Călătoria în timp. O istorie, de James Gleick - Recezie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2017

Traducere: Anca Bărbulescu 

James Gleick s-a născut la New York. Și-a construit o carieră în jurnalism, ca editor și reporter pentru The New York Times, unde a scris despre știință și tehnologie și a făcut cronica dezvoltării internetului în rubrica Fast Forward. În 1993, a înființat o companie start-up pe internet, numită The Pipeline. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pagina sa personală se găsește la http://around.com, iar pe Twitter este @JamesGleick. La Editura Publica au apărut cărțile: Informația (2012, traducere de către Dan Crăciun), Isaac Newton (2011, traducere de către Dan Crăciun), Călătoria în timp (2017, traducere de către Anca Bărbulescu) și Haos. Nașterea unei noi științe (2020, traducere de către Anca Bărbulescu).

„Ce este timpul? Lucrurile se schimbă, iar timpul este modul nostru de a le ține socoteala.”

Apariția ediției în limba română a cărții semnate de James Gleick este susținută de Erste Asset Management. Apreciatul autor al cărților Informaţia și Isaac Newton ne poartă într-o expediție amețitoare în domeniul călătoriei în timp, de la originile ei subversive până la evoluția sa în literatură și știință și influența asupra felului în care înțelegem timpul în sine. Povestea începe la sfârșitul secolului trecut, când tânărul H.G. Wells scria și rescria povestirea fantastică din care avea să se nască prima lui carte și o senzație internațională: Mașina timpului. Era o epocă în care o mulțime de forțe se uneau pentru a remodela perspectiva umană asupra timpului. Unele erau filosofice, altele tehnologice: telegraful electric, locomotiva cu aburi, descoperirea civilizațiilor îngropate și perfecționarea ceasurilor. James Gleick urmărește evoluția călătoriei în timp ca idee care devine parte din cultura contemporană – de la Marcel Proust la Doctor Who, de la Jorge Luis Borges la Woody Allen. Autorul cercetează inevitabilele paradoxuri în buclă și analizează granița flexibilă dintre ficțiune „pulp” și fizica modernă. În final, se apleacă asupra unei transfigurări temporale care zguduie chiar prezentul nostru: lumea conectată instantaneu, cu prezentul ei atotcuprinzător și viitorul tot mai scurt.

„(...) Nu există întoarcere în trecut. Asta dacă nu cumva găsești o gaură de vierme.

«Gaură de vierme» este numele dat de John Archibald Wheeler unei scrutături prin țesătura răsucită a continuumului spațio-temporal - un «punct de pârghie» pentru spațiul conectat la mai multe puncte.”

Nu este prima carte scrisă de James Gleick pe care o citesc; în trecut, am mai citit și Haos. Nașterea unei noi științe (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). Drept urmare, știam, oarecum, la ce fel de stil de scriere să mă aștept, știam cum își livrează Gleick informația și, astfel, știam că are el ceva destul de ciudat și greu de definit, la modul că, să fiu sincer, chiar îi place să vorbească (deci, să scrie) mult și, uneori, prea degeaba. Dar nu-i bai, deși spectral în scriere, Gleick ajunge, în cele din urmă, la ideea principală și nu lasă „în aer” treburile - e el, ce-i drept, puțin mai pe filosofeală, dar tot reușește s-o țină pe aia dreaptă și să ajungă acolo unde își propune. În Călătoria în timp. O istorie, cred că mă așteptam să găsesc altceva, însă am fost oarecum puțin dezamăgit de tot ce am citit, în ideea că n-am simțit că aș citi o carte de știință, o carte de popularizare a științei, mai precis, pe cât aș fi citit un review dintr-ăla de pe ncbi sau pubmed care revizuiește diferite alte studii, aducând laolaltă păreri din toate părțile și, ei bine, făcându-le mai accesibile cititorului; deci un fel de muncă de cercetare și documentare, apoi o muncă de rezumare și încadrare a rezultatelor într-o carte pe care Gleick a denumit-o „o istorie”! Deci, mai mult decât să fie o carte despre procesul - în sine - al călătoriei în timp, este o carte despre ceea ce, de-a lungul istoriei, s-ar fi putut numi „călătorie în timp”!

„Cred că fizicienii aceștia au fost condiționați, fără să-și dea seama, de un secol de science-fiction. Au citit aceleași povești, au crescut în aceeași cultură ca noi, ceilalți. Au călătoria temporală în oase. Am ajuns la un moment în istoria culturală în care cei care se îndoiesc și neagă posibilitatea aceasta sunt adevărații practicanți ai călătoriei prin timp - înșiși autorii de science-fiction.”

Este evident faptul că, oricum, ideea călătoriei în timp și (im)posibilitatea acesteia stârnește interesul fiecăruia dintre noi; ideea a fost utilizată în, în cărți, în desenele animate de sâmbătă dimineața, am integrat această idee în jocurile noastre din copilărie, în jocurile video. Probabil fiecare dintre noi s-a gândit, măcar o dată, „cât de frumos ar fi să mă întorc în timp  și să pot schimba asta”! Și dacă aș fi făcut asta, și dacă n-aș fi făcut asta, și dacă, și dacă... Oare, dacă am avea la dispoziție o mașină a timpului, și dacă ne-am întoarce în trecut și-am face alte alegeri, lucrurile ar mai fi la fel? S-a produce vreun dezechilibru ciudat și neînțeles și, când ne-am reîntoarce în viitor (sau prezent?), am observa că totul este dat pe ste cap?  Ei, bine, din fericire, în zilele în care mintea mea hiperactivă și supragânditoare o ia razna, aceste „ce-ar fi fost dacă” devin motive de a-mi mulțumi că, da, sunt fericit cu ceea ce sunt acum și nu regret nimic din trecutul meu, fiindcă asta ar însemna să-mi reneg propria-mi identitate și natură. Și-i grav să faci asta, părerea mea - deși, trebuie să recunoaștem, aceste „jocuri” de „ce-ar fi fost dacă” au puterea de a provoca stări dintre cele mai nepotrivite. Oricum, dincolo de o „visare prelungită”, dincolo de „fanteziile melancolice ale tinereții”, dincolo de niște subiecte incitante de science-fiction, pulp, călătoria în timp este ceva de-a dreptul inaccesibil (nu doar prin ideea de „a fi posibilă”, ci și prin capacitatea de a înțelege cum așa ceva ar fi cu adevărat posibil). 

„Așadar, ideea science-fictionului ca gen - separat de ficțiunea literară și, probabil, inferior - s-a născut aici, în revistele de cea mai joasă speță, cu nimic mai diferite față de publicațiile cu bancuri sau cele pornografice .Dar tot aici s-a născut și o formă culturală, un mod de gândire care, nu după multă vreme, nu a mai putut fi dat la o parte ca divertisment de joasă speță.”

Cred că, în cele din urmă, ideea călătoriei în timp rămâne un fructuos subiect care vizează filosofia. Că, de altfel, în cartea lui James Glick, Călătoria în timp. O istorie, mi se pare că este mult mai abordată această „ramură” de activitate, autorul fiind ceva mai filolog, mai visător, rupându-se de rigorile stilistice ale științei exacte - el documentează foarte multe lucrări de science-fiction, autori care s-au aventurat în această tagmă literară, scriind și speculând, bănuind, sfidând știința (astfel încât chiar s-au ramificat dichotomic ideile de știință adevărată și science-fiction); Glecik ne introduce într-o lume în care ideea călătoriei în timp a fost receptată în cele mai efervescente moduri, oferind cititorului un fel de „tur pe jos” prin istoria călătoriei în timp (și, în general, o istorie a Timpului) în cultura occidentală. Gleick scrie cu un fler dramatic, cartea stârnește oarecum o semi-curiozitate cititorului (în orice caz, nu e acea carte care să-mi stârnească curiozitatea și s-o potențeze maximal, dacă e să vorbim de acest subiect care, sincer, chiar mă interesează) și, deseori, chiar delicioasă; are Gleick ceva în stilul său de a scrie, o combinație între romantism și o ironie fină, plăcută și inteligentă. Deși, în scrierea cărții, pune întrebări interesante (ce este timpul, cum curge, care-i percepția omului asupra sa, ce spun fizicienii și filosofii; chiar și probleme de percepția asupra „timpului” datorate locuțiunilor de timp, „înainte”, „după” și așa mai departe - cu alte cuvinte, o carte chiar completă, însă aș fi vrut să fie altceva).

„«Ce înseamnă acum pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine, iarăși, ce înseamnă atunci pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; dar se poate ca acum pentru mine să însemne atunci pentru tine și viceversa. Ce cap poate să priceapă așa ceva?»” 

N-am putut să nu apreciez faptul că James Gleick - nici în cartea aceasta, dar nici în Haos. Nașterea unei noi științe - că Gleick își asumă, oarecum, o pregătire anterioară a cititorului înainte de a se apuca de lecturarea unei cărți; deci, nu găsești acea „simplificare” a „jargonezei” pe care majoritatea autorilor care scriu cărți de popularizare a științei o adoptă; Gleick își asumă existența unui anume fond cultural specific din partea cititorului, precum și capacitatea acestuia (cititorului) de a ține pasul cu prezentarea sa (autorului). În această carte, Gleick „analizează” o mulțime de opere literare (în general, de ficțiune, science-fiction), scoțând la lumină modul în care percepeau oamenii ideea de „călătorie în timp”, acum câțiva zeci de ani. Gleick urmărește istoria ideii de călătorie în timp, prin literatură și filme, deoarece cele mai vechi povești despre călătoria în timp sunt cele care „au deschis calea”, pentru că au expus oamenilor (de rând), pentru prima dată, întregul concept. Poveștile ulterioare s-au extins asupra conceptului, conturând posibilitatea paradoxurilor. Într-o voce filosofică, Glecik explorează și conceptul de timp; oferă cititorului, așadar, o lectură complexă - asta dacă, firește, se așteaptă să aibă parte de o lectură care vizează mai mult un fel de „jurnalism”, decât subiecte abordate din punct de vedere științific, tehnic, realist și nu umanist. 

„Toate domeniile erau tulburate de problema timpului. Se luptau cu ea filosofii, fizicienii, poeții și autorii publicați în reviste pulp. Foloseau același set de cuvinte. Își trăgeau cartonașele din el și le deplasau pe masa de joc. (Scapă, alunecă, pier, se ofilesc de imprecizie.) Cuvintele filosofilor făceau referire la cuvintele filosofilor dinaintea lor. Cuvintele fizicienilor erau altfel, mai precis definite; și, oricum, erau mai multe cifre. Fizicienii nu obișnuiesc să spună că timpul e un râu. Nu obișnuiesc să depindă de metafore; sau cel puțin nu pe place să recunoască asta.”

În cele din urmă, a fost o lectură OK. Cred că este o lectură care, de fapt, ar fi potrivită mai ales dacă sunteți interesați de acest domeniu și, ca în orice altă arie de activitate, se-ncepe întâi cu acel „scurt istoric”! A mers rapid, a fost chiar interesantă, mai ales datorită vocii narative a lui Gleick, care are un stil expeditiv anume și păstrează niște pusee de filosofie care, parcă, s-au potrivit cu toate poveștile pe care le-a surprins în carte, printre toți autorii de science-fiction pe care i-a reamintit ca făcând parte din cei care „au extrapolat” ideea călătoriei în timp, făcând-o accesibilă pentru oamenii de rând care au primit-o (sau negat-o) în diferite moduri. Oricum, dacă doriți să citiți cărți care abordează călătoria în timp din perspective științifice (care, evident, necesită deja o oarecare familiarizare mai ales cu domeniul fizicii și mecanicii cuantice), vă pot recomanda câteva care chiar mi-au plăcut; știți unde mă găsiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână liniștită!

O viață pe planeta noastră, de Sir David Attenborough - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Constantin Vlad 

Sir David Attenborough este cel mai cunoscut documentarist britanic al științelor naturii. Cariera sa de naturalist și om de televiziune se întinde pe aproape șapte decenii. Prima sa slujbă – după ce a absolvit Universitatea Cambridge și a petrecut doi ani în serviciul Marinei Regale – a fost la o editură londoneză. Apoi, în 1952, s-a alăturat BBC ca producător stagiar, aici având prima ocazie – serialul Zoo Quest (1954 – 1964) – să plece în expediții pe meleaguri îndepărtate și să filmeze scene intime cu animale sălbatice în habitatul lor natural. A fost șeful BBC2 între 1965 și 1968, perioadă în care a introdus televiziunea color în Marea Britanie, după care a ocupat funcția de director de programe la BBC Television (1969 – 1972). În 1973 a abandonat complet funcțiile administrative și a revenit la scris și realizarea de documentare, impunându-se ca documentarist de talie mondială cu mai multe seriale de căpătâi, filmate pentru BBC, între care Life on Earth (1979), The Living Planet (1984), The Trials of Life (1990), The Private Life of Plants (1995), Life of Birds (1998), The Blue Planet (2001), Life of Mammals (2002), Planet Earth (2006) și Life in Cold Blood (2008). Sir David a fost înnobilat în 1985, iar în 2005 a primit Ordinul de Merit. Este membru al Societății Regale și se află în avangarda inițiativelor de combatere a problemelor privind declinul speciilor și conservarea naturii.

„Noi, oamenii, singurii pe Pământ, suntem suficient de puternici încât să creăm lumi - și apoi să le distrugem.”

Împărțim Pământul cu lumea vie – cel mai remarcabil sistem de susținere a vieții imaginabil, construit în miliarde de ani. Stabilitatea planetei a început să fluctueze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea planetei noastre va trebui să-i refacem biodiversitatea, însuși lucrul pe care l-am eliminat. Este singura cale de scăpare din această criză pe care noi înșine am creat-o. Trebuie să resălbăticim lumea. Am 94 de ani. Am trăit o viață extraordinară. Abia acum apreciez cât de extraordinară. În tinerețe simțeam că explorez sălbăticia, că trăiesc în mijlocul naturii virgine – dar era o iluzie. Tragedia vremurilor noastre se întâmplă peste tot în jur, greu observabilă de la zi la zi – pierderea locurilor sălbatice ale planetei și a biodiversității ei. Am fost martorul acestui declin. O viață pe planeta noastră este depoziția mea scrisă și o viziune pentru viitor. Este povestea felului în care am ajunsă să comitem asta, cea mai mare greșeală a omenirii, și a celui în care am putea să o îndreptăm dacă acționăm acum. Avem o ultimă șansă finală de a crea căminul perfect și a reface lumea minunată pe care am moștenit-o. Nu trebuie decât să vrem. — Sir David Attenborough

„Aceasta este adevărata tragedie a vremurilor noastre: declinul accelerat al biodiversității planetei. Pentru ca viața să prospere cu adevărat pe această planetă, trebuie să existe o biodiversitate enormă. Numai când miliarde de organisme individuale diferite profită la maximum de toate resursele și de toate ocaziile care li se ivesc, iar milioane de specii trăiesc vieți care le intersectează, astfel încât să se sprijine reciproc, abia atunci va putea planeta să funcționeze eficient.”

Înainte de a începe să scriu această recenzie, care, oricum, nu va fi o recenzie propriu-zisă, te invit să semnezi și tu Legământul pentru Pământ, AICI, și haide, împreună, „să schimbăm norma”, să demonstrăm că ne pasă și că putem fi parte din schimbare. Fiindcă acum, poate mai mult decât oricând, avem nevoie de o schimbare, de o schimbare în bine, una radicală, care nu mai poate suporta amânări, iar fără ea întreg Pământul, bineînțeles, odată cu noi, va urmări un scenariu dintre cele mai terifiante: dispariția a tot ce înseamnă ceea ce ne înconjoară și, astfel, însăși imposibilitatea susținerii vieții oamenilor pe acest Pământ. Cartea lui Sir David Attenborough este o carte superbă, scrisă de un distins domn, un erudit, un naturalist care, încă de mic, a cunoscut iubirea pentru natură, curiozitatea în a descifra ceea ce îl înconjoară, având deja certitudinea că o viață trăită în comuniune cu natura este o viață plină de beneficii: liniște, pace și întregire. Având o carieră prolifică, despre care oricum nu este cazul să vorbesc, Sir David Attenborough a avut un contact aproape permanent cu natura, deci probabil a fost unul dintre cei mai avizați oameni să scrie o astfel de carte: încetul cu încetul, și-a dat seama că lumea animalelor este amenințată cu dispariția și extincția chiar de către cei care, poate, ar fi trebuit s-o protejeze cel mai mult (și nu vorbesc de o activitate activă de protejare, ci, poate, omul pur și simplu n-ar fi trebuit vreodată să-și bage nasul în această lume sălbatică). Oamenii au ajuns să distrugă habitate, să dea peste cap ecosisteme, să vâneze exacerbat și patologic, fără să țină cont de sezoanele de împerechere, atât de necesare pentru menținerea unui indice biologic reproductiv pozitiv; au ajuns să producă excesiv, să mănânce excesiv, să nu raționeze și, încetul cu încetul, să paraziteze Pământul pe care trăiesc. Acestea nu sunt decât punctele de plecare ale intrigii care prevede un scenariu straniu și de-a dreptul înfiorător, un punct spre care, încet dar sigur, ne îndreptăm cu toții.

„Cu cât mai mare biodiversitatea, cu atât mai sigure vor fi formele de viață terestre, inclusiv noi îșine. Și totuși felul în care trăim noi, oamenii, trimite biodiversitatea în deplin.”

Zilele trecute am avut o discuție - aprinsă, aș putea spune - cu un prieten. Ca să „nu dau din casă”, fusese strict specific vorba de faptul că eu, în general, tind să economisesc (și nu mă refer neapărat la bani). În fine, persoana respectivă îmi spusese că-s „zgârcit”, asta fiind concluzia la care ea ajunsese. Bun, i-am spus, și ce dacă sunt zgârcit? „Ar trebui să fii mai comod”, mi-a răspuns. Și-atunci, pur și simplu, am răbufnit. Ce voia, de fapt, să spună, era că n-ar trebui să-mi pese mie cât consum, cât de mult las becul deschis (persoana respectivă susținea că l-aș putea ține, fără nicio problemă, deschis toată ziua, „oricum nu consumă mult”), că iarna ar trebui să las centrala deschisă non-stop și așa mai departe. „Ca să fiu comod”, repet. Poate sunt eu exagerat, dar cum pot să mă simt eu „comod” în toate circumstanțele globale ale lumii în care trăim? Ce mi-e confortul fizic, când stabilitatea mea emoțională și cognitivă este pusă la pământ de tot ceea ce văd, tot ceea ce aud, de tot ceea ce se întâmplă? În fine. Ideea este că n-am conștientizat de puțin timp că noi, oamenii, ne-o facem cu mâna noastră și vom fi, în cele din urmă, „vânători vânați”. De aceea, cu timpul, am încercat să abordez atitudini și comportamente cât mai prietenoase cu mediul; știu, știu, impactul meu e infinitezimal în comparație cu ce fac marile industrii de zootehnie (și altele), în comparație cu impactul negativ pe care activitățile pe care aceste industrii le întreprind îl au asupra mediului. Dar, vedeți voi, eu prefer să cred (și vreau să cred) că schimbarea începe de la individ, iar puterea exemplului funcționează cu desăvârșire. Chiar sper și vreau să cred asta; iar atunci când lucrurile au să se întâmple, când vom ajunge în acel punct (pe care, totuși, chiar l-am putea evita sau, în fine, cât de cât întârzia), eu vreau să-mi spun că am fost cel care a luptat, care a dat din coate în mica lui bulă, care a militat și a încercat să se dea drept exemplu. 

„Toți suntem vinovați, dar, trebuie spus, nu din vina noastră. Abia în ultimele câteva zeci de ani am ajuns să înțelegem că fiecare dintre noi s-a născut într-o lume umană, care era inerent nesustenabilă. Dar acum, că știm asta, avem de făcut o alegere.”

Da, și eu consum carte. Da, și eu consum electricitate. Sunt un om al secolului XXI, este imposibil, pur și simplu, să trăiești fără electricitate și internet. Dar știu că, în schimb, nu fac abuz de ele - nici de energie, nici de carne, nici de gadget-uri și așa mai departe. Încerc să am o atitudine cât mai prietenoasă față de tot ce mă înconjoară; în O viață pe planeta noastră, Sir David Attenborough chiar oferă niște perspective interesante asupra atitudinilor și comportamentelor practice pe care le-am putea adopta în vederea limitării consumerismului și a minimalizării impactului negativ pe care îl avem asupra naturii, asupra biodiversității și, în general, asupra integrității a ceea ce ne înconjoară - fie mediu, pasăre, animal, amfibian sau nevertebrat. Cu alte cuvinte, cartea aceasta este un fel de „strigăt”, dacă mi se permite metafore, evident, scrisă într-un registru stilistic specific unui naturalist, a unui om inteligent care, totuși, are o vârstă respectabilă și a trăit o viață îndelungată pe acest Pământ, fiind martorul a numeroase „puncte-cheie” din ultimul secol - o carte emoționantă, care reiterează cât de frumoasă este natura care ne înconjoară și cât de important este să avem grijă de integritatea ei; cât de firesc se întâmplă totul în natură, toată ordinea divină pe care toate o au, efervescența vieții, magia culorilor... Într-adevăr, un om binecuvântat care a avut prilejul să simtă, pe propria-i piele, atingerea a atât de multe animale, subliniind, încă o dată, cât de frumoasă poate fi această viață care ne-a fost dată. 

„Și care ar trebui să fie sursa noastră de inspirație pentru soluționarea acestei mari probleme? Nu trebuie decât să privim natura din jurul nostru. Acolo se află toate răspunsurile.”

Din păcate, luăm totul, cum s-ar spune, for granted, ca și cum ni s-ar cuveni, ca și cum ne-a fost dat de-a gata, nouă, iar noi suntem stăpânii Universului, nicidecum parte integrantă, extrem de neînsemnată, dintr-un tot unitar atât de nesfârșit, atât de imens și colosal. Chiar trebuie să facem ceva, și cred că primul pas este să-ncepem să realizăm că acest Pământ nu este un rezervol inepuizabil pe care noi să-l exploatăm, patologic, până când vom da de fundul sacului. Nu. Dar, din fericire, există mulți oameni, chiar foarte mulți, care militează în direcția adoptării unei atitudini sustenabile, în vederea adoptării unor comportamente care să minimalizeze impactul nociv pe care activitățile de industriale și antropice îl au, cel mai adesea, asupra naturii. Iar Sir David Attenborough este unul dintre ei, un om inteligent, un domn care și-a dedicat întreaga viață descoperirii minunilor pe care natura, în cele mai fascinante moduri, ni le înfățișează. Iar această carte, O viață pe planeta noastră, este un fel de jurnal al său, „o mărturie și o viziune pentru viitor”, lăsată posterității, ca și celelalte lucrări ale sale, într-un moment în care lumea se afla într-un prag critic al existenței.

„Nu e de mirare că stabilitatea planetei a început să cedeze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin - cele două aspecte sunt legate strâns. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea Pământului trebuie să restaurăm biodiversitatea, însuși lucru pe care l-am eliminat. Era singura cale de ieșire din această criză pe care am creat-o cu mâinile noastre. Trebuie să resălbăticim lumea!”

Nu știu ce aș mai putea spune, cred că am spus foarte multe și, în același timp, simt că n-am spus mare lucru. Chiar e o carte care cred că ar trebui citită de către toată lumea, fani ai non-ficțiunii sau nu. Pentru că este o carte despre realitatea care ne înconjoară, despre Pământul pe care trăim și care, ca o mamă, ne-a primit cu brațele călduroase, cu o iubire necondiționată; însă, din păcate, am început să avem cu el nu o relație de iubire necondiționată, ci o relație de parazitism patologic, în care noi nu-i oferim altceva decât distrugere, durere și control exacerbat. Nu pot decât să rămân cu speranța că oamenii „mai mari”, „mai capabili”, vor face, cât mai curând, când nu va fi fost prea târziu, alegerile potrivite adoptării unui comportament sustenabil, care să permită acestui Pământ să se refacă și să-și reîncarce bateriile, redevenind ceea ce, acum mii de ani, a fost: un Pământ viguros și plin de viață. Așadar, chiar vă îndemn să o citiți - este o lectură, cum s-ar spune, de căpătâi! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

O familie modernă, de Cheon Myeong-kwan - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Colecția: Romanul secolului XXI

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Tae Hyun Oum

Scriitorul coreean Cheon Myeong-kwan s-a născut în 1964. A scris mai multe scenarii de film, dintre care doar unele au fost produse. Dezamăgit de lumea cinematografică, a început să scrie literatură, iar prima povestire publicată, Eu și Frank, i-a adus premiul pentru debut al Editurii Munhakdongne. Au urmat trei romane – Balena (2004), O familie modernă (2010) și Unchiul meu Bruce Lee (2012) – și un volum de povestiri, Vesela menajeră Marisa (2006). Romanul O familie modernă a fost tradus în engleză și franceză, iar ecranizarea lui s-a bucurat de un mare succes. 

„Doi frați care nu se mai văzuseră de doi ani se uitau sfidător unul la altul. Era o situație extrem de încordată, în care doi bărbați de vârstă mijlocie care eșuaseră în viață își disputau terenul.”

Încap în micul apartament al unei mame cei trei copii ai ei, acum adulți de vârstă mijlocie (un cineast ratat, un interlop cu limbaj colorat și o soră divorțată) plus o nepoată adolescentă și o colecție de opere ale lui Hemingway? Răspunsul: e complicat. Vieți cu startul luat greșit, conflicte, secrete de familie, situații comice sau grotești se amestecă în povestea acestei familii disfuncționale care, în felul ei, înfruntă dezastrele cotidiene. Romanul lui Cheon Myeong-kwan face haz de societatea coreeană și totodată spulberă, cu umor, multe iluzii despre relațiile de familie.

„La douăzeci de ani după ce plecaserăm de acasă, cei trei frați ajunși la vârsta a doua ne adunaserăm extenuați din nou la mama. Fiecare plecase cu un vis, însă aceste visuri nu rezistaseră sub povara realității și se spulberaseră. Tustrei ne întorsesem în dizgrație, divorțați, ajunși la faliment sau cu cazier și incompetenți, însă mama ne primisese fără nici o condiție și începuse să pregătească fiecare masă, la fel ca înainte.”

Eu, în general, nu prea abordezi scriitori asiatici, deși mulți scriu cu o oarecare efervescență stilistică, cu o pasiune exotică și cu o voce literară diferită - bineînțeles - față de majoritatea autorilor pe care, în mod obișnuit și uzual, îi abordez. Însă, nu știu, este ceva (acel ceva pe care nu îl pot defini sau numi) care parcă mă reține; probabil, așa cum s-a întâmplat și cu genul de cărți fantasy (2021 a fost primul an în care am citit cărți din această tagmă literară), trebuie să mai aștept, adică să le aștept timpul, cum s-ar spune. Dar, oricum, uite că se mai întâmplă ca printre lecturile mele - majoritar, cărți scrise de autori europeni -, să se numere și câte o carte scrisă de un autor asiatic; iar când lectura se dovedește a fi fost și una chiar bună, așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Cheon Myeong-kwan, O familie modernă, lucrurile nu pot fi decât îmbucurătoare și, evident, încurajatoare. Înainte de a trece la a vorbi, propriu-zis, despre această carte, vreau să-i mulțumesc discret Mirelei, de la Editura Univers, pentru inspirata recomandare - altfel, nu cred că aș fi ajuns (cel puțin, nu prea devreme) la romanul lui Cheon Myeong-kwan. 

    „(...) ca și cum aș fi fost o persoană care nu iubise pe nimeni niciodată. Deci, așa devenisem un monstru! Un monstru lipsit de un sens în viață, care își pierduse sentimentele și care, de la atâta alcool, nu mai credea în iubire... Asta era imaginea mea la patruzeci și opt de ani pe care tocmai o descoperisem.”

Așadar, o familie modernă - cu toții, din perspectiva personajului principal, „domnul regizor Oh”, un cineast fără prea mult succes, cu o carieră destul de ratată, deși a fost „singurul care a mers la facultate”, deci, domnul Oh, care „a vândut tot ce putea fi vândut”, și care, probabil, și-ar fi vândut și mama, căzut în patima patologică a alcoolului, îi consideră pe toți niște ratați. Ei, bine, acestă realitate nu-i tocmai departe de a fi adevărată: într-o satirizare ironică, acidă, cum pot să nu fie ratați niște bărbați trecuți de vârsta de patruzeci de ani care încă trăiesc la mama acasă, deci pe spatele ei, pe munca ei, deci „alimentați” de o femeie bătrână care, totuși, pare că încă reușește să se țină bine?! Vorbim aici de regizorul Oh, dar și de fratele său, magnificul și nesfârșitul frate, de peste 120 de kilograme, care nu știe decât să mânânce și să doarmă și să doarmă și să mănânge, acompaniat, în cele mai nepotrivite momente, de niște pârțuri care ar putea trezi și morții (nu doar prin zgomot, ci și din cauza mirosului, probabil). Iar „aventura” capătă proporții și mai mari în momentul în care, în casă, se reîntoarce și Mi-yeon, sora acestora, dar nu singură, ci la pachet cu fiica acesteia; tabloul este, așadar, complet și desăvârșit, lipsind doar tatăl celor 3, mort într-un accident petrecut cu câțiva ani în urmă (irelevant când s-a întâmplat, fiindcă, oricum, după vreo câteva luni de la moartea acestuia, lipsa-i era trecută cu vederea). 

„Din punctul meu de vedere, definiția iubirii era, pentru femei, «dorința de a-l stoarce de bani pe un bărbat competent și e a trăi tot restul vieții pe banii lui», în timp ce, pentru bărbați, definiția iubirii era «aspirația la un pântece tânăr și proaspăt, care să nască și să îi crească niște progenituri sănătoase». Chiar dacă sună trist, aceasta este esența iubirii. Toate definițiile care se îndepărtează de la această esență sunt doar niște minciuni menite să înșele oamenii.”

O frescă de familie absolut colorată și pur și simplu delicioasă. N-aș putea spune prea multe despre ce se întâmplă în carte, fiindcă, sincer, acțiunea nu-i una tocmai colosală; interesul îl fac micile detalii de zi cu zi, întâmplările absolut firești din viața acestei familii moderne, cu toate replicile acide și cu toate discuțiile care au loc între frate și frate, copil și mamă, unchi și nepoată, mamă și fiică - totul, în cele din urmă, reiterează potretul unei familii dezechilibrate, absurde, în care întâmplările devin parcă piloni ai societății coreene contemporane - toți, în cele din urmă, par să fie așa; iar prezența bătrânelor-radar, care știu efectiv orice mișcare din cartierul sărăcăcios în care apartamentul 302 este localizat, potențează parcă și mai mult veridicitatea acestei cărți, realismul situațiilor. Evident, există anumite intrigi și în romanul lui Cheon Myeong-kwan, anumite secrete care, sincer, mai degrabă ar fi rămas până la sfârșit secrete, deoarece descoperirea lor tulbură și mai mult echilibrul (deja precar și fragil) al acestei familii. Se-ntâmplă multe, da, dar eu cred că accentul poveștii pică, ascuțit și fix, mai mult pe personajele create: de departe, Oh și Barosul au fost preferații mei (și mai ales acest baros, o dihanie de om care, când era mic, umbla cu o cărămidă în ghiozdan, gata oricând să spargă țeasta oricui avea să i se împotrivească, fie și în cele mai cumpătate situații). 

„(...) în realitatea în care trăiam eu nu exista nimic clar: intriga devia aiurea, de parcă s-ar fi rătăcit, iar rutina incoerentă a vieții se repeta încontinuu.”

Mi-a plăcut enorm evoluția lor, felul în care totul, încetul cu încetul, parcă se îndrepta într-un punct în care, iarăși, era firesc să se ajungă; adevărurile care au ieșit la iveală, încercările lui Oh și ale Barosului de „a deveni bărbați”, de a ieși din starea de vegetație în care se regăseau de ani buni; de a scăpa de parazitismul mamei lor, femeia care le punea mâncare sub nas și, încă, îi îngrijea ca niște preșcolari - și totuși, femeia aceasta încă reușea să zâmbească, își găsise, parcă, în sfârșit liniștea, știindu-i iarăși acasă și în siguranță pe cei trei copii ai ei. Însă ascunde ea ceva, iar ceea ce, mai târziu, are să iasă la iveală, va culmina într-o rupere de nori literară - așa cum era de așteptat, fiecare va avea să tragă foloasele (să spun așa), funcție de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Iar dintr-un punct, O familie modernă are și un strop de thriller, dincolo de a fi un roman menit să caricaturizeze societatea coreeană, făcând haz - într-un mod deloc ofensator - de societatea contemporană personajelor. 

„Piesele de puzzle ale istoriei familiei noastre se potriveau în sfârșit.”

Chiar a fost un roman bun, pe care l-am citit pe nerăsuflate, bucurându-mă de niște personaje delicioase, convingătoare, care mi-au stârnit hazul, m-au făcut să râd și, în același timp, mi-au stârnit empatie și o oarecare milă (e un cuvânt mare, exagerat, dar înțelegeți ce vreau să spun), știind că într-adevăr există situații în care unele familii chiar se regăsesc în aceste circumstanțe. Însă, atât timp cât există înțelegere și pace (și, culmea, tocmai în această familie modernă din romanul lui Cheon Myeong-kwan, liniștea și pacea lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuite de haos și violență), deci, atât timp cât cele 2 variabile vor fi existat, cu siguranță nu mai contează nici numărul de persoane dintr-o casă, nici ideile polarizante pe care acestea și le împărtășesc. Vă recomand romanul cu drag, este o lectură ușoară, antrenantă, chiar diferită aș putea spune, scrisă într-o voce ironică, plină de umor, însă culminând într-un final emoționant și moralizator. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, și de o zi de duminică liniștită!

Inimă frântă, de Akira Mizubayashi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2021

Traducere: Mădălina Ghiu

„Ar trebui să fim egali în fața limbii și prin limbă...”

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

„(...) În lumea de astăzi, suntem inevitabil supuși statului. Fiecare ar trebui să se definească în primul rând și înainte de toate ca o individ mai presus de orice apartenență. Sunt cu siguranță chinezoaică, vorbesc chineză, dar nu aș vrea să fiu redusă la asta... Individualitatea mea nu este definită de locul întâmplător al nașterii mele, ea înseamnă totuși altceva.”

Dincolo de explorarea memoriei, dezrădăcinării și a doliului imposibil, cartea lui Akira Mizubayashi face să fuzioneze literatura și muzica, două forme de artă care, devenind însuși materialul vieții, se opun morții. Piesa mică, dar vitală, din lemn de molid, aflată în corpul unui instrument cu coarde, care asigură calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor, se numește în limba franceză suflet, iar în română, inimă. Romanul parcurge lungul drum spre vindecare al mai multor inimi frânte, un drum cât o viață, departe și în același timp aproape de casă, marcat de amintiri și dureri ascunse, de răni ce par cu neputință de cicatrizat. Concepută în patru părți, aidoma Cvartetului de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert, această poveste pendulând între două continente și două lumi, în care un bol de orez amestecat cu ou crud devine madlenă proustiană, este mai mult decât o căutare de sine, este un omagiu adus forței nemuritoare a muzicii și umanismului ca stare de spirit universală.

„Arta sa de lutier, arta de a reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieții interioare, ale celei mai negre melancolii, dar și pe ale celei mai profunde bucurii (...) arta sa, așadar, în întregime dedicată slujirii emoțiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume și de viață.”

Pot începe recenzia în acest mod: ♥️? Bineînțeles că pot. Romanul lui Mizubayashi, Inimă frântă, mi s-a părut de-o delicatețe aproape palpabilă, de-o frumusețe înduioșătoare, magică, și m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cât de ușor este să fim fericiți dacă știm cum, în artă, să ne găsim liniștea și echilibrul. Deși începe într-un mod oarecum brutal (un băiețel care se ascunde într-un dulap, fiind martor la scena în care un soldat japonez distruge, fără milă, vioara tatălui său), abordând niște teme destul de sensibile, romanul lui Mizubayashi urmărește, într-o cărticică destul de mică în ceea ce privește numărul de pagini, o întreagă viață de om (mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, care în cărțile sale - de mici dimensiuni - reușește să suprindă povești de-o anvergură extraordinară): viața lui Rei, băiețelul care, de mic, este martor al suferințelor acestei lumi întunecate, în circumstanțele războiului. Trebuie să specific că această carte nu este o carte a acțiunii, dimpotrivă, poți avea foarte ușor senzația că totul se petrece într-un cadru limitat, ceea ce, oricum, nu contează, pentru că în romanul lui Mizubayashi ceea ce primează este intensitatea trăirilor, emoțiile și gândurile, amintirile și trecutul. Și ideea că, oricând, un simplu gest, o simplă întâmplare de doar câteva secunde, poate schimba polarizant viața cuiva, oferindu-i o lumină de speranță în cea mai întunecată beznă.

„Un munte de emoții înghețate a început să se topească încet-încet sub efectul acestei călduri interioare adormite, asemănătoare cu cea a unui urs brun din America, aflat în hibernare, care se trezește încet și prinde viață treptat, pe măsură ce primăvara mult așteptată sosește.

Timpul ieșea din amorțeală, se cutremura din nou.”

Chiar am fost impresionat de această carte, o odă adusă artei, muzicii înălțătoare, marilor compozitori ai acestei lumi. Vioara, acel instrument muzical care, în mâinile artistului, devine însăși o limbă universală, o limbă a muzicii care străbate toate granițele culturale, politice, naționale, aducând laolaltă oameni care împărtășesc aceleași credințe și valori; în cartea de față, iubirea autorului față de muzică, față de artă este, într-adevăr, reală, se simte radiind prin paginile acestei cărți. Și nu aș vrea să vorbesc, întocmai, despre această carte, despre ce se întâmplă, fiindcă, ce-i drept, nu se întâmplă prea multe - fiindcă, așa cum am mai spus, asta nici măcar nu conteaz; ceea ce contează sunt ideile pe care Mizubayashi le întrupează în personajele sale, și doar câteva întâmplări cheie devin relevante în a înțelege, de fapt, această carte: eu, unul, am perceput totul ca fiind un fel de efect al fluturelui, în care o întâmplare din trecut, o întâmplare - aparent - atât de nesemnificativă, a avut puterea de a crea niște destine atât de frumoase, de a face posibile atât de multe visuri. De a readuce, după ani și ani, oameni împreună, într-o dovadă a faptului că, în această lume, totul se întâmlă într-o ordine absolut firească.

„- Avea o relație extrem de intensă cu muzica. Era ceva absolut indispensabil pentru echilibrul psihicului său... care a fost într-un mod aparte fragilizat de război. Nu mi-a povestit decât o singură dată despre viața lui în armată, desre experiențele sale. Despre nebunia colectivă pe care muzica militară a exaltat-o excessiv, a păstrat doar o singură amintire de coșmar, cred...”

Pentru Rei, parcă însăși viața înseamnă doar munca în a reconstrui vioara tatălui său, cea distrusă de către soldatul japonez: acesta devine lutier și, printr-o muncă asiduă de ani de zile, susținut constant de dragostea sa pentru muzică - o „moștenire” de la tatăl său -, în cele din urmă reușește s-o readucă într-o formă utilizabilă. Această „încercare” parcă despinsă din mitologia greacă, într-o probă herculeană, am asemănat-o cu însăși „reclădirea propriului suflet”, un fel de purificare de amintirile trecutului care poate nu-i dădeau pace, care poate îl măcinau. Emoția cărții, minimalismul detaliilor, acuratețea, „distanțarea” relativă, modestia autorului; pasaje scurte care evocă drama cărții. Nu mi s-a părut întâmplător faptul că Rei a fost adoptat de un cuplu de francezi și crescut în Franța, aceasă țară pentru care Akira Mizubayashi păstrează și manifestă dragoste necondiționată. Chiar m-am gândit, de fapt, poate chiar există elemente autobiografice în povestea „fictivă” a lui Rei. Cine știe? 

„Sufletul meu, dacă pot spune așa, ar fi rămas pentru totdeauna țintuit pe un perete aspru, aici, în lumea asta, ca un zmeu prins în frunzișul des al unui copac (...). V-ați pierdut tatăl în ziua aceea de 6 noiembrie 1938, în condiții tragice, dar, în cele din urmă, ați trăit întotdeauna alături de el prin vioara care v-a rămas, datorită locotenentului, a Zeului Negru.”

În orice caz, Inimă frântă chiar este o carte frumoasă, naturală, iar stilul de scriere al lui Akira Mizubayashi, deși simplist, este atât de cristalin, spiritual, cald și elegant. Un roman despre prietenie, despre ereditate, despre moștenire și despre rădăcinile originilor, despre frumusețea muzicii și, în general, a actului creator. Un roman despre creație, scris într-un limbaj poetic, seducător și emoționant. Cred că nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre această carte, întrucât foarte ușor aș putea părea pios, ca și cum aș exagera anumite lucruri; însă chiar a fost o carte pe care am citit-o cu mare plăcere și care mi-a oferit un fel de liniște pe care habar n-am cum să o definesc - dar pe care știu că am simțit-o (în orice caz, eu cred că unele lucruri nu se teoretizează, ele doar se trăiesc, și-atât; și, ca să termin așa cum am început recenzia: ♥️). Să aveți lecturi frumoase și cu mult, mult spor!

Prietena mea Natalia, de Laura Lindstedt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 268

Anul apariției: 2021

Traducere: Sigrid Crăsnean

Laura Lindstedt s-a născut la Kajaani, în Finlanda, în 1976. A studiat literatura, filozofia, limba franceză, istoria artei și semiotica la Universitatea din Helsinki, de unde a obținut doctoratul cu o teză despre scriitoarea Nathalie Sarraute. Numită de presă „steaua rock“ a literaturii finlandeze, Lindstedt a debutat în 2007 cu romanul Sasket (Foarfecile), nominalizat la prestigiosul premiu Finlandia, pe care l-a câștigat în 2015 cu cel de-al doilea roman, Oneiron, apărut în același an. Acesta a mai fost distins cu premiul Toisinkoinen și nominalizat la Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic și la premiile Runenberg și Flame Bearer. Drepturile de publicare pentru cel mai recent roman al sau, Prietena mea Natalia (Ystäväni Natalia, 2019; Humanitas Fiction, 2021) au fost vândute în 20 de țări, cartea fiind considerată o revelație atât în Europa, cât și în Statele Unite, unde a fost declarată New York Times Editor’s Choice și Entertainment Weekly’s Best Book of The Month. 

„Sunt mereu acolo, chiar în mijloc, se apasă în mine prin toate orificiile posibile și simt cum mă umplu, dar nu se termină niciodată, iar capul începe să mă doară. Și nu am loc pentru nici un gând rațional, progresiv, pentru că mi-e plin capul de acești iubiți.”

Laura Lindstedt, deținătoarea importantului premiu literar Finlandia, ajunge în colecția Raftul Denisei cu un roman provocator și dezinhibat despre sexualitatea exacerbată a unei tinere, care – printr-un discurs intermitent, ce ne parvine prin ricoșeu – amintește uneori de Molly Bloom, iar alteori de Anais Nin din Incest, despre puterea limbajului de a forma și deforma, precum și despre identitate. Natalia se gândește întruna la sex, însă, în timpul partidelor sale amoroase, mintea îi e mereu în altă parte. Nici unul dintre numeroșii săi parteneri nu-i oferă satisfacție, cu atât mai puțin nu reușește să-i alunge neliniștile. Povestea ei, spusă de psihoterapeutul cu care se întâlnește săptămânal, dar care e un personaj atât de misterios, încât nu-i aflăm nici măcar genul, apelează la filozofie, artă și literatură, pe de-o parte, iar pe de alta, la descoperirile sexuale din copilărie și punerea în scenă a experiențelor erotice de mai târziu. În timpul ședințelor de terapie, ambii sunt complet absorbiți într-un uimitor duel intelectual, până când granița mereu schimbătoare, mereu fragilă dintre psihoterapeut și pacientă, dintre realitate și ficțiune aproape că dispare.

„Această durere împietrită se va nărui și cuvintele tale vor țâșni din tine. Va fi propria-ți limbă, Natalia, sub îndrumarea mea, uitându-te în spatele imaginilor care îți provoacă durere, vei găsi cuvintele pe care să le înfășori în jurul obsesiilor tale. Într-un an, te vei întreba cu mirare cine erai oare, dorințele cui le simțeai de fapt.”

Încă o carte, după părerea mea, apreciată subliminal, și când spun asta am în vedere rating-ul atât de mic de pe platforma Goodreads (evident, nu exisăt anumite criterii clar definite, precise, riguroase după care cititorii dau un rating unei cărți, ci doar simpla „neplăcere” a lecturării respectivei cărți). Dar asta este irelevant; de fapt, mult mai relevantă este experiența mea pe care am avut-o eu, unul, cu această carte, cu Prietena mea Natalia, o carte care m-a șocat (într-un sens bun), care m-a cutremurat și îngrozit (într-un sens bun) și pe care, cu siguranță, n-am s-o uit prea curând. Discutând cu cineva despre această carte, cu o prietenă care, la rândul ei, a citit-o, am ajuns amândoi (iarăși) la concluzia că există un gen de cărți care poate fi denumit „cărți care nu sunt pentru oricine” - și nu ne refeream, în niciun caz, că alți cititori ar fi neavizați, neinițiați în citirea cărților pe care noi le-am încadrat în această tagmă, ci este vorba de faptul că există anumiți scriitori care scriu doar pe placul câtorva persoane. Fericirea a făcut ca noi, eu și ea, și cu siguranță încă o mână de oameni, să ne încadrăm pe lista scurtă a acelor „câtorva persoane”! Fiindcă mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, iarăși, erau subapreciate, dar care să-mi placă într-o manieră covârșitoare. Fiindcă romanul Laurei Lindstedt - prima autoare de origine finlandeză pe care am citit-o vreodată - este o carte care, dincolo de proza ingenioasă de care dă dovadă, vorbește despre însăși originile vieții, despre însuși sufletul omului, atât de plin de camere întunecate, atât de firav și puternic, atât de efervescent și ambiguu.

„Iubeam viața, deoarece degetele tatălui meu, nu degetele mele, decojeau cu îndemânare cartofii, astfel încât eu să pot zburda liberă pe afară.”

Într-o atmosferă tensionată, ciudată, terapeutul (oh, acest personaj, pentru mine, atât de misterios și ciudat, nameless-shapeless-faceless) nu poate scăpa de o întrebare care-l macină: ce vrea, cu adevărat, această „Natalia”, numită, la începutul cărții, „Natalia” între ghilimele, ca mai apoi să scape de ele. Deci, Natalia devine mai mult decât o persoană, devine o stare, Natalia devine o formă de pedagogie, Natalia devine un misteris, un cântec, o întrebare, Natalia devine o umanizare a relației dintre trecut și prezent, devine „o urmă” a modului în care dezvoltarea psihică și cognitivă din copilărie își are repercursiunile (evident, specifice) în adultul care, încetul cu încetul, Natalia a devenit. Această Natalia, acest personaj de-a dreptul inaccesibil, greu de înțeles, se înfățișează în fața terapeutului, odată cu înaintarea în ședințele de terapie, dezbrăcându-se, încet dar sigur, de această carapace pe care parcă și-a secretat-o, ca un polip de mare, de-a lungul timpului, odată cu toate experiențele de viață prin care a trecut și care, în principal, implicau bărbați, mulți-mulți bărbați, care-au făcut-o să își urască sexualitatea, care au făcut-o să-și iubească sexualitatea, care au făcut-o să fie extrem de confuză în ceea ce privește hidonismul, plăcerea. Pe Natalia, nimeni n-o mai satisface, dar, parcă, la prima atingere a unui bărbat, încă urmează să explodeze de plăcere. O, Natalia, cât de bizară ai fost, cât de greu am putut să-ți pătrund în mintea-ți atât de neprimitoare. 

„Natura este înțeleaptă. Ne-a creat ca oglinzi ale celuilalt, pentru că așa este bine (...). În această realitate, răul este calitatea unui obiect, întcmai cum vremea poate să fie rea sau un pantof poate să vină rău. Așadar, un copil care se definește ca fiind rău se vede prin ochii altor oameni, deși este la fel de nevinovat ca un mocasin rupt, la fel de lipsit de responsabilitate precum o furtună de toamnă. Numai când noțiunea de rău pătrunde în înțelegerea unui copil, numai atunci copilul începe cu adevărat să-și dea seama de implicațiile cauză-efect ale acțiunilor sale.”

As a disclaimer, nu citiți această carte în public. Nu vă spun de ce, dar să nu-mi spuneți, după, că nu v-am avertizat. Iubiții Nataliei, să revenim la ei, par a fi problemele cele mai supărătoare cu care aceasta se confruntă, însă totuși continuă să fie sarea vieții ei, zahărul vieții ei, marțipanul, „gustul umami”. Cei care pleacă, dar încă rămân, pulsând, în capul Nataliei. Ei, bine, Natalia, în cele din urmă, se confesează și ne spune (nouă și terapeutului, pentru că, zău, eu am simțit de-a lungul cărții că Natalia se confesează însuși mie): Natalia se gândește tot timpul la sex, „asta e problema ei”. Când aceste gânduri își fac drum spre mintea ei, devin ca o tumoare, o fac să se piardă. Chiar ea spune că s-a gândit la „castrare chimică, anti-androgeni și chiar la sinucidere”. Totul, în mare parte, mi s-a părut deosebit de absurd, dar nu vorbesc de o absurditate lipsită de înțelesuri, ci de o absurditate inaccesibilă, dar care totuși păstrează niște idei chiar originale: Natalia, personajul principal, tragic, al acestei cărți, întruchipează ideea de fenimism, Natalia devine un strigăt și o idee, devine o axomă - femeia care nu mai este satisfăcută de relațiile sexuale pe care le întreține, dar, în același timp, nu poate renunța la acestea. Am crezut, la un moment dat, că dependența de sex a Nataliei dă în nimfomanie, devine de-o patologie irecuperabilă (când, de fapt, însăși dependența apare prin stimularea excesivă și patologică a circuitelor dorinței), dar „treaba” era una mult mai profundă. Traumele copilăriei, niște întâmplări înțelese într-un mod specific s-au asociat, întrețesut și sudat în hipocampul Nataliei, pentru ca peste ani să se înfățișează în moduri din ce în ce mai ciudate, mai necunoscute și greu de înțeles și explicat. 

„- Natalia, am spus cu toată blândețea, îți mulțumesc și pentru această ultimă poveste. Voi citi acum cu voce tare ultima frază pe care mi-am notat-o în timp ce ascultam înregistrarea. Ai spus că prietena te-a sfătuit astfel: Trebuie să înveți să trăiești pentru tine! Trebuie să înveți să te bucuri singură în pielea ta! Nu mai aștepta nimic de la nimeni! A vorbit cu înțelepciune. Văd acest citat ca pe unul dintre punctele cheie din povestea ta de viață.”

Terapeutul devine un fel de „vector”, un fel de vehicul în această carte, deoarece prin el ne sunt prezentate „problemele Nataliei”. Mi s-a părut interesant să citesc despre relația în curs a terapeutului cu pacientul. Mereu m-au fascinat psihologia și psihoterapia, iar felul în care traducătorul (ce traducere de calitate!) a reușit să redea totul, de la atmosfera terapeutică până la însăși modalitățile terapeutice, asta a făcut ca lectura să fie și mai interesantă. Terapeutul nostru are o „idee modernă”, susținută chiar în teza sa de doctorat, asupra modalității de psihanaliză: teoria „straturilor”, care îi permite pacientului să descopere diferite straturi din amintirile sale, pentru ca mai apoi să le rearanjeze. Cu alte cuvinte, crearea de noi asociații și dizolvarea semnificațiilor dăunătare și amenințătoare ale amintirilor Nataliei, folosind metodologia terapeutului: adăugarea de noi cuvinte cheie, de spirjin, pe care Natalia trebuie să le folosească atunci când vorbește despre diferite întâmplări care i se par importante acesteia. Deși destul de greu de înțeles la început, pe măsură ce progresezi cu romanul, această tehnică „a stratificării” devine tot mai clare. Dar, pentru mine, Natalia  rămas relevantă: Natalia este asertivă, îi place să controleze. La fiecare întâlnire, aceasta aduce un ceas cu alarmă uriaș, se-ntinde pe canapea și și-l așează pe piept, și într-o ciudată inversare a rolurilor, parcă, ea îi spune terapeutului momentul în care timpul a expirat și ședința lor e gata. Tare misterioasă mi s-a părut relația dintre ei doi, dar n-am să spun mai multe.

„Din punctul de vedere al terapiei în straturi, libidoul nataliei era într-o stare de scleroză. În ciuda activității aparente, era de fapt inactiv, hiberna ca o ciupercă parazită într-un spic de grâu, ciupercă ce avea apoi să se înmulțească și să-și distrugă gazda. Întrebarea era cine avea să câștige: ciuperca parazită sau spicul de grâu hrănitor? Copulația autodistructivă in and out sau împreunarea iubitoare?”

De fapt, chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre Prietena mea Natalia. Mi s-a părut un roman plin de simboluri, metaforic, dar scris într-un registru stilistic, cel puțin pentru mine, ingenios, incitant și extrovertit. Lipsit de pudoare; astfel încât, dacă aveți vreo anumită reținere când vine vorba de un conținut sexual grafic, folosirea unui limbaj „murdar” care desemnează organe genitale sau alte chestii de acest gen, cu siguranță această carte nu este pentru voi. Pentru mine, totul a avut o anumită semnificație, astfel încât detaliile pornografice n-au fost, cum să zic, „gratuite și de umplutură”. Autentic prin puterea limbajului, acțiunii, prin anvergura personajului Natalia (pentru mine, aș spune că e chiar o figură memorabilă), prin caracterul profund al unei relații terapeut-pacient, cu siguranță Prietena mea Natalia este o carte care mi-a dat de gândit și o adevărată surpriză literară a acestui an. Nu v-o recomand decât dacă știți că citiți acest gen de literatură sau dacă sunteți deschiși diferitelor experiențe „literare”; eu, unul, chiar mă bucur că am citit-o, fiindcă este o carte de-o minuțiozitate psihologică aparte. Puternică și seducătoare, într-un roman impudic, zău, șocant! Să aveți lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână liniștit!