luni, 29 noiembrie 2021

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton - Recenzie

Editura: Univers
Categoria: Ficțiune
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2021
Traducere: Iulia Dromereschi

Chanel Cleeton este autoarea bestsellerului Să ne vedem cu bine în Havana, publicat în zece țări, intrat în topurile New York Times și USA Today. A studiat Relații Internaționale la Universitatea Richmond și la American International University în Londra, masteratul l-a obținut la London School of Economics & Political Science, iar diploma de Juris Doctor la Facultatea de Drept din South Carolina. Îi place să călătorească și a locuit în Caraibe, Eruopa și Asia. A mai publicat: When We Left Cuba, The Last Train to Key West și The Most Beautiful Girl in Cuba.
„Sunte mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.”
După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție. Havana, 1958. Fiică a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar. Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este ca Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.
„Așa stau lucrurile cu moartea - chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”
Nici nu știți cât am vrut să ajung la acest roman și, de asemenea, nici nu știți că încă de dinainte de a-l citi aveam certitudinea că o să-mi placă - mi se mai întâmplă, chiar deseori, să știu că o carte are să-mi placă doar ascultându-mi intiuiția. Ei, bine, n-a dat greș nici de data asta: știam că voi avea parte de o o poveste care are să mă poarte pe aripile ei delicate, gingașe, ținându-mă captiv în carte de la începtu până la sfârși, și chiar așa a fost - am citit această carte în doar o zi, martor la o poveste care m-a mișcat și care mi-a satisfăcut toate așteptările de cititor. Personaje foarte bine conturate, o atmosferă dramatică și intensă, dar plină de speranță și de curaj, toate pe fundalul unei țări care păstrează încă este umbrită de o istorie plină de violență, sărăcie și teroare. Îmi plac cărțile despre Havana (probabil știți că unul dintre autorii mei de suflet este Pedro Juan Gutiérrez), și mereu am fost atras într-un fel mesmerizant de către această țară, de către spațiul cubanez: iar când Chanel Cleeton ne-a promis o lectură care se desfășoară în acest spațiu, mi-am zis că neapărat trebuie să pun mâna pe Să ne vedem cu bine în Havana.
„Havana e ca o femeie care a fost cândva celebră și a trecut printr-o perioadă dificilă, și totuși păstrează urme ale fostei străluciri, urme ale unei ere între timp apuse, o fotografie în sepia îngălbenită de timp și circumstanțe, cu marginile deja ferfeniță
Cleeton reușește deosebit de bine să contureze spațiul cubanez, culoarea locală a teritoriului și atmosfera atât de sălbatică, atât de autentică și originală, cu toate mirosurile și aromele sale, cu toate mâncărurile specifice, tradiționale - mereu mi-a plăcut să cunosc cultura altei țări, mai ales când este vorba de o cultură atât de efervescentă și mai puțin cunoscută. Citeam și nu doar că mă bucuram de povestea spectaculoasă și splendidă a personajelor, dar mă bucuram foarte mult de modul în care mă facea cartea să mă simt, de toată starea de căldură pe care mi-o dădea, purtându-mă printre clădirile din piatră spartă, printre străzile colorate și înmiresmate de aroma de yucca arsă, fasole neagră, într-o armonie a esențelor și mirosurilor. Nu, să nu mă-nțelegeți greșit - romanul lui Cleeton nu e un roman „al mirosurilor și aromelor”, ci este un roman despre oameni, despre destinele a două femei care, parcă, se află unul în prelungirea celuilalt: Elisa și Marisol, eroinele noastre tragice care, de-a lungul cărții, dau piept unor realități dureroase și, încetul cu încetul, scot la iveală întâmplări și secrete de familie dintre cele mai neașteptate, dar și povești de viață într-adevăr pline de peripeții și curaj.
„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”
În Havana, la sfârșitul anilor '50, ne este spusă povestea Elisei care face parte dintr-o familie bogată, nobilă, baroni ai unor plantații de zahăr, ceea ce înseamnă că nu cunosc realitatea sărăciei celor mai mulți cubanezi. Sau, dacă o cunosc, în orice caz n-au simțit-o pe pielea lor. Narațiunea alternează cu cea a nepoatei sale, Marisol, de data aceasta în 2017, când aceasta se hotărăște să meargă în Cuba pentru a împrăștia cenușa bunicii sale Elisa (cum, necum, Elisa părăsește Havana și ajunge în Miami, unde se stabilește până când moare). De obicei, îmi place să cunosc „sursa de inspirația a unui autor”; și în ceea ce privește povestea lui Să ne vedem cu bine în Havana, am aflat că această carte - despre care Cleeton spune că „aparține sufletului meu” - este de fapt chiar inspirată din poveștile familiei ei, și chiar relatează într-un interviu o poveste pe care tatăl ei i-a spus-o despre cum oamenii își puneau obiectele de valoare în cutii, după care le îngropau chiar înainte de a părăsi teritoriile Cubei (ceea ce reflectă, într-un fel, speranța că se vor întoarce înapoi într-o anumită zi).
„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru - este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară.”
Povestea Elisei este o poveste de dragoste care se desfășoară pe fundalul politic actual acelei perioade - un regim politic atât de violent, atât de complicat, ce conturează - prin informații foarte frumos livrate, uneori șocante și cutremurătoare - impactul pe care regimurile lui Batista și Castro le-au avut asupra oamenilor și vieților acestora. Trebuie să recunosc că nu-mi erau străine aceste idei și adevăruri, însă modul în care istoria politică a intervenit în viața Elisei și a lui Pablo, felul în care s-au întrețesut aceste aspecte mi s-a părut dramatic și emoționant. În partea cealaltă, povestea dintre Marisol și Luis mi s-a părut deliciosă, caldă și extrem de frumos conturată, de asemenea, într-un context care sugerează, încă o dată, cât de puternice sunt legăturile ereditare și cât de strâns este de fapt nodul de sânge dintre generații. 
„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.” 
Ar fi tare multe de spus, dar nu cred că e în interesul nimănui să-ncep să povestesc ce și cum. La un anumit nivel, cred că ați putea citi această carte ca pe o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care ați putea-o citi ca o carte ce abordează aspecte legate de istoria și politica Cubei: Cuba din trecut și cea din prezent, prezentată din perspectiva relațiilor eroilor cărții (Elisa și Pablo, Marisol și Luis) - bineînțeles, cu tot contextul social și întâmplările de zi cu zi. O poveste fascinantă despre legături de familie, dragoste și prietenie, țesute în politica și istoria Cubei de dinainte de revoluție, conectată cu zilele noastre. Să ne vedem cu bine în Havana este o carte pe care o recomand cu mare drag, fiindcă reușește cu desăvârșire să redea atmosfera caldă a acelui spațiu înmiresmat, culoarea locală atât de palpabilă și zugrăvită maiestuos de către Chanel Cleeton - citind cartea, parcă aș fi fost eu însumi un drumeț care s-a aventurat într-o țară atât încântătoare și plină de emoție! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru și o săptămână liniștită! 

duminică, 28 noiembrie 2021

Yoga, de Emmanuel Carrère - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2021
Traducere: Tristana Ir

Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, L’Ami du jaguar, a apărut în 1983. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii: Prix Fémina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L’Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal. La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Împărăția Cerurilor (2016, traducere de către Doru Mareș, Premiul literar Le Monde), Limonov (2014, traducere de către Doru Mareș, Prix des Prix şi Prix Renaudot), Alte vieţi decât a mea (2009, traducere de către Doru Mareș), Un roman rus (2008, traducere de către Doru Mareș), Ora de schi, Adversarul.
„Te așezi și rămâi o vreme fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Tot ce se întâmplă în timpul acesta în care rămâi așezat, fără să te miști și fără să scoți o vorbă, este meditație (...). Repet: meditația este tot ceea ce se petrece înăuntrul tău când stai așezat fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Plictiseala e o meditație.”
Relatarea la persoana întâi, cu o sinceritate dezarmantă, a unei profunde crize depresive. O carte tulburătoare, care sfidează granițele genurilor literare. O nouă carte-cult, ce poartă semnătura inconfundabilă a lui Emmanuel Carrere. Să nu ne imaginăm că avem în față un manual de yoga sau o carte de self-help. Avem în față radiografia dureroasă și cât se poate de amănunțită a depresiei majore, cu tendințe suicidare, cu care s-a confruntat Carrere și care a dus la internarea sa, pe o perioadă de patru luni, cu diagnosticul de tulburare bipolară. Este, de asemenea, o carte despre o criză amoroasă, despre epuizare emoțională și consecințele acesteia, precum și despre terorismul islamic și criza refugiaților. Și într-un fel, da, și despre yoga, pe care autorul francez o practică de peste 30 de ani. În acest hibrid literar, care împletește autobiografia, eseul și reportajul, Carrere se dezvăluie pe sine cu o onestitate necruțătoare și explorează totodată limitele artei scrisului. Rezultatul este un tablou viu al slăbiciunilor și suferințelor omenești, o coborâre în adâncurile ființei cu ajutorul scrisului. O carte controversată încă dinainte de apariție, Yoga va face cu siguranță senzație.
„Cum spune o sutra budistă care îmi place atât de mult, încât am citat-o deja de două ori în cărțile mele: «Omul care se crede superior, inferior sau chiar egal unui alt om nu cunoaște realitatea.»
Nu știu dacă a fost vorba de un oarecare tip de narcisism enervant și subtil, care „își scotea capul” printre paginile cărții făcând ca lectura să-mi devină greoaie, plictisitoare și enervantă, păstrând un puseu de „exercițiu silnic” pe care parcă l-aș fi făcut citind romanul „de sorginte franțuzească” a lui Emmanuel Carrère cu care, sincer, prima experiență literară aș fi vrut să fie una ceva mai strălucită, mai memorabilă, din moment ce știu cât de apreciat este el în țara sa. De fapt, cred că m-am exprimat greșit: nu știu cât de apreciat este Emmanuel Carrère ca scriitor și romanist și prozator, în schimb știu că are o activitate efervescentă și extrem de prolifică în lumea culturală franceză - filme, cărți, presă scrisă. În schimb, nu știu care a fost ideea acestei cărți, pentru că după ce am citit-o mi-am pus următoarea întrebare: bun, și-acum, eu cu ce-am rămas din toate tânguielile lui Emmanuel Carrère? Din toate văicărelile sale romaniste? Hm, așadar? Apoi am încercat să trag o linie și să fiu obiectiv - cu ce m-a ajutat această lectură, în cele din urmă, și ce-am luat bun din ea?! 
„Nu există oameni mari, suntem toți goi sub veșmintele noastre. Când întâlnești alți oameni, ai întotdeauna dreptate să ți-i imaginezi goi sub haine, să-ți imaginezi trupurile lor firave, terne, stângace, să-ți imaginezi băiețelul speriat ori fetița rătăcită care au fost înainte de a deveni președintele republicii ori actrița celebră (...).”
Ei bine, nu-s prea multe de spus, din păcate, în această direcție. Romanul lui Emmanuel Carrère nu știu ce s-a fi vrut să fie: un roman autobiografic (de altfel, știu că publicarea sa a stârnit ceva vâlvă între el și fosta sa soție despre care, de altfel, chiar amintește deseori în carte), un roman „doar să fie, să mai facă niște vânzări”, sau o carte deep și profundă a condiției omului care, în societatea de astăzi, ajunge să uite să trăiască, să uite să-și ia un moment de respiro de la graba acestei lumi, de la tot ce-l înconjoară și, încetul cu încetul, îl apasă, îl consumă, îl macină...? Cred că un pic din toate, dar mă pot pronunța mai mult în ceea ce privește ultima parte: da, romanul Yoga chiar este o carte care abordează extrem de frumos (și real) ideea că lumea în care trăim ajunge să ne înădușe, să ne paraziteze prin „devenirea sa” tot mai rapidă cu care cu greu reușim să ținem pasul. Ajunge să fie o lume lipsită de spațiu, și nu este vorba neapărat de un spațiu fizic, dimensional, ci de un spațiu al emoțiilor, al „libertății de libertate”, un spațiu cognitiv, psihic. Deși livrate într-o formă care, mie unul, nu mi-a fost întocmai pe plac, romanul lui Emmanuel Carrère este un roman profund, un roman incisiv și „de moment”, un roman al valorilor și al lipsei acestora. 
„E de folos să știi, când viața îți zâmbește, că o să te zdrobească, iar când bâjbâi prin beznă, că se va face din nou lumină. Sunt lucruri care te îndeamnă la prudență, care îți dau încredere. Care te ajută s-ți relativizezi stările sufletești. Cel puțin așa ar trebui.”
Cred că ce m-a deranjat cel mai mult, să spun așa, a fost vocea sa narativă: am simțit-o mult prea ironică pe alocuri, sarcastică și incisivă atunci când n-a fost cazul, dar și puțin narcisistă, parcă „dându-și prea multă importanță (necuvenită)”. Mi-ar fi plăcut să fie o carte mai prietenoasă, scrisă într-o voce romanistă mai... apropiată de cititor. Nu știu dacă și celelalte cărți ale sale sunt scrise în același „registru narativ”, fiindcă am, tot de la Emmanuel Carrère, și Împărăția cerurilor (pe care, sincer, abia aștept să o citesc) - sper doar că nu, ci că pur și simplu acest roman (cel mai recent al său, dacă nu mă îndoiesc) a fost așa tocmai din cauza (sau datorită) tentei autobiografice pe care o însumează și cuprinde. Oricum, n-a fost o carte care chiar nu mi-a plăcut, ba dimpotrivă, chiar am subliniat foarte multe paragrafe și fragmente care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit. A fost, așadar, o lectură chiar interesantă din care am plecat ceva mai înțelept, contemplând și meditând asupra anumitor aspecte ale propriei mele vieți. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală, self-help sau un ghid practic despre cum să te-apuci de yoga. Este o carte despre oameni, despre Emmanuel Carrère - așa cum i-a văzut el și așa cum s-a văzut el.
„Mă îndrept spre moarte. E o evidență: mă îndrept spre moarte. Nu înțeleg de ce șoptesc medicii la dreapta patului meu, nu înțeleg ce spun, dar probabil că recită versetele din Cartea morților tibetană (...). Deasupra mea e lumină. Trebuie să mă duc acolo. Trebuie să mă duc acolo. Să nu cumva să ratez ieșirea. Să nu cumva să rămân în această stare intermediară, în această viață rea. Trebuie ca totul să se termine și ca suferința să înceteze, definitiv.”
Într-adevăr, așa cum am mai spus, mi s-a părut puțin în sfera narcisismului, „autosuficienței”, într-o narațiune care parcă e formată din tânguieli de-ale autorului - amintiri, întâmplări, reamintiri și memorii. Nu știu, încă, dacă-i un roman de ficțiune sau non-ficțiune, însă nu găsesc asta a fi prea relevant. Chiar am vrut să citesc ceva scris de Emmanuel Carrère, destul de faimos în Franța și Italia. N-am rămas cu convingerea că e un autor care chiar să-mi placă, dar cred că este totuși mult prea devreme pentru a trage concluzii de acest gen; voi citi, deci, și alte cărți semnate de Emmanuel Carrère, iar atunci cu siguranță voi putea reveni cu o părere viabilă și, într-adevăr, susținută de niște concluzii suficient de bune. Între timp, mă bucur totuși că am citit romanul și am reușit să sustrag ceva benefic din această lectură, deși au fost și multe aspecte care mi-au îngreunat lectura și chiar m-au plictisit - nu, nu m-au făcut să renunț, pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate. Însă am vrut să trag de ea doar ca s-o pot lăsa deoparte și să mă gândesc, în liniște, la ce-am citit, fără să mai am contact cu „personalitatea romanistă” a lui Emmanuel Carrère. Revin, mai târziu, și cu păreri privitoare la Împărăția cerurilor, după ce o voi fi citit. Să aveți lecturi doar pe placul vostru! 

joi, 25 noiembrie 2021

Omul care își confunda soția cu o pălărie, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Anul apariției: 2021
Traducere: Dan Rădulescu

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).
„Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienții neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt și ceva mai mult.”
Un profesor de muzică îşi confundă (la propriu) soţia cu o pălărie. Un bărbat nu-şi recunoaşte propriul picior. O femeie nu mai ştie ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacităţi ieşite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minţii omeneşti – am fi tentaţi să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate şi patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor în toată puterea cuvântului), Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii şi să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minţii. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie s-a bucurat de un răsunător succes în lumea întreagă şi în cele mai diverse medii intelectuale şi artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, în 1986, o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un celebru spectacol de teatru.
„Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-avea avea nici o idee și nici o reprezentare. Iată motivul pentru care viețile și călătoriile lor îmi par a ține de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparația cu 1001 de nopți, făcută de Osler, și pentru care mă simt obligat să numesc caurile povești sau legende.”
 „Munca mea, viața mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii și bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: «Cât privește boala: aproape că suntem ispitiți să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea» – și să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienții mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienți, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mișcare de du-te-vino.“ — Oliver Sacks 
„Altfel, pentru el, iluziile paroniei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucție a unei lumi reduse de un haos total. În același sens, Ivi McKenzie scria: «Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante și reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucție.»
Lecturarea acestei cărți nu este primul meu contact cu dr. Oliver Sacks, neurolog de profesie, însă cu o carieră publicistică, literară de asemenea extrem de prolifică și bogată - am mai citit, scrise de dumnealui, cărțile Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI) și Recunoștință (recenzia o găsiți AICI), care n-au fost doar lecturi care să-mi placă prin expresia lor artistică și estetică, ci au fost și adevărate cărți din a căror lectură am plecat mult mai învățat, mult mai disciplinat, după ce am avut contact cu cazurile clinice investigate, descrise și documentate de către dr. Sacks. Cu un talent formidabil - înzestrat atât cu darul medicinei, dar și cu ce al scrierii și literaturii -, Oliver Sacks, în cărțile sale, documentează cu pricepere și iscusință, pe-nțelesul cititorilor săi (dar și făcând apel la interesul acestora, bineînțeles, întrucât există anumiți termeni medical nu prea uzuali, însă folosiți de către Sacks în descrierile cazurilor sale; aici sunt relevante mai ales notele de subsol ale traducătorului, care reușește să facă lumină în această direcție - eu, unul, dat fiind faptul că studiez în domeniu, n-am găsit lectura ca fiind greoaie și inaccesibilă; dimpotrivă, așa cum am mai spus, chiar am plecat din lecturarea cărții mult mai informat decât intrasem în ea) cazuri de psihiatrie cu care, de-a lungul a zeci de ani, a avut de-a face, pe care le-a tratat și care i-au stârnit interesul relevând, încetul cu înceutl cu încetul, profunzimile abisale, întunecate, fragile și neînțelese ale minții umane. 
„Fosilizați în trecut, asemenea pacienți nu se pot simți acasă, nu se pot orienta decât în trecut. Pentru ei, timpul s-a oprit. (...) poartă o rană deschisă a timpului, o agonie care nu se va sfârși niciodată.”
Trec peste faptul că acum câțiva ani, când am dat peste titlul acestei cărți, am crezut că este o carte umoristică, un fel de glumă. Dar apoi am auzit de Sacks la un curs din facultate, și-am zis, stai, îmi amintesc vag de o carte a cărei titlu bizar îmi stârnise curiozitatea - apoi am aflat că, de fapt, Sacks este un neurolog care a scris non-ficțiune, dar și un scriitor talentat ale cărui studii parcă s-ar afla la granița dintre ficțiune și non-ficțiune, dintre realitate și realismul magic al pacienților săi - pentru mine, totul a devenit un fel de îmbinare plăcută între cele două, într-o încercare herculeană de a descoperi misterele minții, modul în care aceasta reacționează, comportamentul său la acțiunea diferiților factori perturbatori, potențatori sau inhinitori ai anumitor afecțiuni, dintre cele mai bizare și unice, cu care dr. Sacks a avut de-a face, încercând să le înțeleagă cât mai bine pentru a reuși să aplice tratamentul profilactic corespunzător, specific. Trebuie să recunosc că am fost profund impresionat (și, de fapt, încă sunt) de inteligența de care Oliver Sacks dădea dovadă, de spiritul său critic, analitic, care trata fiecare persoană, fiecare pacient ca o entitate unică, ca un individ cu o reacțiune specifică în fața patologiei de care suferă: Sacks nu se axează neapărat pe studiile medicale de caz, scrise într-un limbaj clinic, sec, în care pacientul este „dezumanizat”, să zic așa, redus la niște simptome specifice documentate și clasificate ca fiind viabile. Astfel de „cazuri medicale” și documentări imediate sunt o formă de „istorie naturală”, însă nu spun nimic despre individ, despre pacient și despre istoria lui, deci despre modul în care fiecare, în cele din urmă, reacționează diferit la o anumită patologie. În schimb, Sacks își tratează pacienții cu respect, ca de la egal la egal, cu căldură și onestitate, iar aceștia îi răspund cu sinceritate și cu o anumită deschidere. Sacks încearcă să „aprofundeze istoria cazului”, să cunoască pacientul înainte de a trage concluzii de ordin etiologic, clinic. 
„Primejdia se află chiar în natura dezvoltării și a vieții. Dezvoltarea poate deveni o supra-dezvoltare, viața o  «hiper-viață». Toate stările «hiper» pot deveni monstruase, perverse, aberații, stări «para» (...); înflăcărarea stărilor «hiper» poate deveni o pasiune violentă.”
Omul care își confunda soția cu o pălărie este o carte în care Sacks, după cum am spus, documentează cazurile cu care a avut de-a face în cariera sa de neurolog, insistând asupra acelor cazuri ale căror agent etiologic presupune ori o lipsă, ori un exces al unor „factori” (de ordin biologic, chimic, biochimic, genetic etc.), ale căror urmări sunt dintre cele mai nefericite sau, dimpotrivă, de-a dreptul incredibil de plăcute și greu de lepădat. Am certitudinea că mulți dintre noi înțelegem ce entitate magnifică, complexă și puternică este creierul uman - însă această carte a întârit, de fapt, cât de fragil poate fi acesta: doar niște mici traume, niște mici schimbări metabolice, lipsa sau prezența unui compus în mai mult sau mai puțin variabile - toate acestea pot produce dereglări enorme în viața unei persoane, îngreunându-i sau făcându-i chiar imposibile anumite comportamente; sau, dimpotrivă, potențându-i-le, maximizându-le supraliminal, oferindu-i acestuia o altă perspectivă asupra vieții. Citind cartea lui dr. Sacks, am dat peste niște „suferințe”, peste niște patologii ale căror existență pur și simplu nu mi s-ar fi părut vreodată viabilă, posibilă; ni mi le-aș fi putut imagina nici în cele mai bizare vise ale mele: un talentat profesor de muzică ce suferă de „agnozie vizuală”, confundându-și, într-adevăr, soția cu o pălărie, o femeie care a învățat la vârsta de 60 de ani să-și folsosească mâinile, dovedindu-se a fi o artistă incomparabilă, un bărbat „înclinat ca Turnul din Pisa”, dar care nu era conștient de acest lucru - iar lista bizară și neașteptată poate continua. În unele cazuri, pacienții au învățat să facă față bolilor de care sufereau, sau chiar s-au vindecat de ele, însă cele mai multe vor fi rămas pentru totdeauna țesute în creierul lor, gata oricând să iasă din nou la lumină; alții, din păcate, nu s-au dovedit la fel de norocoși.
„Paradoxul unei afecțiuni care se poate prezenta ca o stare normală - ca o senzație minunată de sănătate și bună dispoziție, dezvăluindu-și abia mai târziu potențialele sale dăunătoare - este una din din himerele, trucurile și ironiile naturii. Una care a fascinat destui artiști, mai ales pe cei care pun semnul egal între artă și boală (...).”
Dincolo de asta, un aspect abordat de Oliver Sacks care chiar m-a mișcat - felul în care arta, puterea muzicii, a poveștii, a teatrului, are o imortanță practică și teoretică atât de mare, putând să ajute pacienții atât în profilaxie, cât și în tratamentul propriu-zis, terapeutic. Așadar, Sacks se rupe, într-o măsură, de tot ce ține de un tratament ce vizează profilul farmacologic al unei boli, și se-ndreaptă și către ceva „mai obscur” acestui domeniu: terapia prin artă. Chiar mi-a plăcut partea în care a abordat aceste aspecte, și-am reușit să trag niște concluzii chiar importante, după părerea mea. Sacks chiar a fost un om binecuvântat și un adevărat erudit, un om multilateral dezvoltat care a împărtășit lumii din mintea sa luminată și prețioasă: dincolo de cariera sa de neurolog strălucit, dincolo de scrierile sale de domeniu, Sacks a inspirat oameni, ba chiar a impulsionat descoperiri din domeniu, a pus în mișcare teorii și a revoluționat ceea ce (nu) se știa despre anumite patologii. Prin cărțile sale, sufletul lui Sacks va dăinui întotdeauna; iar prin pacienții săi, numele lui Sacks va fi purtat din generație în generație. Sunt absolut sigur de acest lucru.
„Ne aflăm aici pe un tărâm straniu: toate considerațiile obișnuite pot fi răsturnate, boala poate fi binele și normalitatea poate fi boală, excitația poate fi sclavie sau eliberare, iar realitatea poate fi găsită în ebrietate, nu în sobrietate. Aceasta este chiar împărăția lui Cupidon și a lui Dionysos.”
Nu știu ce v-aș mai putea spune, sincer să fiu. Nici nu cred că e cazul să mai spun că vă recomand cu mare drag orice carte scrisă de acest autor, iar motivele sunt probabil subînțelese fără vreun dubiu. Abia aștept să-i citesc și celelalte cărți, deoarece, cu fiecare carte scrisă de el pe care o citesc, am impresia că încep să descopăr tot mai multe și mai multe, pătrunzând într-o lume care îmi stârnește interesul și-mi dă de gândit, o lume care mă face să-mi pun întrebări și să vreau să găsesc, cât mai repede, răspunsuri la ele. O lume a realității în care mintea umană se dovedește a fi deosebit de complexă, fictivă, schimbătoare, dar atât de puternică în cele din urmă și cu atât de multe profunzimi pe care, nici acum, nu am reușit să le cercetăm îndeajuns, să le descoperim în tot înțelesul lor, să le luminăm. Secretele încă sunt departe de a fi dezvăluite! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, pline de spor! 

Ultima ei clipă, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2021
Traducere: Alexandra Fusoi 

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), An Unwanted Guest și Someone We Know. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.
„Își dă seama că e între ciocan și nicovala și că Erica l-a adus în situația asta.”
Un accident petrecut cu mult timp în urmă. Și un oaspete apărut din senin. Stephanie și Patrick încearcă să se adapteze vieții cu gemenele lor nou-născute, care le ocupă tot timpul. Însă chiar dacă e dezorientată din cauza lipsei de somn, Stephanie e sigură că acum are tot ce și-a dorit. Până când apare Erica, o femeie din trecutul lui Patrick, și face acuzații tulburătoare. Patrick spusese dintotdeauna că prima lui soție a murit într-un accident, dar acum Erica susține că a fost vorba despre o crimă. Patrick insistă că e nevinovat, iar Erica încearcă să-l șantajeze. Cunoaște multe detalii despre Patrick - care o fac și pe Stephanie să-și pună întrebări și să nu mai știe ce și pe cine să creadă. Pe măsură ce încrederea ei în Patrick se năruie, acesta riscă să piardă totul. Oare Patrick spune adevărul, iar Erica este o mincinoasă convingătoare? Sau Stephanie a făcut o greșeală îngrozitoare?
„Vrea să o invite pe Hanna la o cafea și să-i spună totul - despre trecutul lui Patrick și femeia care-i amenință. Dar nu poate. Trebuie să țină totul în ea. Chiar dacă povara e prea grea.”
Un alt roman scris de Shari Lapena pe care l-am citit, imediat după ce am terminat Străinul de acasă (recenzia o găsiți AICI). Am zis, dacă tot e, hai s-o țin din rateu în rateu - și-așa a fost. Dincolo de faptul că primul roman scris de Lapena pe care l-am citit mi s-a părut îngrozitor de plictisitor, de-a dreptul banal, romanul acesta, Ultima ei clipă, probabil - și parcă premonitor - va fi ultimul scris de Shari Lapena pe care-l voi citi: da, m-am lăcuit și mi-am dat seama că ori nu scrie bine, ori nu-i pentru mine. Sau nu scrie bine și, de fapt, de asta nu e pentru mine. În orice caz, nu-mi place și cu siguranță nu-mi satisface așteptările de citiror înrăit de thriller. Dacă tot scoți o carte pe an, de ce totuși nu-ți lași o pauză în așa fel încât chiar să scrii ceva fain și original? Și, culmea, cărțile scrise de Shari Lapena chiar sunt așteptate, chiar sunt citite și au rating-uri bunicele pe Goodreads. Uite ce-nseamnă, domnule, să citești multe cărți dintr-un anumit gen literar: îți iei etaloane și, fără să vrei, compari lecturile între ele. În fine, ar fi multe de spus, dar n-aș vrea să vorbesc de rău prea mult această carte.
„- (...) Însă acum sunt mai bătrână și nu mai sunt așa proastă. Am avut timp să mă gândesc. Am pârghii și am de gând să le folsoesc. Și nu-mi mai e teamă de tine. 
- Nu? întrebă el. Poate că ar trebui.”
Shari Lapena chiar scrie ciudat, nu știu cum să zic. Și nu e vorba de o ciudățenie care se naște dintr-un stil care-ți provoacă întrebări, care-ți dă de gândit, ci este vorba de o ciudățenie al cărui izvor îl reprezintă simplitatea banală a scriiturii ei, ceva ca un stil lipsit de fond și formă, lipsit de elemente stilistice și expresivitate artistică - este ceva de-a dreptul sec, „uscat”, dacă pot spune așa, în proza ei. De la personaje până la acțiune, totul este parcă superficial, gratuit, ca și cum ar scrie doar ca să fie scris, doar ca să umple niște pagini, să ducă personajele într-o direcție, s-ajungă la un final, să-și scoată target-ul de cuvinte și să trimită romanul la publicat. Habar n-am, dar chiar mi s-a părut de-a dreptul greoi să înaintez în lectură citind despre ceva și-n același timp având impresia că citesc despre nimic. Na, în fine, este părerea mea și, așa cum am spus și-n recenzia cărții Străinul de acasă, Shari Lapena trebuie citită „la început de drum”, atunci când vrei să te-apuci de această tagmă literară, thriller, care mie-mi place atât de mult! 
„Ea îi aruncase un: De ce te-ai însurat cu mine? Dar ce nu avusese curaj să spună fusse: Te-ai însurat cu mine pentru bani? Pentru că există un subiect despre care nu vorbește nimeni - un lucru pe care niciunul dintre ei nu a fost dispus să-l recunoască.”
În altă ordine de idei (îmi place să spun asta, de parcă ar exista „o anumită ordine” în ideile mele, ceea ce-i departe de orice realitate posibilă), romanul, iarăși, are o intrigă răsuflată, o desfășurare a acțiunii care se vrea dinamică - și, mda, chiar e-, dar lipsită de esență și de profunzime, de parcă totul se petrece într-o lume digitalizată, aplicată, übertehnologizată, în care personajele lui Lapena sunt roboți și știu doar să se deplaseze prin spațiu și, mda, mai au unele progrămele care-i fac să fie triști și fericiți și răzbunători, dar doar așa, cât să zici că-s și că simt și ei ceva. Prea vag, în schimb, am avut impresia că personajele ei chiar trăiesc ceea ce li se întâmplă, într-o manieră cognitivă, emoțională. Poate e vorba de modul în care Lapena își livrează proza; Ultima ei clipă a fost un roman fără expresie, fără formă și fără culoare, mânat doar de niște personaje care, pe fundalul unor întâmplări, iarăși, previzibile, trăiesc periculos și descoperă secrete și secrete și secrete. Ce trebuie, în schimb, să recunosc, e faptul că sfârșitul mi s-a părut interesant (dar, iarăși, dacă n-ar fi pregătit „atât de bine” cititorul pentru un asemenea sfârșit, poate ar fi fost mai impactant).
„Stephanie se simte extenuată și fizic, și emoțional, prea năucită ca să gândească limpede. Toată lumea urmărește banii. Banii ei. Îi vânează împreună banii? Gândurile i se bulbucesc într-o succesiune paranoidă. Oare Patrick și Erica încă se mai iubesc? Sau poate că nu sunt capabili de iubire adevărată, sunt capabili să-și vadă doar interesul propriu, doi psihopați care lucrează împreună. Nu... n-au cum să fie în cârdășie. Ideea e nebunească.”
Cam atât am avut de zis (scris) - și vreau să repet, este vorba strict de experiența mea literară, care are „la bord” zeci de romane și cărți thriller citite, multe dintre ele extrem de bune, citite acum câțiva ani și de care încă-mi amintesc cu drag și cu pielea ridicându-mi-se. Lapena nu le are, pur și simplu, nu stăpânește bine arta de a-și crea personajele și de a le da viață, de a le face rotunde, puternice; nu știe să creeze o atmosferă tensionată, dark, sumbră și dinamică, alertă, care să-i facă cititorului inima să pulseze cu nerăbdare, să-l țină sub presiune și să-l ardă la foc mic. Intrigile, iarăși, sunt banale și răsuflate (chiar încep să mă satur de chestiile astea, sincer), iar felul în care construiește acțiunea pe spatele lor este de-a dreptul plictisitor și previzibil; și, ei bine, eu nu urmăresc asta de la un roman thriller - eu vreau suspans autentic, personaje bune și puternice și multă, multă dramă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, dragi cititori! 

Străinul de acasă, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2018
Traducere: Alexandra Fusoi 

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), An Unwanted Guest și Someone We Know. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.
„În casă fusese cineva și răscolise printre lucrurile lor. Se întinsese pe patul lor. Nu-i spusese niciodată lui Tom. Și acum știe cine fusese. Fusese el, de fiecare dată. Fusese în casa lor, venind și plecând în voie. Privind și așteptând. I se face rău când se gândește. Dar acum e mort. Fotografiile dezgustătoare ale cadavrului îi invadează mintea, iar ea încearcă să le alunge din nou.”
Karen și Tom Krupp sunt un cuplu fericit și au o casă minunată în nordul statului New York. Dar, într-o seară, Tom se întoarce acasă și descoperă că soția lui a dispărut, indiciile sugerând că totul s-a petrecut în mare grabă. Tom se trezește cu poliția la ușă și e informat că soția lui a avut un accident de mașină pentru că gonea cu mare viteză într-o parte rău famată a orașului. Ajuns la spitalul unde Karen a fost transportată, descoperă ușurat că soția lui a avut noroc și nu s-a ales decât cu o comoție și câteva zgârieturi. Totuși, Karen nu-și poate aminti deloc ce căuta acolo. Karen se întoarce acasă cu Tom, hotărâtă să-și continue viața. Dar apoi își dă seama că lucrurile din căminul ei au fost mișcate de la locul lor. Ceva nu e în regulă. Cineva a fost în casa ei. Iar poliția insistă cu întrebările. Pentru că în această casă fiecare e un străin. Fiecare are un secret pe care vrea să-l țină ascuns.
„Doar că nu arăta ca o hoață de mașini sau o drogată. Arăta ca o gospodină. Din câte putea el să-și dea seama, cu tot sângele ăla.”
Cuplu fericit, casă drăguță, viață liniștită în suburbii, vecini interesanți, grătărele în weekend și toate bune și frumoase și copii fericiți și soț drăguț și soție devotată, cariere OK, nici prea solicitante dar îndeajuns de bune încât să asigure un venit peste medie. A, da, și o întâmplare bizară când ea face un accident destul de bizar, în niște circumstanțe bizare. Și, la capătul celălalt, deloc bizarul fapt că, na, ea nu-și mai amintește mare lucru din ce s-a întâmplat, are o amnezie temporară și... Mna, e cam confuză chestia, man! Pentru mine, rețeta clasică de thriller amărât și basic, care nu m-a încântat deloc și căruia, fără nicio durere de inimă, i-aș fi dat 2 steluțe dacă n-aș fi dat deja 2 steluțe unei cărți care m-a enervat mult, mult mai mult. Dar cred că Shari Lapena chiar nu-i pentru mine, fiindcă știu persoane care chiar adoră cum scrie ea, poveștile pe care le construiește, personajele și toate lucrurile care fac din romanul ei să fie - pentru mine - atât de banal și lipsit de esență. Străinul de acasă nici n-a avut un început sănătos, nici n-a avut o continuare care să mai fi tăiat din intriga deja răsuflată: a fost un roman plat, care nu mi-a stârnit nimic, dar nimic, nici măcar curiozitate, nici măcar interes. Și sfârșitul a fost atât de previzibil, atât de banal, încât am terminat cartea gândindu-mă că romanul ăsta chiar a fost o fabuloasă și nedorită pierdere de timp!
„Nu crede că se preface că e amnezică. Bănuiește că vrea la fel de mult ca și soțul ei să știe ce s-a întâmplat în acea seară.”
Nu știu, poate dacă stilul de scriere ar fi fost ceva mai plastic, ceva mai, cum să zic, profund (pe cât de profund o permite un asemenea gen literar, în speță thriller), mai emoționant, mai personal și mai apropiat de cititor, poate aș fi fost mai bine antrenat de acțiune, poate aș fi fost mai prins în universul cărții (aici, chiar am stat și m-am gândit dacă traducerea ar fi avut vreo formă de vină în ceea ce privește modul în care am recepționat proza, gândurile autoarei, deci ale personajelor, trăirile lor și tot așa) - în schimb, lucrurile mi s-au părut foarte seci, austere, lipsite de esență și mult, mult prea mecanice pentru gusturile mele. Aș fi vrut să simt intensitatea situațiilor, să simt intensitatea cu care personajele trăiesc anumite întâmplări prin care trec, cărora le dau piept. Mda, se-ntâmplă, ce-i drept, destul de multe în această carte, însă Shari Lapena mi se pare că a fost mult prea mecanică și lipsită de esență: n-ajunge doar să livrezi cititorului o poveste, fie ea și una dinamică și cu întorsături de situație (dacă-i cazul, chiar n-a fost cazul, fiindcă, repet, pentru mine cel puțin totul a fost mult prea previzibil), o poveste thriller, tensionată, ci eu cred că trebuie să găsești un echilibru între emoție și menținerea stării de alertă, între profunzime și dinamica prozatoare. În fine, e doar părerea mea, dar cred că Străinul de acasă a scârțâit tare în ceea ce privește acest aspect (și, evident, multe altele).
„- Soția dumneavoastră pare să fi fugit de ceva anume, spune Fleming, cu o expresie neutră. Trebuie să întreb - fugea de dumneavoastră?”
Personajele, iarăși, mi s-au părut seci. Seci și - probabil cuvântul care ar descrie această carte - previzibile. Mi s-a părut că nu au evoluat deloc, că n-au avut nimic de oferit în afară de a fi niște simpli vectori purtători ai unor „secrete” (uau, ce secrete originale, ce întâmplări care să le marcheze profund existența), în a căror cârcă Shari Lapena și-a conturat ideile romaniste: iarăși, basic. Îmi spunea cineva, probabil la câte romane scrie, e și normal să facă uz de toate „ideile” în care de obicei merg romanele aparținând tagmei thriller; eu sunt de acord, chiar am citit multe cărți care să abordeze aceleași teme, majoritatea redundante, ce-i drept, dar am citit și cărți care chiar au avut o poveste extrem de bună, construită de la premise „arhifolosite”. Dar la Lapena n-am găsit nimic care să mă miște; și dacă sfârșitul ar fi avut vreo șansă să mă facă să-mi reconsider, câtuși de puțin, părerea - ei bine, a gafat-o și la partea asta. Cu un stil e atât de general, atât de sec încât parcă nici nu-l pot numi „stil”, Shari Lapena chiar pot spune că m-a dezamăgit; singura parte bună a fost că am citit cartea rapid și că nu m-a solicitat deloc, dar deloc.
„A ascuns o grămadă de lucruri de bărbatul pe care-l iubește (...). Măcar de și-ar pute aduce aminte ce s-a întâmplat în seara aia! Se simte de parcă ar fi oarbă, încercând să navigheze printre numeroase primejdii pe care nu le poate vedea.
Nu știu ce aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Trebuie totuși să menționez că eu sunt un cititor înrăit al acestui gen literar - thriller -, iar anul acesta cred că am citit mai multe decât oricând. Bineînțeles, am avut parte și de rateuri monstruoase (ups, unul e chiar de față), dar și de thrillere memorabile, complexe și complete. De aceea e și normal să compar cărțile între ele, mai ales când fac parte din același gen literar, deci e normal să le ierarhizez funcție de care mi-a plăcut mai mult și mi-a depășit (deseori) așteptările. Drept urmare, eu cred că romanul lui Shari Lapena este puțin sub linia mediocrului, deși chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult: însă iau în considerare faptul că această lectură vine după multe, foarte multe thrillere bune pe care le-am citit; așadar, sunt sigur că Străinul de acasă este o carte care cu siguranță s-ar potrivi mult mai bine cititorilor care nu sunt familiarizați cu acest gen literar, însă vor să pătrundă în mrejele sale pline de mistere. În acest caz, vi-l recomand fără nicio reținere! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!