Într-o noapte de iarnă (Trilogia Moscova, #3), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 552

Anul apariției: 2014

Traducere: Lucian Niculescu

„Vedea, când deja era prea târziu, că orice răsuflare avea consecințe în această lume.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„Pe urmă, forțele de ordine - miliția - se află acolo. Roșii la față, întrerupți din cântece și urări, milițienii au un aer confuz și vulgar, dar cel puțin preiau controlul mulțimii și o îndepărtează pe Serafima de cadavrele pe care nu se poate opri să nu le privească.”

Ce secrete teribile ar dezvălui copiii tăi, forţaţi să depună mărturie împotriva ta? Moscova, 24 iunie 1945. În timpul Marii Parade a Victoriei, pe unul dintre faimoasele poduri ale oraşului, tineri misterioşi în costume de epocă pun în scenă Jocul, inspirat de duelul lui Oneghin şi de cel al lui Puşkin. Răsună două focuri de armă şi pe caldarâm rămân două victime - un băiat şi o fată, „copii de aur” ai protipendadei comuniste şi elevi ai exclusivistei Şcoli 801. Să fie crimă? Un pact suicidal? O conspiraţie contra statului? Membrii Clubului Romanticilor Fatali sunt arestaţi şi interogaţi în Lubianka, fiind suspectaţi de a fi conspirat la răsturnarea regimului stalinist. Profesorii şi părinţii lor - colaboratori apropiaţi ai lui Stalin, devin şi ei ţinte ale poliţiei secrete. În atmosfera sufocantă, plină de teroare, suspiciune şi delaţiuni, două poveşti secrete de dragoste merg mai departe.

„Scântei argintii îi trec valvârtej prin fața ochilor când se uită iar la cadavre și pe urmă în sus, către stelele ca niște rubine ce trălucesc în vârful turnurilor Kremlinului. Ea știe că foarte curând, undeva în Kremlin, Stalin va fi informat că doi elevi de la Școala nr. 801 au murit violent și că acea forță feroce, vicleană, neobosită va căuta să dea un sens acestei morți, un sens care să servească propriilor scopuri înalte și misterioase.”

Uite așa, am citit și al treilea roman (deci ultimul), al acestei trilogii geniale: Sașenka (recenzia o găsiți AICI), Cerul roșu al amiezii (recenzia o găsiți AICI), și, în final, Într-o noapte de iarnă. Așa cum am mai spus și-n recenzia volumului anterior, aceste cărți pot fi citite și independent, singular, fără să fie nevoie să fi citit întâi cărțile „de dinainte”, întrucât nu pot spune că au o legătură prea mare unele cu altele, în ceea ce privește dinamica acțiunii - de-a lungul trilogiei se regăsesc, totuși, cam aceleași personaje, cu care autorul se comportă diferit în funcție de „interesele” poveștii. Mna, dacă ar fi totuși să trag o concluzie, aș spune că primul volum al seriei - Sașenka - este, de departe, cel mai intens, dramatic și emoționant, cu personajele cele mai dragi mie. Dar, în orice caz, și celelalte volume sunt extraordinar de bune, păstrând vocea narativă inconfundabilă a lui Simon Sebag Montefiore, un autor genial pe care l-am descoperit anul acesta și pe care, cu siguranță, îl voi avea în vedere de-acum înainte.

„Andrei era singur. Acum, se putea reinventa: a reconstrui era un principiu bolșevic. Stalin însuși dăduse asigurări că păcatele părinților nu se vor răsfrânge asupra copiilor, dar Andrei știa că tocmai contrariul era valabil - și încă cum.”

Rusia. 1945. Stalin și regimul său sunt adânc înrădăcinați în societatea rusească. Ceea ce, la început, pare un simplu joc banal al unor elevi cu o imaginație efervescentă, ceva făcut „ca să mai taie din plictiseală” se transformă rapid în ceva de-a dreptul periculos, soldat cu două morți și o posibilă conspirație de a-l răsturna pe mai marele Țar, Stalin, asfel încât lucrurile nu pot rămâne așa - cei bănuiți (uneori, fără existența vreunei dovezi palpabile) ca fiiind părtași la această „idee” sunt închiși și supuși unor interogări violente, inimaginabil de crude. Totuși, ceea ce este „interesant” în toată această situație este că elevii implicați în acest „joc” presupus politic fac parte din elite, din bârful Biroului Politic al lui Stalin. Încetul cu încetul, totul devine de-o tensiune palpabilă când anumite lucruri încep să iasă la iveală, anumite „secrete” care fac interesul politic al celor care trag sforile și încerc să se rupă, încet dar sigur, de contextul social și politic al Rusiei contemporane acțiunii. Într-adevăr, niște situații neașteptate și niște „deznodământuri” pe care nu le-aș fi bănuit. 

„- George, Geroge, calmează-te, i-a spus Lihaciov. Poți constata cu ochii tăi ce se întâmplă dacă nu ne spui ce știi. Nimeni nu se poate pune cu statul, indiferent cât e de grozav - nu-i așa, prizonier Babanava? Loșa e puternic ca un taur, dar tot l-am îngenuncheat.”

Cred că acest volum, Într-o noapte de iarnă, este volumul care ar fi cel mai iubit de către majoritatea cititorilor, întrucât are o poveste care include, în principal, adolescenți, o intrigă de-a drepul interesantă și convingătoare, ingenioasă (descoperirea unui așa-numit club al „romanticilor fatali”, care se bănuiește că ar fi alcătuit din cei care vor să-l coboare pe Stalin de la putere), dar și o dinamică total neașteptată; ar putea fi citit, așadar, ca un thriller extraordinar de bine scris (imaginați-vă, thriller istoric!), dar și ca o poveste despre sacrificiu, o poveste despre puterea schimbării și despre păstrarea speranței și a curajului în cele mai tensionate situații. Într-o perioadă în care nimeni nu avea libertatea gândirii, iar orice cuvânt, înainte de a fi spus, trebuia cântărit cu mare grijă în ceea ce privește înțelesurile pe care le-ar fi putut avea, fiindcă oricând se putea dovedi a fi fatal, personajele noastre dragi trec prin niște situații soră cu moartea, de-a dreptul brutale; doar pentru apărerea propriilor convingeri și idealuri. Și, uneori, chiar din neputință - pentru că dacă susțineai că nu știi ceea ce gărzile voiau să audă, și într-adevăr chiar nu știai, nu puteai scăpa decât în scenariul în care ai fi spus o minciună, riscând să-ți condamni la moarte un apropiat, sau dacă, într-adevăr, ți-ai fi asumat o vină care nu îți aparține. Într-adevăr, niște circumstanțe greu de acceptat!

„Dar și lacrimile pot minți. Fiindcă supraviețuirea era totul pentru Andrei. Mai avea o singură opțiune, să-și joace ultima carte, aceea care-l făcea să-i fie silă de el.”

Atâtea vieți pierdute; atât de multă durere în inimă și, totuși, atât de multă speranță. Contextul vieții de la Moscova este extraordinar de bine ilustrat (evident, așa cum ne-a obișnuit Simon Sebag Montefiore și în volumele anterioare), cu un talent desăvârșit de „a picta” locuri, de a construi atmosfere palpabile, încât cititorul ar putea să meargă, cu adevărat, pe străzile despre care Simon Sebag Montefiore, și chiar ar fi capabil să recunoască oamenii, locurile descrise în poveste, fără să mai fi fost acolo înainte. Moartea celor doi copii, din timpul Paradei, avea să dezlănțuie o serie de evenimente succesive, ca niște piese de domino care se prăbușesc în direcții diferite, căzând peste toți și toate: neîncrederea colectivă, înjunghierea în spate (fazual spus), trădarea, secretele, obiectivele egoiste și „jocurile de culise”; personajele lui Simon Sebag Montefiore devin întruchipări ale unor moravuri, sunt niște personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care întruchipează virtuți omenești și, în fundalul politic stalinist, luptă pentru propriile voci, pentru propriile credințe, pentru propriile sentimente și trăiri. Luptă pentru viabilitatea propriei lor libertăți, fiindcă, dincolo de iubire și pace, omul are nevoie să fie liber și nu prins și zdrobit de talpa unui bocanc din fier! 

„În oglinda de pe peretele din fund se vede pe el însuși, cum o ține în brațe pe Tamara, părul ei prins în coc, gâtul lung, umerii ei care tresaltă. Și el se privește adânc în proprii ochi și citește în ei o cumplită trădare. Consternat, își întoarce privirea spre fotografiile aliniate pe biroul său. Dar în locul copiilor și Tamarei nu vede decât chipul unei femei. Într-adevăr, plânge pentru Mariko, pentru George și Tamriko, dar este totodată un plâns egoist. Se plânge pe el. Și pe femeia de care s-a îndrăgostit cu disperare.”

O carte magnifică, bine scrisă, extrem de detaliată (dar nu cu detalii care ar putea fi percepute ca fiind greoaie, deci plictisitoare; deși am avut tendința de a crede că, într-adevăr, au fost introduse multe fapte istorice în narațiune, ceea ce bineînțeles că a necesitat crearea a parcă prea multe personaje; dar e în regulă, poți foarte ușor să faci abstracție de câteva fără să riști să pierzi din ideea cărții), scrisă într-un stil prozator excepțional, care te vrăjește și te captivează de la prima până la ultima pagină. Într-o noapte de iarnă, cartea în care Montefiore scrie despre iubire, despre devotamentul față de familie, despre dragostea adolescentină, despre adulter, despre viață și despre durere, despre libertate și lipsa ei, încheie această trilogie genială, care m-a încântat și mi-a satisfăcut orice așteptare. Un thriller istoric enigmatic, întunecat, captivant, în care ficțiunea și faptele istorice se împletesc echilibrat, oferind cititorului o lectură dintre cele mai de calitate. Dintre cele mai memorabile - ca întreaga trilogie, și anume Trilogia Moscova, de altfel. Chiar vă recomand cărțile cu mare, mare drag; îmi veți mulțumi mai târziu, când îmi veți da, cu siguranță, dreptate! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragii mei cititori!

Cerul roșu al amiezii (Trilogia Moscova, #2), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2018

Traducere: Alexandru Fusoi

„Cândva, lupul fusese un simbol al ferocității sălbatice; acum, nu mai era decât o altă făptură vânată, într-o lume unde omul depășise în cruzime lupul.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„- Dacă vă e frică, să n-o faceți, le strigă oamenilor săi. Dacă o faceți, să nu vă fie frică!”

O misiune sinucigașă în spatele liniilor inamice și o poveste de dragoste tulburătoare într-o Rusie devastată de război. Încarcerat în Gulag pentru o crimă pe care nu a comis-o, Benia Golden se alătură unui batalion disciplinar alcătuit din cazaci și condamnaţi, ce urmează să lupte împotriva naziștilor. Într-o zi caniculară din iulie 1942, el și camarazii lui sunt trimiși într-o misiune sinucigașă în spatele lini-ilor inamice. Dar oare e vreun trădător printre ei? Singurele două certitudini ale lui Benia sunt că înaintarea trupelor lui Hitler către răsărit va fi necruţătoare și că se poate încrede orbește în iapa sa, Șosete Argintii. Alternând între bătăliile la care ia parte Benia pe câmpiile din sudul Rusiei și planurile pe care le trasează Stalin la Kremlin, între povestea de dragoste a lui Benia cu o infirmieră italiană și aventura fiicei lui Stalin cu un jurnalist aflat și el pe Frontul de Est, romanul lui Montefiore este o poveste plină de pasiune și curaj, în care supravieţuirea e o luptă de zi cu zi, trădarea e omniprezentă, iar moartea pândește la fiecare pas.

„Benia se îndrepta călare către uciderea unui om sau poate a mai multor oameni și, presimțind catastrofa, era improbabil că va supraviețui. Dar continua să creadă în norocul lui. Era nevoit să creadă. Ei toți erau nevoiți să creadă.”

OK, deci, tocmai am aflat că, cică, aceasta ar fi a treia carte din seria Trilogia Moscova. Sincer, habar n-am, părerile sunt împărțite (oare nu l-a întrebat nimeni, oficial, pe Montefiore, care-i ordinea firească în care aceste cărți ar trebui citite?) - dacă e să fac o recomandare personală, aș spune că aceasta e a doua carte din serie, fiindcă, într-un fel, se leagă cu „destinul” lui Benia Golden, din a treia carte a seriei. În fine. Fără prea multă vorbă inutilă, vă spun că, în fine, cărțile ar putea fi citite independent, fără să fie afectată în vreun mod mult prea direct înțelegerea poveștii sau a dinamicii ei. Oricum, cert este că poveștile nu se leagă în mod clar și una de cealaltă, adică „viețile” personajelor principale dintr-un volum precedent nu își trasează înțelesurile și-n următorul volum (deci, ca să fiu mai explicit, Cerul roșu al amiezii, al doilea volum din serie, NU e despre Sașenka, așa cum e Sașenka, primul volum din serie - recenzia o găsiți AICI). Totuși, personaje din primul volum le reîntâlnim și în acest volum, iar în acesta este vorba, cu precădere, despre Benia Golden, un personaj destul de important din primul volum al cărții.  

„În țara asta, toți am fost crescuți împreună cu moartea, învățați să ucidem. Moartea a fost cetățeanul cu bocanci și centură ai cărui pași îi auzeam urcând pe scările noastre, tropăind prin pădurile noastre, vizitându-i pe vecinii noștri ca să tragă o dușcă de votcă noaptea. Să ucidă - ăsta era un lucru pe care Rusia îl face bine, zâmbi Benia. Da, chiar foarte bine.”

Pe scurt, acest volum îl are în centru pe eroul Benia Golden, care l-a cam supărat, într-un fel, pe Stalin, și este trimis în cele din urmă într-un Gulag, într-o închisoare în care viața este mai mult decât îngrozitoare și greu de imaginat. Pentru Benia Golden și tovarășii săi, se întrevede totuși o lumină de speranță, o cale de salvare în momentul în care li se transmite că-și pot spăla, cu sânge, păcatele - ceea ce înseamnă că, abordând o nouă tactică de război, un nou plan strategic, Stalin are să-și amplaseze în fața trupelor de atac, în prima linie de ofensivă, exact trădătorii, mincinoșii sau cei care, din motive uneori inexistente, sunt considerați niște turnători și niște gunoaie; deci, aceștia sunt cei care riscă să fie uciși încă de la primele focuri de armă. Dacă reușesc să scape cu viață (greu de crezut), au să fie „iertați” și eliberați de toate „păcatele”. Romanul surprinde povestea celor 10 zile în care Benia Golden și tovarășii săi duc această luptă împotriva armatei nemțești, împotriva lui Hitler; mi s-a părut interesant să citesc o carte care-mi oferă o perspectivă rusească asupra celui de-al Doilea Război Mondial, fiindcă, până acum, am citit doar cărți care îi aveau în prim-plan pe soldații Germaniei. Oricum, am regăsit destul de multe „idei” din prima carte a seriei, bineînțeles, expuse în contextul acestei cărți, dar ce mi-a plăcut cel mai mult - dincolo de povestea frumos construită, dinamică, tensionată și atât de palpabilă -, a fost vocea narativă a autorului, toate detaliile care au construit culoarea locală a cărții, atmosfera, totul în așa fel încât acțiunea să devină și mai credibilă, și mai frumoasă! 

„- Ca deținuți și lași nu aveți drepturi soldățești. Nu veți fi informați nici măcar cu privire la numele frontului vostru și nu veți avea hărți. Vă veți primi cu recunoștință misiunea și o veți îndeplini. Dacă eu sau Unitatea Specială observăm cea mai mică ezitare, abatere, nesupunere, un cuvânt, o privire, ba chiar și un gând, veți primi cele Opt Grame: veți fi executați pe loc!”

Benia Golden este eveu, scriitor; acesta este trimis în lagărele de muncă aflate sub gestionarea lui Stalin; așadar, în felul său, este trimis la o moarte sigură; „salvarea” devine posibilă în momentul în care Stalin îl trimite, alături de ceilalți prizonieri, într-o misiune aproape sinucigașă, împotriva patriei naziștilor și înaintării acestora din ce în ce mai violente; o misiune sinucigașă în numele cazacilor, în vara înăbușitoare și sufocantă a anului 1942, totul în numele patriei, în numele lui Stalin și a victoriei „țarului” din Kremlin. Montefiore, apreciat pe întreg mapamondul pentru lucrările sale de istorie, dovedește, de asemenea, un talent literar remarcabil, reușind să transpună între paginile romanului o realitate de-a dreptul desăvârșită, cu personaje puternice, complexe, memorabile, încât însuși romanul ar putea deveni, de altfel, un manuscris istoric de o valoare istorico-socială autentică. Simon Sebag Montefiore reușește să transmită, într-o formă estetică viabilă, plastică, informații istorice care, de altfel, într-o cu totul altă formă - lipsită de expresie, austeră și seacă -, ar putea fi recepționate greoi, chiar considerate plictisitoare. Dincolo de o carte de ficțiune scrisă foarte bine, Cerul roșu al amiezii, al doilea volum din Trilogia Moscova, este o carte istorică, inspirată din fapte reale, documentată de Simon Sebag Montefiore în cel mai prețios mod: o carte care conturează contextul social și politic, rusesc, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

„- Când te gândești prin ce am trecut, spune Benia. Am văzut cum au plecat dintre noi atâția oameni...

- Nu privi înapoi; nu privi înainte, răspunde Kapto. Ca în lagăr. Trăiești doar ziua de azi. Totul ne-a scăpat de sub control, dar chiar și aici un om poate salva un alt om.”

Nu am citit multe cărți istorice, cu precădere referindu-se la războaie, care să-mi ofere detalii despre bătăliile ruso-germane; habar n-aveam că, într-adevăr, a existat o cavalerie rusească, cu cai și toate cele implicate. Mi s-a părut interesant să fiu, timp de zece zile (cât „durează” romanul) prieten cu Benia Golden, zece zile brutale, cu scene destul de înfiorătoare, fiind martor la toate întâmplările prin care a trecut Benia Golden, acest bărbat al poeziei, care nu se consideră un ucigaș, care nu poate să ucidă, nu știe cum, însă realitatea crudă a războiului îl învață. Pe fundalul întunecat al războiului, al violenței, brutalității și morții, „înfloresc” 2 povești de dragoste, care parcă aduc puțină speranță și lumină în această lume a durerii: o poveste de dragoste între Benia și o asistentă italiană, Fabiană, și una între fiica lui Stalin, de 16 ani, și un reporter de război căsătorit (autorul, în notele de la sfârșitul cărții, chiar menționează faptul că fiica lui Stalin a avut o aventură cu un bărbat mai învârstă) - totuși, mi s-a părut că acestei povești i-a lipsit profunzimea și pasiunea dragostei dintre Benia Golden și Fabiana. O poveste de dragoste tulburătoare, care te mișcă și te zguduie, pe fundalul unei țări devastate de război, într-o lume în care speranța zbuciumă sufletele fiecărui muritor. 

„Erau rătăciți în spatele liniilor inamice și Benia Golden avea uneori sentimentul că erau ultimii oameni rămași în viață pe lumea aceasta. Însă micul lor escadron nu era o unitate tipică a Armatei Roșii. Erau bărbați condamnați, pe care ceilalți soldați îi numeai smertniki, cei sortiți morții. Dar bărbații aceștia nu aveau să moară niciodată în mintea lui Benia. Mai târziu, avea să constate că erau mereu alături de el, plini de viață, în visele lui - așa cum erau și în ziua aceea.”

Un roman puternic, emoționant și tragic, Cerul roșu al amiezii este plin de pasiune și melancolie, Simon Sebag Montefiore reușind să dozeze suspansul, drama, romantismul, făcându-l pe cititor să înainteze în lectură fără să-și dea seama că, încetul cu încetul, ajunge la finalul cărții cutremurat de tot ce a citit, de toată povestea căreia i-a fost martor și pe care, cu siguranță, nu o va uita prea curând. M-a captivat nemaipomenit de mult, mi-am dat seama, iarăși, cât de mult iubesc să citesc cărți de ficțiune istorică și că, în general, cât de mult mă pasiona cândva istoria. Simon Sebag Montefiore, un povestitor înzestrat, un istoric erudit și inteligent, aduce la viață istoria rusă într-o proză sclipitoare; Simon Sebag Montefiore dovedește, astfel, că istoricul adevărat e cel care caută adevărul și care nu trebuie să apeleze doar la cercetări minuțioase și documentări exhaustive, ci și la creativitate, livrând cititorului „adevăruri istorice” într-o formă ingenioasă! Chiar vă recomand cu mare drag această carte, știu că o să vă placă! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori!

Sașenka (Trilogia Moscova, #1), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2015 

Traducere: Laura Karsch

„- Mă simt ca o rotiță într-o lume secretă, în angrenajul istoriei universale.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„Pe coridoarele acestei aripi a închisorii era un du-te-vino continuu: bărbați și femei erau aruncați în celulele lor, aduși la intergatorii, trimiși în lunga călătorie din exilul siberian. Unii plângeau cu sughițuri, alții dormeau; întreg spectrul vieții era adunat aici. Jandarmul din spatele ghișeului își tot îndrepta privirea către Sașenka, de parcă aceasta ar fi fost un păun într-o cocină de porci.”

O poveste zguduitoare despre pasiune şi trădare, descoperită în arhivele secrete KGB! Iarna lui 1916: Sankt Petersburg. Rusia e în pragul revoluţiei. În faţa Institutului Smolnîi pentru Fete din Înalta Societate, Saşenka, fiica de doar şaisprezece ani a baronului Zeitlin, este aşteptată de către guvernanta sa, dar şi de poliţia secretă a Ţarului. Frumoasă şi aprigă, Saşenka este captivată de noua ideologie bolşevică şi intră în jocul periculos al conspiraţiei şi seducţiei. Douăzeci de ani mai târziu, e căsătorită cu un membru de seamă al partidului comunist şi are doi copii. Însă idila interzisă cu un scriitor are consecinţe devastatoare pentru familia sa.

„- Totul e greșit. Totul e atât de nedrept. Muncitorii sunt niște sclavi. Noi pierdem războiul. Totul e putred. Sunt și eu o revoluționară. O bolșevică?”

Chiar și-acum, după ce au trecut câteva săptămâni de când am terminat de citit această carte, Sașenka, primul volum din Trilogia Moscova, scrisă de istoricul Simon Sebag Montefiore, această carte care mi-a fost recomandată, de-a lungul anilor, de nenumărate ori; chiar și-acum, după ce a trecut atât de mult timp, simt că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a putea vorbi despre ea. De fapt, mai mult decât atât, am certitudinea că nu există cuvinte potrivite care să redea, întocmai, intensitatea cu care am trăit povestea Sașenkăi, cât de mult m-a cutremurat tot ce am citit, ce impactant a fost sfârșitul acestei cărți, și, în fine, cât de multe urme a lăsat în sufletul meu - sunt absolut sigur că nu voi uita niciodată o anumită imagine din carte; mă va bântui mult, mult timp, și cred că tot ce voi putea face va fi să încerc să-mi schimb „receptivitatea” față de respectiva scenă. În fine, chiar am rămas fără cuvinte și mă bucur din suflet că, în sfârșit, m-am lăsat convins de împrejurimi și l-am abordat pe acest autor; trebuie să recunosc că am fost reticent și ceva m-a reținut, însă, de îndată ce m-am apucat de citit, n-am mai putut să las, din mână, aceste cărți: am citit Trilogia Moscova în doar câteva zile. 

„- Tu ești curierul ideal, spunea Mendel, căci cine ar percheziționa o elevă de la Smolnîi, cu șarfă din blană de vulpe polară, care călătorește în sania cu blazon a unei lipitori? 

(...) În timp ce Lala îi usca spatele, Sașenka se gândi la interogatoriul lui Sagan, la șoaptele Natașei, ale soției lui Mendel, și la propriile ei idealuri și planuri. Își dădu seama că devenise mai puternică și mai matură decât fusese cu o zi înainte.”

La început a apărut o confuzie: eu m-am apucat prima dată de a treia carte (teoretic), din serie, și anume Într-o noapte de iarnă; am citit mai bine de jumătate și apoi am intrat pe Goodreads în ideea de a-mi actualiza „journey-ul” cu respectiva carte. Ei bine, atunci am văzut, în dreptul ei, un mare #3, și mi-am dat seama că în mod normal această carte ar fi ultima din serie; m-am sfătuit cu niște persoane care au citit cărțile lui Montefiore și mi-au recomandat ca, cel mai bine, să las acel volum deoparte și să mă apuc de prima carte din serie, de Sașenka. Am fost puțin supărat, ce-i drept, fiindcă m-am gândit că mi-am luat niște spoilere aiurea - dar, sincer, n-a fost cazul: din punctul de vedere al acțiunii, cred că aceste cărți ar putea fi foarte ușor citite în ce ordine aveți dumneavoastră chef, fiindcă nu se leagă decât foarte vag anumite „circumstanțe”, iar fiecare volum, în general, ne spune o poveste diferită (evident, există momente în care, fugitiv se reamintește de întâmplări sau personaje din volume anterioare, dar n-are vreun rol important în înțelegerea și urmărirea acțiunii). Deci, revenind la cartea de față - chiar pot spune, fără niciun dubiu, că se clasează în topul celor mai bune cărți citite anul acesta. Mi-a plăcut la nebunie și, mai mult decât atât, mi-a reamintit cât de mult îmi place ficțiunea istorică și cât de naiv am fost să cred că acum, după mult timp, s-ar putea să nu îmi mai placă (acesta a fost unul dintre motivele pentru care tot amânam momentul citirii trilogiei lui Simon Sebag Montefiore).

„- Noi doi ne aflăm în fiecare clipă în primejdie, spuse el. În secunda în care devii bolșevic, viața ta normală s-a sfârșit. De-acum încolo, mergi mereu ca pe cărbuni încinși. E ca și cum ai sări din mers într-o sanie, care gonește atât de repede, încât nu vei mai putea coborî din ea niciodată. Când tai lemne, sar așchii. Noi doi, tu și cu mine, participăm la un război secret, la Jocul Suprem. Partidul împotriva Ohranei. Ai să vezi ce îți spun eu și nimic mai mult. Și îmi raportezi totul. Cunoști codurile și locurile? Fii cu ochii în patru. Vigilența e o virtute bolșevică.”

Cartea lui Montefiore este o lucrare remarcabilă, a unui savant serios, a unui istoric erudit care documentează extraordinar de bine istoria Rusiei; cu siguranță, chiar voi avea în vedere lecturarea unei cărți de-ale sale de non-ficțiune. Cunoștiințele lui Simon Sebag Montefiore în ceea ce privește detaliile, mentalitățile și obiceiurile din acea epocă, modalitățile de interogare, contextul politic și social, îndeletnicirile, culoarea locală și atmosfera, de la cizmele gărzilor până la încăperile în care se desfășoară diferite întâlnire - toate acestea fac ca acest roman să iasă, prin fresca respectivă, în evidență, purtând cititorul într-un univers de-a dreptul palpabil, într-o atmosferă tensionată, periculoasă și violentă, reiterată cu un talent formidabil și fără abuz de detalii care, cu ușurință, ar putea obosi cititorul și îngreuna lectura. Însă Simon Sebag Montefiore reușește să creeze fresca unei țări, în contextele politice care-i permit autorului să speculeze sensibilitatea cititorului, punându-l față în față cu situații violente, oribile și îngrozitoare, frapante și greu de digerat. Este o carte dureroasă, scrisă într-un fel de memoriu a ceea ce, în timpul regimului politic respectiv, s-a petrecut „în întuneric”, „pe ascuns”, când idealul politic era deasupra familiei, iar cinstirea patriei valora mai mult decât însăși viața; pe acest fundal, într-un univers al violenței și morții, eroina noastră, Sașenka, cu frumusețea ei ireală, cu distincția clară care trece dincolo de avere sau clasă socială, această Sașenka, cu idealurile sale sincere care au costat-o atât de mult, cu durerile-i și bucuriile-i, Sașenka, această eroină tragică, reușește să ne cucerească definitiv și să ne rămână-n suflete.

„- Pentru Partid aș face orice. Am făcut orice. Da, știu cum e să zdrăbești un om. Unii se frâng ca un chibrit, alții și-ar da mai degrabă viața decât să scoată un cuvânt. Dar mai bine împuști o sută de nevinovați, o mie de nevinovați, decât să îți scape un singur spion.”

Cartea este împărțită în trei părți, frumos interconectate până la sfârșitul romanului: partea I (1916), ne-o prezintă pe Sașenka Zeitlin, o tânără de 16 ani, voioasă, puțin cam nesăbuită, cu un tată bogat și influent (întrucât familiei i se permite să locuiască în Sankt Petersburg); cu toate acestea, Sașenka respinge excesele și „desfrânarea” părinților săi țariști, devenind, pe-ascuns, „sub aripa” unchiului ei, un spion bolșevic; partea a II-a (1939, Moscova), Moscova, ne-o prezintă pe Sașenka acum căsătorită cu un lider de partid și, de asemenea, mamă a doi copii. Ea a rămas un membru loial al Partidului mai bine de 20 de ani și, în continuare, este o susținătoare înfocată a lui Stalin și a sistemului sovietic. Însă tocmai când crede că „curățenia”, „epurarea” și teroarea s-au încheiat, tocmai atunci reîncep disparițiile bizare și arestările. De data aceasta, Sașenka se teme că însăși ea și soțul ei sunt vizați și nu vor mai putea să scape. Partea a III-a (1994, Moscova și Londra), ne spune povestea Katinkăi, o tânără istorică angajată la Londra de către Roza Getman pentru a afla ce s-a întâmplat cu familia Rozei în Rusia în timpul anilor în care Stalin s-a aflat la conducere; în cursul cercetărilor sale, Katinka dă peste povestea lui Sașenka. Mai mult chiar n-am să vă spun, n-are rost, fiindcă aș risca să vă dau spoilere de care, sunt sigur, vă puteți lipsi - dar vă spun că, pe bune, merită orice pagină și este o lectură care o să vă captiveze încă de la început. Eu n-am mai putut s-o las din mână (și nu vorbesc doar despre această carte - vorbesc despre întreaga serie, de 3 cărți, scrisă de Simon Sebag Montefiore.

„- Dacă îmi spui tot ce afli, am să te ajut pe cât îmi stă în putință. Nu te uita așa la mine - crede-mă, vei avea nevoie de mine în labirintul acestei lumi dispărute. E mai ușor să descifrezi hieroglifele Egiptului antic decât să te descurci în Kremlinul lui Stalin. Ce spui? Batem palma?”

O carte genială, o serie memorabilă, incredibilă. Nu cred că trebuie să vă temeți de detaliile istorice din carte; da, într-adevăr, acestea există, până la urmă Simon Sebag Montefiore este istoric la origine, dar nu cred că fac decât să creeze contextul cât mai potrivit, cât mai verosimil și viabil în care personajele „devin”, în care personajele „cresc” și acționează. Ceea ce contează, după părerea mea, este povestea personajelor, în acest roman care ne spune povestea mai multor generații de femei și de copii dintr-o familie, bineînțeles, fictivă: un roman intim al unei familii, a cărei sursă de inspirație au constituit-o numeroasele povești, scrisori și cazuri pe care Simon Sebag Montefiore le-a descoperit în arhive și despre care a aflat în interviurile purtate în zece ani de cercetare a istoriei Rusiei. Este, după cum spune și autorul, înainte de toate, o carte despre iubire și familie, însă autorul a dorit să trezească și la „acei cititori care nu pot citi cărți de istorie, interesul față de acele perioade ciudate și tragice din istoria Rusiei”. Și, cu siguranță, chiar a reușit - Sașenka a fost o carte pe care nu o voi uita niciodată și pe care, oricând și oricui, o voi recomanda cu drag. Să aveți lecturi doar frumoase și pe placul vostru, pline de spor!

Călătoria în timp. O istorie, de James Gleick - Recezie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2017

Traducere: Anca Bărbulescu 

James Gleick s-a născut la New York. Și-a construit o carieră în jurnalism, ca editor și reporter pentru The New York Times, unde a scris despre știință și tehnologie și a făcut cronica dezvoltării internetului în rubrica Fast Forward. În 1993, a înființat o companie start-up pe internet, numită The Pipeline. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pagina sa personală se găsește la http://around.com, iar pe Twitter este @JamesGleick. La Editura Publica au apărut cărțile: Informația (2012, traducere de către Dan Crăciun), Isaac Newton (2011, traducere de către Dan Crăciun), Călătoria în timp (2017, traducere de către Anca Bărbulescu) și Haos. Nașterea unei noi științe (2020, traducere de către Anca Bărbulescu).

„Ce este timpul? Lucrurile se schimbă, iar timpul este modul nostru de a le ține socoteala.”

Apariția ediției în limba română a cărții semnate de James Gleick este susținută de Erste Asset Management. Apreciatul autor al cărților Informaţia și Isaac Newton ne poartă într-o expediție amețitoare în domeniul călătoriei în timp, de la originile ei subversive până la evoluția sa în literatură și știință și influența asupra felului în care înțelegem timpul în sine. Povestea începe la sfârșitul secolului trecut, când tânărul H.G. Wells scria și rescria povestirea fantastică din care avea să se nască prima lui carte și o senzație internațională: Mașina timpului. Era o epocă în care o mulțime de forțe se uneau pentru a remodela perspectiva umană asupra timpului. Unele erau filosofice, altele tehnologice: telegraful electric, locomotiva cu aburi, descoperirea civilizațiilor îngropate și perfecționarea ceasurilor. James Gleick urmărește evoluția călătoriei în timp ca idee care devine parte din cultura contemporană – de la Marcel Proust la Doctor Who, de la Jorge Luis Borges la Woody Allen. Autorul cercetează inevitabilele paradoxuri în buclă și analizează granița flexibilă dintre ficțiune „pulp” și fizica modernă. În final, se apleacă asupra unei transfigurări temporale care zguduie chiar prezentul nostru: lumea conectată instantaneu, cu prezentul ei atotcuprinzător și viitorul tot mai scurt.

„(...) Nu există întoarcere în trecut. Asta dacă nu cumva găsești o gaură de vierme.

«Gaură de vierme» este numele dat de John Archibald Wheeler unei scrutături prin țesătura răsucită a continuumului spațio-temporal - un «punct de pârghie» pentru spațiul conectat la mai multe puncte.”

Nu este prima carte scrisă de James Gleick pe care o citesc; în trecut, am mai citit și Haos. Nașterea unei noi științe (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). Drept urmare, știam, oarecum, la ce fel de stil de scriere să mă aștept, știam cum își livrează Gleick informația și, astfel, știam că are el ceva destul de ciudat și greu de definit, la modul că, să fiu sincer, chiar îi place să vorbească (deci, să scrie) mult și, uneori, prea degeaba. Dar nu-i bai, deși spectral în scriere, Gleick ajunge, în cele din urmă, la ideea principală și nu lasă „în aer” treburile - e el, ce-i drept, puțin mai pe filosofeală, dar tot reușește s-o țină pe aia dreaptă și să ajungă acolo unde își propune. În Călătoria în timp. O istorie, cred că mă așteptam să găsesc altceva, însă am fost oarecum puțin dezamăgit de tot ce am citit, în ideea că n-am simțit că aș citi o carte de știință, o carte de popularizare a științei, mai precis, pe cât aș fi citit un review dintr-ăla de pe ncbi sau pubmed care revizuiește diferite alte studii, aducând laolaltă păreri din toate părțile și, ei bine, făcându-le mai accesibile cititorului; deci un fel de muncă de cercetare și documentare, apoi o muncă de rezumare și încadrare a rezultatelor într-o carte pe care Gleick a denumit-o „o istorie”! Deci, mai mult decât să fie o carte despre procesul - în sine - al călătoriei în timp, este o carte despre ceea ce, de-a lungul istoriei, s-ar fi putut numi „călătorie în timp”!

„Cred că fizicienii aceștia au fost condiționați, fără să-și dea seama, de un secol de science-fiction. Au citit aceleași povești, au crescut în aceeași cultură ca noi, ceilalți. Au călătoria temporală în oase. Am ajuns la un moment în istoria culturală în care cei care se îndoiesc și neagă posibilitatea aceasta sunt adevărații practicanți ai călătoriei prin timp - înșiși autorii de science-fiction.”

Este evident faptul că, oricum, ideea călătoriei în timp și (im)posibilitatea acesteia stârnește interesul fiecăruia dintre noi; ideea a fost utilizată în, în cărți, în desenele animate de sâmbătă dimineața, am integrat această idee în jocurile noastre din copilărie, în jocurile video. Probabil fiecare dintre noi s-a gândit, măcar o dată, „cât de frumos ar fi să mă întorc în timp  și să pot schimba asta”! Și dacă aș fi făcut asta, și dacă n-aș fi făcut asta, și dacă, și dacă... Oare, dacă am avea la dispoziție o mașină a timpului, și dacă ne-am întoarce în trecut și-am face alte alegeri, lucrurile ar mai fi la fel? S-a produce vreun dezechilibru ciudat și neînțeles și, când ne-am reîntoarce în viitor (sau prezent?), am observa că totul este dat pe ste cap?  Ei, bine, din fericire, în zilele în care mintea mea hiperactivă și supragânditoare o ia razna, aceste „ce-ar fi fost dacă” devin motive de a-mi mulțumi că, da, sunt fericit cu ceea ce sunt acum și nu regret nimic din trecutul meu, fiindcă asta ar însemna să-mi reneg propria-mi identitate și natură. Și-i grav să faci asta, părerea mea - deși, trebuie să recunoaștem, aceste „jocuri” de „ce-ar fi fost dacă” au puterea de a provoca stări dintre cele mai nepotrivite. Oricum, dincolo de o „visare prelungită”, dincolo de „fanteziile melancolice ale tinereții”, dincolo de niște subiecte incitante de science-fiction, pulp, călătoria în timp este ceva de-a dreptul inaccesibil (nu doar prin ideea de „a fi posibilă”, ci și prin capacitatea de a înțelege cum așa ceva ar fi cu adevărat posibil). 

„Așadar, ideea science-fictionului ca gen - separat de ficțiunea literară și, probabil, inferior - s-a născut aici, în revistele de cea mai joasă speță, cu nimic mai diferite față de publicațiile cu bancuri sau cele pornografice .Dar tot aici s-a născut și o formă culturală, un mod de gândire care, nu după multă vreme, nu a mai putut fi dat la o parte ca divertisment de joasă speță.”

Cred că, în cele din urmă, ideea călătoriei în timp rămâne un fructuos subiect care vizează filosofia. Că, de altfel, în cartea lui James Glick, Călătoria în timp. O istorie, mi se pare că este mult mai abordată această „ramură” de activitate, autorul fiind ceva mai filolog, mai visător, rupându-se de rigorile stilistice ale științei exacte - el documentează foarte multe lucrări de science-fiction, autori care s-au aventurat în această tagmă literară, scriind și speculând, bănuind, sfidând știința (astfel încât chiar s-au ramificat dichotomic ideile de știință adevărată și science-fiction); Glecik ne introduce într-o lume în care ideea călătoriei în timp a fost receptată în cele mai efervescente moduri, oferind cititorului un fel de „tur pe jos” prin istoria călătoriei în timp (și, în general, o istorie a Timpului) în cultura occidentală. Gleick scrie cu un fler dramatic, cartea stârnește oarecum o semi-curiozitate cititorului (în orice caz, nu e acea carte care să-mi stârnească curiozitatea și s-o potențeze maximal, dacă e să vorbim de acest subiect care, sincer, chiar mă interesează) și, deseori, chiar delicioasă; are Gleick ceva în stilul său de a scrie, o combinație între romantism și o ironie fină, plăcută și inteligentă. Deși, în scrierea cărții, pune întrebări interesante (ce este timpul, cum curge, care-i percepția omului asupra sa, ce spun fizicienii și filosofii; chiar și probleme de percepția asupra „timpului” datorate locuțiunilor de timp, „înainte”, „după” și așa mai departe - cu alte cuvinte, o carte chiar completă, însă aș fi vrut să fie altceva).

„«Ce înseamnă acum pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine, iarăși, ce înseamnă atunci pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; dar se poate ca acum pentru mine să însemne atunci pentru tine și viceversa. Ce cap poate să priceapă așa ceva?»” 

N-am putut să nu apreciez faptul că James Gleick - nici în cartea aceasta, dar nici în Haos. Nașterea unei noi științe - că Gleick își asumă, oarecum, o pregătire anterioară a cititorului înainte de a se apuca de lecturarea unei cărți; deci, nu găsești acea „simplificare” a „jargonezei” pe care majoritatea autorilor care scriu cărți de popularizare a științei o adoptă; Gleick își asumă existența unui anume fond cultural specific din partea cititorului, precum și capacitatea acestuia (cititorului) de a ține pasul cu prezentarea sa (autorului). În această carte, Gleick „analizează” o mulțime de opere literare (în general, de ficțiune, science-fiction), scoțând la lumină modul în care percepeau oamenii ideea de „călătorie în timp”, acum câțiva zeci de ani. Gleick urmărește istoria ideii de călătorie în timp, prin literatură și filme, deoarece cele mai vechi povești despre călătoria în timp sunt cele care „au deschis calea”, pentru că au expus oamenilor (de rând), pentru prima dată, întregul concept. Poveștile ulterioare s-au extins asupra conceptului, conturând posibilitatea paradoxurilor. Într-o voce filosofică, Glecik explorează și conceptul de timp; oferă cititorului, așadar, o lectură complexă - asta dacă, firește, se așteaptă să aibă parte de o lectură care vizează mai mult un fel de „jurnalism”, decât subiecte abordate din punct de vedere științific, tehnic, realist și nu umanist. 

„Toate domeniile erau tulburate de problema timpului. Se luptau cu ea filosofii, fizicienii, poeții și autorii publicați în reviste pulp. Foloseau același set de cuvinte. Își trăgeau cartonașele din el și le deplasau pe masa de joc. (Scapă, alunecă, pier, se ofilesc de imprecizie.) Cuvintele filosofilor făceau referire la cuvintele filosofilor dinaintea lor. Cuvintele fizicienilor erau altfel, mai precis definite; și, oricum, erau mai multe cifre. Fizicienii nu obișnuiesc să spună că timpul e un râu. Nu obișnuiesc să depindă de metafore; sau cel puțin nu pe place să recunoască asta.”

În cele din urmă, a fost o lectură OK. Cred că este o lectură care, de fapt, ar fi potrivită mai ales dacă sunteți interesați de acest domeniu și, ca în orice altă arie de activitate, se-ncepe întâi cu acel „scurt istoric”! A mers rapid, a fost chiar interesantă, mai ales datorită vocii narative a lui Gleick, care are un stil expeditiv anume și păstrează niște pusee de filosofie care, parcă, s-au potrivit cu toate poveștile pe care le-a surprins în carte, printre toți autorii de science-fiction pe care i-a reamintit ca făcând parte din cei care „au extrapolat” ideea călătoriei în timp, făcând-o accesibilă pentru oamenii de rând care au primit-o (sau negat-o) în diferite moduri. Oricum, dacă doriți să citiți cărți care abordează călătoria în timp din perspective științifice (care, evident, necesită deja o oarecare familiarizare mai ales cu domeniul fizicii și mecanicii cuantice), vă pot recomanda câteva care chiar mi-au plăcut; știți unde mă găsiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână liniștită!

O viață pe planeta noastră, de Sir David Attenborough - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Constantin Vlad 

Sir David Attenborough este cel mai cunoscut documentarist britanic al științelor naturii. Cariera sa de naturalist și om de televiziune se întinde pe aproape șapte decenii. Prima sa slujbă – după ce a absolvit Universitatea Cambridge și a petrecut doi ani în serviciul Marinei Regale – a fost la o editură londoneză. Apoi, în 1952, s-a alăturat BBC ca producător stagiar, aici având prima ocazie – serialul Zoo Quest (1954 – 1964) – să plece în expediții pe meleaguri îndepărtate și să filmeze scene intime cu animale sălbatice în habitatul lor natural. A fost șeful BBC2 între 1965 și 1968, perioadă în care a introdus televiziunea color în Marea Britanie, după care a ocupat funcția de director de programe la BBC Television (1969 – 1972). În 1973 a abandonat complet funcțiile administrative și a revenit la scris și realizarea de documentare, impunându-se ca documentarist de talie mondială cu mai multe seriale de căpătâi, filmate pentru BBC, între care Life on Earth (1979), The Living Planet (1984), The Trials of Life (1990), The Private Life of Plants (1995), Life of Birds (1998), The Blue Planet (2001), Life of Mammals (2002), Planet Earth (2006) și Life in Cold Blood (2008). Sir David a fost înnobilat în 1985, iar în 2005 a primit Ordinul de Merit. Este membru al Societății Regale și se află în avangarda inițiativelor de combatere a problemelor privind declinul speciilor și conservarea naturii.

„Noi, oamenii, singurii pe Pământ, suntem suficient de puternici încât să creăm lumi - și apoi să le distrugem.”

Împărțim Pământul cu lumea vie – cel mai remarcabil sistem de susținere a vieții imaginabil, construit în miliarde de ani. Stabilitatea planetei a început să fluctueze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea planetei noastre va trebui să-i refacem biodiversitatea, însuși lucrul pe care l-am eliminat. Este singura cale de scăpare din această criză pe care noi înșine am creat-o. Trebuie să resălbăticim lumea. Am 94 de ani. Am trăit o viață extraordinară. Abia acum apreciez cât de extraordinară. În tinerețe simțeam că explorez sălbăticia, că trăiesc în mijlocul naturii virgine – dar era o iluzie. Tragedia vremurilor noastre se întâmplă peste tot în jur, greu observabilă de la zi la zi – pierderea locurilor sălbatice ale planetei și a biodiversității ei. Am fost martorul acestui declin. O viață pe planeta noastră este depoziția mea scrisă și o viziune pentru viitor. Este povestea felului în care am ajunsă să comitem asta, cea mai mare greșeală a omenirii, și a celui în care am putea să o îndreptăm dacă acționăm acum. Avem o ultimă șansă finală de a crea căminul perfect și a reface lumea minunată pe care am moștenit-o. Nu trebuie decât să vrem. — Sir David Attenborough

„Aceasta este adevărata tragedie a vremurilor noastre: declinul accelerat al biodiversității planetei. Pentru ca viața să prospere cu adevărat pe această planetă, trebuie să existe o biodiversitate enormă. Numai când miliarde de organisme individuale diferite profită la maximum de toate resursele și de toate ocaziile care li se ivesc, iar milioane de specii trăiesc vieți care le intersectează, astfel încât să se sprijine reciproc, abia atunci va putea planeta să funcționeze eficient.”

Înainte de a începe să scriu această recenzie, care, oricum, nu va fi o recenzie propriu-zisă, te invit să semnezi și tu Legământul pentru Pământ, AICI, și haide, împreună, „să schimbăm norma”, să demonstrăm că ne pasă și că putem fi parte din schimbare. Fiindcă acum, poate mai mult decât oricând, avem nevoie de o schimbare, de o schimbare în bine, una radicală, care nu mai poate suporta amânări, iar fără ea întreg Pământul, bineînțeles, odată cu noi, va urmări un scenariu dintre cele mai terifiante: dispariția a tot ce înseamnă ceea ce ne înconjoară și, astfel, însăși imposibilitatea susținerii vieții oamenilor pe acest Pământ. Cartea lui Sir David Attenborough este o carte superbă, scrisă de un distins domn, un erudit, un naturalist care, încă de mic, a cunoscut iubirea pentru natură, curiozitatea în a descifra ceea ce îl înconjoară, având deja certitudinea că o viață trăită în comuniune cu natura este o viață plină de beneficii: liniște, pace și întregire. Având o carieră prolifică, despre care oricum nu este cazul să vorbesc, Sir David Attenborough a avut un contact aproape permanent cu natura, deci probabil a fost unul dintre cei mai avizați oameni să scrie o astfel de carte: încetul cu încetul, și-a dat seama că lumea animalelor este amenințată cu dispariția și extincția chiar de către cei care, poate, ar fi trebuit s-o protejeze cel mai mult (și nu vorbesc de o activitate activă de protejare, ci, poate, omul pur și simplu n-ar fi trebuit vreodată să-și bage nasul în această lume sălbatică). Oamenii au ajuns să distrugă habitate, să dea peste cap ecosisteme, să vâneze exacerbat și patologic, fără să țină cont de sezoanele de împerechere, atât de necesare pentru menținerea unui indice biologic reproductiv pozitiv; au ajuns să producă excesiv, să mănânce excesiv, să nu raționeze și, încetul cu încetul, să paraziteze Pământul pe care trăiesc. Acestea nu sunt decât punctele de plecare ale intrigii care prevede un scenariu straniu și de-a dreptul înfiorător, un punct spre care, încet dar sigur, ne îndreptăm cu toții.

„Cu cât mai mare biodiversitatea, cu atât mai sigure vor fi formele de viață terestre, inclusiv noi îșine. Și totuși felul în care trăim noi, oamenii, trimite biodiversitatea în deplin.”

Zilele trecute am avut o discuție - aprinsă, aș putea spune - cu un prieten. Ca să „nu dau din casă”, fusese strict specific vorba de faptul că eu, în general, tind să economisesc (și nu mă refer neapărat la bani). În fine, persoana respectivă îmi spusese că-s „zgârcit”, asta fiind concluzia la care ea ajunsese. Bun, i-am spus, și ce dacă sunt zgârcit? „Ar trebui să fii mai comod”, mi-a răspuns. Și-atunci, pur și simplu, am răbufnit. Ce voia, de fapt, să spună, era că n-ar trebui să-mi pese mie cât consum, cât de mult las becul deschis (persoana respectivă susținea că l-aș putea ține, fără nicio problemă, deschis toată ziua, „oricum nu consumă mult”), că iarna ar trebui să las centrala deschisă non-stop și așa mai departe. „Ca să fiu comod”, repet. Poate sunt eu exagerat, dar cum pot să mă simt eu „comod” în toate circumstanțele globale ale lumii în care trăim? Ce mi-e confortul fizic, când stabilitatea mea emoțională și cognitivă este pusă la pământ de tot ceea ce văd, tot ceea ce aud, de tot ceea ce se întâmplă? În fine. Ideea este că n-am conștientizat de puțin timp că noi, oamenii, ne-o facem cu mâna noastră și vom fi, în cele din urmă, „vânători vânați”. De aceea, cu timpul, am încercat să abordez atitudini și comportamente cât mai prietenoase cu mediul; știu, știu, impactul meu e infinitezimal în comparație cu ce fac marile industrii de zootehnie (și altele), în comparație cu impactul negativ pe care activitățile pe care aceste industrii le întreprind îl au asupra mediului. Dar, vedeți voi, eu prefer să cred (și vreau să cred) că schimbarea începe de la individ, iar puterea exemplului funcționează cu desăvârșire. Chiar sper și vreau să cred asta; iar atunci când lucrurile au să se întâmple, când vom ajunge în acel punct (pe care, totuși, chiar l-am putea evita sau, în fine, cât de cât întârzia), eu vreau să-mi spun că am fost cel care a luptat, care a dat din coate în mica lui bulă, care a militat și a încercat să se dea drept exemplu. 

„Toți suntem vinovați, dar, trebuie spus, nu din vina noastră. Abia în ultimele câteva zeci de ani am ajuns să înțelegem că fiecare dintre noi s-a născut într-o lume umană, care era inerent nesustenabilă. Dar acum, că știm asta, avem de făcut o alegere.”

Da, și eu consum carte. Da, și eu consum electricitate. Sunt un om al secolului XXI, este imposibil, pur și simplu, să trăiești fără electricitate și internet. Dar știu că, în schimb, nu fac abuz de ele - nici de energie, nici de carne, nici de gadget-uri și așa mai departe. Încerc să am o atitudine cât mai prietenoasă față de tot ce mă înconjoară; în O viață pe planeta noastră, Sir David Attenborough chiar oferă niște perspective interesante asupra atitudinilor și comportamentelor practice pe care le-am putea adopta în vederea limitării consumerismului și a minimalizării impactului negativ pe care îl avem asupra naturii, asupra biodiversității și, în general, asupra integrității a ceea ce ne înconjoară - fie mediu, pasăre, animal, amfibian sau nevertebrat. Cu alte cuvinte, cartea aceasta este un fel de „strigăt”, dacă mi se permite metafore, evident, scrisă într-un registru stilistic specific unui naturalist, a unui om inteligent care, totuși, are o vârstă respectabilă și a trăit o viață îndelungată pe acest Pământ, fiind martorul a numeroase „puncte-cheie” din ultimul secol - o carte emoționantă, care reiterează cât de frumoasă este natura care ne înconjoară și cât de important este să avem grijă de integritatea ei; cât de firesc se întâmplă totul în natură, toată ordinea divină pe care toate o au, efervescența vieții, magia culorilor... Într-adevăr, un om binecuvântat care a avut prilejul să simtă, pe propria-i piele, atingerea a atât de multe animale, subliniind, încă o dată, cât de frumoasă poate fi această viață care ne-a fost dată. 

„Și care ar trebui să fie sursa noastră de inspirație pentru soluționarea acestei mari probleme? Nu trebuie decât să privim natura din jurul nostru. Acolo se află toate răspunsurile.”

Din păcate, luăm totul, cum s-ar spune, for granted, ca și cum ni s-ar cuveni, ca și cum ne-a fost dat de-a gata, nouă, iar noi suntem stăpânii Universului, nicidecum parte integrantă, extrem de neînsemnată, dintr-un tot unitar atât de nesfârșit, atât de imens și colosal. Chiar trebuie să facem ceva, și cred că primul pas este să-ncepem să realizăm că acest Pământ nu este un rezervol inepuizabil pe care noi să-l exploatăm, patologic, până când vom da de fundul sacului. Nu. Dar, din fericire, există mulți oameni, chiar foarte mulți, care militează în direcția adoptării unei atitudini sustenabile, în vederea adoptării unor comportamente care să minimalizeze impactul nociv pe care activitățile de industriale și antropice îl au, cel mai adesea, asupra naturii. Iar Sir David Attenborough este unul dintre ei, un om inteligent, un domn care și-a dedicat întreaga viață descoperirii minunilor pe care natura, în cele mai fascinante moduri, ni le înfățișează. Iar această carte, O viață pe planeta noastră, este un fel de jurnal al său, „o mărturie și o viziune pentru viitor”, lăsată posterității, ca și celelalte lucrări ale sale, într-un moment în care lumea se afla într-un prag critic al existenței.

„Nu e de mirare că stabilitatea planetei a început să cedeze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin - cele două aspecte sunt legate strâns. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea Pământului trebuie să restaurăm biodiversitatea, însuși lucru pe care l-am eliminat. Era singura cale de ieșire din această criză pe care am creat-o cu mâinile noastre. Trebuie să resălbăticim lumea!”

Nu știu ce aș mai putea spune, cred că am spus foarte multe și, în același timp, simt că n-am spus mare lucru. Chiar e o carte care cred că ar trebui citită de către toată lumea, fani ai non-ficțiunii sau nu. Pentru că este o carte despre realitatea care ne înconjoară, despre Pământul pe care trăim și care, ca o mamă, ne-a primit cu brațele călduroase, cu o iubire necondiționată; însă, din păcate, am început să avem cu el nu o relație de iubire necondiționată, ci o relație de parazitism patologic, în care noi nu-i oferim altceva decât distrugere, durere și control exacerbat. Nu pot decât să rămân cu speranța că oamenii „mai mari”, „mai capabili”, vor face, cât mai curând, când nu va fi fost prea târziu, alegerile potrivite adoptării unui comportament sustenabil, care să permită acestui Pământ să se refacă și să-și reîncarce bateriile, redevenind ceea ce, acum mii de ani, a fost: un Pământ viguros și plin de viață. Așadar, chiar vă îndemn să o citiți - este o lectură, cum s-ar spune, de căpătâi! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!