Regele războiului și al sângelui (Tristan x Isolda, #1), de Scarlett St. Clair - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Ioana Bena 

Scarlett St. Clair locuiește în Oklahoma, alături de fenomenalul ei câine. Are un master în biblioteconomie și studii informaționale. Este obsedată de crime învăluite în mister, mitologia greacă, dragoste și viața de apoi. Pentru mai multe informații despre autoare, vizitați scarlettstclair.com. La Editura Corint, tot în colecția LedaEdge, au apărut și primele două volume din seria Hades x Persefona: Un strop de întuneric (2021, traducere de către Alexandru Szöllö) și Un strop de distrugere (2022, traducere de către Alexandru Szöllö), dar și volumul întâi din Un joc al sorții (Saga lui Hades, 2022, traducere de către Ioana Bena).

„Pentru că mă gândeam la Adrian, întrebându-mă încă o dată de ce își dorea o regină. Ce rol plănuia pentru mine? Trebuia să stau lângă el ca o egală? Nu-mi puteam imagina un vampir tratându-și soția muritoare mai mult decât ca pe un fel de mâncare... Totuși, el fusese singurul care ceruse să fiu lăsată să vorbesc când ceilalți m-ar fi redus la tăcere. Îmi promisese să nu se hrănească cu mine... decât dacă îi ceream eu.”

Bestseller USA Today din prima clipă! Scarlett St. Clair, autoarea celebrei serii Hades x Persefona, revine în atenția fanilor cu un fantasy plin de pericol, întuneric și romantism nestăvilit. Căsătoria lor este răzbunarea lui! Pentru Isolda de Lara, ziua în care va fi mireasa va fi și ziua în care își va îngropa sufletul. Pentru a pune capăt unui război care durează de ani buni, dar și pentru a-și proteja supușii din regat, prințesa trebuie să se mărite cu regele-vampir Adrian Aleksandr Vasiliev și să-l omoare. Totuși, tentativa ei de asasinat este zădărnicita, iar Adrian o avertizează pe frumoasa lui logodnica, Isolda, că, dacă va mai încerca să îl ucidă, o va transforma în strigoi. Speriată că ar putea deveni lucrul pe care îl urăște cel mai mult pe lume, tânăra caută alte modalităţi de a-l sfida pe suveran și de a supraviețui revărsării de violență, dar și mașinațiunilor politice de la cumplita curte regală a vampirilor. Doar că nu de acestea se teme cel mai mult prințesa, ci de însuși Adrian și de atracția nestăpânită pe care o exercită asupra ei. Învăluit în mister și prizonier al unui trecut despre care refuză să vorbească, regele-vampir începe să îi pară Isoldei tot mai puțin un monstru. În ciuda pasiunii incontestabile care îi leagă, Isolda se întreabă de ce suveranul – aprig, crud, fără milă, dar, uneori, inexplicabil de tandru – a ales-o drept soață. Răspunsul pe care îl va căpăta îi va spulbera lumea.

„M-am uitat la cerul roșu și m-am întrebat cum de reușeau lucrurile să supraviețuiască aici, din moment ce soarele nu putea să strălucească direct pe nimic, dar era clar că florile nu aveau probleme în a se dezvolta. Erau multe soiuri - laur și degețele, oleandru și lăcrămioare, iriși și nemțișori.”

Am intrat în această lectură fără să știu prea multe despre carte, sincer - decât faptul că este fantasy, da, și că are niște scene dintr-alea, din câte mi-a spus o prietenă. OK, mi-am zis. Haide să vedem ce-i de capul ei. În scurt timp, în doar două reprize de citit, am și dat gata cartea - de ce? Cum adică de ce? Fiindcă m-a prins de n-am mai putut s-o las. Și, înainte de toate, chiar NU mă așteptam DELOC să fie cu vampiri.  I mean, chiar mai scrie cineva cărți cu vampiri în anul 2022, imediat 2023? Nu știu, dar chiar m-a surprins (plăcut, să zic așa), pentru că niciodată, dar niciodată nu m-am dat în vânt după cărțile cu vampiri (nici nu știu de ce). Totuși, cartea aceasta a avut o intrigă chiar interesantă, haide să nu zicem nimic de autenticitate, dar interesantă! De altfel, dincolo de toate acestea, cred că cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc modul în care evoluează relația dintre Isolda și regele-vampir Adrian (bineînțeles, și ăsta tre' să aibă maxilar pătrățos, tralalala, să fie visul oricărei femei, tralala, să aibă ăla din dotare așa cum trebuie, tralala). OK, am să trec peste asta, dar trebuie să recunosc că și scenele acelea chiar mi-au plăcut și mi s-au părut a fi descrise cât de cât convingător, deși nu-nțeleg cum se poate gândi tipa asta la sex în momente soră cu moartea. Fine by me!

„- Tatăl tău ți-a spus să-mi găsești slăbiciunea, a răspuns el, înfășurându-și un deget în jurul unei șuvițe din părul meu.

Am făcut ochi mari la vorbele lui - vorbe care fuseseră rostite între mine și tata. A zâmbit răutăcios la reacția mea.

- Nici nu și-a dat seama... că ești tu.”

Regele războiului și al sângelui chiar a fost un fantasy OK - lumea creată de autoare nu e cine știe ce, adică cred că ar fi putut să facă totul mult mai tensionat, mai magic, dar pentru o carte cu vampiri (!!!), pentru prima carte cu vampiri pe care am citit-o vreodată, să zicem că a fost satisfăcătoare. De altfel, nu prea a ținut morțiș să pistoneze pe ideea asta cu vampirii, în afară de faptul că trebuie să bea sânge pentru a supraviețui și alte chestii de acest gen, plus veșnicul clișeu că cei care sunt mușcați de vampiri se vor transforma în vampiri. A, da, și ăla cu lumina - dar nimic de usturoi, de apă sfințită, care sunt niște bazaconii (nu că celelalte n-ar fi, but thanks Hollywood, când de fapt vampirii nu sunt toți așa cum îi portretizează cărțile contemporane - super sexy și gata oricând să-ți rupă patul, sau capul, pardon). Și cred că am ajuns la concluzia următoare: citesc aceste cărți doar pentru a mă relaxa, deși, pentru mine, cititul este și despre a înțelege anumite lucruri, despre a-mi cizela propriul stil de scriere, nu doar pentru entertainment - așadar, cărțile acestea chiar sunt foarte bune când vine vorba de lecturi relaxante pe care le-aș putea avea. Și nu judec pe nimeni care citește cărți doar pentru a se relaxa, fiindcă acesta-i un motor de fapt foarte important, dar aici este vorba strict despre mine.

„Asta era viața mea acum, mi-am dat seama.

Asta era viața mea pentru totdeauna.”

Nu știu ce-aș fi vrut mai mult de la această carte; cum nu-s un fan neapărat al genului, nu prea aș putea avea grad de comparație sau, nu știu, așteptări și standarde. Am luat lectura ca atare, și ca atare chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a antrenat, care m-a făcut să vreau să descopăr mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Trebuie să recunosc, intrigile țesute de Scarlett St. Clair chiar au fost bine fundamentate și, mai mult decât atât, chiar și stilul ei de scriere pe alocuri mi s-a părut profund, cizelat. Chiar am simțit asta pe parcursul lecturii, și-anume faptul că autoarea chiar urmărește un anumit fir al poveștii și-l transpune cititorului într-o formă estetică extrem de frumoasă, cizelată, rafinată. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar parcă nu era un limbaj dintr-ăla sec, „din topor”, că a fost și a făcut asta și apoi a făcut și asta și l-a mai omorât și pe ăsta și uite, Doamne, ce sexy e Adrian a meu. Nu. A avut acel ceva pe care nu-l pot defini, dar care știu că este foarte important să existe într-o carte pentru a putea spune că, da, chiar mi-a plăcut foarte mult. Dincolo de toate acestea, ritmul cărții a fost constant, adică mai mereu am putut observa că se întâmplă ceva, ceea ce-nseamnă că Scarlett St. Clair este o tipă a acțiunii (o, da, chiar am observat că-i place acțiunea, în special un anumit subtip al acesteia). Punct ochit!

„«Vei afla că sângele nu are nicio legătură cu cel care devii», îmi spusese Adrian, și avea dreptate.”

În sfârșit, Regele războiului și al sângelui chiar a fost o carte faină, sincer. Am și primul volum din seria Hades x Persefona, așa că probabil, până apare al doilea volum din această serie, îl voi citi. Sper să descopăr același tip de poveste interesantă, care să mă țină captiv acolo și să-mi ofere momente de relaxare - indiferent de forma pe care o vor căpăta acestea. Mă bucur mult, în orice caz, că am început să fiu mult mai versatil când vine vorba de cărțile pe care le citesc - nu că n-aș fi fost și înainte, dar acum am început să integrez mai multe cărți fantasy în lista mea de lecturi viitoare. Și descopăr autori din ce în ce mai interesanți, cu povești tot mai efervescente, antrenante, așa cum a fost și cea de față. Genul fantasy are ceva special, dar m-ar bucura și mai mult dacă ar atinge și acea coardă sensibilă din mine care simt că vreau să fie atinsă atunci când citesc o carte. Uite, spre exemplu, acest lucru mi s-a întâmplat cu cărțile scrise de Elizabeth Lim pe care le-am citit - pentru mine, ea este cea mai bună autoare de cărți fantasy pe care am întâlnit-o (evident, din prisma cărților) până acum. Însă terenul este încă neexplorat, așa că s-ar putea ca, în viitor, să descopăr și alți autori poate nu doar la fel de buni, ci și mai buni. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel (Anchetele lui Audrey Rose, #1), de Kerri Maniscalco - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 366

Anul apariției: 2018

Traducere: Oana Chițu

Kerri Maniscalco a crescut într-un orășel din afară New Yorkului, unde iubirea ei pentru artă a fost încurajată încă de la cea mai fragedă vârstă. În timpul ei liber, citește tot ce-i pică în mână, gătește diferite feluri de mâncare alături de familia și de prietenii ei și bea mult prea mult ceai în timp ce discută probleme delicate ale vieții cu pisicile ei. Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel (seria Anchetele lui Audrey Rose) este romanul ei de debut și îmbină iubirea ei pentru criminalistică și pentru misterele istoriei. Kerri Maniscalco a fost descoperită de celebrul James Patterson, care i-a ales cartea (cea cu Jack Spintecătorul) pentru a fi primul roman publicat de noua lui editură dedicată tinerilor, JIMMY Patterson Books. Romanele ei figurează în clasamentele New York Times şi USA Today al celor mai bine vândute cărţi! La Editura Corint, în colecția LedaEdge, au apărut și celelalte trei volume din seria Anchetele lui Audrey Rose: Dracula. Pe urmele Prințului Nemuritor (volumul 2, traducere de către Oana Chițu), Houdini. Marea evadare (volumul 3, traducere de către Oana Chițu) și Diavolul. Capcana amintirilor (volumul 4, traducere de către Oana Stănescu). 

„- Îmi fac griji pentru tine, știind că stai mereu cu nasul în sângele ăla. Nu cred că face bine firii tale femeiești.

- Ah, da? În ce dicționar medical scrie că o femeie nu poate suporta asemenea lucruri? Cum este diferit sufletul unui bărbat de al unei femei? am încercat să îl șicanez. Nu știam că viscerele mele sunt făcute din bumbac și din pisoi, iar ale tale sunt pline de oțel și de mecanisme cu abur.”

Audrey Rose Wadsworth, fiica unui controversat lord britanic, duce o viață dublă. Ziua, tânăra de doar 17 ani își împarte timpul între ceaiuri dansante, spectacole de circ și probe la croitoreasă. Seara, studiază în secret medicina și își ajută unchiul să facă autopsii. Când diabolicul Jack Spintecătorul începe să terorizeze întreaga Londra, ucigând femei nevinovate, Audrey Rose pornește o investigație pe cont propriu. Ancheta însă o va aduce în fața unor adevăruri greu de digerat, iar adolescenta va trebui să ia decizii care îi vor frânge inima.

„Când însă mi-am primit mâinile, mi-am dat seama că nu era decât o minciună oribilă. Nimic nu era în regulă, iar situația nu era deloc o ecuație matematică; mâinile îmi erau neclăite de sânge. Mi le-am șters disperată pe costum, dar fără folos. Sângele îmi păta degetele ca o acuzație. Cumva, într-un fel sau altul, eram responsabilă de moartea acelui om.”

Voi începe această recenzie prin a specifica, înainte de toate, că eu am avut o experiență extrem de bizară până am reușit, în cele din urmă, să am toate cărțile din serie (nu să le citesc, nu încă, ci doar să le am). Înainte de toate, prima dată am pus mâna pe volumul al patrulea. Apoi, na, cum am văzut că nu e primul, am zis că trebuie să-l iau întâi pe primul. Bun. Am mers la Cărturești și mi l-am cumpărat, doar pentru ca apoi să-mi dau seama că, de fapt, este volumul al doilea. Bun. Între timp, le-am cerut prietenilor de la editură primul volum, dar nu direct, ci printr-un link trimis. Și ghiciți ce. De fapt, era volumul al treilea - chiar nu mint, pe bune. În cele din urmă, am reușit să pun mâna pe primul volum: chiar n-aveam cum să dau greș de data aceasta, nu? Adică, pe bune, mai rămăsese o singură carte. Așa, în fine, mie mi s-a părut amuzantă experiența aceasta, dar s-a dovedit a fi situația care a făcut să treacă atât de mult timp până să pun mâna pe această serie. Și, culmea, chiar mă bucur c-am făcut-o, deși am să recunosc, de la bun început, că aveam așteptări ceva mai mari. Nu m-a surprins prea mult la partea de tensiune, de acțiune, dar recunosc că personajele sunt absolut incredibile, precum și atmosfera, epoca în care se desfășoară totul. Deci, nu-i neapărat cea mai bună carte scrisă vreodată, dar chiar mi-a făcut plăcere să o citesc, și promite o continuare, poate, mult mai interesantă. Partea bună este că am citit-o foarte rapid și, sincer, n-am simțit lectura ca o pierdere de vreme; dar am simțit că ar fi putut fi mult mai bună, deoarece unele lucruri parcă au fost mult prea grăbite sau, dimpotrivă, mult prea lente.

„Strigătele sufletelor chinuite se auzeau pretutindeni, însă noi am continuat să mergem. Duhoarea trupurilor nespălate și a oalelor de noapte ce necesitau să fie golite de urgență mi-a făcut stomacul să se întoarcă pe dos. Cu cât mă afundam mai mult în ospiciu, cu atât aerul devenea mai împuțit. În cele din urmă mi-a fost teamă de cât avea să se înrăutățească situația.”

Suntem prin anii 188, iar lui Audrey Rose, protagonista, o tipă foarte faină și extrem de curajoasă, face autopsii pe cadavre - evident, în societatea respectivă acest lucru nu doar că era considerat inacceptabil, dar chiar putea să stârnească anumite revolte și, în fine, te-ar fi lăsat pentru totdeauna fără un soț. Dar cine are nevoie de un bărbat când „tu și cu tine” sunteți îndeajuns? Într-un fel, Audrey Rose nu se aliniază standardelor femeilor din societatea și timpurile respective - nu-i prea place să poarte rochii, să iasă la ceaiuri, să-și piardă timpul alături de verișoarele ei plictisitoare, vorbind despre haine și despre alte nimicuri. Ea vrea să învețe. Ea vrea să descopere lumea, să-i cunoască substraturile - rămânând, totuși, o fată ancorată în realitate: face toate acestea pe ascuns, alături de unchiul ei, deși fratele ei știe, de fapt, unde tot pleacă ea deseori. În timpul acestor vizite, ea intră în contact cu Thomas Cresswell - ei, bine, mie chiar mi-a plăcut de acest tip, chiar dacă pe alocuri este un nemernic, dar pare că pur și simplu se integrează perfect în societatea respectivă. Este cam obtuz, ce-i drept, în ceea ce privește emoțiile și, în general, alți oameni și părerea lor. În orice caz, dinamica evolutivă dintre cei doi este interesantă, te antrenează. Dar ajungem la partea care m-a făcut, de fapt, să am așteptări de la această carte: am crezut că e un thriller dintr-ăla, și dacă îmi urmăriți lecturile, cu siguranță știți la ce mă refer.

„(...) Lacrimile mi se uscaseră când i-am șoptit:

- Jur pe viața mea că voi îndrepta lucrurile sau voi muri încercând!”

Criminalul, legendarul Jack Spintecătorul, un infam nebun care a reușit să păcălească legea și să nu fie prins vreodată (nu mai știu cum stau lucrurile, i s-au pus în cârcă vreodată, cuiva, toate aceste crime, a mărturisit vreodată cineva că el a fost Jack Spintecătorul și, într-adevăr, s-a dovedit acest lucru), comițând o serie de crime îngrozitoare pe străzile din estul Londrei. O persoană care, în esență, s-a dovedit a fi destul de inteligentă, abilă, a cărei identitate nu cred că a fost vreodată descoperită - evident, din nevoia de răspunsuri, oamenii au lansat multe teorii ale conspirației, puncte de vedere efervescente, însă niciuna dintre ele nu s-a dovedit viabilă. Așadar, această carte știi, de la bun început, despre ce este: despre criminalul notoriu și despre moartea celor șapte femei pe care le-a măcelărit. Și, de fapt, chiar am căutat noi idei, noi perspective în Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel, iar Kerri Maniscalco chiar mi le-a oferit, chiar dacă într-o formă, evident, ficționalizată. Eroina, Audrey Rose, în vârstă de 17 ani, chiar dacă ar fi putut avea o viață privilegiată, plină de petreceri și rochii de mătase, fiică a unui lord, preferă să-și murdărească mâinile cu sângele cadavrelor din sala de autopsie a unchiului său. Când, în oraș, lucrurile o iau razna, și tot mai multe crime încep să aibă loc, Audrey devine absorbită de cazul celui numit „Jack Spintecătorul” - și cum simte că nu se face niciun pas spre descoperirea identității acestuia, ea însăși își propune să se angajeze, pe ascuns, în anchetă.

„- Lungă e calea și grea, cea care din iad duce sus în rai (...). Trebuie să pășim pe căile alese de noi. E prea târziu să dăm înapoi.”

Evident, Kerri Maniscalco s-a documentat foarte bine asupra subiectului. Iar faptul că a adăugat perspective noi, a abordat lucrurile într-o manieră proprie, a potențat plăcerea lecturii. A văzut povestea „printr-o lentilă diferită”, să spun așa, iar atmosfera a fost exact ce trebuie pentru ca aceste crime odioase, macabre, să aibă impactul dorit asupra cititorului. Ambianța a reușit să-l transporte pe cititor înapoi la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe străzile pietruite, reci, slab iluminate, de-a lungul căreia Jack Spintecătorul își alegea victimele. Totuși, pe alocuri mi s-a părut puțin dezarticulată acțiunea, asta în primul rând pentru că am avut de-a face cu o carte care, în esență, este inspirată din întâmplări reale. Poate aș fi vrut, de fapt, să n-am această impresie, să văd totul ca un retelling. Recunosc, nu mă așteptam ca identitatea lui Jack Spintecătorul să fie aceea, sincer, și nu știu încă dacă justificarea m-a convins în totalitate. Totuși, m-a provocat să meditez asupra anumitor lucruri care s-au întâmplat înainte să aflu care-i, de fapt, toată treaba. Mi-a plăcut și faptul că sunt inserate, la sfârșitul anumitor capitole, și fotografii preluate din anumite arhive, ceea ce a făcut ca autenticitatea poveștii să fie mult potențată. Totuși, mă gândesc că dacă ar fi făcut alegeri și mai potrivite, mult mai în concordanță cu conținutul unui capitol, atunci poate ar fi avut un impact pozitiv și mai mare asupra cititorului.

„Cumva, în toiul dezastrului - dependența tatei, criminalul în serie, femeile mutilate și gălețile de sânge - am găsit puterea să zâmbesc.”

Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel a fost o lectură bună, în cele din urmă. Nu memorabilă, dar bună. Mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai tensionat, cu mai multe întorsături de situație. Dar, cine știe, poate volumele următoare se vor dovedi a fi ceva mai dinamice. În general, povestea te prinde datorită subiectului, a celebrului Jack Spintecătorul. Însă nu reverberează în mintea cititorului, nu te fac să exclami de uimire. Lectura este, cum să zic, ceva mai seacă, parcă, și ar fi putut fi dozată mult mai bine - tensiune, dramă, ceva mai multe situații periculoase, la un pas de moarte. Însă, din păcate, n-a fost să fie. În schimb, chiar sunt foarte entuziasmat de celelalte volume, în special de cel cu Dracula și cu Houdini, despre care nu știu prea multe. În cele din urmă, recomand această carte în special celor care vor să aibă parte de un thriller a cărui acțiune se desfășoară pe un fundal istoric, inspirat din fapte reale, dar nu îl recomand celor care nu au răbdare, care vor să aibă parte în permanență de întorsături de situație dintre cele mai neașteptate. Într-un fel, primul volum din seria scris de Kerri Maniscalco este, să spun așa, plat, parcă mult prea încet. Dar dacă îți focusezi atenția pe altceva - cum ar fi personajele, descrierea locurilor, atmosfera generală a orașului - atunci treci mult mai ușor peste faptul că, în fine, uneori pare că nu se întâmplă nimic. O lectură bună, dar care, după părerea mea, ar fi putut fi și mai bună. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Mici favoruri, de Erin A. Craig - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2022

Traducere: Loredana Voicilă

Lui Erin A. Craig i-a plăcut dintotdeauna să spună povești. După ce a absolvit Facultatea de Teatru a Universității din Michigan, a reușit să pună în scenă opere tragice cu cocoșați, fantome și clovni ucigași, iar apoi a hotărât că vrea să scrie romane la fel de înspăimântătoare. Este cititoare împătimită, fană înrăită a baschetului, colecționară de mașini de scris și, totodată, îi place să tricoteze. Erin locuiește în Memphis, alături de soțul și de fiica ei. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens, a mai apărut și romanul Casa de sare și amărăciuni (2020, traducere de către Maria Adam).

„În Amity Falls toate numele păreau să servească unui scop pragmatic. Numele aveau o greutate, erau legate de identitatea persoanei sau a locului care le purta, fiind întrețesute cu aceasta. Munții înalți și întunecați? Turla neagră. Locul plin de alge? Lacul verde. Numele era însăși esența locului. Oricine va fi fost acea persoană, nu era Price. Numele «Price» i se așeza pe trupul înalt și zvelt ca o haină prost croită, mototolită și lălâie.”

Nimic nu este mai periculos decât o dorință care se împlinește! Viața în izolatul orășel Amity Falls, înconjurat de o pădure de nepătruns, are o monotonie previzibilă. Curând, evenimente ciudate încep să tulbure așezarea și, pe măsură ce anotimpurile trec, devine limpede ca ceva îngrozitor se întâmplă acolo. Creaturi misterioase se oferă să îndeplinească cele mai tainice dorințe ale locuitorilor, în schimbul unor mici favoruri. Aparent banale, aceste solicitări ascund însă intenții sinistre.

„- Moartea tatălui meu nu a făcut decât să scoată la iveală întunericul și urâciunea din acest oraș. Toți cei de față au mâinile pătate de sângele lui, însă vina e cu mult mai veche decât întâmplarea cu tata și acel foc nenorocit. Vecini care se ceartă cu vecinii lor. Lupte, dispreț și atâtea meschinării! Zâmbim cu toții și ne urăm zile binecuvântate, dar sunt convinsă că nu există nicio familie din Mâna Domnului care să nu îi vrea răul alteia. Și știți cu toții că am dreptate.”

Nu eu trezindu-mă azi dimineață, la ora cinci, pentru a termina această carte înainte de a-mi începe orele la facultate. Nu eu începând această carte acum câteva zile și neputându-mă dezlipi de ea. Nu eu iubind, efectiv, orice cuvințel din ea, orice situație, orice personaj. Nu eu adorând excelenta traducere a Loredanei Voicilă (felicitări, Loredana, you rock!!!). Nu eu având una dintre cele mai mari surprize literare ale acestui an. Nup, nu eu! De fapt, ce tot zic - definitely me! Doamne, pur și simplu nu că nu m-am așteptat ca această carte să-mi placă atât de mult, dar chiar nu m-am așteptat să-mi întreacă așteptările ATÂT de tare. De ce? Pentru că, efectiv, Mici favoruri este un roman splendid, și chiar dacă am citit de la Erin A. Craig și Casa de sare și amărăciuni (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut la nebunie și căreia tot cinci steluțe i-am dat, pot spune că romanul de față, cel puțin după părerea mea, este mult, mult, mult mai bun. E mult mai bun decât o mulțime de alte cărți pe care le-am citit până acum. Am savurat fiecare scenă, fiecare situație, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, dinamica vieții în Amity Falls - un sat izolat în care comunitatea joacă un rol esențial în însăși dinamica firească a lumii în care cu toții trăiesc. O carte despre cum, atunci când răul își face locaș într-un suflet bun, niciodată n-are să triumfe.

„(...) Când mi-am întredeschis buzele, îndrăznind să-mi trec limba peste buza lui de jos, a dat drumul unui suspin surprins. Brațele i s-au strâns în jurul taliei mele și m-a lipit de trupul lui. Era atât de cald și de nefamiliar, cu totul diferit de al meu! Eu eram delicată, el era puternic. Când mă aplecam, el se încorda. Eram ca două bucățele de lemn dintr-un puzzle de la magazinul McCleary. De unele singure, doar frânturi de haos colorat, dar odată ce erau prinse una de cealaltă, observai că fuseseră menite să fie împreună.”

Nu pot să vă spun cât de frumos scrie Erin A. Craig, cât de suav, ca o pânză de mătase peste care te întinzi pentru a-i simți mângâierea pe piele. Totul a fost atât de bine dozat, de la mister până la descrieri, și, Doamne, cred că a fost pentru prima dată când mi-am dorit și mai multe descrieri, fiindcă reușeau să creeze un cadru mirific, o lume atât de simplă, în esență, dar atât de frumoasă și atât de liniștitoare. Nu știu din ce s-a inspirat autoarea pentru a scrie această carte, dar am simțit totul, efectiv, ca un basm, ca un frumos basm despre oameni, despre viața la țară, despre albine și stupi și frați și surori și o pădure în care se întâmplă lucruri, despre dispariții și oameni care o iau razna, despre... Of, simt că spun numai prostii, însă chiar nu mă pot exprima rațional. Chiar este o carte superbă, care m-a prins de la prima pagină și pe care am citit-o cu nesaț, fără să mă pot opri. Habar n-aveam cum treceau paginile, mă puneam pe citit și, deodată, vedeam că deja au trecut 100 de pagini, și mă-ntrebam cum?! Am fost vrăjit de stilul de scriere al autoarei, însă și povestea m-a fascinat. OK, poate misterul nu e chiar cel mai puternic, atmosfera nu e chiar cea mai tensionată (după cum, tind să bănuiesc, se așteptau mulți), dar modul în care a creat acest univers al orășelului a fost, efectiv, fără cusur. 

„- Ba da. Blestem ziua în care m-am împrietenit cu tine. Familia Downing nu i-a adus decât necazuri și suferință familiei mele. Singurul meu regret este că focul tatei nu v-a stârpit pe toți.

Cuvintele ei m-au izbit din plin, ca un topor. Aș fi vrut să cred că nu vorbea serios, să pun totul pe seama durerii ei profunde, dar nu puteam. Unele lucruri nu ar fi trebuit spuse niciodată. Unele cuvinte erau prea crude pentru a fi iertate.”

Am adorat personajele, modul în care Erin A. Craig le-a oferit trăiri și sentimente, modul în care le-a dat viață și, efectiv, le-a făcut să pară atât de reale. Conversațiile dintre ele, dialogul (atât de natural, atât de frumos și delicat), dar și micile scăpări, micile întrebări și toate acele lucruri care aduceau un strop de tensiune în tot ce se întâmpla. În cele din urmă, vreau să vă spun că am dat acestei cărți cinci steluțe nu pentru copertă (chiar m-am gândit că, dacă nu mi-ar fi plăcut, tot aș fi plusat la rating doar pentru această copertă absolut superbă) - nu, pur și simplu i-am dat doar pentru poveste, pentru stilul în care Craig a livrat-o cititorului, și i-aș fi dat și mai multe, i-aș fi dat toate steluțele din lume, fiindcă le merită pe toate. Aș fi vrut, sincer, să nu se mai termine, deoarece îmi dădea o stare atât de bună, o stare de relaxare și căldură, o stare de bucurie și emoție. Ajunsesem în punctul în care chiar nu mă mai interesa în ce direcție o vor lua toate, fiindcă pentru mine conta doar să știu că personajele pe care le iubesc sunt bine, sunt în siguranță, și că totul are să se termine așa cum ar trebui - într-adevăr, s-a terminat exact așa cum a trebuit, dar simt nevoia de mai mult. Chiar simt nevoia de mai mult. Vreau să descopăr mai multe din povestea orășelului Amity Falls, vreau să descopăr încotro s-au îndreptat personajele mele dragi, alături de care am trăit această poveste minunată. 

„- Sunt lucruri pe care acest om le știe și pe care nu vi le-a spus. În Amity Falls lucrează forțe întunecate. Seceta, mana și mutațiile bizare. Toate... acestea! am spus, arătând cortul distrus. Suspiciunile și violențele. Totul a fost creat de creaturile din păduri (...).”

Chiar nu știu ce să mai zic, și probabil am să mă opresc aici. De altfel, știu că n-am spus multe, dar chiar nu am de gând să vorbesc despre acțiune sau altele de acest gen. Pot doar să vă spun că Mici favoruri este un roman absolut superb, un roman pe care l-aș recomanda oricui, fără să mă gândesc o clipă la faptul că nu i-ar plăcea. Da, am auzit păreri împărțite, însă îmi vine greu să cred că o carte scrisă, cel puțin din punct de vedere literar, estetic, atât de bine, n-are să-ți placă măcar puțin. Erin A. Craig chiar are un talent, și dacă m-a făcut să cred asta încă de la prima carte scrisă de ea pe care am citit-o, acum știu, da, și am certitudinea că chiar are un talent anume. Romanul de față stă drept dovadă a acestui lucru, pentru că nu doar că este complex, dar reușește să atingă sufletul cititorului într-o manieră foarte, foarte delicată. Și când un autor reușește să facă asta, fără a face excese de metafore, de registre stilistice, prin crearea unei povești atât de frumoase, atât de emoționante, atunci cu siguranță are un anumit dar. Și Erin A. Craig chiar are acest dar. Un roman superb pe care cu siguranță îl voi încadra în topul, de la sfârșit de an, al celor mai bune cărți citite în 2022. Sunt absolut sigur că puține alte cărți se vor ridica la nivelul acesteia - cel puțin din acest gen. În concluzie, vi-l recomand cu cea mai mare încredere și, dacă aveți oportunitatea, atunci dați-i o șansă; sunt sigur că nu veți regreta.

Sentința de la miezul nopții, de Harriet Tyce - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Harriet Tyce s-a născut și a crescut în Edinburgh. A studiat literatura engleză la Oxford University, apoi dreptul la City University, după care a fost avocat de drept penal timp de aproape zece ani. Mai târziu, a început să scrie și a absolvit un masterat de scriere creativă (ficțiune polițistă) la University of East Anglia. A debutat în 2019 cu romanul Portocala sângerie (Blood Orange), Minciuni mortale (The Lies You Told, 2020) și Sentința de la miezul nopții (It Ends At Midnight, 2022). Locuiește în nordul Londrei, împreună cu soțul și copiii.

„Totuși, nu sunt păpuși de cârpă. E un cadavru. Două cadavre. Amândouă străpunse de un gard - unul îndoit în față, cu țepușe înfipte în măruntaie, celălalt prins pe spate, cu brațele desfăcute în lături, cu o țepușă ieșindu-i din gât. 

Un șuvoi de sânge.”

E ajunul Anului Nou și scena e pregătită pentru o petrecere de mare ținută într-o vilă din cea mai elegantă zonă a orașului Edinburgh. Tess, diagnosticată cu cancer cerebral, are două obiective majore de îndeplinit. Primul dintre acestea este refacerea relației cu Marcus, prin reînnoirea jurămintelor de la căsătorie. Cel de-al doilea este ca, împreună cu Sylvie, prietena ei din adolescență, să clarifice un episod dramatic petrecut cu ani în urmă și astfel să se elibereze de sentimentul de vinovăție. După o cursă epuizantă presărată la fiecare pas cu crize și îndoieli, cu situații imposibile și coșmaruri, momentul de maximă tensiune se desfășoară sub focurile de artificii care marchează trecerea în noul an. Și cu cât se apropie miezul nopții, cu atât este mai clar că unul dintre cei prezenți nu își dorește doar clarificarea, ci mai mult – să se răzbune.

„Atunci mă izbesc înălțimea, instabilitatea mea cu o singură mână liberă, drumul lung până jos. Cadavrele, cu sângele scurs în pământ, cu țepușe ieșind din ele.

Mâna îmi tremură, tremură și aparatul de filmat. Mă așez repede.

E prea departe ca să cazi.”

Oh, da, în sfârșit un thriller care m-a ținut captiv cap-coadă - și nu pot spune neapărat că acest lucru se datorează întorsăturilor de situație (care, de altfel, nu neapărat că-s multe, dar reușesc să aibă loc parcă exact atunci când trebuie), ci în special faptului că, sincer, mi s-a părut a fi o carte foarte convingătoare, cu un substrat real, poate perceput de mine ca fiind mult mai personal datorită unor experiențe: prietenia toxică. Pentru că, în cele din urmă, despre asta e vorba - prietenia toxică dintre Sylvie, cea din perspectiva căreia este narată acțiunea, și Tess, diagnosticată cu cancer cerebral. Cu toate acestea, între ele două deși există o aparentă prietenie foarte profundă, se-ntâmplă lucruri destul de bizare, este o tensiune care nu iese la iveală decât în anumite condiții. Totuși, sfârșitul cărții este cel care te dă peste cap și care, de altfel, a făcut ca această carte să-mi placă atât de mult. Uneori, mi s-au părut plictisitoare anumite lucruri, dar Harriet Tyce a făcut artificiul de a introduce și o fel de intrigă secundară: cea în care Sylvie se angajează drept avocat într-un proces care implică niște adolescenți. Iar în scurt timp își dă seama că, de fapt, cazul respectiv este un fel de factor declanșator al unor amintiri pe care, ani întregi, s-a chinuit să le ascundă în întunericul minții sale.

„- Linda, zice, ca și cum ar azvârli o piatră în apa neclintită a unui heleșteu: undele ajung până departe înainte să se oprească. E vremea să fie reparată greșeala.

- Nu cred că e o idee bună (...).

- A trecut atât timp. Nouă n-o să ne facă nici un rău. Ar putea să schimbe totul pentru ea.”

Am citit cartea aceasta foarte, foarte rapid, iar acest lucru se datorează în principal faptului că m-a prins, chiar m-a prins încă de la prima pagină. Totul începe cu două victime ale unei petreceri - rapid, ne dăm seama circumstanțele petrecerii, dar nu ne dăm seama cine sunt, de fapt, aceste victime. Iar Harriet Tyce nici nu ne spune, până aproape de final, care-i faza. Recunosc, am încercat să-mi fac scenarii, să-ncerc să bănuiesc, și într-o oarecare măsură m-am prins la un moment dat nu neapărat de identitatea victimelor, pe cât de cum s-au întâmplat lucrurile. Era departe de a fi o sinucidere totul, asta-i clar, dar intervin și niște bănuieli (bizare) din partea cititorului. Niște lucruri care parcă nu-s la locul lor, acțiuni pe care le-au înfăptuit anumite personaje, mânate îndeajuns de anumite trăiri, dar care parcă nu se potrivesc, să spun așa. Sentința de la miezul nopții este o carte care te poartă în sufletul unor personaje care nu reușesc să se împace cu trecutul - iar când Tess este diagnosticată cu cancer cerebral, acest lucru este „motorul” care are s-o facă să vrea ca, în sfârșit, să dea piept cu anumite alegeri din trecut care au adus prejudicii unei anumite persoane.

„Această spaimă mă încremenește timp de câteva minute, dar probabil nu sunt decât secunde, iar când trece, mă fleșcăiesc, cu capul în mâini pe masă, sleită de puteri și goală. Îmi apăs fruntea de blatul laminat al mesei, rece, dur, și plâng.”

Dincolo de acțiunea interesantă, chiar complexă, și de dinamica slow burning a cărții, mi-au plăcut foarte mult personajele create de Harriet Tyce - Tess și Sylvie. Recunosc, relația toxică dintre ele pur și simplu m-a scos din sărite, în special pentru că Tess se victimiza extraordinar de mult și avea impresia că, date fiind circumstanțele bolii, i se cuvin anumite lucruri. Însă pe măsură ce înaintăm în acțiune și descoperim anumite lucruri, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa. Tess poate chiar are motive să fie așa cum este, iar Sylvie poate nu este ceea ce pare (o persoană care pledează pentru valori morale, în timp ce încearcă să facă pace cu un trecut care, bineînțeles, n-are cum să fie vreodată acceptat). Într-o permanentă fază de negare, Sylvie devine victima propriilor alegeri, și Tess la fel. Dintr-un astfel de scenariu, ne dăm seama că lucrurile n-au cum să iasă bine. Cineva trebuie să plătească, și cineva chiar caută răzbunare - o petrecere pentru reînnoirea jurămintelor de nuntă se transformă, în scurt timp, într-un adevărat masacru. Iar vinovații se-ascund în persoane care, în aparență, n-ar fi putut vreodată face așa ceva. Și Sylvie știe că dacă se va aventura în propriu-i trecut, cariera de avocat îi va fi compromisă și tot ce a încercat să clădească până acum va fi ruinat.

„Tess are dreptate. Am știut dintotdeauna adevărul. Numai că nu i-am putut face față.”

Sentința de la miezul nopții chiar e un thriller bun, aș spune că ușor diferit de majoritatea thrillerelor pe care le-am citit până acum. În cele din urmă, dacă sunteți fani ai acestui gen, poate ar trebui să-i dați o șansă. După cum bine știți, eu mă dau în vânt după cărțile thriller, și în ultima vreme rareori am reușit să mai fiu surprins (plăcut!) de cărțile citite. Însă romanul lui Harriet Tyce chiar a avut ceva special, nu știu, mi s-a părut convingător și mi-a plăcut că, în special, a pus accentul pe personaje și pe relația dintre ele - prietenia toxică, o realitate frecvent întâlnită în ziua de astăzi. Dincolo de toate acestea, stilul de scriere al autoarei este plăcut, deloc obositor sau solicitant - un alt aspect care a făcut ca lecturarea acestei cărți să fie foarte rapidă și, în esență, relaxantă. Într-adevăr, poate mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai dinamic, mult mai tensionat, să aibă o atmosferă ceva mai tensionată (da, din acest punct de vedere, totul mi s-a părut cam plat, șters, fad), însă a stat bine la partea de personaje și intrigă, modul în care totul a fost construit pe baza acestor premise. Iar sfârșitul, în fine, nu mai am nimic de spus decât că ador, efectiv, cărțile ale căror sfârșit pur și simplu are un impact atât de glorios. Vi-l recomand cu mare încredere și, cu siguranță, voi citi și alte cărți scrise de această autoare. 

Escala (Clubul Miles Hugh, #1), de TL Swan - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan.

„- Nimeni nu se poartă atât de urât cu mine cum faci tu, Emily! strigă el și se îndreaptă spre ușă. 

- Asta pentru că-i plătești! urlu în continuare. Bine că ai mulți bani, Jameson! O să ai nevoie de ei. Nimeni nu vrea să-ți înghită mizeriile pe gratis.”

Bun-bun-bun-bun-bun! De unde să începem? De unde să pornim în această aventură literară de-a dreptul oribil scrisă, dacă este să avem în vedere calitatea scriiturii, redundanța deloc evidentă a anumitor fraze și scene, dar care, sincer, mi-a fost atât de necesară pentru a-mi da seama că există și cărți pe care, efectiv, le citești doar pentru scenele alea?! Da, am să fiu foarte sincer, am citit această carte pentru că știam că are scene de smut, cum se numesc ele, și pentru că am împrumutat-o întâi unei prietene care, efectiv, este înnebunită după domnul Jameson, și care a citit și al doilea volum, dar a spus că „Tristan nu-i la fel de bun”. Având gradul de comparație cu Jameson, care, zice ea, „văleu-văleu”, nici Tristan nu-i de lepădat. În orice caz, așa, revenind, pot spune că această carte, căreia i-am dat 4 steluțe, chiar e faină, merită, adică e o lectură dintr-aia (Doamne, nici nu știu cum să-i zic, pentru că eu chiar nu obișnuiesc să citesc cărți de genul, e singurul titlu în bibliotecă pe care îl am - alături de al doilea volum), dar nu pot trece peste faptul că, din punct de vedere literar, este supraîncărcată cu clișee, dar probabil o astfel de carte nici n-ar putea fi abordată altfel: el, bogat, obsedat de control, workaholic, nebun după muncă, tralala, ea se-ndrăgostește nebunește de el, evident, el se-ndrăgostește de ea, apar mici conflicte, ba se mai întâmplă ceva, ba mai copulează, ba iar se mai întâmplă ceva și tot așa.

„(...) Poartă un costum bleumarin și o cămașă albă, imaculată, și e întruchiparea bărbatului superb. Păr brunet, maxilar pătrățos și ochii aceia albaștri, pătrunzători. E greu de crezut că în urmă cu doar șase ore era adânc în corpul meu la duș. Am făcut-o de două ori când am ajuns acasă după alergarea de dimineață. Bărbatul ăsta e un animal. Iar scula lui e de pe altă planetă.”

Nu-i o carte pentru mine, asta-i evident. Nu pentru că aș avea o problemă cu cărțile de genul, chiar nu am, dar nu mă stimulează deloc. Sub niciun aspect. Într-adevăr, scenele acelea erau chiar interesante, adică, în orice caz, se poate face resimțită o anumită „emoție” atunci când le citești, însă este una superficială, una care știi că-i departe de a fi reală (nu am putut să nu apreciez cât de glorificate sunt anumite aspecte ale bărbatului ideal, implicit și deseori cât de departe de realitate sunt - dar e ficțiune, normal, iar aici totul e posibil). Cât despre dinamica dintre cei doi, iarăși, totul mi s-a părut mult prea previzibil, clișeic, și chiar mă așteptam să se întâmple așa. În schimb, mi-a plăcut faptul că TL Swan introduce și o mică intrigă de mister acolo, adică ceva care parcă mai iese din context și nu se axează doar pe ăia doi, între care există mici tensiuni anexe, dar o FOARTE MARE tensiune sexuală. Și, de aici, nu știu dacă aș mai putea spune și altceva, decât faptul că totul a avut o direcție previzibilă, mult prea previzibilă, dar cred că este absolut firesc ca toate cărțile de acest gen să se folosească de clișee specifice -  acțiunea chiar n-a fost pe placul meu, dar nici nu cred că ar fi putut să ofere mai multe. Pentru o carte de acest gen, este firesc, normal, aș putea spune. 

„(...) Mă întorc pe spate și mă uit în tavan. Voiam să spun că cred că e cel mai bun ceas deșteptător din lume.

Iubirea era doar un gând secundar.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, să spun așa, a fost faptul că a fost o lectură foarte ușoară, deloc solicitantă, pe care am parcurs-o în două reprize. Iarăși, dialogul dintre personaje chiar mi-a plăcut, iar prietenii lui Emily au fost absolut delicioși. Tensiunea sexuală dintre ea și Jameson atinge cote everestești (aluzie la Muntele Everest, dăh), acesta fiind un alt aspect pozitiv al romanului Escala. În orice caz, chiar mi s-a părut o lectură OK, plăcută, relaxantă mai ales, și de-asta nu mă voi opri la acest volum, ci sigur le voi citi și pe celelalte. Ca să fiu sincer, cartea asta este, mai mult decât orice, despre sex, cu multe scene de sex sub toate formele, limbaj „fără perdea”, dar fără a fi, însă, vulgară. Acum, na, nu știu, nu-s expert când vine vorba despre acest gen de cărți (mai mult pornografice, decât erotice?!), dar nici nu pot să apreciez faptul că, într-adevăr, cartea aceasta are muuuult, muuuult sex. Foarte mult sex. Dar are și dramă (ieftină, not gonna lie), dar și personaje faine, delicioase, dialoguri amuzante și multe alte situații - TL Swan a plusat mult, cel puțin pentru mine, datorită faptului că a adăugat și o tentă de mister (privitoare la ceva ce se întâmplă condusă de Jameson). În rest, o carte pe care n-aș putea-o recomanda direct cuiva, ci o carte la care, dacă aveți șansa să ajungeți, și știți că vă plac lecturile de genul, n-ar trebui să renunțați!