timpului a avut mai multe slujbe, lucrând pe rând ca traducătoare, redactoare, profesoară de limba engleză, pentru ca în cele din urmă sa-și asume rolul de organizatoare a unor ateliere de dezvoltare a creativității. În prezent locuiește în Norvegia împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor, în apropiere de Åsgårdstrand, și predă cursuri de creativity coach. E fascinată de istorie și pasiunea ei constă în a scrie roman istoric. Fata cu fragi (The Strawberry Girl; Humanitas Fiction, 2017), romanul ei de debut publicat în Marea Britanie în aprilie 2016, avându-l ca personaj central pe pictorul norvegian Edvard Munch, s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Humanitas Fiction publică în 2020, în premieră mondială, traducerea celui de-al doilea roman al Lisei Strømme, Doamna Nobel (Madame Nobel).

„(...) Destinul lui Sofie nu diferă cu nimic de ce a fost întotdeauna: să frece podele și să curețe, să fie tâmpita care nu e bună de nimic decât de servitoare. E doar o vânzătoare de flori și cu asta, basta. E invizibilă, o servitoare cu o pată pe jupon.”

Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman impresionant, inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. După o documentare minuțioasă, pornind de la corespondența celor doi, Lisa Strømme ne dezvăluie suișurile și coborâșurile unei iubiri de-o viață, precum și luminile și umbrele personalității chimistului și filantropului suedez. Bazat pe scrisorile secrete dintre Sofie Hess și Alfred Nobel, romanul Doamna Nobel ne arată cum puterea dragostei poate duce la acte de o imensă generozitate, care schimbă lumea noastră pentru totdeauna și ne redă încrederea în umanitate. Sofie Hess lucrează la florăria lui Frau Schiegl în Baden, un mic oraș balnear de lângă Viena, unde își petrec verile oameni bogați din toată Europa. Înconjurată de frumusețe, tânăra nu este fericită: pentru ea, florăria e o închisoare, deoarece nu a ajuns aici de bunăvoie, iar Frau Schiegl îi face viața grea. Dar când celebrul Alfred Nobel, „regele dinamitei“, o cunoaște din întâmplare, viața lui Sofie se schimbă. Nobel îi promite să o ajute și o însoțește la Paris, unde o instalează în lux și îi oferă accesul la educație, nebănuind că tânăra are un secret, pe care, îndrăgostită fără speranță de el, încearcă să-l ascundă. Bântuit de vinovăție pentru accidentele și victimele provocate de invenția lui, Alfred Nobel se luptă cu propria conștiință și cade adeseori pradă depresiei, iar Sofie îl înconjoară cu afecțiune. Pe măsură ce relația lor trece prin încercări și despărțiri, dragostea lui Sofie, bunătatea și sprijinul ei constant sunt cele care îl inspiră pe celebrul chimist să dăruiască omenirii cea mai importantă invenție a lui: o fundație care va încununa, an de an, cele mai strălucite minți.

„- Că o să m-apuc să învăț, zise Sofie. I-am spus că oricine poate să învețe, chiar și eu.”

Am avut deosebita ocazie de a o cunoaște pe Lisa Strømme în cadrul Festivalului FILIT, care se ține, anul, la noi în oraș, la Iași. Încă de pe-atunci, când publicase doar Fata cu fragi, Lisa Strømme mi s-a părut un om frumos și cald, cu o iubire nemăsurată pentru literatură, artă și creație. Deși am citit primul ei roman acum mulți ani, nu îmi amintesc mare lucru în afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult (drept care, cu siguranță, îl voi reciti anul acesta; oricum, cred că putem cu toții să spunem că, deseori, poate nu ne amintim precis un anumit lucru, dar ne amintim, cu certitudine, cum ne-a făcut să ne simțim). Și îmi amintesc că Fata cu fragi chiar m-a făcut să mă simt bucuros că în această lume există scriitori atât, dar atât de frumoși și plini de povești. În altă instanță, Doamna Nobel a fost romanul pe care l-am început ieri dimineață, prin jurul orei nouă-zece, și l-am terminat aseară, undeva pe la ora douăzeci; putem trage concluzia, evidentă de altfel, că mi-a plăcut acest roman extrem de mult. Și nu numai că mi-a plăcut, dar am simțit că, prin el, ajung să-l cunosc mult mai bine pe domnul Alfred Nobel, „regele dinamitei”, dincolo de imaginea clasică pe care probabil o are toată lumea, văzută din prisma Premiilor Nobel (pe care, să spun așa, el „le-a inventat”).

„(...) A fost o naivitate fără leac să creadă c-ar putea să-l impresioneze pe Alfred, să creadă c-ar putea deveni altceva decât vânzătoare. Indiferent cât se străduiește, literele nu vor să arate cum trebuie și cuvintele nu vor să se formeze.”

Povestea m-a captivat și prin faptul că, în cele din urmă, este inspirată din fapte reale. Lisa Strømme a călătorit și s-a documentat timp de doi ani asupra vieții lui Alfred Nobel, discutând cu experți din diferite țări pentru a se asigura, astfel, că informațiile pe care urmează să le surprindă în cartea de față sunt adevărate și viabile. Însăși ea afirmă că este fascinată de Alfred Nobel, deci putem spune că această carte este într-adevăr dedicată marii personalități și acestui om pentru care, mai mult decât orice, munca a însemnat întreaga sa viață. Romanul ne spune povestea lui Alfred și a lui Sophie, o femeie simplă care lucrează la o florărie, pentru care viața înseamnă doar a-i face pe plac lui Frau Shiegl, femeia la care a fost trimisă de către tatăl său pentru a munci și a câștiga niște bănuți. Ea nu este învățată, nu știe să citească, însă totul se schimbă în momentul în care îl cunoaște pe Alfred, care-i promite acesteia tot ce este mai bun - și anume educație. Astfel, Sophie pleacă de la florărie și intră într-o lume în care, încetul cu încetul, își găsește locul, dar nu fără a face sacrificii; se îndrăgostește de Alfred și, la rândul lui, aceasta să manifeste anumite sentimente față de Sophie. Totuși, drama celor doi izvorăște din faptul că Alfred are alte credințe, el vede iubirea altfel: pentru Alfred, un om de știință, un inventator de renume, munca înseamnă totul, munca până la epuizare și până la degradare, iar iubirea nu poate însemna decât o piedică în fața țelurilor sale. Pe măsură ce Sophie începe să simtă lucrurile din ce în ce mai puternic, Alfred nu-i este alături și, mai mereu, este plecat prin alte țări în interese științifice; cei doi vor fi nevoiți să reconsidere tot ce știau despre iubire, sacrificiu și devotament.

„- (...) Să ceri dezarmarea pur și simplu înseamnă aproape să te faci ridicol fără să câștige nimeni nimic. O națiune trebuie să poată să se apere, spune el, și națiunile trebuie mai întâi să cadă de acord să sprijine pacea înainte de a putea începe să vorbească despre dezarmare. Dacă ar exista o armă capabilă să anihileze toate națiunile, s-ar putea găsi vreo motivație mai puternică pentru susținerea păcii? Ar fi ceva care descurajează războiul.”

Pentru mine, acesta a fost un roman de o intensitate aparte - n-am putut să-l înțeleg pe Alfred (de fapt, nu că nu am putut, dar mi-a fost atât de greu să-i accept justificările) și, de asemenea, nici pe Sophie (n-am putut să-i accept convingerile, motivele pentru care, deși Alfred era un om rece, mult prea devotat muncii, a continuat să fie lângă el - spera la o schimbare, spera ca în sfârșit acesta să-și dea seama că ceea ce contează cu adevărat nu este renumele, ci iubirea), însă într-adevăr asta s-a întâmplat și în realitate, ceea ce m-a mișcat enorm: în numele omenirii, Alfred se dedică în totalitate muncilor și descoperirilor sale, sperând să schimbe cursul istoriei, dar în același timp este măcinat și zbuciumat de tot ceea ce se scrie despre el în presă, despre cum îl consideră lumea, despre cum dinamita a fost, în același timp, un blestem și o mântuire, revoluționând numeroase domenii. De cealaltă parte, Sophie întruchipează imaginea omului pentru care liniștea interioară, iubirea și pacea sunt adevăratele valori, iar omul n-ar trebui niciodată să nege importanța acestora. N-ar trebui niciodată să se dedice într-atât muncii sale, privându-se de bucuriile căminului și de confortul unui pat cald. Mentalitatea lui Alfred nu neapărat că nu-i este inaccesibilă dragei de Sophie, dar îi este greu de acceptat - în aceeași măsură, Alfred consideră că Sophie ar trebuie să se ocupe doar de propria-i educație, deoarece numai aceasta poate revoluționa și schimba lumea într-un loc mai bun. Mințile sclipitoare sunt cele care luminează întunericul, într-o lume aflată într-o beznă atât de densă.

„- Are standarde imposibil de înalte și ține foarte mult la numele nostru, spune Emanuel. E un om pe care-l mulțumești cam greu. Bietul unchi Alfred! Nu are decât intenții bune. La fel ca tata. Mă tem, Fräulein Hess, că e o trăsătură a familiei Nobel. Nu-l poți învinui de nimic. În familia noastră se practică etica muncii fără răgaz. Și acum urmează ca guvernul francez să-i acorde onorurile cuvenite pentru asta.”

Dincolo de personajele care m-au convins și m-au emoționat, povestea celor doi este una extrem de profundă - doi oameni care se iubesc, dar cărora viața le pune atât de multe piedici, însă care își regăsesc puterea de a se regăsi și de a retrăi cu aceeași intensitate emoțiile care îi încercau cândva. Stilul de scriere al Lisei Strømme este unul extrem de elegant, rafinat, și am avut, așa, impresia că citesc ceva clasic, ceva de-o subtilitate și o intensitate extrem de plăcute, de-o intensitate absolut minunată. Chiar îmi place cum scrie, aceeași voce romanistă am întâlnit-o de asemenea și în Fata cu fragi, romanul de debut al autoarei pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care vi-l recomand în aceeași măsură cu mare drag. Strømme chiar s-a documentat extrem de bine când a scris această carte și acum, după ce am terminat-o de citit, nu simt că am citit doar o carte bine scrisă, ci simt că am plecat din lectură cu niște cunoștințe noi, necesare, cunoscând povestea unui om care, prin premiile sale, va continua să trăiască în sufletele oamenilor care schimbă această lume, și nu numai. Doamna Nobel este ca un document istoric, care spune o poveste ce ar trebui cunoscută de multă, multă lume - nu doar de dragul faptului că Strømme este un om tare frumos, ci și pentru că, într-adevăr, Alfred Nobel, prin invențiile sale, datorită minții și ingeniozității și imaginației sale, a reușit să schimbe lumea în care trăim.

„- (...) Tot ce sunt eu și tot ce am e opera ta. Tot ce citesc, tot ce mănânc, tot ce beau. Hainele de pe mine și pantofii din picioare. Eu sunt creația ta. La urma urmelor, sunt doar o altă invenție făcute de tine pentru tine însuți. Vino aici, pune mâna pe mine, atinge-mi rochia, pune mâna pe colierul meu. Toate sunt ale tale. Tu ții în mână sforile de la marioneta asta. Și dacă ești nemulțumit de propria ta invenție, atunci tu ești de vină.”

Nu voi mai spune altceva, deoarece cred că am spus tot ce-am vrut să ating în această recenzie. Vă recomand cu cel mai mare drag romanul Lisei Strømme, sunt sigur că veți simți această poveste intens și, după ce veți termina cartea, vă veți aminti cu drag de ea. Eu abia aștept să pun din nou mâna pe Fata cu fragi, știu că am împrumutat-o o recent cuiva care voia să o citească. Promit că revin cu o recenzie după ce o voi fi citit din nou. Le mulțumesc tare mult, ca întotdeauna, prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Doamna Nobel, scrisă de Lisa Strømme, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți o zi formidabilă și plină de spor! 

Casa Olandeză, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 352

Traducere: Mihaela Dumitrescu

„Simțeam că toată casa îmi stă în spinare ca o cochilie pe care voi fi nevoit să o car după mine tot restul vieții.”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„Casa Olandeză era clădirea în care domiciliau acei olandezi cu nume imposibil de pronunțat. Privită din anumite unghiuri, de la distanța potrivită, părea să plutească la câțiva centimetri deasupra dealului pe care era situată. Geamurile care flancau ușile de sticlă de la intrare erau mari cât vitrinele unui magazin și fixate cu bare ornamentale de fier forjat. Ferestrele captau razele soarelui și le reflectau înapoi peste suprafața generoasă a peluzei.”

Casa Olandeză este o poveste despre iubire și sacrificiu, despre absență și generozitate, despre puterea și magia unui loc care poate condamna, dar și vindeca. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma unui pont primit pe patul unui spital de campanie, Cyril Conroy face o investiție genială, care îl va transforma într-un mogul imobiliar. Ca orice îmbogățit peste noapte, va cumpăra Casa Olandeză, unde se va muta împreună cu familia sa. „Visul american“ al lui Cyril Conroy se destramă însă, așa cum înainte se întâmplase cu cel al familiei VanHoebeek, primii proprietari ai casei, dar va fi reactivat de ambițiosul său fiu, Danny, și va fi împlinit cu succes de nepoata sa, May. Reușita lui Danny vine cu un preț: Maeve, sora lui, va renunța la propriile visuri, renunțare care vorbește despre sacrificiul pe care numai iubirea îl poate face posibil și îl legitimează. 

„- Singura cale de a înțelege cu adevărat ce înseamnă banii e să fi fost tu însuți mai înainte sărac, mi-a spus el când ne luam pânzul în mașină. (...) Poți să te uiți la oamenii ăștia cât oi vrea și să înțelegi cât au avut de tras, dar tot nu se compară cu a simți greutățile pe pielea ta.”

Elna Conroy își abandonează soțul și copiii, pe Maeve și Danny, pentru a-și căuta mântuirea alături de săraci, în India. După plecarea ei, în extravaganta reședință din Elkins Park, Philadeplhia, viața familiei ăși umrează cursul. Danny o are mereu alături pe Maeve cea acidă și înțeleaptă, temperamentală și altruistă, care compensează fără efort dispariția mamei, absențele îndelungate ale tatălui și îi oferă lui Danny fragmente ale istoriei personale - o busolă necesară bărbatului în care se va transforma. Copiii cresc și se schimbă, dar universul alcătuit exclusiv din cei doi rămâne neatins. Nu acum cum să știe ce le va aduce, sau le va lua, femeia pe care tatăl lor le-o prezintă într-o după-amiazăă. Andrea, viitoarea doamnă Conroy, și cele două fete ale ei nu vor întârzia să se instaleze în Casa Olandeză, parazitând echilibrul fragil al lui Maeve și Danny. Pendulând între Philadephia și New York, între trecutul încă plin de necunoscute și prezentul parcă niciodată consumat până la capăt, cei doi își spun, firesc și fără ranchiună, povestea maturizării, a deciziilor pe care și le-au asumat, privind spre ceea ce au pierdut numai pentru a se ancora mai bine în ei înșiși și în legătura lor de nezdruncinat. 

„(...) Maeve pășea în cameră parcă plutind ca să ajungă la pat fără să facă nici cel mai mic zgomot și se strecura în arcuirea caldă a corpului ei. Adormea neabătută în brațele mamei, simțindu-i în spate bătăile inimii și răsuflarea. Nici un alt moment al vieții nu se putea compara cu așa ceva.”

Probabil Casa Olandeză, primul meu contact cu autoarea Ann Patchett, este una dintre acele cărți care mi-a fost recomandată, de-a lungul timpului, de nenumărate ori. De fapt, auzeam numele lui Ann Patchett la aproape fiecare cititor - însă, bineînțeles, cum îmi este firea, mereu mă feresc (din motive chiar deloc viabile) de autori pe care îi citește multă lume. Ei bine, de curând, mi-am luat inima în dinți și mi-am spus gata, nu se mai poate, trebuie să văd și eu de ce toată lumea o iubește pe Ann Patchett (trebuie să recunosc că m-a impulsionat și faptul că romanul acesta a fost finalist Pulitzer Prize, ceea ce e de altfel o onoare). Evident, mi-am dat seama încă de la început care au fost motivele pentru care lumea îmi tot recomanda să citesc ceva scris de această autoare: e, pur și simplu, incredibil cum a reușit să mă emoționeze încă de la prima pagină a cărții și cum, de-a lungul lecturii, am citit această carte parcă cu o durere în suflet și cu un nod în gât. E formidabil modul în care autoarea a reușit să mă miște, prin povestea spusă, încât acum, după ce am citit cartea, pot spune că, într-adevăr, este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și atât, atât de elegante și subtile. Cu siguranță nu va rămâne singura carte pe care o voi citi, scrisă de Ann Pachett, deoarece autoarea și-a câștigat încă un fan. Credeți-mă, merită atenția oricui - și poate e puțin prea devreme să mă pronunț în această direcție, dar știu că n-am cum să fiu dezamăgit de cum scrie Ann Pachett - stilul ei este unul aparte, inconfundabil! 

   „- Dar judecăm trecutul din perspectiva prezentului. Privim înapoi prin lentila a ceea ce știm acum, deci nu cu ochii celor care am fost cândva, ci ai acelora care suntem acum, ceea ce înseamnă că trecutul a fost modificat radical.”

Povestea - pe care, sincer să fiu, am simțit-o până în măduva oaselor - ne este spusă din perspectiva lui Danny, extrem de apropiat de sora lui, Maeve, dar a cărui dramă izvorăște din imposibilitatea de a-și explica de ce mama lor, Elna, i-a părăsit fără când erau mici. Deși familia era una înstărită, iar tatăl lor, Cyril, deși nu era un om deosebit de cald, își întreținea familia, cei doi nu reușesc să-și explice comportamentul lui Elna (trebuie să spun că, la rândul meu, am fost oarecum frustrat de lipsa acestor răspunsuri, care nu rămâneau decât șoapte și dezaprobări din partea celor din Casa Olandeză, care se părea că știu ceva, însă nu vor să o spună). În asemenea circumstanțe, Cyril o aduce la Casa Olandeză pe Andrea care, în momentul în care Cyril moare, se hotărăște să-i dea afară pe cei doi frați, ceea de redirecționează, intempestiv, cursul vieții acestora. Astfel, cei doi frați se apropie și mai mult, pe măsură ce se confruntă cu realitatea devastatoare de a fi aruncați în stradă, dar încearcă să-și regăsească forțele și să-și continue viețile. Bine, gata, aici mă opresc, nu vă povestesc mai multe din acțiunea cărții, deoarece nu face interesul nimănui. Vă spun, însă, că este pur și simplu incredbil cât de bine reușește Patchett să redea realitatea celor doi frați, trăirile lor, gândurile acestora, toate reflecțiile asupra Casei Olandeze și a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în acea locuință. Sfâșiați de contradicții, în special Danny, cei doi frați încerc să găsească răspunsuri, după mult, mult timp, privitoare la cum s-a ajuns în punctul în care nu doar să fie dați afară din propria lor casă, ci la acel punct în care Casa Olandeză pare a fi, de fapt, mai mult decât ceva fizic, ci un fel de stare omniprezentă, un fel de supra-personaj care pare să controleze viețile celor care nu au ce căuta, cu adevărat, acolo. 

„Există momente în viață când faci un salt în timp și trecutul în care erai bine instalat se năruie în urma ta, iar viitorul pe care vrei să îl atingi cu piciorul nu e încă bine conturat, și astfel rămâi un timp suspendat în aer, nemaiștiind nimic și pe nimeni, nemaiștiind nici măcar cine ești tu însuți.”

Deși unii ar putea spune că scriitura este una greoaie, iar totul se întâmplă lent, ei bine, mie mi s-a părut că tocmai asta a făcut ca scriitura să fie simțită la o intensitate mult mai mare. Povestea de familie a celor doi este una extrem de tristă, cu pendulări între trecut și prezent, de-a lungul a mai multor decenii. Casa Olandeză joacă un rol extrem de pronunțat în această poveste, deoarece devine locul în care destinele personajelor - ale tuturor - se îmbină și își dau întâlnire. După mult timp, Maeve și Danny continuă să revină la Casa Olandeză, dar niciodată nu se decid să intre în ea - stau în mașină și, amândoi, deapănă amintiri și își pun întrebări ale căror răspunsuri, de fapt, presupun și mai multe întrebări. Această atracția aproape patologică, ideea unei familii fracturate, dezbinate, în care fiecare își caută liniștea, în care fiecare caută răspunsuri la întrebările care-l bântuie și nu îi dau pace - fac din cartea lui Patchett ceva aproape palpabil, intens, de o profunzime aproape greu de suportat, exhaustivă. Trebuie să recunosc că, așa cum am spus, am simțit această carte până în abisul sufletului, ca o greutate efectivă care nu îmi permitea să citesc fără să mă opresc - simțeam nevoia să iau pauze și să meditez asupra anumitor fragmente, să revin la altele, să le recitesc și să simt, da, să simt și mai intens, încât să înțeleg această carte exact așa cum trebuie. Nu este o carte grea, nu asta vreau să zic, nu este o carte care să vă solicite atenția prea mult, până la oboseală, dar este o carte care vă solicită emoțiile, care mișcă sufletul în voi și care, să spun așa, doare. E o carte care doar prin realitatea personajelor și prin destinul acestora. Până și Andrea, în cele din urmă, mi-a stârnit o sumedenie de emoții, deși ar putea fi considerat, impropriu spus, personajul negativ al cărții, care de cele mai multe ori este inaccesibil cititorului și nu-i provoacă niciun gram de empatie. 

„- Când ne-am apropiat pe aleea de acces și am văzut casa, am avut un șoc. Ăsta-i exact cuvântul potrivit. Știu, pentru tine e ca o a doua natură fiindcă te-ai născut aici. Când erai mic, îți închipuiai, probabil, că toată lumea locuiește într-o casă ca asta.”

Este o carte despre iertare și despre puterea iertării. Este o carte despre fragilitatea ființei, despre cât de mici suntem, de fapt, dar cât de mult putem simți și arde pentru lucrurile care ne sunt dragi și pe care nu le putem înțelege. Este o carte despre sacrificiu, despre regăsire și încercarea de a depăși momentele grele din viață. Este o carte despre nedreptate, despre compasiune și empatie, înțelegere, despre obsesia trecutului și despre greutatea întrebărilor care, niciodată, nu și-au găsit răspunsull. Despre ce dobândesc oamenii, dar și ce, odată cu trecerea timpului, pierd; despre cât de multă însemnătate are un cuvânt spus la timpul potrivit. O carte de o profunzime copleșitoare, uriașă, profund emoționantă, care mi-a depășit efectiv toate așteptările (și, credeți-mă, erau așteptări exacerbat de mari - pur și simplu am vrut să îmi placă această carte încă de înainte s-o citesc; trebuie să recunoaștem, de asemenea, că această copertă este de un simț estetic aparte, și, vă zic, eu, este chiar sugestivă pentru acțiunea romanului). Casa Olandeză chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți pe care o voi fi citit anul acesta.

„- Mă întreb când ne-am schimbat.”

V-o recomand cu cel mai mare drag, deja știu câteva persoane care s-au lăsat convinse și au citit-o - drept să vă spun, mi-au mulțumit pentru recomandare și am împărtășit aceleași gânduri: într-adevăr, este o carte aparte, sublimă, de o profunzime incredibilă, cu o poveste care, deși curge lent, te captivează și te poartă ca printr-un basm frumos scris. Cred că merită, fără nicio ezitare, să îi dați o șansă - pentru mine, această carte este aproape de a fi a masterpiece! Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Casa Olandeză, scrisă de Ann Patchett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Smaranda Bratu Elian 

„Copilăria se duce pentru oricare dintre noi. Într-o zi toți copiii mor.”

Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

„Iar când fericirea devine un lucru, orice atentează la siguranța lui se preface în dușman. Chiar și unul impalpabil ca vântul, chiar și ploaia care cade de sus. Cu prețul vieții ei lipsite de rost, Yui nu avea să lase să i se întâmple ceva rău acelui lucru și locului căruia îi încredința vocea.”

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011. Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.

„Dacă nu fericirea, măcar o ușurare începea să se înfiripe ca obiect.”

Vreau să vă spun că nu știam nimic despre această carte, titlul fiind cel care mi-a atras atenția. Ce încredințăm vântului, sună atât de poetic, atât de frumos și metaforic. Și când am început s-o citesc, încă de la prima pagină am știut că voi avea parte de o lectură care să mă miște, care să mă emoționeze și să facă apel la toate trăirile și sentimentele mele. Și așa a fost, întrucât sfârșitul acestei cărți m-a regăsit cu lacrimi în ochi, m-a ridicat și mi-a arătat că viața, dincolo de toate lucrurile urâte pe care le presupune, este și plină de frumusețe, de dragoste și iubire, de liniște; după cum spune un vers dintr-o melodie, one day we are gonna die, but all other days we are gonna live. O carte incredibil de emoționantă despre puterea de a trece peste greutățile vieții și despre cum îți poți regăsi sensul, speranța, când toate acestea ar părea pierdute pentru întreaga veșnicie.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Îmi plac dramele, trebuie să recunosc, deoarece din ele învăț cât de puternic este, de fapt, omul, și cât de frumos este acesta, cât de plin de dorință și de curaj, fiind capabil să se vindece, și nu vorbesc despre rănile fizice, ci despre acele cicatrici care nu se văd, încărnate, care te țin pe loc și te macină - regrete eterne, gândul că niciodată nu ai putea trece peste anumite întâmplări, că niciodată nu îți vei mai putea găsi drumul în viață, liniștea interioară. Yui, care nu mai găsește niciun motiv pentru a trăi, se retrage în sine și e gata să depună armele, după ce își pierde mama și fiica în tsunami-ul din 2011, redescoperă bucuria de a trăi, puterea de a iubi și de a se încrede în oameni. Într-o lume întunecată, se pare că puterea de a lumina până și cele mai negre gânduri se află tot în oameni care simt, oameni care împărtășesc aceleași dureri și care, la fel, caută să se regăsească și puterea de a trece peste. Bineînțeles, niciodată nu poți trece peste ceva cu adevărat, dar, așa cum zicea și Alice Munro, „regretele trec, întotdeauna trec”; aș putea spune, totuși, că da, într-adevăr, regretele trec, dar cum trec mereu va rămâne. Uneori trebuie să treci prin durere, trebuie să strângi din dinți și să găsești puterea de a te redresa, chiar și atunci când pare că nu mai există motive îndeajunse de bune pentru a o face - după ce își pierde întreaga familie, Yui pare că nu mai are niciun motiv pentru a iubi, pentru a spera, pentru a se bucura de faptul că este încă în viață. Dar totul se schimbă atunci când dă de persoana potrivită!

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie.”

Să nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte într-atât de tristă încât să îți transmită stări negative - nu. Este în schimb o carte despre curaj, de fapt, care îți dă curaj și, mai ales, îți dă de gândit, făcându-te să-ți reconsideri motivele pentru care, uneori, ai putea fi trist. Este o carte despre speranță și despre puterea de a lupta, despre regăsirea prin împlinirea iubirii, a iubirii adevărate, păstrând totuși puseul tragic al pierderii persoanelor dragi. Este o carte care te mișcă prin intensitate și prin simplitatea acelor lucruri pe care, deseori, le trecem cu vederea, când de fapt sunt atât de importante în viețile noastre. Chiar este o carte care m-a emoționat până la lacrimi, și nu că nu m-aș fi așteptat să o facă, dar m-a lovit prin profunzimea acelor lucruri simple despre care vorbeam, prin intensitatea scriiturii: emoțiile și trăirile lui Yui sunt aproape palpabile, viscerale, încât e imposibil pentru cititor să nu le simtă chiar dincolo de paginile cărții. Ce încredințăm vântului este o carte de un lirism aparte, de o efervescență metaforică absolut delicioasă, să spun așa, și e exact genul de carte care mereu își va găsi locul în sufletul meu; îmi plac acele cărți care vorbesc despre oameni, care vorbesc despre durerile lor care, la fel de bine, au fost și pot fi propriile-mi dureri. O carte care mă învață poate nu cum să trec peste ele, dar cum îmi pot îmbrățișa și accepta aceste dureri, pentru a lucra în vederea „gestionării lor”.

„(...) poate că alcătuiesc o lume în care nu numai supraviețuitorii își purtau de grijă unii altora, ci în care și defuncții se iubeau și mergeau înainte, acumulau ani și mureau. Trebuie că există un moment de uzură a sufletului așa cum există unul al trupului.”

O poveste delicată, emoționantă și nostalgică, despre acceptarea pierderii, despre iubire și regăsire, ca o meditație profundă asupra lumii care pare să nu mai aibă niciun sens, asupra lumii în care s-a produs un dezechilibru care niciodată nu va mai fi redresat. Laura Imai Messina scrie o carte despre suferință, dar, pe parcursul înaintării în lectură, îi oferă cititorului speranța unei fericiri viitoare, o fericire de neoprit care își va face loc în viața lui Yui, demonstrându-i că, chiar și în cele mai negre ceasuri, viața merită trăită și frumusețea și pacea și liniștea își vor face loc, încetul cu încetul cu încetul, în sufletul fiecăruia dintre noi. Într-adevăr, o lectură memorabilă pe care știu că n-o voi uita vreodată și pe care o voi recomanda cu drag oricui. Laura Imai Messina stăpânește deosebit de bine psihologia umană, inteligența emoțională și are o grijă absolută față de personajele sale, personaje pline de emoții, gânduri și trăiri. Probabil am să mă repet, dar ador aceste cărți, ador felul în care mă fac să mă simt și intensitatea emoțiilor pe care mi le transmit; mereu voi alege o astfel de carte în defavoarea alteia! 

„- Rămâi părinte chiar și atunci când copiii nu mai sunt.”

Voi ați citit-o? Dacă da, sunt tare curios cum vi s-a părut. Mie mi-a plăcut extraordinar de mult - bineînțeles, e strict părerea mea, dar dacă rezonați cu lecturile pe care vi le-am recomandat de-a lungul timpului, sunt absolut sigur că v-ar plăcea - dacă nu la fel de mult - măcar într-o măsură asemănătoare. Este o carte care este imposibil să nu vă miște, deoarece este o adevărată poveste de viață despre speranță și despre cât de puternic este, în cele din urmă, sufletul omului. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Ce încredințăm vântului, scrisă de Laura Imai Messina, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!

Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Istorie contemporană

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Niță, Irina Manea 

Mark Galeotti (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia (2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid (2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992–2016 (2017). De asemenea, semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows. Este profesor onorific la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. Este bursier al Institutului de Relații Internaționale de la Praga și al Royal United Services Institute de la Londra. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London School of Economics. A fost șeful Departamentului de istorie de la Universitatea Keele, profesor de afaceri internaționale la Universitatea din New York, profesor invitat la Universitatea Rutgers (Newark), la Universitatea Carolină din Praga și la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse (Moscova). A consiliat mai multe instituții, printre care Comitetul pentru Afaceri Externe al Camerei Comunelor (Marea Britanie), Adunarea Parlamentară a NATO, Interpolul și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa.

  „Dependența de relațiile personale și înțelegerile nescrise - poniatie în rusă; foarte interesant, acesta e un termen folosit și în lumea interlopă - a devenit centrală pentru stilul de conducere al lui Putin.”

E văzut drept cel mai periculos om din lume. Așa să fie cu adevărat? Cine e de fapt Vladimir Putin? Ce vrea? Ce planuri are?  S-a scris enorm despre Rusia de azi, însă Occidentul încă nu-l înțelege pe acest politician a cărui sferă de influență cuprinde întreaga planetă și ale cărui relații de putere pătrund până în cele mai intime sfere ale vieții noastre de zi cu zi. Mark Galeotti ne arată cine e omul din spatele mitului, analizează cele mai frecvente prejudecăți despre Putin și îi descifrează motivațiile. Urmărindu-i cariera de la începuturi, de când era un simplu ofițer KGB, până în prezent, cartea aceasta ne oferă o viziune inedita și realistă asupra omului care înclină, de multe ori decisiv, balanța politicii internaționale.

„După cum s-a exprimat jurnalistul Mihail Zîgar: «N-ar zice niciodată vă rog să furați miliardul ăla de dolari» sau «vă rog să-i ucideți pe jurnaliștii ăia». În schimb, zic: «Faceți ce trebuie făcut. Vă știți îndatoririle, vă rog să le îndepliniți».”

Parcă în ideea cărții We must talk about Kevin, scrisă de Lionel Shriver, cartea Hai să vorbim despre Putin! este o carte care, prin traducere, face o diferență de verb față de titlul original: acel „trebuie” (din ”we must talk...”) devine „hai să!”, iar titlul original parcă ar transmite mai bine ideea acestei cărți: într-adevăr, mai mult decât să-ncepem să vorbim despre Putin așa, la o plictiseală, când n-avem ce face și Putin este chiar un subiect destul de exhaustiv, ar trebui să vorbim, de-adevăratelea, despre el. De ce spun asta? Ei bine, pentru că Putin, cel puțin în cercul meu de prieteni, deseori a fost un subiect de interes, sau cel puțin de discuții chiar aprinse, dacă nu filosofice și nefondate - de ce Putin face ceea ce face, cum face, ce vrea să demonstreze, cum de-a reușit să fie președintele Rusiei atât de mult timp, prin ce mijloace, și așa mai departe. Bineînțeles, în efervescența tinereții și a neinițierii noastre politice (de fapt, știu câteva persoane extrem de interesate de politica mondială și de mișcările pe care le fac diferitele țări), rămâneam la speculații și la teorii, ni se părea amuzant să dovedim că știm, când de fapt habar n-aveam mare lucru, încât să pară că, da, știm și noi ceva și că lumea asta nu face un pas fără să-l contorizăm noi; evident, nimic mai greșit decât asta. Dar, trebuie să recunosc, după ce am citit această carte, abia aștept să mai am câteva discuții dintr-alea pline de patos și-nflăcărate, abia aștept să le arăt cât de bine îl știu eu, de fapt, pe șeful de la Kremlin și despre sistemul politic pe care acesta îl guvernează!

„Dacă insistăm să-l considerăm pe Putin drept un geniu strategic vom ajunge să căutăm în haos un mare plan care de fapt nu există. Dacă pare că Rusia se mișcă de colo-colo fără o direcție clară, nu înseamnă că nu pricepem ceva mai subtil sau că nu am observat un anume tipar, ci că exact asta face.”

Am citit această carte extrem de rapid, pentru că n-am putut să o mai las din mână. Ce-i drept, Galeotti conturează un portret extraordinar de clar al lui Putin, încercând să ne explice nouă cum este, de fapt, domnul Rusiei, încercând să explice „ce nu înțelege Occidentul”, dar, mai ales, de ce nu înțelege. Nu vrea? Se prea poate. Are prejudecăți și are impresia că ceea ce știe e de bun și nimic mai mult? Da, și asta. Dar, mai mult decât atât, ideea este că Putin păstrează imaginea Rusiei - sau, cel puțin, încearcă să o facă, și de-a dreptul că îi reușește cu brio - așa cum era ea cândva: o adevărată putere politică, o țară a cărui nume chiar transmitea putere, și, na, ideea că cu Rusia chiar n-ai cum să te pui; forță brută, armată, o politică guvernamentală plină de teroare, care pare că făcea legile și se juca cu ele așa cum dorește, iar cu toții păleau și erau muți în fața dorințelor acestei țări. Când autorul se angajează într-un dialog cu un fost oficial al Administrației Prezidențiale (cancelaria lui Vladimir Putin și, de fapt, cea mai puternică instituție din Rusia), acesta, la un moment dat, îi spune lui Galeotti că „Occidentul nu-l înțelege pe «șeful lor». Serios, am citit o parte din rahaturile din ziarele voastre, pe care le spun politicienii voștri, pe care «experții voștri» le scriu, și pur și simplu nu știu de unde le tot scot. Nu-s de mirare belelele pe care le avem pe cap acum. Și știi de ce? (...) Ce fel de relații putem avea cu voi toți, atât timp cât nu ne vedeți cu adevărat, nu ne auziți?” Ce-i drept, e normal ca atât timp cât interpretăm exact așa cum ne dorim fiecare cuvânt al lui Putin și „fiecare bășină pe care-o trage”, avem impresia că, cu adevărat, îl cunoaștem pe „Vladimir Vladimirovici”. Și rămânem cu imaginea preconcepută că, da, ceea ce știu este ceea ce este adevărat când, de fapt, suntem departe de a ști cu adevărat cine și cum este Vladimir Putin.

„Căutăm un mare rechin alb, o mașină de ucis singuratică și mortală, dar în timpul ăsta ne mănâncă un banc de pești piranha, mai puțin spectaculoși, dar ale căror mișcări sunt mult mai greu de anticipat și respins.”

Mulți spun că pentru a-l înțelege pe Putin, trebuie pur și simplu să-i înțelegi pregătirea la KGB? Normal, nu? Când zici KGB, parcă zici pericol, moarte, crime, restul chestiilor de acest gen; cum putin a făcut parte din KGB, e clar cât de multe lucruri urâte, să nu zic altceva, a realizat. E clară tirania acestuia, cât de îngrozitor este; ei, bine, nici pe departe, întrucât Putin chiar n-a fost un adevărat KGB-ist, cum s-ar zice. Nu vă zic mai multe, dar trebuie să excludem, într-o mare măsură, preconcepțiile legate de Putin care fac referire la activitatea sa în cadrul Comitetului de Apărare al Statului). Nu știu, dar trebuie să recunosc că și eu păstram în minte ideea unui președinte plin de interese dramatice, pur subiective, care vrea doar binele și prosperitatea sa, nicidecum a poporului, care păstrează o domnie tiranică și extremistă, capabil să înlăture, prin mijloace deloc ortodoxe, pe oricine din eventuala luptă politică. Poate chiar așa este, cine știe, dar știu totuși că această carte a reușit să lumineze mult toate ideile pe care le aveam, chiar să le redreseze și să răspundă la anumite întrebări (dintre multele pe care mi le tot puneam). Trebuie să recunosc, într-o mare măsură nu sunt atât de interesat de politica mondială, externă sau, în principal, de orice tip de politică, nu-i domeniul meu și nici nu reprezintă un intersex supraliminal pentru mine, dar există unele momente în care chiar mă întreb cum de, din păcate, se-ajunge la anumite conflicte și la atât de multe jocuri politice, de culise, încât poporul să tragă din păcate foloasele cele din urmă. În Hai să vorbim despre Putin! chiar am găsit câteva explicații care, trebuie să vă spun, m-au șocat și m-au făcut să regândesc multe aspecte legate de Putin - nu pot spune că l-am stimat vreodată, nici nu pot spune că m-a interesat, de fapt, vreodată, persoana lui, dar trebuie să vă spun în schimb că este un om care, cu adevărat, știe ceea ce face. Și-o face extrem de bine! 

„(...) există în lume oameni politici care visează să fie ca Putin, dar nu multe țări vor să fie ca Rusia. După orice criterii obiective, Rusia nu este o mare putere. Dar Putin este convins că Rusia contează, mai mult decât reiese din orice înșiruire a punctelor sale relativ tari și a punctelor cu siguranță slabe.”

Drept urmare, atât el, cât și statul rus pe care Putin l-a conturat și structurat așa cum a dorit, sunt imprevizibili, uneori chiar parcă s-ar părea că se poartă contradictoriu, mai ales în ceea ce privește politica externă pe care o duce Rusia. Multe dintre aparentele „succese” pe termen scurtale țării se dovedesc a fi - pe termen lung - slăbăciuni, nefiind nici gândite minuțios, în detaliu, dinainte, nici urmărite îndeaproape după aceea; interesul scade, din moment ce, cum să zic, „te vezi cu sacii în căruță”. Dar asta, după cum vă puteți da seama, ne ajută să explicăm de ce adesea nu suntem capabilă să anticipăm mișcările lui Vladimir Vladimirovici: nici el nu prea are habar ce urmează să facă. Probabil este conștient că, în general, și mai ales atunci când statele își unesc forțele, Occidentul este mult mai puternic decât Rusia, „cu un produs intern brut de douăzeci de ori mai mare, o populație de șase ori mai numeroasă și o armată de peste trei ori cât cea a Rusiei.” Putin vrea putere și stabilitate pe plan intern. Putin vrea recunoaștere în afară. Vrea să creeze o imagine falsă a unui președinte care știe ce face, care știe ce vrea și mereu își va atinge țelurile „geopolitice”- iar pentru asta, Putin are nevoie ca în țară să fie liniște și ca opoziția, de orice fel, să fie redusă la tăcere (prin modalitățile posibile), dar și ca economia rusească să funcționeze. Totuși, pentru toate acestea, Putin nu are vreun plan genial și extrem de bine gândit și pus la punct. Nu. Dar știe să profite de ambițiile și viziunile a tot felul de indivizi, instituții, organizații, de la jurnaliști și diplomați, la spioni și oameni de afaceri. Deși Rusia arată la fel ca orice altă țară, cu guvern, miniștri, un paralament bicameral, o constituție, curți de judecată și consulate, în realitate lucrurile sunt destul de diferite și nu așa cum scrie pe hârtie. Interese, jocuri de putere, nepotism, multe dintre acestea trag sforile în politica Rusiei. 

„(...) Rusia este o adhocrație în care toată lumea încearcă în permanență să ghicească ce vrea șeful și să-i facă pe plac. În parte, asta se datorează fricii de ceea ce s-ar întâmpla dacă lui Putin nu i s-ar face pe plac, sau speranței de a obține o răsplată imediată dacă șeful este mulțumit. Dar în vârful sistemului este vorba și de fidelitatea fundamentală între Putin și oamenii lui. (...) Putin își acoperă apropiații, chiar dacă asta înseamnă să dea foc întregii Rusii.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă ar fi tare multe de zis. Chiar vă recomand cu mare drag să citiți această carte, este o lectură utilă și extrem de interesantă, sunt sigur că v-ar prinde rapid - după cum v-am spus, nu sunt vreun fan, dar trebuie să recunosc că n-am mai putut să o las din mână din momentul în care m-am apucat de citit. Portretul lui Putin a fost atât de convingător, atât de pertinent și pătrunzător, surprins într-un volum ce ar putea servi drept manual despre președintele Rusiei - o analiză inteligentă a politicii lui Putin și a modului în care acesta guvernează și conduce. Le mulțumesc prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti; o găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase, doar pe placul vostru și pline de aventuri frumoase!

Conștiința dintr-o nouă perspectivă, de Michael S.A. Graziano - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2021

Traducere: Vlad Vedeanu

Michael S.A. Graziano s-a născut în 1967 în Bridgeport, Connecticut. După studii în psihologie și științe cognitive la Universitatea Princeton și la MIT, și-a susținut doctoratul în neuroștiințe la Princeton în 1996. Tot aici duce o amplă și importantă muncă de cercetare care își propune să explice cum creierul monitorizează spațiul din jurul corpului, cum controlează mișcarea în acel spațiu și cum construiește conștiința. Descoperirile sale s-au concretizat în numeroase conferințe susținute în marile universități ale lumii și în zeci de articole științifice și de popularizare. Este profesor de psihologie și neuroștiințe la Universitatea Princeton din 2001. Printre cărțile sale se numără: The Spaces Between Us: A Story of Neuroscience, Evolution, and Human Nature (2018); Consciousness and the Social Brain (2013); God, Soul, Mind, Brain: A Neuroscientist’s Reflections on the Spirit World (2010); The Intelligent Movement Machine: An Ethological Perspective on the Primate Motor System (2008). Graziano a publicat, de asemenea, romane, cărți despre muzică și cărți pentru copii, acestea din urmă sub pseudonimul B.B. Wurge.

„Dintr-o perspectivă tehnică, un model intern ar trebui să monitorizeze prezentul și să facă predicții despre viitor. Dacă vrei să controlezi ceva, cum ar fi un cărucior de cumpărături pe care îl împingi printre rafturi, ai nevoie să prezici ce e probabil să se întâmple în momentul următor. Creezi un fel de copie intuitivă a căruciorului, desfășori mișcările acesteia în minte și descoperi cum se comportă.”

Michael Graziano ne propune o perspectivă cu totul nouă asupra conştiinţei. „Experiența subiectivă“ este înțeleasă pragmatic, prin teoria schemei atenției – un model intern străvechi, simplificat, șlefuit de evoluție, cu două funcții principale: de monitorizare și control al atenției, oferindu-ne un model al sinelui, și de liant social, care ne permite să intuim intențiile celorlalți şi să le anticipăm comportamentul. Dar cum putem analiza obiectiv o entitate esențialmente subiectivă? Michael Graziano porneşte de la cele mai noi studii despre creier, multe dintre ele desfășurate în laboratorul său de la Princeton, dar și de la exemple din lumea animală, interpretate în cheie evoluționistă. Răspunsul lui la marea enigmă a conștiinței este surprinzător și cucerește prin limpezimea expunerii și prin rigoare, iar implicațiile morale ale descifrării experienței subiective sunt discutate cu talentul unui scriitor.

„Dar cum stau lucrurile cu atenția? Este, probabil, cel mai important proces al creierului și trebuie, fără îndoială, controlat. Pentru a răspunde eficient lumii, creierul trebuie să se concentreze conform unei strategii adecvate pe un obiect sau altul. Și, cu toate astea, atenția poate fi la fel de nesigură și capricioasă ca roțile unui cărucior de cumpărături și o poate lua ușor căi neașteptate.”

După cum probabil v-ați dat seama, îmi place să abordez mai multe domenii literare, să spun așa. De aceea, când aleg ceva de non-ficțiune, în general aleg cărții de știință, sau, mai bine zis, de popularizare a științei (dacă vreau să aprofundez ceva, în general accesez articole postate pe site-uri acreditate și viabile - deși, și aici, trebuie să fii foarte la multe aspecte, deoarece viața de student, având în vedere facultatea pe care o urmez, m-a învățat foarte multe în ceea ce privește credibilitatea acelor studii publicate chiar pe site-uri de renume). De aceea, de multe ori când mă angajez în lecturarea unei cărți de acest gen, vreau să fiu sigur că ceea ce urmează să aflu îmi este accesibil și la îndemână (asta, cel puțin, când nu sunt vreun inițiat în subiectul cărții), astfel încât să nu mă pierd de-a lungul lecturii. Ei bine, din păcate, așa mi s-a întâmpat cu această carte a lui Graziano: am fost extrem de entuziasmat că, în sfârșit, mă apuc de ea, dar pe parcurs m-a pierdut grav, grav de tot. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că am simțit că, dincolo de aspectele pe care nu le înțelegeam și nici nu le-am înțeles, autorul a scris această carte în ideea nu de a populariza ceva anume (în speță, originea conștiinței și mecanismele ei), ci pentru a aduce ceva nou în acest domeniu (și având în vedere „exegeza”, e clar că a și reușit). De fapt, deseori mă gândesc că aceste tipuri de cărți (științifice) se împart, în cele din urmă, în două mari categorii - cărțile care, într-adevăr, au drept scop popularizarea științei (și care, în general, sunt majoritare) și cărțile care aduc ceva nou, cărțile care avansează teorii și, poate, le subclasează și chiar detronează pe altele, ale căror scop este „noutatea și inovația”, dacă pot spune așa. Ei bine, Conștiința dintr-o nouă perspectivă chiar am simțit că asta are drept scop: „revoluționarea” anumitor aspecte în ceea ce privește domeniul neuroștiințific. Nicidecum o popularizare a acestei discipline. 

„Conform principiilor de bază ale tehnicii controlului, știm că tectumul trebuie să se folosească de un model intern pentru a urmări atenția. Colegii mei și cu mine am numit acest model intern ipotetic schemă a atenției, paralelă cu schema corporală care contribuie la monitorizarea corpului.”

Graziano chiar regândește ideea de conștiință - ceea ce, fără îndoială, având în vedere maniera în care livrează informația și felul în care, cu tărie, își susține ideile (chiar e de apreciat cât de bine reușește să o facă), îi va inspira și pe alții să facă același lucru. Dar, eu unul, nefiind vreun inițiat în domeniu și neștiind decât acele principii de bază, m-am luptat, chiar dureros, să înțeleg multe aspecte (și chiar n-am reușit, în cele din urmă, și m-am dat bătut), în special acea „teorie a schemei de atenție” - sincer, nici acum, după ce am citit cartea, simt că nu am resursele necesare minime pentru a afla care este treaba cu ea: știu doar că Graziano pleacă de la principiul că nu ar trebui să ne mai întrebăm cum sau de unde este generată conștiința ci, în schimb, ar trebui să ne întrebăm cum și de ce atribuim conștiința altora și nouă înșine. Prin urmare, el nu încearcă să rezolve ceea ce se numește „problema dificilă a conștiinței” (pe care am întâlnit-o și în cartea domnului Cristian Presură, Care este diferența dintre un copil și un laptop?, a cărei recenzie o găsiți AICI), ci atacă „meta-problema conștiinței”, încercând să înțeleagă de ce oamenii presupun, încă de la început, că ar exista „o problemă dificilă a conștiinței”. O abordare destul de iluzionistă, oarecum, însă Graziano face un „salt teoretic” destul de îndrăzneț, dacă e să fiu sincer, deoarece sugerează că intuițiile noastre metafizice despre propria noastră conștiință - un fel de „chestie” cu tot felul de puteri înfricoșătoare - sunt derivate dintr-un model intern specific, numit „schema de atenție” - un fel de „schemă corporală”, dacă pot spune asta (cred că suntem cu toții mai familiarizați cu această idee), adică un fel de model al întregului nostru corp, care ține evidența structurii și poziției corpului nostru, în raport cu mediul înconjurător, ceea ce ne face astfel apți să-l manipulăm și să-i controlăm mișcările. Cu alte cuvinte, orice sistem de control are nevoie de un anumit model a ceea ce urmează a fi controlat, nu? Ei, Graziano susține că acest lucru este valabil și pentru ceea ce numim „atenție” - o resursă fundamentală și esențială a creierului nostru, iar pentru a controla desfășurarea și concentrarea acesteia (pentru a o „manipula”, la fel ca și corpul, prin intermediul „schemei corporale), avem nevoie de o „schemă de atenție”. 

„O schemă a atenției este un pachet de informații care descriu atenția - nu obiectul pe care îl vizează aceasta, ci atenția însăși. Monitorizează starea atenției, urmărește modul în care se poate schimba dinamic de la o stare la alta și prezice modalitatea în care se poate schimba în următoarele câteva momente.”

Ambele modele de care am amintit (modelul corporal, și cel al atenției), sunt aproximări, în cele din urmă, simplificări ale aspectelor specifice (fizice, respectiv psihice) și, prin urmare, fiecare dintre ele poate greși; spre exemplu, membrele fantomă sunt un exemplu revelator în cazul schemei corporale (situația în care cineva care și-a pierdut un membru, încă este capabil să-l perceapă pe aceasta, ba chiar să susțină că ar simți durere la nivelul membrului cert inexistent). Graziano face o analogie strânsă între schemele corporale și atenție spunând, din câte îmi amintesc, că una este fantoma din corp, iar cealtă este fantoma din cap. Dar care este, deci, legătura dintre scehma de atenție și conștiință? Aceasta este o întrebare destul de grea, întrucât există o istorie lungă și confuză în ceea ce privește relația dintre atenție și conștiință, cu mulți teoreticieni care ori le echivalează, ori le descriu ca relații complexe de cauzalitate sau corelație reciprocă. Pentru Graziano, în schimb, relația este una clară, atenția fiind ceva ce creierul face, iar conștiința fiind ceva pe care oamenii afirmă că îl au. Schema de atenție este, în cele din urmă, un fel de set de informații despre procesul de atenție în sine. Și, sincer să fiu, aici s-a oprit toată înțelegerea mai în ceea ce privește cartea de față. Bineînțeles, eu spun că ceea ce era mai important am reușit să înțeleg, și cu siguranță, când voi avea timpul și resursele necesare, voi reveni asupra anumitor aspecte (între timp, cartea aceasta este împrumutată unei prietene de la psihologie, iar pe altcineva am reușit să-l conving să și-o cumpere, în vederea iluminării mele ulterioare); dar, în momentul de față, mă declar mulțumit cu ce am reușit să asimilez și, într-o oarecare măsură, dezamăgit că nu mi-a fost mai accesibilă (bineînțeles, asta nu înseamnă că această carte nu este extrem de bine scrisă și că alții n-ar găsi-o mult mai interesantă decât am găsit-o eu, mai ales dacă este un pasionat al domeniului).

„Dacă stau în fața ta, îmi e simplu să văd în ce direcție privești. O întreagă știință a fost construită în jurul modului în care creierul procesează direcția privirii altcuiva. Dar simplul fapt de a urmări direcția atenției tale fățișe nu-mi este deloc suficient pentru a-ți reconstrui starea mintală. Trebuie să înțeleg atenția ta ascunsă.”

În schimb, spun că aș fi vrut să am parte de o lectură mai fluidă, care să mă prindă mai mult și care să nu mă frustreze (deși e mult spus), deoarece, deși am plecat din lecturarea cărții cu cunoștințe mult mai multe și îmbogățite, aș fi vrut să îmi deschidă mai multe uși, să mă captiveze mai mult, să-mi ofere detaliile despre cum a ajuns la această teorie într-o manieră mai accesibilă, mai ușor de înțeles. OK, poate nu este un domeniu care poate fi atât de accesibil, nu este o nișă pe care o pot aborda cu toții, dar sunt sigur că anumite fragmente ar fi putut fi livrate mult mai expeditiv. Dar, așa cum am spus, aceasta este o carte care urmărește mai mult decât a populariza domeniul acesta, este o carte care aduce ceva nou și chiar, de ce nu, ar putea revoluționa multe. Știu că, după ce am citit-o, l-am căutat pe autor și am urmărit câteva filmulețe în care vorbea despre ideile sale - vreau să vă spun că, într-adevăr, vorbește cu patos și se vede că îi place foarte, foarte mult ceea ce face. Și, sincer, nu poate decât să mă bucure că oamenii sunt atât de devotați muncii lor, căutând să descopere lucruri care nu s-au crezut vreodată a fi descoperite.

„Vreau să spun că mintea este informație. Îmi place să spun că mintea umană este o sculptură din trilioane de straturi de informații, aflată permanent în schimbare, minunat de complicată. Dacă mintea nu are informații despre conștiință, nu poate ști ce este această proprietate și nu și-o poate atribui și nu o poate atribui altora. Noi, oamenii, facem caz de conștiință doar pentru că avem un subsistem cerebral care construiește informații despre ea. Iar eu cred că știința se apropie de localizarea acestui subsistem și de identificarea modului în care e conectat la alte sisteme.”

Voi ați citit vreo carte din acest domeniu? Dacă da, chiar mi-ar plăcea să aud recomandările voastre, deoarece la rândul meu vă pot recomanda cu drag această carte, dar doar dacă sunteți pregătiți să vă prindeți, câtuși de puțin, urechile la un moment dat, mai ales dacă nu sunteți inițiați în acest domeniu. Totuși, este o călătorie extrem de fascinantă în mintea umană și în încercarea de a explica mecanismele prin care noi, oamenii, atât de misterioși și plini de întrebări, percepem lumea în care trăim. ei. Le mulțumesc prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Conștiința dintr-o nouă perspectivă, de Michael S.A. Graziano; o găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase, doar pe placul vostru și pline de aventuri frumoase!