Trilogie murdară la Havana, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2007

Traducere: Ana-Maria Tamaș

„- Da, aceluia de se naște sărac, îi cade doar căcat din cer.”

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja și celelalte romane din seria havaneză: Animal tropical (2009, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Regele Havanei (2010, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„Erau oameni disperați. Și poate curajoși. Nu știu. Presupun că ignoranța și curajul se iau de mână.”

Gata. Ultima carte scrisă de Pedro Juan Gutiérrez despre care voi vorbi (scrie). De altfel, cartea care mi-a plăcut cel mai mult, întrucât am găsit în ea o voce mult mai autentică decât în celelalte romane, Animal tropical (despre ea am scris AICI) și Regele Havanei (despre care am scris AICI) - care, oricum, mi-au plăcut și ele deosebit de mult, însă am simțit că aceasta ar avea ceva mai special. Ceva mai dur, mai real, mai emoționant. Ceva mai simbolic. O fi datorită faptului că, într-adevăr, este o carte autobiografică? O fi fost datorită faptului că l-am simțit pe Pedro Juan Gutiérrez „despuiat”, dezbrăcat în fața mea, în toată-i splendoarea romanistă, în toată duritatea și intensitatea cu care a trăit anumite lucruri? Anumite situații? Anumite întâlniri? Se prea poate, de fapt. Oricum, mi se pare că, prin lecturarea unei cărți autobiografice, deseori este cu neputință să nu te apropii și mai mult de scriitor, mai ales după ce i-ai citit celelalte opere, în speță, de ficțiune. Și cred că faptul că am citit această carte ultima, după ce am citit celelalte două cărți, a potențat și mai mult modul în care proza lui Pedro Juan Gutiérrez m-a răvășit. Sunt sigur, oricum, că așa s-a întâmplat.

„Pedro Juan, singurul mod în care poți trăi aici e să fii nebun, bețiv sau să dormi.”

Pedro Juan Gutiérrez dă viață cărților sale de ficțiune, întrucât o autobiografie cu siguranță are să fie cel puțin la fel de intensă și efervescentă. O carte plină de imagini vii, euforice, o carte plină de senzualități erotice, pornografice, o carte despre izolare, despre singurătate și vicii. Despre înstrăinare și căutarea identității, despre explorarea vieții prin intermediul altuia; o carte despre retragere, despre mizerie și contrabandă, cu un realism impudic, un realism murdar, bolnăvicios, în miasma înfiorătoare a Havanei, unde femeile se vând ca să aibă ce mânca, bărbații se masturbează la colț de stradă în euforia și mânați de pofte și dorințe carnale. O lectură explicită, provocatoare, pe care, după cum am spus, mulți ar putea-o găsi nepotrivită și mult prea jignitoare; Pedro Juan Gutiérrez nu face interes în a folosi metafore, cuvinte frumoase, subtile - nu. El este direct, lipsit de orice inhibiție și pudoare, iar proza sa se înscrie într-o tagmă literară aparte, una dură și nu prea bătătorită, una în care, pentru a aparține ei, ai nevoie de curaj și de asumare. După părerea mea, chiar trebuie să ai curaj să scrii așa - și pentru un astfel de curaj, care se înscrie de altfel într-o formă estetică, după părerea mea, viabilă, Pedro Juan Gutiérrez chiar este un scriitor care îmi place și pe care l-aș citi oricând. Păcat că, na, i-am citit toate cărțile apărute la noi până acum (și nu întrevăd vreo posibilitate ca să-i fie traduse și celelalte cărți).

„Am dat totul naibii și am început să scriu povești fără veșminte. Povestirile mele puteau să iasă în curul gol în mijlocul străzii și să strige. Libertate, libertate, libertate!”

Ei, bine, chiar nu mai am nimic de spus. Nu-i o recenzie lungă, dar cred că este destul de relevantă - cel puțin pentru mine, care am citit cărțile. Nu vă îndemn să le citiți, n-am niciun interes, dar sunt sigur că aceste cărți, poate cândva, vor ajunge la cine trebuie să ajungă. Cred că faptul că această carte a fost interzisă ar putea spune multe despre ea, nu? Confesiunea șocantă a unui scriitor boem care gustă, din plin, fără să se sature, din farmecul și din mizeria Havanei. Din plăcerile trupești și din romul care s-a acrit odată cu trecerea inevitabilă a timpului. Pedro Juan Gutiérrez, un autor pe care n-am să-l uit, pe care-l voi reciti (mamă, cât m-am tot repetat cu asta) în viitor, având certitudinea faptului că, iarăși, voi simți lecturarea cărților sale mult mai intensă; fiind niște cărți simbolice, de o duritate aparte și de o violență aproape de necrezut, dar cu personaje memorabile, zbuciumate, complexe și de-a dreptul reale. Da, Pedro Juan chiar are talentul inconfundabil de a scrie și de a da viață cărților sale, într-o voce romanistă uluitoare. 

„De aceea eram eu atât de decepționat de jurnalism și am început să scriu niște povestiri greu de digerat. În vremuri atât de sfâșietoare nu se poate scrie cu delicatețe. Într-un loc lipsit de grație este imposibil să compui texte rafinate. Scriu ca să înțep puțin și ca să-i oblig pe alții să simtă cum pute câcatul. Trebuie să-ți lipești nasul de podea și să miroși rahatul. Astfel îi terorizez pe cei lași și-i fut la cap pe cei care vor să ne pună botniță nouă, celor care putem vorbi.”

Am să-nchid această polologhie inutilă prin a vă întreba dacă voi, de-a lungul experienței voastre literare, ați citit cărți pe care nu le-ați mai văzut la nimeni. Sau dacă aveți vreun autor care vă place, dar pe care evitați să-l recomandați pentru că, ei bine, vă gândiți că doar vouă într-adevăr vă place. La mine, după cum am spus, a fost și este cazul lui Pedro Juan Gutiérrez. Spun „a fost”, deși ar trebui să fi folosit doar „este”, întrucât eu nu i-am recomandat cărțile în recenziile făcute; nu. Aceste recenzii sunt făcute doar din interes propriu, întrucât vreau să le salvez aici, pe blog, și să revin peste câțiva ani asupra lor, să văd cum mi s-au schimbat perspectivele (și să-mi pot răspunde la întrebarea de ce). Așadar, chiar sunt curios de răspunsurile voastre! Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

Animal tropical, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2009

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja și celelalte romane din seria havaneză: Trilogie murdară la Havana (2007, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Regele Havanei (2010, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„(...) Să fabricăm mai multe mulatre și mulatri. Metisajul e salvarea. De asta îmi plac negresele. În fine, nu tocmai din motivul acesta, când faci dragoste nu te gândești la salvarea nimănui, nici vorbă. Dar am două minunate fiice mulatre care vin să susțină această idee.”

Animal tropical este cartea mai multor povestiri ce se contopesc într-una singură: aceea a unui bărbat boem şi chinuit. Pedro Juan, personajul mitic din romanul Trilogie murdară la Havana, revine aici după ceva timp. Acum, în vârstă de 50 de ani, încearcă să scrie un roman, dar nu are curajul de a-l începe. Îşi dedică timpul picturii şi scrisului, dar continuă să fie aceeaşi haimana fără scrupule, ce se lasă condus de propriile sale principii etice pe care le aplică în funcţie de circumstanţe şi nevoi. În viaţa lui apar două femei complet diferite. Nu neapărat şi două iubiri. Una este Agneta, o suedeză de patruzeci de ani, căreia îi bulversează viaţa aseptică şi calculată milimetric. Cealaltă este Gloria, şi ea o haimana din cartierul Centro Habana, vecina lui de la etajul de mai jos: o mulatră de treizeci de ani, cu o excesivă experienţă de viaţă şi o filosofie proprie asupra acesteia. O lamă la fel de tăioasă ca şi Pedro Juan. Una din dorinţele acestuia din urmă este ca Gloria să dea uitării adevărata ei vocaţie: cea de balerină în cabaretul Palermo, un loc meschin şi vulgar situat în centrul Havanei. Scris în acelaşi ritm vertiginos şi exasperant ce caracterizează proza lui Pedro Juan Gutiérrez, Animal tropical permite la fiecare nouă lectură descoperirea şi altor poveşti ce clădesc un labirint subteran, ascuns cu desăvârşit meşteşug în urzeala compactă a romanului.

„- Vai, bărbate, îi placi la nebunie, fir-ai al dracu'! Îmi place să fiu curva ta, nevasta ta, iubita ta, să fiu totul pentru tine. Să mă mărit cu tine, îmbrăcată în alb, iar tu într-un costum alb, din doc (...). Dă-mi să-ți beau saliva, nenorocitule, nebunule, trage-mi-o, bagă-mi-o până la buric.”

După recenzia cărții Regele Havanei (o găsiți AICI) - ce recenzie e asta, domnule? -, revenim în exclusivitate cu noi mărturii de-a dreptul irelevante, și vă voi vorbi despre Animal tropical, primul meu contact cu Pedro Juan Gutiérrez, prima carte scrisă de el care, nitam-nisam, a apărut în biblioteca mea (trebuie să-mi amintesc cum am pus mâna pe ea, cred că a fost comandată din impuls când aveam mult mai puțini ani și făceam comenzi infinite pe site-uri dintre cele mai ofertante). În fine. Ideea e că am pus, în cele din urmă, mâna pe ea. Și m-am apucat de citit. Și, na, cum eram oleacă mai mic, mi s-a părut mie ciudat să citesc despre asta și asta, într-o formă care, pe-atunci, mi s-a părut puțin inadecvată și nepotrivită, ori eram eu prea pudic și timid; în fine, ideea este, în sine, că am recitit-o iarăși anul acesta (cred că acum două-trei luni), și bineînțeles că experiența mea cu romanul lui Pedro Juan Gutiérrez a fost cu totul și cu totul alta. Dar, ce-i drept, îmi aminteam clar anumite secvențe (Dumnezeule, sunt unele pe care, sincer, parcă chiar aș vrea să le uit), îmi aminteam vag de anumite personaje (total polarizate, adică Gloria și Agneta; ce nume, Gloria, parcă deja știm cu toții cu cine are să rămână marele Pedro în cele din urmă), ceva întâmplări și așa mai departe. Dar, în fine, ideea nu e că se-ntâmplă mare chestii; de fapt, cartea este un fel de jurnal (eu așa am simțit-o), în care personaj principal este Pedro (Pedro, adică scriitorul, Pedro Juan Gutiérrez?), iar acest Pedro, un artist boem și libertin, este... un veritabil seducător.

„(...) Dumneata trebuie să iei o hotărâre și să te îndepărtezi de ea. Dacă nu te îndepărtezi, femeia asta o să te ruineze. Nu-i nimic de făcut. Ori o lași, ori te bagă în mormânt. Spiritul zice că nu e ușor, dar trebuie să iei o hotărâre.”

Pedro Juan este un veritabil seducător. Un seducător veritabil. Așa cum există, nu știu, alcoolici, dependenți de cofeină, arhitecți, șoferi de autobuz, lucrători în construcții, cleptomani, fumători, dansatori la bară, așa Pedro Juan este un dependent de seducție, un dependent de sex. Un romantic incurabil care încearcă să fie, de fapt, romantic, în circumstanțele în care nu-i timp pentru romantism, totu-i in a hurry și n-are el timp pentru așa ceva, deși parcă, uneori, ar vrea să aibă. Pedro Juan e un vicios. E „un pornache”! E un dependent de sex. Dacă ar exista vreo modalitate prin care Pedro Juan s-ar putea lăsa de patima seducției, cu siguranță ar găsi toate modalitățile de a evita-o; fiindcă lui îi place. Îi place să seducă femei, să facă sex cu ele, să le cunoască trupurile în toate modurile posibile cu putință. Să le iubească și să le guste umorile, să le lumineze ascunzișurile și să le descopere mintea. Pedro Juan e un boem, e un sadic, e un ahtiat, e un gelos, e un drogat și un pierde vară. Nu știe ce să facă cu viața lui. Este un artist ratat care oscilează între două femei - Gloria și Agneta -, și nu doar din motive de plăcere fizică, ci și fiindcă fiecare dintre ele pare să-i întregească ființa și să-i ofere, în cele din urmă, ceea ce-i este absolut necesar: echilibru.

„(...) Până și coaiele ți se congelează. Iar noaptea, să nu cumva să încerci să te atingi. Ai sula tare ca un băț, dar dacă obișnuiești să ți-o freci mori, fiindcă munca e tare grea, mâncarea proastă și în plus dacă te mai și te mastrubezi... of, mori!”

Și totuși, acest Pedro Juan, parcă este vrăjit de Gloria. Motivele - le-ați putea descoperi singuri, dar nu-s atât de neașteptate. Este vorba despre faptul că un boem rămâne, până la capăt, boem. N-are nevoie de educație (deși nu i-ar prisosi), n-are nevoie de maniere. Nu. El este brutal, violent, mincinos și plin de păcate. Dar, așa cum este el, e fericit. E fericit și n-are nevoie de mai multe. N-are nevoie de bani mulți (deși, normal, nu i-ar displace să-i aibă), n-are nevoie de o casă luxoasă și de mâncăruri rafinate. Nu. În jegul în care trăiește, plin de purici și de boală, el este fericit. Și-atât timp cât rom, țigări și melasă dulce o să aibă, el va fi liniștit că, vorba aia, nu banii, ci liniștea colibei jegoase și puricoase în care stai are să te facă fericit. Așa-i? Așa-i! Și artistul ratat va rămâne ratat, dar nu-i impune nimeni să fie un artist de succes - artist ești cu sufletul, nu cu banii făcuți în urma actului artistic întreprins. Nu? Habar n-am! 

„Nu știu ce să fac. Mă chinuie. Mă înnebunește. Iar jigodia asta suedeză mă contaminează și ea cu virusul ei. Puțin câte puțin. Pe zi ce trece e și mai tandră, și mai fermecătoare și mai vicleană.”

Mă uit în sus și cred că am scris niște aberații. După cum am spus, nu pot vorbi despre aceste cărți; dar vreau să le recenzez (să le recenzez, cică) doar pentru a le da un fel de save-as pe acest blog. Pedro Juan Gutiérrez chiar e un autor pe care l-aș citi în totalitate dacă ale sale cărți ar fi traduse la noi, nu daor acestea trei. Bineînțeles, probabil acest lucru nu se va întâmpla, au trecut aproape cincisprezece ani de când priam carte - Trilogie murdară la Havana -, apărută la Editura Trei, a fost tradusă la noi. Și ca s-o citesc în engleză, ei bine, nu cred c-ar suna la fel (a, da, traducerile realizate de către Ana-Maria Tamaș sunt absolut formidabile, mulțumim, pardon, mulțumesc, Ana!), iar în limba spaniolă, ei bine, nu dispun de resursele lingvistice necesare! Oare există filme după cărțile lui Pedro Juan Gutiérrez? Hmm, asta chiar ar fi interesant. Cu realismul său dezinhibat, scuturat de podoape stilistice, livrând cititorului o proză intensă, dramatică, hipnotizantă, nebună, Pedro Juan face din Animal tropical un fel de frescă a societății cubaneze contemporane cititorului. Și, Dumnezeule, tare mi-a plăcut felul în care a reușit să contureze culoarea locală și atmosfera cărții.

„(...) Ăsta e lucrul cel mai important. Ea îmi respectă libertatea, iar eu îi respect libertatea. Să respecți libertatea ființei iubite este un gest de noblețe spirituală.”

Deci, ce să mai zic? Urmează să recenzez și ultima carte scrisă de Pedro Juan Gutiérrez pe care am citit-o și ne vedem la lecturi, zic eu, mai pentru toți! Că, da, cărțile lui Pedro Juan Gutiérrez, după cum am mai spus, chiar nu sunt pentru toți, nu e genul acela de literatură care ar place oricui (și nu vreau să jignesc pe nimeni, departe de mine orice gând de a crea vreo polemică; dar cred că există autori care plac doar câtorva persoane, și autori care ajung să satisfacă câte puțin din gusturile romaniste ale fiecăruia; eu nu contest, în această situație, talentul niciunui autor - spun doar că există autori specifici doar pentru anumiți cititori; și nu cred că greșesc). Așadar, Pedro Juan Gutiérrez chiar este un autor care, pentru mine, are o voce narativă excepțională și un talent fascinant de a creiona situații, caractere, personaje dintre cele mai autentice, greu de înțeles și inaccesibile. Și, în cele din urmă, cred că asta-i ce îmi place cel mai mult la proza sa - vocea narativă înzestrată cu un talent efervescent de a reitera realitatea, în formele ei de manifestare, cu toată sărăcia și austeritatea care o caracterizează. Și multe ar fi de spus, dar nu cred că are sens să mai bat câmpii. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Regele Havanei, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2010

Număr de pagini: 264

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja primele două romane din seria havaneză: Trilogie murdară la Havana (2007, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Animal tropical (2009, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„(...) Își bău berea dușcă după dușcă. Parcă nu mai avea gust de oțet. Așa e viața. Omul se obișnuiește cu toată. Dacă în fiecare zi i se bagă pe gât rahatul, linguriță cu linguriță, la început o să-i vină să vomite, dar apoi chiar el o să ceară cu nesaț să i se dea lingurița lui cu rahat și-o să inventeze tot felul de șiretlicuri ca să poată să înghită două lingurițe în loc de una.”

Martor al accidentului căruia îi cad victime mama, bunica şi fratele său, Rey ajunge să fie internat într-o şcoală de corecţie. Puştiul fuge din recluziune şi devine unul dintre zecile de mii de vagabonzi ce colcăie pe străzile capitalei cubaneze. Învaţă să cerşească, să fure, să mintă, să înşele, să bea, să se drogheze, să se bată, dar mai cu seamă să-şi valorifice uriaşa potenţă sexuală. Homofob declarat, Rey, metamorfozat într-un amant regal, cucereşte inima şi epiderma mai tuturor femeilor cu care intră în relaţie. De unde şi porecla pompoasă de El Rey de La Habana, Regele Havanei: un rege al sexului dezlănţuit, un monarh al plăcerii orgasmice, un „cap încoronat” al scenei erotice. Unul dintre numeroşii regişori ai amantlâcului stradal, căci Havana, sub Castro, supravieţuieşte fie din activităţi securistice, fie din contrabandă cu rom, trabucuri şi, mai ales, sex. Lipsit de identitate socială, Rey are ca unică marcă individuală neobositu-i falus. La 17 ani, Regele Havanei nu ştie decât să vândă plăcere şi să fie întreţinut de numeroasele şi vremelnicele sale iubite. O carte concepută în stilul realismului magic, dar cu o estetică din care magia este repudiată, iar realismul supraevaluat. Un Gutiérrez de zile mari, sufocat de tristeţe şi condamnat să ne farmece prin fascinaţia pentru abisul decăderii omeneşti. „Aceasta este singura carte pe care am scris-o în transă, fără să ştiu ce avea să se întâmple două rânduri mai jos. Lucru ciudat! Am încercat de multe ori să-mi salvez personajul, pe Rey dar era tot mai evident că el nu şi-o dorea. Ultimele zile scriam fără să mă pot opri din plâns”, sunt vorbele autorului, și drept să vă spun, sunt de părere că reiterează întocmai ce am simțit și eu, ca cititor, în ultimele pagini ale cărții. 

„- Mi-e foame. 

- Of, te-a răpus foamea. Nu mai vezi cum trebuie și nici nu înțelegi nimic. Uite, fii atent la mine. Îl cuprinse pe după umeri și îl strânse la piept cu prietenie. Trage o dușcă. Nu trebuie să mănânci. Trebuie doar să bei și uiți de necazuri. Nenoroc în dragoste, pagubă la bani, necaz de sănătate. Venim pe lume doar să suferim. Suntem pe Valea Plângerii.”

Am mai recenzat și această carte acum câțiva ani, am șters recenzia din considerente proprii, care vizează în principal faptul că, pe-atunci, nu scriam niște recenzii care să mă mulțumească (atât din punctul de vedere al recenzorului, cât și din cel al cititorului unui recenzii), niște recenzii care să contureze, întocmai, ceea ce vreau să transmit. Nici acum nu știu dacă reușesc s-o fac prea bine (nu știu cum sunt receptate recenziile pe care le scriu), însă știu că eu, unul, sunt mai mulțumit de felul în care scriu (ce ciudat, de fapt, să fii mulțumit de felul în care scrii; în fine). Așadar, am mai citit cartea aceasta acum câțiva ani; de fapt, am recitit, de curând, toate cărțile scrise de Pedro Juan Gutiérrez pe care le am în bibliotecă. Și, bineînțeles, după ani de experiențe cumulate, pot spune că le-am simțit altfel, le-am perceput altfel; le-am conferit o altă „dimensiune” acestor cărți care, oricum, au lăsat urme în experiența mea de cititor încă de când le-am citit prima dată. De ce spun asta? Pentru că și-acum, după ani buni, încă evit să vorbesc despre Pedro Juan Gutiérrez și să-l recomand oricui.

„- Ești un incult. Nu poate să vorbească omul cu tine. În fine, așa ești tu, necioplit. Ești un bădăran. Știi doar să te regulezi, să ejacuezi și gata... Băiețaș, când Dumnezeu o să te civilizezi?

- Niciodată. Așa suntem noi, bărbații. Nu mâncărim aiurea, așa ca tine. Gura închisă, să nu intre musca.”

Este simplu: Pedro Juan Gutiérrez nu scrie pentru oricine. Nu. Cărțile sale sunt de-a dreptul obscure, din câte am observat, și cred că asta, într-o măsură, mă bucură: nu am mai văzut pe nimeni să le citească, nu le-am observat niciodată în blogosferă sau pe Instagram, la alți cititori. Nu. Și e ceva ciudat, sincer să fiu, pentru că simt ca și cum acest autor, cu toate cărțile sale, îmi aparține - e al meu - eu l-am descoperit. Și da, l-am recomandat doar câtorva persoane, însă, din câte am observat, cu greu i se mai găsesc cărțile; și-n această situație, evident, persoanele respective nu le-au citit. Și probabil nu o vor face; m-am oferit să le trimit, fiindcă, da, chiar voiam s-ajungă la ele. Dar au zis pas! Iarăși, nu-i bai; nu știți voi, de fapt, ce pierdeți! Nu vreau să fiu incisiv, nu vreau să fiu rău, dar uneori mă seacă faptul că sunt o mulțime de cărți bune care rămân în umbră, fiindcă tot apar cărți noi și, în general, lumea e înnebunită după noutăți. Da, și eu citesc apariții noi, dar nu uit niciodată să mă reîntorc din când în când la zecile de cărți din bibliotecă care au mai bine de zece ani de când popoesc pe rafturi. În fine, gata, că bat câmpii fără vreo finalitate.

„- (...) Vai, băiete, cât ești de neștiutor, Dumnezeule! Tu nu ești cubanez? Nu te-ai născut la Havana? Dar te-ai născut aici, în San Leopoldo, nici mai mult, nici mai puțin, în clocotul lumii.”

Așa, deci, Regele Havanei. Ce să spun despre Pedro Juan Gutiérrez și cartea sa? Nimic. N-am să spun nimic esențial. Voi spune doar că, pentru prima dată, am citit că citesc ceva cu adevărat real. Ceva atât de violent, atât de tragic, atât de dureros și ciudat, da, ciudat, ceva atât de irațional și neașteptat, totuși, de liric și profund. Ceva atât de bizar, grosolan, murdar, real, bolnav, sadic, de-a dreptul hazardat; realitatea pe care Pedro Juan Gutiérrez o înfățișează în cărțile sale este una absolut terifiantă, care te izbește prin luciditate, prin realismul violent al contextului social în care personajele (în speță, Rey, El Rey de La Habana) își duc traiul, și-ăla vai de capul lui, dominat de boală și sărăcie, dar debordând de pofte ale trupului și ahtiere sexuală. Nu știu cum să descriu proza lui Pedro Juan Gutiérrez, însă pot spune că este de un realism atât de senzual, și-asta nu în sensul romantic și patetic, pios, al cuvântului, ci în sensul unui erotism care depășește, uneori, limitele realului: personajul lui Pedro Juan este de-o virilitate enormă, monumentală, zeiască, capabil să satisfacă, 24 din 24, toate femeile din orașul în care trăiește, într-un cadru plin de jeg, purici, fecale, urină și umori urât mirositoare. În acest context, Rey trăiește doar ca să bea și să fumeze și să facă sex, iar asta pare să-i ajungă. Și totuși, în sufletul lui Rey nu poți regăsi decât durerile subtile ale pierderii, un fel de retragere în propria-i persoană, iar sexul și tot ce face el pare să nu reprezinte decât o modalitate de negare a realității în care trăiește. Pe mine, unul, anvergura fictivă a lui Rey m-a cutremurat. Și rămâne, în continuare, un personaj memorabil!

„Ah, totul murdar și în ruină. Mizerie. Oameni îngălați și gălăgioși, haimanale. Mulatrele proaspăt sosite din estul insulei, cu fundurile lor mari și provocatoare, dispuse la orice pentru trei-apatru peso. Minunat! Varadero era prea curat și frumos, prea liniștit, mut. Nu părea Cuba. «Aici se simte farmecul acestei lumi, ăsta-i locul meu», își zise. Regele Habanei din nou în împărăția lui.”

Pedro Juan Gutiérrez scrie despre sex. Da. Și-o face „fără perdea”, fără ocolișuri, și cred că mulți cititori ar putea fi ofensați, respingători în ceea ce privește acest stil de a scrie. Parcă citeam și mă gândeam că ce citesc este de-a dreptul scârbos, dar apoi mi-am dat seama cât de bine se potrivește felul în care Pedro Juan descrie astfel de scene, cu ceea ce de fapt se întâmplă. Nu-i loc de metafore frumoase și epitete subtile, nu-i loc de efervescențe artistice - nu. În proza lui Pedro Juan Gutiérrez, realitatea reprezintă o sursă infinită de ficțiune; că, până la urmă, ce-i mai fictiv decât sufletul uman, dacă nu însuși omul? Devenirea lui Rey urmărește un traseu sinuos - când ai impresia că o ia pe drumul cel bun, când o ia, iarăși, în jos, spre pierzanie, vicii și decădere. Eu n-am mai întâlnit un personaj care să-mi stârnească atât de multe întrebări, care să mă enerveze, deseori, atât de mult. Un personaj cu asemenea idealuri și credințe de viață. Cu astfel de gânduri, atât de plin de contradicții, care să-mi creeze, la fiecare capitol, o confuzie din ce în ce mai mare. Nu m-am chinuit să-l înțeleg, dar la sfârșitul cărții, când am citit ultima pagină, am pus cartea jos și am simțit cum mi se umezesc ochii. M-am gândit, atunci, șovăind, că în viața asta fiecare lucru își are urmările sale. Iar restul este o poveste scrisă atât de frumos pe cât a fost posibil. Și, uneori, lucrurile nu-s chiar atât de frumoase, ci sunt de-a dreptul dureroase.

„Trăia asemeni apei băltite, stătute, infectate, ce se evaporă în mijlocul celei mai scârboase putreziciuni. Și dispare.”

N-am să mai spun nimic, fiindcă n-are sens. Nu v-o recomand. În aceeași măsură, dacă o găsiți pe undeva, citiți-o. Asta, normal, dacă vreți. Nu vă cunosc gusturile, nici înclinațiile romaniste. Nici tagma literară pe care o citiți cel mai des și-n care găsiți confortul de care mulți dintre noi avem nevoie. Nu.  Eu îl țin pe Pedro Juan Gutiérrez, cu cărțile sale, pentru mine. Și mă bucur tare mult că l-am descoperit, că l-am citit, că i-am făcut loc în biblioteca mea - credeți-mă, cele trei cărți ale sale chiar stau la loc de seamă. Și, așa cum după cinci ani am revenit asupra lor, cu siguranță, cândva în viitor, le voi reciti. Și, iarăși, sunt sigur că le voi simți diferit: mult potențat - mult mai intense și mult mai dureroase. Și, în aceeași măsură, mult mai reale! Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor, dragi cititori!

Recunoștință, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas

Domeniu: eseistică

Colecția: Seria de autor Oliver Sacks

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2021

Traducere: Adina Cobuz 

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).

„Optezeci! Nici nu-mi vine-a crede. Am adeseori senzația că viața mea e-abia la început, după care îmi dau seama de fapt că sunt c-un picior în groapă (...). Impresia că sunt cel mai tânăr dintre toți nu m-a părăsit niciodată, iar acum sunt cam cel mai bătrân dintre cunoscuții mei.”

Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.

„(...) Pentru mine, bătrânețea nu e o vârstă funestă, pe care trebuie s-o îndur și cu gândul căreia sunt silit să mă împac, ci o vreme a tihnei și a libertății: sunt acum descătușat de imperativele convenționale ale tinereții, sunt liber să explorez ce-mi doresc și să culeg roadele gândurilor și a simțămintelor dintr-o viață întreagă.”

Probabil ar fi trebuit să citesc această carte după ce aș fi citit, în întregime, întreaga operă a lui Oliver Sacks, tradusă la noi. Dar, dată fiind situația, până acum n-am citit de la dumnealui decât Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI), însă a fost îndeajuns încât să-mi dau seama că Oliver Sacks a fost un erudit, un autor inteligent, un om pentru care munca a însemnat nu doar o mare parte din viața sa, dar și o parte extrem de importantă, neglijând chiar și anumite aspecte ale vieții sale, printre care sănătatea și viața de familie, relațiile sociale și prieteniile, micile plăceri ale vieții (deși este poate precoce să spun asta, este imposibil, după părerea mea, ca o muncă atât de prolifică - atât în domeniul literaturii, cât și al științelor exacte, în speță neurobiologia și psihiatria - să nu presupună anumite sacrificii de o astfel de natură); în schimb, pasiunea pentru ceea ce a întreprins, pentru creierul uman și toate ascunzișurile sale întunecate, studiul și munca asidue, își găsesc finalitatea nu doar în miile de pacienți pe care i-a ajutat să se salveze din tenebrele propriilor minți, ci și în numeroasele cărți pe care, pe această temă, le-a scris, devenind astfel un nume de referință în domeniul în care Oliver Sacks a activat, un om ale cărui cărți sunt de căpătâi pentru cei care vor să activeze în același domeniu. Lăsând, în urma sa, o moștenire prețioasă și veșnică, Sacks trăiește prin tot ceea ce, de-a lungul unei vieți de multe ori încercate, a reușit să ne ofere: o lumină revelatoare care va trăi peren în sufletele noastre.

„Sub splendoarea aceea celestă mi-am dat seama dintr-o dată că mai am atât de puțin timp să trăiesc, să experimentez. Pentru mine, frumusețea cerului și eternitatea se îngemănau cu simțământul trecerii - și cu moartea (...).

Simt o mare bucurie și recunoștință pentru toate aceste lucruri - și totuși, nimic nu m-a zguduit mai tare ca acea noapte plină de stele.”

Aflat față în față cu moartea, în Recunoștință Oliver Sacks surprinde patru eseurii scrise în ultimii săi doi ani de viață, abordând ca teme principale moartea, bătrânețea, proximitatea piperniciei, cettitudinea a ceea ce știe că are să urmeze - toate privite cu un ochi blând, cu o limpezime sufletească, fără frică, ci doar cu credința că viața pe care a trăit-o n-a fost una lipsită de reușite, știind că lasă în urmă lucrări pline de considerație și importante. El aduce, astfel, un fel de omagiu bucuriilor care vin odată cu vârsta înaintată la care a ajuns (optzeci de ani), liniștea de care are nevoie, acea liniște sui generis prijeluită de putința de a se retrage, în sfârșit, în confortul propriilor sale gânduri - nu că n-ar fi făcut asta și până atunci, întrucât, chiar și în ultimii ani de viață, Sacks a considerat că trebuie să lucreze și să scrie, trebuie să nu lase nicio clipă să zboare fără a fi întreprins ceva util. După ce termină de scris volumul de memorii În mișcare: O viață (Editura Humanitas, 2015), Oliver Sacks descoperă că forma de cancer la ochi diagnosticată în 2015 evoluase în metastaze la ficat, iar medicii nu-i mai dau de trăit mai mult de șase luni - în aceste circumstanțe, Sacks își scrie al doilea eseu din carte, intitulat Viața mea, un eseu care m-a mișcat până la lacrimi, în care Sacks își exprimă întreaga recunoștință într-un mod pasional, liric, întreaga bucurie profundă de a fi trăit o viață atât de frumoasă. Și, drept să vă spun, poți simți cum bucuria aceasta străbate paginile și își face culcuș în sufletul cititorului, iar puseuri din ea, chiar și-acum, când scriu această recenzie, parcă-mi mișună prin trup. O bucurie palpabilă a unui om împăcat cu sine, care-și predă armele și este pregătit să plătească datoria pe care, de altfel, o avem cu toții: o moarte.

„Nu neg că mi-e teamă. Și totuși, predominant în mine rămâne sentimentul de recunoștință. Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, și la rându-mi am întors lumii din zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea, genul acela special de legătură care se înfiripă între scriitori și cititorii lor.”

Oliver Sacks își păstrează, și-n acest volum, modul rațional și logic de a scrie, însă se simte o anumită emoție în eseurile sale. O anumită profunzime, o înțelepciune care, bineînțeles, își trage seva dintr-o viață îndelungată, dintr-o anume vârstă, din sute de experiențe cărora le-a fost protagonist sau martor. Dacă Oliver Sacks este recunoscător pentru viața pe care a dus-o, eu sunt recunoscător, extrem de recunoscător, pentru ceea ce ne-a oferit, pentru ceea de a dat lumii și, în continuare, continuă să o facă. Sacks va rămâne întotdeauna viu în sufletul pacienților săi, în sufletul oamenilor pe care i-a salvat și în sufletul cititorilor, familiei, prietenilor. Moartea sa nu reprezintă decât încetarea de a trăi cu un corp, cu un înveliș, pe când sufletul său, transpus în paginile cărților pe care le-a scris, se va deschide întotdeauna în fața celor care vor să îl citească și descopere. Mulțumesc, Oliver Sacks, pentru toate lecțiile extraordinare pe care ni le-ai oferit. Pentru toate învățăturile pe care le-ai transcris, cu atât de mult talent narativ, în cărțile publicate. Fiindcă ai inspirat oameni și, mai mult decât atât, i-ai înălțat și le-ai oferit speranța de care, poate cândva, aveau cea mai multă nevoie - și asta este cea mai supremă formă de bunăvoință și ajutor.

„Mai presus de orice, am fost o ființă gânditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm și o aventură unică.”

În Recunoștință, Oliver Sacks descoperă cum poți privi, dintr-un unghi pozitiv, orice lucru care ți se întâmplă sau ți s-a întâmplat, orice situație mai puțin fericită prin care treci, inclusiv propria-i fragilitate cronică, pe care o simte din ce în ce mai intens. Găsindu-și liniștea interioară, Sacks scrie o carte mică, de doar câteva zeci de pagini, dar de o splendoare memorabilă. Un om puternic, înțelept, care ajunge la cea mai luminoasă concluzie - un frumos și sincer rămas-bun, din partea unui om etern. După cum am spus, este a doua carte scrisă de Oliver Sacks pe care o citesc, însă mai am alte două în bibliotecă, cărți care urmează să se numere printre lecturile apropiate: Revenirea la viață și Omul care își confunda soția cu o pălărie; abia aștept să le citesc, sunt absolut sigur că voi avea parte de niște lecturi extraordinare. Nu doar că mă pasionează domeniul în care Oliver Sacks a activat, însă felul în care scrie îmi este tare drag, fiindcă îl simt pe autor implicat, nu detașat, simt o anumită emoție în felul în care povestește și istorisește toate cazurile clinice cu care a avut de-a face. Nu știu ce aș mai putea spune - chiar vă recomand cu mare drag cărțile lui Oliver Sacks; nu trebuie să vă pasioneze numaidecât domeniul acesta, însă sunt sigur că veți găsi extrem de interesante cazurile despre care vorbește, toate aceste uși ferecate ale minții umane - până la urmă, cred că, prin cărțile sale, ajungem noi înșine să ne descoperim mai bine. Și ăsta-i un pas mare spre propria noastră dezvoltare! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Acolo unde cântă racii, de Delia Owens - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 448

Traducere: Bogdan Perdivară 

„- Nu, nu pot să las pescărușii, egreta, barca. Balta asta-i familia mea.”

Delia Owens și-a obținut licența în zoologie la Universitatea din Georgia și doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soț, Mark, a scris trei bestselleruri internaționale despre anii pe care i-au petrecut ca naturaliști în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant și Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de știință și a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology și International Wildlife. Acolo unde cânta racii, apărut la Editura Pandora M în 2020, în Colecția Anansi. World Fiction, (traducere de către Bodan Perdivară) este romanul ei de debut, care urmează sa fie ecranizat, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon. În prezent, trăiește în Idaho. O puteți urmări accesând www.deliaowens.com.

„Auzea câteodată sunete de noapte pe care nu le știa ori tresărea la câte un trăsnet căzut prea aproape, dar, peste tot unde ubla, întinderea mlaștinii îi purta de grijă. Și apoi, în cele din urmă, într-un moment nedeslușit, durerea din inimă fu absorbită precum apa în nisip. Tot acolo era, dar în adând. Kya își lăsă palma pe pământul ud, care scotea aburi ca de răsfulare, iar mlaștina îi deveni mamă.”

Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când frumosul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea. Sensibilă și inteligentă, a supraviețuit singură în mlaștinile cu vegetație luxuriantă de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescărușii, descoperind bogăția nesfârșită a pădurilor brăzdate de canale și învățând lecții de viață accesibile doar celor care trăiesc în natură. Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorința de a fi iubită, iar când doi tineri din oraș sunt atrași de frumusețea ei neobișnuită, viața i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâma noua existență.

„- Atunci... ai face bine să te-ascunzi acolo unde cântă racii. Tare mi-e milă de ăia care o să te ia pe lâng ei, zise Tate, zâmbind cu toată fața.

- Ce înseamnă «unde cântă racii»? Și mămica zicea așa. 

Kya își amintea că mămica o încurajase mereu să exploreze balta: «Du-te cât de departe poți - hăt departe, până acolo unde cântă racii».”

Acest roman este ceea ce aș numi, fără nicio reținere, o chef-d'œuvre. O capodoperă, o operă de artă în cel mai specific sens al cuvântului. Un roman tulburător, care te răvășește, care te ridică și te coboară, îți dă aripi și te poartă prin cele mai înalte piscuri montane, într-o efervescență de emoții, sentimente și trăiri dintre cele mai rafinate, frumoase, palpabile. Dintre cele mai puternice și dureroase. Dintre cele mai mișcătoare și zguduitoare. Ca cititor, tind să cred că este imposibil să nu fi auzit de romanul Deliei Owens, Acolo unde cântă racii - cunosc, în momentul de față, foarte puține persoane care nu l-au citit, dar care, după ce le-am povestit despre el, mi-au spus că o vor face curând. Nu mă îndoiesc că, într-adevăr, le va plăcea - așa cum mi-a plăcut și mie -, deoarece această carte este, de altfel, extraordinar de apreciată, dovadă fiind și rating-ul imens de pe Goodreads. Dar dincolo de asta, romanul Deliei Owens chiar este o carte nu neașteptat de bună, însă neașteptat de intensă, combinând atât de multe genuri literare încât, într-o scriitură atât de grozavă, încât zău că mi-a fost greu să cred că acesta este chiar primul roman al autoarei, un roman de debut. Habar n-am, însă poți simți în el o voce literară nemaipomenită, înzestrată cu un talent formidabil și cu un simț estetic impecabil. Pentru mine, această carte chiar este una dintre cele mai frumoase cărți citite anul acesta, și nu exagerez.

„Trecu un an.

Singurătatea deveni mai cuprinzătoare decât putea îndura. Tânjea după vocea cuiva, după o prezență, după o atingere, dar și mai mult voia să-și apere inima.

Lunile se scurseseră, încă un an trecu. Și încă unul.”

Delia Owens ne spune povestea lui Kya, personajul tragic al acestei cărți, eroina singuratică, care încă de mică cunoaște greutățile vieții: un tată violent, o mamă care pleacă fără să-i spună nimic, urmată îndeaproape de toți ceilalți frați ai ei. Rămasă singură, Kya, supranumită Fata Mlaștinii de cătrei sătenii din împrejurime, este nevoită să se descurce singură, să supraviețuiască în mijlocul naturii, departe de vreun contact cu ceilalți. Astfel, pare că Kya întrupează însuși omul sui generis, care este nevoit să cunoască natura, să-i deslușească misterele și secretele, să se împrietenească cu ea; iar Kya știa că nimic, dar nimic nu se poate ridica împotriva naturii, împotriva acestei mărețe forțe universale. Pasiunea sa pentru moluște, pentru animale și păsări, toate acestea o fac pe Kya să mai uite de durerile singurătății, de trecerea grea a timpului și de lipsa familiei; totuși, odată cu înaintarea în vârstă, este imposibil ca Kya să nu recunoască în ea însăși anumite dorințe până atunci străine și necunoscute. Încetul cu încetul, ea începe să aibă contact cu două persoane care îi vor schimba viața și o vor învăța că oamenii, în cele din urmă, sunt cei care întrupează durerea pe acest Pământ. Și că deseori ei se schimbă și uită să-și spună, unul altuia, că acest lucru s-a întâmplat. Iar când totul ia o întorsătură hazardată și neașteptată, romanul capătă niște nuanțe noir și devine, într-o oarecare măsură, un thriller neașteptat de bine scris. Iar vocea narativă a Deliei Owens este multifactorială, precisă, și-n același timp parcă atât de lirică și suavă, de-un rafinament care mângâie cititorul ca o mătase dintre cele mai fine. 

„Poate că niște gene primitive - unele străvechi, care acum nu mai sunt adecvate - au împins-o pe mămica să ne părăsească, după încordarea, groaza și primejdia continuă a trăitului cu tăticu'. Asta nu înseamnă că-i și corect; mămica ar fi trebuit să aleagă să rămână. Dar știind că tendințele astea sunt în alcătuirea biologiei noastre, ai putea ajunge să ierți și o mamă nevrednică. Poate că-i explică plecarea... dar tot nu văd de ce nu s-ar fi întors (...).”

Mi-a plăcut extrem de mult modul în care Owens a inserat în cartea ei elemente de thriller; sincer, nu mă așteptam ca, de fapt, acțiunea să se învârtă în jurul unei situații de acest gen - descoperirea cadavrului lui Chase Andrews, și bănuiala că acesta ar fi fost omorât de către Fata Mlaștinii. Ce-i drept, există anumite situații care, ca cititor, te-ar putea cu ușurință face să crezi că, într-adevăr, Kya chiar este implicată în moartea lui Chase. Însă pe măsură ce înaintezi în lectură, începi să realizezi că unele situații parcă nu prea se potrivesc. Și, totuși, ce s-a întâmplat cu Andrews și cine este vinovat de moartea acestuia? A fost totul un simplu accident? Hm, parcă nu prea, având în vedere că există anumite circumstanțe destul de bizare și greu de explicat. Ei, bine, la sfârșitul cărții, când totul își regăsește rezolvarea, pot spune că, după ce am terminat cartea, am citit sfârșitul de câteva ori, am pus cartea jos, m-am întins în pat, mi-am tras plapuma peste mine și, șoptit, mi-am zis: așa-ceva-pur-și-simplu-nu-se-poate. Și atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, romanul Acolo unde cântă racii, semnat de Delia Owens, chiar își merită toate laudele - este un roman memorabil! Și, sincer, este o carte de care și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am citit-o, încă-mi mișcă sufletul și-mi stârnește anumite emoții (dintre cele mai frumoase și intense).

„- Unele lucruri, cred, nu pot fi explicate, doar iertate sau nu. Nu știu răspunsul. Poate că nici nu-i vreunul. Îmi pare rău că ți-am adus vești rele.

- N-am avut familie, n-am știut nimic despre ai mei în cea mai mare parte a vieții (...).”

Mi-e greu să-mi amintesc când a fost ultima oară când o carte m-a mișcat atât de tare. O carte care să fi însemnat atât de mult pentru mine: personaje frumoase, complexe, alcătuite din lumini și umbre, personaje puternice și inteligente, atmosfera atât de suavă și frumoasă în care se întâmplă totul, cadrul naturii, iubirea pentru natură, comuniunea ancestrală cu frumusețea perpetuă a acesteia, moștenirea perenă, eternă, veșnică; n-am putut să nu simt pasiunea pentru zoologie a Deliei Owens, iar asta a făcut ca lectura romanului dumneaei să fie și mai intensă, și mai convingătoare. Pe de altă parte, toate elementele de anchetă, speculațiile și bănuielile - au făcut ca atmosfera să fie una tensionată, alertă și sufocantă; oscilând între prezentul situației (ancheta morții lui Chase Andrews și învinovățirea Fetei Mlaștinii) și trecut (Kya și singurătatea), Delia Owens oferă cititorului perspective de detaliu asupra a ceea ce s-a petrecut și a ceea ce urmează să se petreacă. Iar când scriitura este una atât de bună, cu siguranță te-aștepți la un deznodămând culminant. Iar ceea ce Owens a oferit cititorului ei, prin sfârșitul acesta de-o anvergură dramatică supraliminală, cu siguranță conturează caracterul memorabil al acestui roman. 

„ - (...) Îi spuneam Fata Mlaștinii. Mulți încă îi spun așa. Unii șușoteau că ar fi pe jumătate lupoaică ori veriga lipsă dintre maimuță și om. Că ochii i-ar luci pe întuneric. Însă, în realitate, n-a fost decât un copil abandonat, o fetiță care a supraviețuit de una singură într-o mlaștină, flămândă și înfigurată, iar noi n-am ajutat-o (...). În schimb, am etichetat-o și am respins-o fiindcă am crezut-o diferită. Însă, doamnelor și domnilor, am exclus-o pe domnișoara Clark fiindcă era diferită ori era diferită fiindcă am exclus-o? Dacă am fi primit-o, cred că astăzi ar fi fost una dintre noi.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă simt că este de prisos. Am certitudinea clară (ce pleonasm necesar!) că acest roman este unul dintre cele mai intense, frumoase și emoționante cărți citite vreodată, prin tot ce mi-a oferit: personajele cu care m-am împrietenit, situațiile în care s-au regăsit acestea, pasiunea de care au dat dovadă, curajul și devotamentul, minunata legătură originară cu natura, scriitura elegantă și inteligentă, totul, dar totul a fost exact pe placul meu. Delia Owens mi-a oferit un roman pe care l-am citit într-o singură zi, deși aș fi vrut să mă bucur mult mai mult de lecturarea unei astfel de cărți - n-am putut, am fost, efectiv, vrăjit de ceea ce citeam, vrăjit de felul în care Acolo unde cântă racii mă făcea să mă simt. Vrăjit de această lume minunată în care Owens și-a poziționat personajele, insuflându-le viață și înzestrându-le cu suflet, trăiri, emoții și povești. Fără să mai spun și altceva, mulțumesc, Delia Owens, pentru că ai oferit lumii un roman atât de memorabil și intens. Dragi cititori, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și o duminică liniștită!