luni, 27 februarie 2023

Titluri noi de la Editura RAO

 
Marele Secret. Dezastrul secretizat din Al Doilea Război Mondial, care a lansat lupta împotriva cancerului de Jennet Conant 

Câteodată, chiar și dintr‑o întâmplare funestă poate răsări o lumină pentru viitorul omenirii. Așa a fost și cazul îngrozitorului bombardament de la Bari, din 1943, în urma căruia s‑a putut ajunge la descoperirea chimioterapiei, în pofida oamenilor politici ai vremurilor. Acest drum lung, sinuos și plin de obstacole este reflectat în paginile cărții Marele secret, unde pasiunea, devotamentul și corectitudinea oamenilor de știință au făcut ca în lume să licărească speranța. Având la bază cercetări extrem de detaliate, Marele secret este o pagină de istorie scrisă remarcabil, ce relatează modul în care o tragedie cumplită a reprezentat impulsul creator pentru o valoroasă cucerire medicală. 


Ceasornicarul din Dachau de Carly Schabowski 

Ceasornicarul din Dachau este un roman despre regăsirea bunătății, loialității, prieteniei și dragostei în unul dintre cele mai îngrozitoare și crude locuri: un lagăr de concentrare nazist. Această poveste este sfâșietoare și greu de citit, în anumite momente, fără lacrimi în ochi. O lectură pasionantă încă de la prima pagină. Unele detalii sunt atât de îngrozitoare, încât impun o pauză de lectură, pentru reflecție și reculegere. Și totuși, tot ceea ce este descris în această poveste s-a întâmplat, din nefericire, în realitate. Cheia sunt personajele și caracterul lor. În ciuda momentelor dificile prin care trec, protagoniștii manifestă blândețe și compasiune. Modul în care percep realitatea doi prizonieri ai unui lagăr de concentrare și fiul unui torționar, dar mai ales faptul că, neașteptat, cei trei devin prieteni, este de fapt o pilduitoare lecție de toleranță. Moartea personajului principal cu doar câteva ore înainte de eliberare sporește caracterul tragic și provoacă o justificată revoltă.

duminică, 26 februarie 2023

Achiziția (Clubul Miles High, #2), de TL Swan - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaBazaar
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 538
Anul apariției: 2022
Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan. La Editura Corint, în colecția LedaBazaar, au apărut primele trei volume din seria Clubul Miles High: Escala (2022, traducere de către Maria Adam), Achiziția (2022, traducere de către Maria Adam) și Casanova (2023, traducere de către Maria Adam). 
„- Ești atât de sigur pe tine!
- Întotdeauna obțin ce vreau.
Îmi zâmbește lent și sexy.
- Și eu te vreau pe tine.”
Mda, știm cu toții de ce am citit această carte, nu? Of course că pentru scenele acelea și faptul că, uneori, mai avem nevoie și de lecturi de genul acesta, care să ne relaxeze și să ne facă să râdem și să ne bucurăm și tralala. Am citit și primul volum din serie, și cu siguranță îl voi citi și pe al treilea, care tocmai a apărut. Dacă este să fac o comparație, pot spune că acesta mi-a plăcut ceva mai mult, și chiar au fost numeroase momentele în care am râs și am fost prins de ce se întâmplă, voiam să aflu încotro se îndreaptă lucrurile și ce se va mai întâmpla între Tristan și Claire Anderson. Dap, chiar mi-a plăcut mult mai mult decât primul, și poate că mi s-a părut ceva mai real, ceva mai „probabil” și convingător. Nu știu, Tristan a avut ceva special care în ochii mei nu l-a făcut să pară un obsedat de sex & de puicuțe sexy și de putere și de control. A fost oarecum atipic, și cred că din acest motiv volumul de față a reușit să mă convingă mai mult decât primul. Și primul mi-a plăcut, să fie clar, doar că mi s-a părut ceva mai tras de păr, multe lucruri nefiind la locul lor. Oricum, primul volum l-am citit doar pentru că simțeam nevoia să citesc ceva ușor & light - așa cum s-a dovedit să fie. Dar uite-mă, deja, al doilea volum.
„- E frumos, dar curând o să vrea să se așeze la casa lui, iar eu nu sunt persoana aceea. Suntem în etape diferite ale vieții.”
O lectură relaxantă & simpatică, care mi-a fost necesară după cărți ceva mai solicitante din punct de vedere al necesității de concentrare și atenție. Cu alte cuvinte, o lectură pe care se recomandă s-o abordezi în anumite situații. Nu-s fan al cărților smut cu descrieri grafice ale scenelor de sex și altele de acest gen, în care protagoniștii cam asta fac în mare parte din paginile cărții. În schimb, trebuie să recunosc că-mi place imaginația jucăușă și efervescentă a autoarei, deși se poate observa un oarecare pattern când vine vorba de nebuniile pe care ăia doi le fac în dormitor (și nu numai). Totuși, este o carte care mi-a plăcut și pe care am citit-o foarte rapid, cred că în maximum 2 reprize. Am o prietenă foarte bună care sunt sigur că abia așteaptă să pună mâna pe volumul al treilea, fiindcă este înnebunită după toți frații, deși „Jameson rămâne preferatul ei”. Mă întreb oare de ce, dar ar avea nenumărate motive, bănuiesc, să îmi justifice de ce. Până acum, mie Tristan mi s-a părut mult mai interesant, și Claire de asemenea: ceva mai reală, ceva mai diferită, ca și cum chiar s-au angajat amândoi într-o frumoasă și pasională poveste de dragoste, din urma căreia nu au de câștigat doar sex și atât. Nu, ci mult mai mult!
„Mi se rupe inima într-un milion de bucăți și vreau să alerg după el, să-l implor să rămână.
Dar nu o fac, pentru că avea să plece oricum. Nu pot să-i ofer viața pe care și-o dorește.
Nu a fost niciodată al meu.
Bărbatul meu pentru totdeauna a murit.
Tristan Miles era doar împrumutat.”
Achiziția chiar mi-a stârnit numeroase hohote de râs - foarte multe scene m-au regăsit zâmbind și chiar râzând tare, mai ales cea în care Tristan se prezintă acasă la Claire, unde se-ntâlnește cu copiii acesteia, cu un cățel bizar și se-ntâmplă niște lucruri neașteptate. Dincolo de acestea, cred că și premisa cărții a reuști să fie una mult mai convingătoare - eliberarea durerii, găsirea iubirii, întemeierea unei familii alături un oamenii pe care îi iubești cu adevărat, și cum poți să te eliberezi de demonii interiori și să îți reconsideri, poate, coordonatele vieții atunci când întâlnești persoana potrivită. Tristan & Claire chiar fac un cuplu grozav, și mă bucur că romanul s-a terminat așa cum trebuia să se termine (evident, nici nu cred că este un spoiler faptul că, dincolo de tot ce se întâmplă, cei doi reușesc să se întâmple; ar fi fost bizar și destul de nepotrivit pentru TL Swan să abordeze un scenariu negativ în care Tristan nu mai are parte de Claire și Claire nu mai are parte de Tristan). Ah, am uitat să menționez - dacă vă interesează, recenzia primului volum o găsiți AICI
„- Claire, iau decizii importamente în fiecare zi. Decizii care valorează milioane de dolari. Nu sunt neserios, nici nu mi se distrage atenția ușor. Am fost cu multe femei, iar relația cu tine - asta nu pleacă nicăieri. Nu face decât să devină mai puternică. Eu, unul, știu ce vreau.
Mă uit în ochii lui.
- Ce anume?
- Te vreau pe tine, Claire! Din clipa în care am plecat din Paris, te-am dorit.”
 O carte pe care, părerea mea, o recomand oricui. Singura „variabilă” de luat în considerare ar fi vârsta, dar, în fine, aici n-aș vrea să mai menționez ceva. Fiecare citește ce vrea și ce-i place, ca să nu apară sub nicio formă niciun fel de discuție. Este o carte amuzantă, o carte pe alocuri emoționantă, o poveste de dragoste presărată cu mult sex & foarte mult sex. Dar, în cele din urmă, este o lectură ușoară, care reușește să te prindă și să te poarte într-o poveste efervescentă, colorată, incendiară, iar ceea ce începe drept o poveste a „doi dușmani de moarte”, rapid se transformă într-un „show incendiar” din care, vorba aia, mai scapă cine poate. Abia aștept să citesc și al treilea volum al seriei, sunt foarte curios ce ne-a mai pregătit TL Swan de data aceasta și încotro și-a dus lucrurile. Dacă, în schimb, regăsesc aceleași pattern-uri despre care vorbeam mai sus, s-ar putea să nu mai fiu la fel de drăguț cu rating-ul; deși, trebuie să recunoaștem, toate cărțile autoarei au rating-uri imense pe Goodreads. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Delta lui Venus, de Anaïs Nin - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Anul apariției: 2021
Traducere: Alina Purcaru

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.
„Sexul își pierde toate puterile și toată magia când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învățat mai multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-l împletești cu emoție, foame, dorință, poftă, toane, capricii, legături personale, relații mai profunde care-i schimbă nuanțele, aroma, ritmurile, intensitățile.”
Un misterios colecționar de cărți i-a oferit lui Henry Miller o sută de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Miller a acceptat cu entuziasm, dar curând a abandonat ideea și i-a sugerat lui Anaïs Nin să continue ea. Astfel au apărut prozele reunite în volumul Delta lui Venus, care se numără astăzi printre cele mai de succes creații ale literaturii erotice, ecranizat în 1995 de Zalman King sub același titlu. Cititorul care pășește în lumea îmbibată de erotism a lui Anaïs Nin trebuie să lase prejudecățile la intrare: autoarea încearcă să deschidă acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminină, înfățișând-o sub măști felurite, însă fără tușe clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafrodiți, artiști, femei îndrăgostite, bărbați de o virilitate uluitoare – universul lui Anaïs Nin funcționează după legea instinctului ridicat la rang de artă.
„Nu găsești două corpuri cu aceeași textură a pielii, cu aceeași luminozitate și temperatură, cu aceleași umbre, cu aceleași mișcări; pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată, se împărtășește din tainele amorului cu care s-au hrănit atâtea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câtă variațiuni între maturitate și inocență, perversitate și artă...”
15 povestiri erotice: s-o spunem pe șleau, acesta este erotism „la superlativ”. Maximul de erotism pe care, cred eu, un autor l-ar putea atinge. M-a intrigat foarte mult faptul că multe persoane consideră această carte drept „scârboasă”, „umilitoare”, „neplăcută”. Nu pot nega acest lucru și nici nu o voi face, pentru că, evident, depinde de gusturile fiecăruia. Evident că violul, pedofilia, umilința, batjocura, incestul sunt lucruri pe care nu că mulți dintre noi le percepem drept greșite & neplăcute, dar mulți dintre noi ar trebui să le perceapă astfel. Da, este scârbos, multe lucruri putând ușor părea neatrăgătoare la această carte. Însă eu cred că fundamental la această carte este faptul că Anaïs Nin - o autoare care pentru mine a spart tiparele, relevându-se în forme deosebit de senzuale, înțelepte și inteligente - în această carte depășește barierele genului, „îl neînțelege”, să spun așa. Scopul eroticii, după părerea mea, nu este acela de a excita & face hormonii s-o ia razna, ci despre a merge în locuri în care alt gen de scriere n-ar putea merge, despre a sparge tabuurile, a le depăși, a le da o formă, a le înțelege și a le lăsa așa cum au fost dintotdeauna: poate de neatins, într-o „tagmă” undeva la periferia literaturii „acceptate”, la limita de separație dintre pornografie și erotism. După părerea mea, volumul acestora de povestiri nu doar că a fost bun, dar a fost și deosebit de atent scris, îngrijit - așa cum de obicei Anaïs Nin scrie.
„Îl atingea ușor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne și-l răneau, ca și cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el exista cu adevărat.”
La fel ca orice alt tip de carte de ficțiune, și genul erotic ar trebui să presupună o expansiune a minții & viziunii cititorului. Dacă vorbim de cărți fantasy, science-fiction, thriller sau distopice, fiecare încearcă să evoce anumite situații, anumite genuri de personaje și întâmplări, pe care de obicei să le putem cât de cât contextualiza la realitatea noastră, chiar și în cele mai improbabile forme. Iar aici intervine, în cele din urmă, genul erotic, care s-ar putea să fie printre singurele genuri care examinează convenții sociale rând pe rând, lăsându-ne să avem acces la aceste tabuuri - chiar dacă neplăcute -, pentru a vedea ce se întâmplă atunci când au loc, respectiv ce se întâmplă atunci când nu au loc. De altfel, am mai observat un lucru în timp ce citeam (nu, nu m-a dezgustat nimic, fiindcă am citit această carte cu o altă idee, și anume aceea că scriitura lui Anaïs Nin întotdeauna mi s-a părut specială): ideea aceasta de a te deschide unor astfel de experiențe, de a le da undă verde, cred că se dorește mai degrabă a fi, din prisma povestirilor lui Anaïs Nin, tulburătoare și provocatoare, decât excitantă. Nu cred că Anaïs Nin a scris această carte pentru a-și „concretiza” niște fetișuri sau înclinații de natură sexuală, ci pentru a le radiografia, pentru a le da anumite conotații poate chiar viabile.
„Spre ce-și putea îndrepta Miguel dorințele? Spre băieți, spre băieți pentru că erau lipsiți de deschizătura lacomă, spre băieți pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-l speria, spre băieți pentru că lor le putea satisface dorințele. 
Așa se face că, exact în seara în care Elena și-a simțit corpul săgetat de dorință și cuprins de fierbințeală, Miguel descoperise soluția intermediară, un băiat care-l ațâța fără să-i mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.”
Într-adevăr, povestirile sunt tulburătoare pe alocuri, violente, bizare, cu descrieri care îți creează anumite stări bizare. Este o lectură provocatoare, care te șochează - și, bănuiesc, poate Anaïs Nin chiar a vrut să șocheze cititorul, după cum de fapt i-a cerut și cel care a solicitat povestirile. „Să renunțe la poezie și metafore”, să-i ofere acțiuni crude, primitive, sex & dragoste, poate mai mult sex decât dragoste, personaje care sunt dominate de dorința aceasta de a oferi și primi plăcere. Erotica nu este neapărat sexy, sau nici nu trebuie să fie sexy, ci trebuie să fie bogată, senzuală, trebuie să aibă miros de iasomie, mirosul unei fântâni întregi pline cu trandafiri. Și, dacă e să mă refer la proza lui Anaïs Nin, cred că este dominată și definită de toate florile & cele mai frumos mirositoare dintre ele. Stilul în care scrie Anaïs Nin este, fără îndoială, unul dintre cele mai stilizate, un stil atent și gândit, un stil efervescent și plin de înțelesuri. Poate ce îi șochează pe cititori este faptul că Anaïs Nin aplică această „senzualitate nemiloasă” atât stilului ei de scriere, momentelor de dragoste & sex, cât și momentelor de violență, sadism, înjosire care apar în carte. Anaïs Nin provoacă reacții, controverse, împarte cititorii în tabere și în tagme - dar, în cele din urmă, cred că nimeni nu îi poate contesta intelectul & talentul.
„După ce au epuizat noutatea poveștilor erotice, au descoperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii, al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care ființele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care le ține împreună.”
Anaïs Nin nu se va demoda niciodată, părerea mea, și mă bucur deosebit de mult că am descoperit o autoare care scrie atât de bine, atât de intens și plin de pasiune. Nu m-a deranjat nimic la această carte, chiar dacă nu este o carte grozavă, memorabilă. În schimb, este o lectură puternică, plină de forță, și totul se datorează în special intensității scenelor, descrierilor, trăirilor - când intri într-o astfel de lectură, cam trebuie să-ți dai jos haina pudorii, să renunți la presupuneri, contexte, ideologii dezordonate și altele de acest gen. În același timp, nu trebuie să te gândești la următorul cuvânt: „porno”. La excitație sau orice ar presupune ridicarea nivelului anumitor hormoni, pomparea sângelui spre anumite organe. Nu. Trebuie să te eliberezi de prejudicii, dar în niciun caz de romantism, senzualitate, excesul plăcerii. Nu ar trebui să avem concepții greșite, redimensionate sau „livrate” privitoare la activitățile sexuale, fie ele unele „eclectice” - știm cu toții ce-anume răspândesc anumite cărți, anumite genuri de filme, și ce idei implementează în mințile tinerilor; și nu spun că Delta lui Venus este o carte de educație sexuală, că, probabil, e cel mai departe de a fi așa ceva - în schimb, spun că este o carte care reiterează tabuuri sociale, care vorbește de ele, le-aduce în lumină și, în cele din urmă, permite cuiva să abordeze poate cele mai incomode aspecte ale „problemelor sexuale”.

Toți suntem malefici (Toți suntem malefici, #1), de Amanda Foody și C.L. Herman - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul apariției: 2022
Număr de pagini: 464
Traducere: Monica Șerban

Amanda Foody a considerat întotdeauna imaginația ca fiind cea mai bună încercare a noastră de a ne apropia de magie. Este autoare de bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără și dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), precum și seriile Wilderlore și Jocul Umbrelor. O poți găsi pe Instagram la @amandafoody sau pe amandafoody.com. C.L. Herman a scris cărți fantasy și de atmosferă care au ajuns bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără atât dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), cât și romanele The Devouring Grey și The Drowning Summer. În prezent, locuiește în Massachusetts împreună cu jumătatea sa și pisica lor. Află mai multe informații pe Instagram la @cl_herman sau accesând clherman.com.
„În mai puțin de două săptămâni, norii urmau să capete culoarea cărămizie a magiei înalte. Un giulgiu roșiatic se va așterne peste Ilvernath și turnirul va începe. Vălul Sângeriu se va lumina ușor ori de câte ori un campion va muri, iar când unul singur va rămâne în picioare, ziua și noaptea vor reveni la normal și vor șterge pur și simplu tot sângele.”
Jocurile Foamei... cu magie. Te-ai îndrăgostit de învingătorii Jocurilor Foamei. Acum, pregătește-te să-i întâlnești pe maleficii Vălului Sângeriu! Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul! În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte. Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată. Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea. Oricum, aceasta este o poveste care trebuie scrisă cu sânge. Debutul de succes al colaborării dintre Amanda Foody și C. L. Herman, Toți suntem malefici spune o poveste întunecată despre ambiție și magie...
„Monștrii nu te pot răni când tu însuți ești un monstru.”
Nu prea știu de unde să încep, sincer. Nu prea știu fiindcă îmi pare rău să dau doar trei steluțe unei cărți care promitea atât de multe, însă nu prea mi-a fost deloc pe plac. Dimpotrivă, m-a plictisit groaznic, și, culmea, chiar din momentul începerii turnirului. Până acolo, chiar mi-a plăcut atmosfera pe care au reușit autorii (niciodată nu voi putea înțelege cum cad de acord doi autori să lucreze la același roman, dar în fine) să o creeze - dar atât. Dincolo de toate acestea, nu cred că mi-a plăcut nimic altceva, iar asocierea cu romanele lui Suzanne Collins aduce mai mult un deserviciu cărții decât un mijloc de promovare și marketing, pentru că, părerea mea, nimic nu va întrece vreodată Jocurile Foamei, fie ea și un fel de readaptare cu magicieni, așa cum s-ar recomanda această carte. Nu, nu mi-a plăcut, deși trebuie să recunosc că începutul a fost foarte promițător. Pe parcurs, în schimb, cam totul m-a lăsat rece și nu am reușit sub nicio formă să mă apropii de personaje, să iau parte la acțiune, să rezonez cu anumite întâmplări, scenarii, fragmente. Chiar a fost o carte cu potențial, o carte care părea să îmi ofere o aventură nemaipomenită - dar, în scurt timp, s-a transformat în ceva ce n-a reușit să mă miște.
„Pesemne creatorul de blesteme și reporterii adunați în afara Vălului Sângeriu nu se deosebeau prin nimic.”
Cu siguranță nu voi vorbi despre ce se întâmplă în care, pentru că n-are niciun sens. În schimb, vă voi spune de ce nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut să-mi placă, respectiv unde cred că autorii ar fi putut lucra mult mai mult. Înainte de toate, dat fiind faptul că este un fantasy, cred că din start a avut un handicap pentru mine - când vine vorba de fantasy, am un etalon, și anume Elizabeth Lim, ale cărei cărți pur și simplu mi-au plăcut la nebunie. Bun, dar să facem abstracție de acest lucru. Doi - lumea creată. Nu. Nu. Nu și nu. Nu-mi plac magicienii, pe bune, și nici n-am citit faimoasele cărți ale lui J.K. Rowling. Când vine vorba de magicieni, doar Gandalf e pe placul meu. Hai să zicem că și Saruman e interesant, dar atât. Așadar, un deficit și aici. În al treilea rând, lumea creată nu m-a convins. Pur și simplu nu m-a atras nimic din ce am citit, nicio atmosferă, nicio culoare locală. Nimic. În al patrulea rând, pot spune că romanul a gafat-o rău când a venit vorba de acțiune: ce acțiune? Mi s-a părut chiar sec, când lucrurile ar fi putut fi mult mai tensionate, mult mai profunde, dinamice, într-o atmosferă care să te îmbrățișeze și să nu îți mai dea drumul. Care să te țină acolo, să te vrăjească - dacă tot vorbim de magicieni.
„Nu m-a atras niciodată ideea de a fi campion, dar în copilărie obișnuiam să am coșmaruri din cauza asta. Din cauza numelui scrijelit în piatră și apoi tăiat cu o linie. Din cauza cerului roși implacabil. Din cauza unei morți violente.”
În schimb, nu am avut parte decât de o lectură care s-a vrut a fi impresionantă & interesantă, dar care s-a dovedit a fi plictisitoare și, pe alocuri, chiar chinuitoare. Chiar îmi pare rău că nu mi-a plăcut mai mult, că n-a reușit să mă convingă, fiindcă sunt un mare fan al cărților lui Collins. Dar această „reinterpretare” a fost departe de a-mi fi pe plac - nu, nu am căutat pe parcurs să o compar cu Jocurile Foamei, deși ideea este aceeași: un grup de tineri care se luptă până la moarte pentru a câștiga un premiu ce urmează să le schimbe viața. Sună cunoscut, ah? În fine! Dar luptele nu mi s-au părut deloc a fi „lupte”, tensiunea asociată unor situații de moarte nici n-a existat, iar atmosfera n-a făcut decât să mă plictisească și mai tare și să vreau să termin acest roman și mai rapid. În esență, o carte pe care chiar cred că aș fi putut-o trece cu vederea, întrucât Toți suntem malefici ar fi mers, poate, mult mai bine dacă aș fi citit-o înaintea cărților lui Collins - ideea în sine ar fi fost pe-atunci autentică, dar haide să zicem că prefer „oamenii” în detrimentul „magicienilor”, chiar și într-un astfel de bizar scenariu.
„Ultimul lucru pe care-l văzu Isobel înainte ca o de-aici-până-acolo să scânteieze se dovedi a fi mânia din ochii lui Alistair, și fata știu că alesese corect. Povestea lor nu fusese niciodată menită să aibă un sfârșit fericit.”
Nu știu ce să mai spun, așa că mă voi opri aici. Amanda Foody & C.L. Herman poate au scris un roman pe care alții îl primesc și percep mult mai bine decât mine, dar în cazul meu chiar n-a avut efectul dorit. În schimb, a fost o lectură banală, o lectură pe care nu am putut s-o apreciez fiindcă, ei bine, nu prea am avut multe lucruri bune de care să mă agăț. Cred că ar fi putut fi mult mai dinamică, mult mai tensionată, cu un univers mult mai colorat și o arhitectură ceva mai convingătoare, efervescentă, așa cum genul fantasy ți-o permite. Nu? În schimb, a fost doar o lectură seacă, anostă, pe care am citit-o fără să fiu acolo, fără să fiu convins și prins de acțiune, alături de personaje și de tot ce presupuneau acestea - trăiri, emoții, sentimente, dureri și bucurii. Nu. A fost doar o oarecare lectură pe care mă bucur totuși că am avut-o, pentru că toată vâlva stârnită în jurul romanului nu mi-ar fi dat pace. Acum, mă simt împăcat cu mine știind că pot avea o părere avizată (că doar am citit cartea, nu?) despre Toți suntem malefici - o părere rea sau bună, este a mea și asta nu înseamnă că este greșită. Evident, asta nu înseamnă că romanul nu s-ar potrivi mult mai bine anumitor persoane: în cazul meu, chiar n-a fost să fie!

sâmbătă, 25 februarie 2023

Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2016
Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”
Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?
„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”
Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.
„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).
Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).
Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”
Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!
„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.
Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”
Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...
„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”
Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!