Mi se spune capucin, de Daniil Harms - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

Traducere: Emil Iordache

Daniil Harms (1905‑1942) – scriitor avangardist rus, considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurdului”. Absolut detașat de „realismul socialist” care domină scenă literară a vremii, nu a publicat în timpul vieții decât literatură pentru copii, opera sa începând să fie cunoscută de abia în anii șaizeci ai secolului trecut. Astfel, a devenit con­temporan cu „teatrul absurdului” practicat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett. Ca și în piesele acestora, care au însă în multe privințe un caracter raționalist, critica remarcă în proza și drama­turgia lui Harms un autentic filon tragic și o mai mare profunzime. La două decenii după moarte, opera sa „de sertar” este descoperită și pusă în circulație mai ales în Occident. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, neogreacă, sârbă, bulgară etc. În românește, primul volum, cu titlul Un spectacol ratat, a apărut în anul 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin Peianov. Pentru actuală versiune românească a fost utilizată cu precădere ediția: Daniil Harms, Literaturnie anekdoti, Olma‑Press, Moskva, 2000, la care s‑au adăugat și unele texte selectate din periodice. La Editura Polirom a fost publicat Mi se spune capucin (2002, ediția a două, 2008).

„- Înseamnă că viața a învins moartea printr-un mijloc pe care eu nu-l cunosc.”

„Trăia odată un ins roşcat, care nu avea ochi şi urechi. Nu avea nici păr, aşa că doar convenţional se spunea că‑i roşcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini şi picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici şiră a spinării nu avea, nici un fel de măruntaie. Nu avea nimic! Aşa că nu se ştie despre cine‑i vorba. Mai bine să nu mai vorbim despre el.” (Daniil Harms, Caietul albastru, nr. 10)

„Tot ceea ce există în afara noastră a încetat să existe în noi înșine. De-acum nu mai semănăm cu lumea înconjurătoare. Lumea ne intră în gură sub forma unor bucăți disparate: piatră, smoală, sticlă, fier, lemn etc.”

O adevărată surpriză literară. De data aceasta, o carte pe care am cumpărat-o la nimereală (un preț prea accesibil pentru a refuza), dar care mi-a plăcut la nebunie și pe care am dat-o gata dintr-o suflare. Nu mi-a trebuit decât să mă așez în pat și să mă las prins de fascinanta proză a lui Harms, un autor cu un umor aparte, dar în ale cărui povești, povestiri, fragmente, scenete se poate simți o profunzime aparte, un fel de haos comico-tragic, un fel de sarcasm sulfuric, o ironie acută, dar și o proză foarte jucăușă, atentă și delicioasă. Nu puține au fost momentele în care am râs citind cartea, momentele în care chiar m-am emoționat, am regăsit reiterate moravuri și tipologii umane, personaje care reprezintă întruchipări ale anumitor stări, personaje arhetipale dar și pur și simplu „personaje simple” care nu au decât rolul de a reprezenta obiectul de proiecție al autorului Harms. Să nu mai vorbim despre așa-zisul „teatru al absurdului”, a cărui idee Harms o transmite într-un stil aparte: personajul care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj și așa mai departe. 

„Pe urmă am înțeles că eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Deși, în același timp, eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Însă eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Iar eu sînt lumea. Și nu m-am mai gîndit la nimic.”

Mi se spune capucin știu că mi-a fost recomandată încă din liceu, și mi-am amintit asta chiar recent, după ce i-am povestit unei prietene despre carte și mi-a zis că a mai auzit de ea. Stând și gândindu-ne de unde am mai auzit de ea, ne-am amintit că amândoi, la același liceu fiind, dar la profiluri diferite, am avut profesoare de limba și literatura română care ne-au vorbit despre această carte. Înțeleg, acum, de ce: pentru că Daniil Harms are o valență literară aparte, și poate chiar ar trebui prezentat atunci când ni se vorbește despre avangardism. În cartea sa pare că nimic nu s-ar supune regulilor sociale, nimic nu s-ar supune „realismului socialist”, ci totul capătă valențe haotice, comice, tragice și absurde, ca un mijloc de salvare și de a trăi, ca un mijloc de exprimare și de a-și face vocea auzită. Personajele sale sunt memorabile, chiar dacă sunt încadrate în proze de mici dimensiuni: chiar și jumătate de pagină. Au ceva care le oferă eternitate, care le oferă o foarte profundă notă de realism, veridicitate.

„Și am știut întotdeauna ce-i lumea, dar ce am văzut mai înainte, asta n-o știu nici acum. Și cînd părțile au dispărut, proprietățile lor inteligente au încetat a fi inteligente, iar părțile lor neinteligente au încetat a fi neinteligente. Și lumea întreagă a încetat a fi inteligentă și neinteligentă.”

Mi-a plăcut totul la această carte, pur și simplu am fost vrăjit de talentul lui Harms. Pot spune că preferata mea a fost nuvela de la sfârșit, Bătrîna, care mi-a creat o stare bizară: o pensionară care merge în apartamentul personajului principal (din perspectiva căruia ne este relatat totul), și care pur și simplu pare să moară acolo. Surescitat, acesta o lovește cu vârful pantofului și îi provoacă un semn care începe să se extindă din ce în ce mai tare. Hotărât să iasă să-și cumpere ceva și să se întoarcă pentru a se ocupa de „problemă”, acesta iese. Când se întoarce, observă că bătrâna nu mai este în același loc, ba chiar se târăște în patru labe prin casă - deși el era absolut sigur că e moartă. Apoi, moare din nou. Și tot așa. Până în punctul în care personajul se hotărăște să o îndese într-o valiză și s-o ascundă în altă parte. Începe o aventură bizară, tensionată, prin trenuri și pe străzi, la sfârșitul căreia... Ei bine, n-am să vă spun ce se întâmplă, dar sfârșitul chiar mi-a plăcut la nebunie.

„Versurile trebuie scrise astfel încît, dacă arunci o poezie pe fereastră, să se spargă sticla.”

Cum, de altfel, mi-a plăcut toată cartea. Vocea narativă a lui Harms este specială, autentică, are ceva care mă atrage și ceva care-mi place de mor. Uite, așa tare mă bucură faptul că uneori dau peste cărți pe care nu mă așteptam să le fi citit vreodată, dar care se dovedesc să-mi placă atât de mult. Peste cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, am dat pur și simplu din întâmplare - și uite că s-a dovedit a fi o lectură deosebit de impresionantă. Când eram în Cărturești, am luat cartea în mână (am găsit-o pusă la nimereală pe un raft) și am citit descrierea de pe spate: care, de fapt, este exact fragmentul din Caietul albastru, nr. 10, pe care vi l-am prezentat și la începutul recenziei. Fragment care, de altfel, parcă ar da tonul întregii cărți: o carte bizară, dar pe cât de bizară, pe atât de reală, și pe cât de reală, pe atât de ieșită din comun, tragică, amuzantă, comică, absurdă, ca și cum în viața asta nimic nu are sens și totul are sens, totul are sens și nimic nu are sens. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare căldură!