Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”

Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.

„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).

Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).

Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”

Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!

„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.

Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”

Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...

„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”

Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!

Mi se spune capucin, de Daniil Harms - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

Traducere: Emil Iordache

Daniil Harms (1905‑1942) – scriitor avangardist rus, considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurdului”. Absolut detașat de „realismul socialist” care domină scenă literară a vremii, nu a publicat în timpul vieții decât literatură pentru copii, opera sa începând să fie cunoscută de abia în anii șaizeci ai secolului trecut. Astfel, a devenit con­temporan cu „teatrul absurdului” practicat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett. Ca și în piesele acestora, care au însă în multe privințe un caracter raționalist, critica remarcă în proza și drama­turgia lui Harms un autentic filon tragic și o mai mare profunzime. La două decenii după moarte, opera sa „de sertar” este descoperită și pusă în circulație mai ales în Occident. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, neogreacă, sârbă, bulgară etc. În românește, primul volum, cu titlul Un spectacol ratat, a apărut în anul 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin Peianov. Pentru actuală versiune românească a fost utilizată cu precădere ediția: Daniil Harms, Literaturnie anekdoti, Olma‑Press, Moskva, 2000, la care s‑au adăugat și unele texte selectate din periodice. La Editura Polirom a fost publicat Mi se spune capucin (2002, ediția a două, 2008).

„- Înseamnă că viața a învins moartea printr-un mijloc pe care eu nu-l cunosc.”

„Trăia odată un ins roşcat, care nu avea ochi şi urechi. Nu avea nici păr, aşa că doar convenţional se spunea că‑i roşcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini şi picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici şiră a spinării nu avea, nici un fel de măruntaie. Nu avea nimic! Aşa că nu se ştie despre cine‑i vorba. Mai bine să nu mai vorbim despre el.” (Daniil Harms, Caietul albastru, nr. 10)

„Tot ceea ce există în afara noastră a încetat să existe în noi înșine. De-acum nu mai semănăm cu lumea înconjurătoare. Lumea ne intră în gură sub forma unor bucăți disparate: piatră, smoală, sticlă, fier, lemn etc.”

O adevărată surpriză literară. De data aceasta, o carte pe care am cumpărat-o la nimereală (un preț prea accesibil pentru a refuza), dar care mi-a plăcut la nebunie și pe care am dat-o gata dintr-o suflare. Nu mi-a trebuit decât să mă așez în pat și să mă las prins de fascinanta proză a lui Harms, un autor cu un umor aparte, dar în ale cărui povești, povestiri, fragmente, scenete se poate simți o profunzime aparte, un fel de haos comico-tragic, un fel de sarcasm sulfuric, o ironie acută, dar și o proză foarte jucăușă, atentă și delicioasă. Nu puține au fost momentele în care am râs citind cartea, momentele în care chiar m-am emoționat, am regăsit reiterate moravuri și tipologii umane, personaje care reprezintă întruchipări ale anumitor stări, personaje arhetipale dar și pur și simplu „personaje simple” care nu au decât rolul de a reprezenta obiectul de proiecție al autorului Harms. Să nu mai vorbim despre așa-zisul „teatru al absurdului”, a cărui idee Harms o transmite într-un stil aparte: personajul care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj și așa mai departe. 

„Pe urmă am înțeles că eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Deși, în același timp, eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Însă eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Iar eu sînt lumea. Și nu m-am mai gîndit la nimic.”

Mi se spune capucin știu că mi-a fost recomandată încă din liceu, și mi-am amintit asta chiar recent, după ce i-am povestit unei prietene despre carte și mi-a zis că a mai auzit de ea. Stând și gândindu-ne de unde am mai auzit de ea, ne-am amintit că amândoi, la același liceu fiind, dar la profiluri diferite, am avut profesoare de limba și literatura română care ne-au vorbit despre această carte. Înțeleg, acum, de ce: pentru că Daniil Harms are o valență literară aparte, și poate chiar ar trebui prezentat atunci când ni se vorbește despre avangardism. În cartea sa pare că nimic nu s-ar supune regulilor sociale, nimic nu s-ar supune „realismului socialist”, ci totul capătă valențe haotice, comice, tragice și absurde, ca un mijloc de salvare și de a trăi, ca un mijloc de exprimare și de a-și face vocea auzită. Personajele sale sunt memorabile, chiar dacă sunt încadrate în proze de mici dimensiuni: chiar și jumătate de pagină. Au ceva care le oferă eternitate, care le oferă o foarte profundă notă de realism, veridicitate.

„Și am știut întotdeauna ce-i lumea, dar ce am văzut mai înainte, asta n-o știu nici acum. Și cînd părțile au dispărut, proprietățile lor inteligente au încetat a fi inteligente, iar părțile lor neinteligente au încetat a fi neinteligente. Și lumea întreagă a încetat a fi inteligentă și neinteligentă.”

Mi-a plăcut totul la această carte, pur și simplu am fost vrăjit de talentul lui Harms. Pot spune că preferata mea a fost nuvela de la sfârșit, Bătrîna, care mi-a creat o stare bizară: o pensionară care merge în apartamentul personajului principal (din perspectiva căruia ne este relatat totul), și care pur și simplu pare să moară acolo. Surescitat, acesta o lovește cu vârful pantofului și îi provoacă un semn care începe să se extindă din ce în ce mai tare. Hotărât să iasă să-și cumpere ceva și să se întoarcă pentru a se ocupa de „problemă”, acesta iese. Când se întoarce, observă că bătrâna nu mai este în același loc, ba chiar se târăște în patru labe prin casă - deși el era absolut sigur că e moartă. Apoi, moare din nou. Și tot așa. Până în punctul în care personajul se hotărăște să o îndese într-o valiză și s-o ascundă în altă parte. Începe o aventură bizară, tensionată, prin trenuri și pe străzi, la sfârșitul căreia... Ei bine, n-am să vă spun ce se întâmplă, dar sfârșitul chiar mi-a plăcut la nebunie.

„Versurile trebuie scrise astfel încît, dacă arunci o poezie pe fereastră, să se spargă sticla.”

Cum, de altfel, mi-a plăcut toată cartea. Vocea narativă a lui Harms este specială, autentică, are ceva care mă atrage și ceva care-mi place de mor. Uite, așa tare mă bucură faptul că uneori dau peste cărți pe care nu mă așteptam să le fi citit vreodată, dar care se dovedesc să-mi placă atât de mult. Peste cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, am dat pur și simplu din întâmplare - și uite că s-a dovedit a fi o lectură deosebit de impresionantă. Când eram în Cărturești, am luat cartea în mână (am găsit-o pusă la nimereală pe un raft) și am citit descrierea de pe spate: care, de fapt, este exact fragmentul din Caietul albastru, nr. 10, pe care vi l-am prezentat și la începutul recenziei. Fragment care, de altfel, parcă ar da tonul întregii cărți: o carte bizară, dar pe cât de bizară, pe atât de reală, și pe cât de reală, pe atât de ieșită din comun, tragică, amuzantă, comică, absurdă, ca și cum în viața asta nimic nu are sens și totul are sens, totul are sens și nimic nu are sens. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare căldură!

Heather, cu totul, de Matthew Weiner - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Polirom Actual

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2018

Traducere: Ariadna Ponta

Matthew Weiner (n. 1965) este scriitor, scenarist, regizor şi producător american, creator al celebrului serial Mad Men şi producător executiv al serialului Clanul Soprano. A urmat cursuri de literatură, filosofie şi istorie. Deţine un titlu de master în Arte Vizuale acordat de Facultatea de Cinematografie şi Televiziune de la University of Southern California. Matthew Weiner îşi începe activitatea ca scenarist ocazional pentru diferite seriale de televiziune, printre care The Naked Truth, Party Girl şi Becker. În 2007 lansează serialul Mad Men, care va rula vreme de opt sezoane şi va cuceri şapte premii Emmy şi trei premii Globul de Aur. Pe lîngă acestea, scenaristul şi producătorul american mai deţine două premii Emmy pentru Clanul Soprano. Weiner este, de asemenea, scenaristul, regizorul şi producătorul filmului Are You Here (2014), cu care îşi face debutul pe marele ecran. În 2011 este inclus de revista Time pe lista celor o sută de personalităţi reprezentative ale anului. Heather, cu totul (2017) este romanul său de debut.

„(...) dar înțelesese că nu te poți vedea niciodată așa cum te văd ceilalți și că e în regulă să pari retras câtă vreme nu uiți că nu ești așa cum pari.”

Mark şi Karen Breakstone formează un cuplu tipic din clasa înstărită newyorkeză. Cei doi duc o viaţă liniştită, prosperă şi destul de ternă până în momentul când li se naşte unicul copil, Heather, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă ieşite din comun. La vârsta adolescenţei, Heather ajunge să vadă fragilitatea şi superficialitatea legăturii dintre părinţii ei. În acelaşi timp, într-un orăşel din New Jersey se naşte şi creşte Bobby Klasky, fiul unei mame dependente de droguri şi al unui tată necunoscut. Crescut printre sticle de băutură, droguri şi scrumiere pline de chiştoace, Bobby pare sortit unei vieţi sordide, în ghetou sau chiar în puşcărie. Nici el, nici Heather nu au habar că destinele lor se vor intersecta. Scris cu mînă sigură, Heather, cu totul ilustrează cu o remarcabilă economie de mijloace o realitate contemporană sumbră, concentrată într-o poveste cu puţine personaje şi multă forţă emoţională, al cărei final are o puternică încărcătură simbolică.

„În ultimele clase de gimnaziu ajunsese să fie ignorată într-o asemenea măsură, încât se descurca singură în orice, așa că și-a luat obiceiul de a se încuia după școală în camera ei, cu un televizor portabil, ceea ce îi permitea să evadeze în lumea colorată a poveștilor de dragoste și, în același timp, să aibă acces la propriul trup.”

Am fost foarte reticent când mi-am achiziționat acest roman, la fel de reticent fiind și când l-am început. Nu știam nimic despre el, pur și simplu l-am găsit la un preț foarte accesibil și mi-am zis, haide, să-i dau o șansă. Nici măcar nu i-am citit descrierea de pe copertă, implicit n-am știut la ce să mă aștept. În schimb, când am intrat pe Goodreads să o trec la cărțile pe care le citesc în momentul de față, am fost oarecum intrigat de faptul că are un rating atât de mic: sub 3, din aproximativ 6000 și ceva de review-uri. Cred că este prima carte cu o medie a rating-ului sub 3 pe care o citesc. Când am văzut asta, trebuie să recunosc că am fost intrigat și mai tare, și mi-am zis că trebuie „să citesc cu ochii mei” pentru a ști sigur anumite lucruri. Și spun asta pentru că deseori mi s-a întâmplat să citesc o carte cu un rating foarte mic pe aceeași platformă, dar care mie unul să-mi placă extraordinar de mult. Nu pot spune că a fost și cazul romanului lui Matthew Weiner, dar cu siguranță nu pot spune că n-a fost un roman care chiar m-a surprins și mi-a dat niște stări bizare pe parcurs.

„Bobby a încasat întrebarea la fel cum făcuse cu miile de palme pe care le încasase de la ea [mama lui], zâmbindu-i drept răspuns, fiindcă nu avea niciun rost.”

Cred că ce a scârțâit, de fapt, la această carte, au fost personajele extrem de fade, care parcă ar fi putut fi mult mai mult dezvoltate, precum și stilul de scriere al autorului: cu siguranță nu pe placul meu, dat fiind faptul că e unul sec, o simplă înșiruire de situații și lucruri care se-ntâmplă în viețile personajelor. Nu voi vorbi despre acțiunea romanului, fiindcă n-are sens, dar vă pot spune că ce începe drept ceva destul de banal, foarte rapid se transformă într-un ciudat joc straniu, care te neliniștește, un fel de tensiune foarte fain dozată care transformă ideea cărții într-una tulburătoare: instabilitatea vieții, a ceea ce ușor am putea crede că are să decurgă normal, firesc, când apare un factor extern declanșator care are să dea peste cap totul. Sincer, cred că ar merge foarte bine un serial după această carte, bineînțeles că adaptat și mult mai dinamic, care să transmită o idee destul de profundă, complexă, asupra unei realități sociale pe care o trăim. Heather, cu totul este o carte în care atenția la detalii reprezintă un punct major de interes, și care cred că ar fi avut potențialul de a fi un roman de largi dimensiuni.

„(...) Se întreba în ce fel de lumină albă o să se transforme dacă o să o posede în și mai multe feluri după ce o s-o sugrume încet. Bobby va consuma fiecare bucățică din Heather și vor deveni una în interiorul lui, iar el ar putea fi începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.”

Nu m-a dat pe spate, cu siguranță, dar nici nu m-a plictisit sau ceva de acest gen. Îmi pare rău, în schimb, că autorul nu a mizat mult mai mult pe personajele pe care le-a creat, fiindcă ideea de la care a plecat chiar este destul de interesantă. N-am să spun nimic despre sfârșitul cărții care m-a bulversat rău de tot, de „micile mari” specificări pe care Weiner le inseră în anumite momente, când te aștepți mai puțin, și care transformă un fragment altfel plictisitor într-unul care-ți provoacă instant neliniște. După cum am spus, mi s-a părut că Weiner a dozat foarte bine aceste aspecte, inserând anumite cuvinte exact la locul potrivit, în ritmul potrivit. M-am așteptat, în schimb, să îmi placă ceva mai mult, și nu știu de ce am avut această impresie - probabil fiindcă obișnuiesc să am gusturi ușor diferite, în general, să îmi placă cele mai improbabile & neașteptate lecturi, cele mai bizare și necunoscute cărți. Da, romanul lui Weiner este unul bizar, dar la care, cred eu, ar fi putut lucra mult mai mult, mult mai atent, încercând să dezvolte mult mai bine anumite aspecte relevante.

„Înțelegea ce vor să spună cu asta, iubirea pe care o exprimau cuvintele lor, dar mai înțelegea și că erau otrăviți de o boală a bogăției care îi transformase în semioameni cu aparate de cafea și case de marcat în loc de inimi.”

Cred că punctul de interes al acestei cărți îl reprezintă radiografia vieții de cuplu, dincolo de radiografia relației dintre copii și părinți. Maternitatea și paternitatea, cu tot ce vin acestea la pachet. Fetița care crește și se transformă în femeie, „lupii” care stau la pândă pentru a pune mâna pe pradă și tatăl protector care nu vrea ca cineva, vreodată, să pună mâna pe fiica sa. Un roman interesant, care chiar m-a prins și mi-a livrat o poveste care m-a convins, și pe care n-aș putea să-l recomand cuiva fiindcă n-aș vrea să îmi asum situația în care acesta nu reușește să transmită aceleași stări și aceleași emoții pe care a reușit să mi le livreze. În schimb, cred că este o carte care cu siguranță ar fi apreciată de cei care caută lecturi mai neobișnuite, dincolo de tot ce se mai promovează și tot ce circulă recent în lumea cărților, aceleași titluri (interesante și bune, ce-i drept); dar cred că ar trebui să ne mai întoarcem privirea și spre cărțile „mai vechi”, care cu siguranță sunt cel puțin la fel de bun, poate chiar mai bune - sau nu - decât cele actuale. În cele din urmă, fiecare citește ce vrea & ce-i place, nu? Să aveți lecturi cât mai faine!

Cercul Polar (Cercul Polar, #1), de Liza Marklund - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Pop

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel,  Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare și Ferma de perle negre.

„Ea, personal, nu mersese niciodată pe acolo. Poteca era abruptă, întunecată și alunecoasă. Brazii străjuiau aleea și își întindeau brațele spre trecători. Se spunea că în zona aia se aflau diverse spirite rele care mâncau copii mici. Cine spusese asta? Oare Sofia?

Nu își mai amintea.

Nu mai făcea distincția între amintiri și elucubrații.”

Primul volum din seria Cercul Polar. Finalist la premiul Svenska Deckarakademin 2021. De la autoarea seriei Annika Bengtzon. Lolita. Rădăcini. Pasărea-spin. Ucigașul de polițiști. Aventurile lui Tom Sawyer. Un amestec de titluri care reflectă cinci personalități diferite aflate în pragul maturizării și al unei schimbări definitive și mortale. Și toate fac parte din clubul de carte Cercul Polar. Într-un sătuc pierdut din nordul Suediei, un pod prăbușit dezvăluie un secret ascuns timp de 40 de ani — cadavrul fără cap al unei tinere. Ce s-a întâmplat în vara în care a dispărut una dintre fetele din clubul de carte și cum le-a schimbat pe celelalte? Ce secrete aveau ele? Cercul Polar explorează mintea a cinci femei — cum erau atunci și cum sunt acum. Sexul, gelozia și dorința de a scăpa dintr-o comunitate mică au adus sfârșitul alianței lor din adolescență. Dar ce a luat viața uneia dintre ele?

„- Ne-am destrămat. Ne-am schimbat, am devenit prea diferite. Am luat-o în direcții complet diferite.”

Ceea ce părea a fi un thriller cu un punct de plecare destul de interesant (a se citi un cadavru într-o stare destul de deplorabilă, găsit într-un loc improbabil, după decenii în care și-a făcut veacul acolo), s-a dovedit a fi, de fapt, o carte care mai mult a pus accent pe cele cinci personaje și psihologia lor. Iar asta n-a fost rău, adică nu a fost un punct de plecare care n-ar fi promis multe, dar modul în care l-a tratat Liza Marklund nu m-a atras deloc, dar deloc. Chiar nu-mi păsa pe ce margine a farfuriei și-a pus nu-mai-știu-cine lingura după ce s-a oprit din mâncat, alături de alte detalii absolut irelevante atât pentru atmosferă, culoarea locală și dimensiune, cât și pentru acțiunea în sine. Nu, nu și nu. Chiar m-am chinuit citind această carte, și îmi pare rău pentru că eu chiar cred că a avut un potențial uriaș. Bun, n-a fost nici cea mai teribilă lectură pe care am avut-o vreodată, dar așa de mult mi-aș fi dorit ca anumite lucruri să fie altfel livrate, prezentate, încât cred că este primul lucru care mă enervează: așteptările mari pe care le-am avut de la carte. În aceeași măsură, pot găsi o chestie bună: faptul că simt, sincer să fiu, că mi-a fost dor să citesc un autor dintr-ăla vechi, cum e Marklund, pe care o citeam încă de când eram în liceu; cărțile acelea negre dintr-o serie de autori nordici, care nu știu cum se cheamă.

„(...) Nu avea cap. Brațele erau ca niște ramuri subțiri, ușor îndoite și lipite de corp. Sânii se uscaseră, pielea era întinsă peste coaste. Iar picioarele au stat îndoite la nouăzeci de grade timp de patruzeci de ani. O femeie sau, mai degrabă, o fată îngropată într-un sicriu de beton. 

Susanne simțea că nu mai are aer. Minciunea se prelingea ca un noroi gri în plămânii ei.”

Este un roman polițist tipic, aș putea spune, a cărui punct de plecare este reprezentat de un cadavru găsit în niște circumstanțe bizare, într-un loc neașteptat, și povestea a cinci adolescente (vorbind despre perspectiva trecutului) și clubului lor de lectură. La un moment dat, una dintre ele dispare, și povestea începe să alterneze între ce s-a întâmplat la începutul anilor 1980 și 40 de ani mai târziu, prin 2019. Bun. Acest club de lectură - Cercul Polar - reprezintă mare parte din roman, în club fetele vorbind despre anumite cărți (fiecare fată alege câte o carte pentru club), despre ce au înțeles ele, cum au perceput lectura și tot așa. Interesante părerile, de altfel, mai ales dacă ai citit cărțile, dar cu siguranță nu atracția principală a cărții. De fapt, mi s-a părut că perturbă într-o mare măsură potențialul dinamic și de tensiune al romanului (care, de altfel, este -1), transformând un text altfel cursiv într-unul monoton, pe alocuri extrem de plictisitor și irelevant. De la cap la coadă, am avut de-a face cu scene absolut fără sens, care nu au reprezentat interesul nimănui și nu aveau nicio noimă pentru desfășurarea acțiunii și ideea spre care s-au îndreptat lucrurile. Nu știu dacă Marklund a vrut doar să-și umple cartea și să o facă mai stufoasă, dar știu că, zău, ar fi putut fără probleme să renunțe la foarte multe.

„- Bineînțeles că există răutate, a adăugat Susanne. Acesta este unul dintre lucrurile care ne fac oameni, anume să deosebim binele de rău și ceea ce este corect de ceea ce este greșit.”

Pe de altă parte, vorbind despre personaje, pot spune că într-o măsură mi-au plăcut, dar în altă măsură nu am găsit decât o caracterizare superficială, vagă, nici măcar demonstrativă, încât toate păreau la fel, deși autoarea a încercat să investească anumite personaje cu trăsături specifice. Nu m-am putut implica în acțiune, nu am putut rezona cu ele și cu comportamentele autodistructive, vulcanice pe care le au. În ceea ce privește dialogul, o altă problemă - nenatural! Citeam și mă gândeam dacă cineva chiar ar reacționa așa și ar spune lucrurile acestea. Inadecvate logic pe alocuri, și nu cred că traducerea nu este cea care s-ar fi căzut să fie. O carte obositoare, care ar fi avut potențialul de a fi mult mai bună, dar care a cam scârțâit și nu m-a convins. Eu zic că trei steluțe sunt minimul pe care l-aș da, pentru că mai puțin de trei păstrez pentru acele cărți care chiar mă chinuie și mă scot din sărite. I-aș putea găsi și părți pozitive, fiindcă există, dar cu siguranță pălesc în fața celor negative care sunt mult, mult mai multe. Și care fac ca acest roman, Cerul Polar, să fie unul sec, fad, care nu te mișcă și nu te poartă nici măcar într-o poveste interesantă, la sfârșitul căreia să găsești luminița aceea - da, deci ce s-a întâmplat și cine este vinovatul?

„Tocmai astăzi aflase în acest mod ce se întâmplase cu ea: a fost zidită fără cap într-o fundație de pod.”

Recunosc, când am aflat care-i faza de fapt am fost destul de surprins. În schimb, dacă m-aș fi gândit mai bine, probabil mi-aș fi dat seama foarte rapid de cum stau lucrurile. Este vorba despre un indiciu cheie pe care autoarea îl dă la începutul cărții, pe care cel mai probabil mizează pentru a-și construi „motivul crimei” și pledoaria. Oricum, asta a fost partea care mi-a plăcut într-adevăr și pentru care mi-am zis că, într-o oarecare măsură, a meritat să mă chinui cu lectura și să înaintez în roman. Am uitat să menționez că am început această carte aseară, și am terminat-o undeva acum câteva ore. Prin urmare, totul este proaspăt în minte, dar în același timp totul lipsește din aceasta: n-am ce menționa, nu am de ce să mă agăț. Nu, n-a fost o lectură dintr-aia rapidă, care să te facă să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă. Pur și simplu am citit-o rapid, chinuindu-mă, pentru că i-am oferit timp astfel încât să o pot termina până astăzi. Le mulțumesc dragilor mei colegi din cadrul Crime Club fiindcă îmi dau impulsul necesar de a termina cărțile și de a le citi la timp; fiindcă, de altfel, cred că n-aș fi terminat prea curând această carte.

„Pentru cele patru femei care împreună cu Sofia Hellsten formaseră odinioară clubul de carte intitulat «Cercul Polar», descoperirea din fundația podului a reprezentat o adevărată răsturnare de situație. S-a declanșat ceva în fiecare dintre ele și, cu toate că sentimentele au fost ascunse cu grijă timp de mai multe decenii, au sfâșiat vieți care poate niciodată nu au fost complete.”

O carte pe cât de ușor de citit, pe atât de obositoare și enervantă. O lectură care nu te surprinde, nu te prinde și nu te ține captiv acolo. Cercul Polar pare a fi începutul unei serii nu prea reușite, dar, cine știe, poate pe parcurs se vor mai ameliora lucrurile. Ah, da, încă un lucru pe care pur și simplu nu îl pot agrea: nu suport când un autor își face simțită vocea narativă într-o notă atât de intruzivă, de genul: „După cum știm (...)”, „Acest lucru este despre altă poveste” și altele de acest gen. Nu, nu, nu! Chiar nu îmi place deloc și simt că mă deconectează de la lectură (la care, de altfel, nu m-am conectat nici măcar o clipă). Dar, în fine, dacă m-am înhămat la trăsură, atunci să trag, și cu siguranță aș vrea să citesc și următorul volum din serie, pentru a-mi infirma sau certifica anumite lucruri. Nu știu dacă să vă recomand neapărat această carte, nu prea găsesc motive pentru care aș face-o. Dar, în aceeași măsură, știu că sunt persoane cărora le-a plăcut și care chiar s-au declarat mulțumiți de idee, acțiune și modul în care s-au desfășurat toate. Pe mine, unul, nu m-a convins sub niciun fel de aspect, și din aceste motive mă bucur că am terminat-o cu ea și că o pot așeza în bibliotecă, gândindu-mă că am dovedit-o și pe aceasta! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Liza Marklund, Cercul Polar, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Litera Premium

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2012

Traducere: Mirella Acsente

Monique Roffey s-a născut în Port of Spain, Trinidad, și a crescut în Anglia. În 2002 a publicat primul ei roman, Sun Dog, care s-a bucurat de apreciere din partea criticii și a publicului. De atunci, Roffey a lucrat ca director regional pentru Arvon Foundation (2002-2006) și a deținut postul de fellow al Royal Literary Fund la Universitățile Sussex și Chichester (2006-2009). În 2010, Femeia albă pe bicicleta verde (The White Woman on the Green Bicycle), al doilea roman al scriitoarei, a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Orange, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Encore, care se acordă celui mai bun al doilea roman al unui scriitor. De atunci, cartea a fost publicată în Statele Unite ale Americii, în Australia și în Europa. În iulie 2012 îi apare cel de-al treilea roman, Archipelago, lansat aproape în același timp în Marea Britanie, în Statele Unite și în Trinidad. Monique Roffey trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare parte a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât ca pe un job.

„Noi doi supraviețuim din propria noastră glorie trecută.”

Când soții Sabine și George Harwood ajung din Anglia în Trinidad, la jumătatea anilor ’50, aduc cu ei doar câteva geamantane și bicicleta verde a lui Sabine, plănuind să nu rămână aici mai mult de trei ani. Dar luxurianta insulă caraibă îl vrăjește profund şi iremediabil pe George, în vreme ce soția lui se simte chinuită de căldură, izolată şi stânjenită de segregarea rasială. Singura mângâiere o reprezintă plimbările pe frumoasa ei bicicletă verde, care o duce pe Sabine în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă. Dragostea pentru soțul ei o ține prizonieră pe insulă decenii la rând, până într-o zi, când George descoperă cu totul întâmplător cât de mari și de multe sunt secretele care și-au făcut loc între ei în toți acești ani. Copleșit de remușcări, simte o nevoie disperată de a-i dovedi soției iubirea pe care i-o poartă încă. Dar consecințele sunt tragice.

„- Păi, pe urmă vine dragostea. E posibil să-ți placă o mulțime de oameni. Dar inima e mică și pretențioasă; știe exact pe cine vrea. În ea nu e loc să iubești decât unul sau doi oameni într-o viață.”

Anul trecut, pe când așteptam cu nerăbdare postarea listei cu invitații FILIT 2022, mă întrebam cu ce autori mă voi întâlni. După ce s-a anunțat, printre mulți autori pe care i-am citit și îi știam, am observat și un nume pe care nu știam de unde să îl iau: Monique Roffey. Am stat și m-am gândit bine, îmi tot ziceam că îmi sună cunoscut. Apoi m-am dus acasă, m-am uitat în bibliotecă și am început să caut. Să caut și să tot caut până am văzut: Monique Roffey. Cartea? Femeia albă pe bicileta verde. Ah, deci asta era. Aveam certitudinea că am mai auzit de Roffy. Gândiți-vă că aveam această carte în bibliotecă de aproape 10 ani, de prin 2012, de când a apărut. Însă abia anul trecut am citit-o. Am citit-o pentru că am vrut să știu despre ce este înainte de a merge la întâlnirea cu autoarea. Și mă bucur că am citit-o și că am autograful lui Roffey, pentru că dincolo de cartea aceasta, dincolo de faptul că nu prea mi-a plăcut, am descoperit că Monique Roffey este un om tare, tare frumos, cu o inteligență aparte și o înțelepciune debordantă. Poate romanul acesta nu este cel mai bun, însă în 2022 a publicat The Mermaid of Black Conch, carte din care a și citit la eveniment - vreau să vă spun că m-a convins doar din câteva fragmente pe care le-a citit că este un roman pe care trebuie neapărat să îl am. Privitor la acest roman, chiar autoarea a afirmat că imaginea acestui cuplu - Sabine & George - este inspirată chiar din imaginea părinților ei, pe care întotdeauna i-a perceput drept cei mai frumoși oameni de pe pământ, cu o relație demnă de invidiat și admirat deopotrivă.

„Trinidadul avea propriile reguli. Am petrecut acele prime luni învățându-le repede.”

Romanul de față n-a fost tocmai pe gustul meu, dar e OK. Nu toate cărțile trebuie să ne dea pe spate, nu-i așa? Totuși, mi se pare ciudățel că a fost nominalizat la un așa prestigios precum Orange Prize for Fiction. În cartea aceasta, găsim o descriere intimă a căsniciei, o descriere care se întinde pe aproximativ 50 de ani, în Trinidadul postcolonial. Narat în registre temporale alternante, cu perspective alternante, se surprinde în același timp și portretul & identitatea unei societăți în schimbare, care în sfârșit își reconciliază trecutul și își îndreaptă privirea spre viitorul iminent. Povestea lui George și Sabine Harwood care, imediat ce se căsătoresc, decide să se mute în Trinidad. Chiar dacă Sabine este destul de reticentă, George este nevoit pentru că a semnat un contract de muncă pentru 3 ani. Inițial, șederea se vrea a fi pe termen scurt, dar Sabine nu poate scăpa de senzația că acești „coloniști englezi” nu sunt bineveniți în Trinidad. Treptat, ea își dă seama că George nu are nicio intenție de a se întoarce în Anglia, lăsându-se sedus de ideea bogăției, renumelui și importanței sociale, care în Anglia altfel sunt de neatins. Sabine se simte din ce în ce mai prinsă într-o colivie, într-o țară pe care nu ar putea-o considera ospitalieră, primitoare; chiar dacă își iubește soțul, este conștientă de faptul că acesta i-a trădat încrederea și nu se ține de cuvânt. Cartea urmărește evoluția căsniciei celor doi, în diferite circumstanțe sociale, din prisma a mai multor perspective diferite.

„- Doc, el citește cărți. Știe câte ceva. Natura vorbește mai tare ca filosofia. Fulgeru' anunță tunetu'. Hoțul își aruncă mantia în spate. Io-ți zic asta. Acu-i o mulțime dă fulgere. A apărut el. A venit să-și salveze copiii supărați ș-oprimați. A ven't să ne-ajute, ș-a aruncat acilea ancora. Peste tot, lumea binecuvântează numele eroului. Eric WIlliams. O să se ridice monomente-n numele lui.”

Povestea începe în anul 2006, când cei doi sunt septuagenari, și urmărește o cronologie descrescătoare. Astfel, suntem martori ai schimbării - atât a atitudinii lor unul față de celălalt, cât și atitudinii față de propriii copii, față de societatea din Trinidad, martori ai turbulențelor, lăcomiei și corupției politice, care par să reflecte însăși dinamica căsniciei, cuplului: George alege să îmbrățișeze lăcomia, căutând mereu alternative de a se îmbogăți, de a face bani, iar Sabine nu reușește să se acomodeze în noua casă și în noua țară, nu se simte în largul ei, nu este confortabilă, dar încearcă totuși să se adapteze spațiului, cu tot ce presupune acesta - oameni, întâmplări, politică, stil de viață diferit. Într-un fel, Femeia albă pe bicicleta verde are nuanțele unui roman politic, iar călătoriile emoționale ale personajelor reflectă deseori schimbările politice ale țării. Imaginile pe care Roffey le surprinde sunt foarte interesante, reușind să evoce o bogăție vizuală în care însăși frumusețea insulei pe care cei doi trăiesc devine un fel de personaj secundar care completează textura & culoarea narațiunii - Sabine este cea prin ochii căreia ne este relevată frumusețea naturală a insulei, completând astfel vocea narativă. Pentru ea, însăși aceste dealuri reprezintă o amenințare lascivă, deoarece George „le iubește”, ceea ce îl face să-și dorească și mai mult aici, în Trinidad, în pofida dorințelor și rugăminților lui Sabine.

„- E un drept câștigat prin naștere, răspunse Christobel. Oricine s-a născut aici e creol de un anumit fel, cu excepția celor de origine indiană. Ei au sosit aici cu toată cultura lor intactă. Ceilalți am fost cu toții aclimatizați. Ne-am pierdut limba maternă. Nimeni de aici nu vorbește spaniolă, franceză sau vreo limbă africană. Ici și colo, în locurile îndepărtate, mai există puțin patois francez. Am fost transformați din ceea ce eram (...). Peisajul, soarele. Temperatura. Căldura ne afectează pe toți în final, mai ales pe europeni. Am văzut atâția venind și plecând. Țânțarilor le place pielea albă. George, ție îți place aici?”

Femeia albă pe bicicleta verde spune povestea unui cuplu, reiterează portretul unui cuplu care încetul cu încetul, în ciuda dorințelor și pornirilor, încearcă să se adapteze unei țări și unei culturi în care se simt străini, nu neapărat bineveniți. Cei doi își înțeleg circumstanțele doar din perspectiva unor drepturi și privilegii presupuse - chiar dacă fiecare dintre ei răspunde diferit la condițiile schimbătoare. De altfel, percepțiile celor doi oferă o perspectivă viabilă asupra istoriei Trinidadului, după cum însăși Roffey a ținut să menționeze la evenimentul de întâlnire cu cititorii. În timp ce citeam romanul, am știut că citesc de fapt un fel de roman politic, un roman care relevă istoria țării din perspectiva cuplului format de Sabine și George. Cu toate acestea, a fost o lectură pe alocuri rece, care n-a reușit să mă miște exact cum mi-aș fi dorit. Monique Roffey a reușit să scrie un roman colorat, un roman efervescent, o operă panoramică prin intermediul căreia reușește să-și transmită viziunea asupra, într-un final, țării sale, asupra locului în care s-a născut, oferind o experiență bogată, o viziune efervescentă a lumii în care părinții ei a trecut. Înțelegând istoria lor, încercând „să o teoretizeze”, Monique Roffey ajunge să își înțeleagă propria-i viață; or, poate chiar asta încearcă. În orice caz, știu că abia aștept să citesc și cel mai recent roman al autoarei, și mă întristează că nu este apărut și la noi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, pe placul vostru!