Delta lui Venus, de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alina Purcaru

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Sexul își pierde toate puterile și toată magia când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învățat mai multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-l împletești cu emoție, foame, dorință, poftă, toane, capricii, legături personale, relații mai profunde care-i schimbă nuanțele, aroma, ritmurile, intensitățile.”

Un misterios colecționar de cărți i-a oferit lui Henry Miller o sută de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Miller a acceptat cu entuziasm, dar curând a abandonat ideea și i-a sugerat lui Anaïs Nin să continue ea. Astfel au apărut prozele reunite în volumul Delta lui Venus, care se numără astăzi printre cele mai de succes creații ale literaturii erotice, ecranizat în 1995 de Zalman King sub același titlu. Cititorul care pășește în lumea îmbibată de erotism a lui Anaïs Nin trebuie să lase prejudecățile la intrare: autoarea încearcă să deschidă acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminină, înfățișând-o sub măști felurite, însă fără tușe clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafrodiți, artiști, femei îndrăgostite, bărbați de o virilitate uluitoare – universul lui Anaïs Nin funcționează după legea instinctului ridicat la rang de artă.

„Nu găsești două corpuri cu aceeași textură a pielii, cu aceeași luminozitate și temperatură, cu aceleași umbre, cu aceleași mișcări; pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată, se împărtășește din tainele amorului cu care s-au hrănit atâtea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câtă variațiuni între maturitate și inocență, perversitate și artă...”

15 povestiri erotice: s-o spunem pe șleau, acesta este erotism „la superlativ”. Maximul de erotism pe care, cred eu, un autor l-ar putea atinge. M-a intrigat foarte mult faptul că multe persoane consideră această carte drept „scârboasă”, „umilitoare”, „neplăcută”. Nu pot nega acest lucru și nici nu o voi face, pentru că, evident, depinde de gusturile fiecăruia. Evident că violul, pedofilia, umilința, batjocura, incestul sunt lucruri pe care nu că mulți dintre noi le percepem drept greșite & neplăcute, dar mulți dintre noi ar trebui să le perceapă astfel. Da, este scârbos, multe lucruri putând ușor părea neatrăgătoare la această carte. Însă eu cred că fundamental la această carte este faptul că Anaïs Nin - o autoare care pentru mine a spart tiparele, relevându-se în forme deosebit de senzuale, înțelepte și inteligente - în această carte depășește barierele genului, „îl neînțelege”, să spun așa. Scopul eroticii, după părerea mea, nu este acela de a excita & face hormonii s-o ia razna, ci despre a merge în locuri în care alt gen de scriere n-ar putea merge, despre a sparge tabuurile, a le depăși, a le da o formă, a le înțelege și a le lăsa așa cum au fost dintotdeauna: poate de neatins, într-o „tagmă” undeva la periferia literaturii „acceptate”, la limita de separație dintre pornografie și erotism. După părerea mea, volumul acestora de povestiri nu doar că a fost bun, dar a fost și deosebit de atent scris, îngrijit - așa cum de obicei Anaïs Nin scrie.

„Îl atingea ușor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne și-l răneau, ca și cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el exista cu adevărat.”

La fel ca orice alt tip de carte de ficțiune, și genul erotic ar trebui să presupună o expansiune a minții & viziunii cititorului. Dacă vorbim de cărți fantasy, science-fiction, thriller sau distopice, fiecare încearcă să evoce anumite situații, anumite genuri de personaje și întâmplări, pe care de obicei să le putem cât de cât contextualiza la realitatea noastră, chiar și în cele mai improbabile forme. Iar aici intervine, în cele din urmă, genul erotic, care s-ar putea să fie printre singurele genuri care examinează convenții sociale rând pe rând, lăsându-ne să avem acces la aceste tabuuri - chiar dacă neplăcute -, pentru a vedea ce se întâmplă atunci când au loc, respectiv ce se întâmplă atunci când nu au loc. De altfel, am mai observat un lucru în timp ce citeam (nu, nu m-a dezgustat nimic, fiindcă am citit această carte cu o altă idee, și anume aceea că scriitura lui Anaïs Nin întotdeauna mi s-a părut specială): ideea aceasta de a te deschide unor astfel de experiențe, de a le da undă verde, cred că se dorește mai degrabă a fi, din prisma povestirilor lui Anaïs Nin, tulburătoare și provocatoare, decât excitantă. Nu cred că Anaïs Nin a scris această carte pentru a-și „concretiza” niște fetișuri sau înclinații de natură sexuală, ci pentru a le radiografia, pentru a le da anumite conotații poate chiar viabile.

„Spre ce-și putea îndrepta Miguel dorințele? Spre băieți, spre băieți pentru că erau lipsiți de deschizătura lacomă, spre băieți pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-l speria, spre băieți pentru că lor le putea satisface dorințele. 

Așa se face că, exact în seara în care Elena și-a simțit corpul săgetat de dorință și cuprins de fierbințeală, Miguel descoperise soluția intermediară, un băiat care-l ațâța fără să-i mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.”

Într-adevăr, povestirile sunt tulburătoare pe alocuri, violente, bizare, cu descrieri care îți creează anumite stări bizare. Este o lectură provocatoare, care te șochează - și, bănuiesc, poate Anaïs Nin chiar a vrut să șocheze cititorul, după cum de fapt i-a cerut și cel care a solicitat povestirile. „Să renunțe la poezie și metafore”, să-i ofere acțiuni crude, primitive, sex & dragoste, poate mai mult sex decât dragoste, personaje care sunt dominate de dorința aceasta de a oferi și primi plăcere. Erotica nu este neapărat sexy, sau nici nu trebuie să fie sexy, ci trebuie să fie bogată, senzuală, trebuie să aibă miros de iasomie, mirosul unei fântâni întregi pline cu trandafiri. Și, dacă e să mă refer la proza lui Anaïs Nin, cred că este dominată și definită de toate florile & cele mai frumos mirositoare dintre ele. Stilul în care scrie Anaïs Nin este, fără îndoială, unul dintre cele mai stilizate, un stil atent și gândit, un stil efervescent și plin de înțelesuri. Poate ce îi șochează pe cititori este faptul că Anaïs Nin aplică această „senzualitate nemiloasă” atât stilului ei de scriere, momentelor de dragoste & sex, cât și momentelor de violență, sadism, înjosire care apar în carte. Anaïs Nin provoacă reacții, controverse, împarte cititorii în tabere și în tagme - dar, în cele din urmă, cred că nimeni nu îi poate contesta intelectul & talentul.

„După ce au epuizat noutatea poveștilor erotice, au descoperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii, al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care ființele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care le ține împreună.”

Anaïs Nin nu se va demoda niciodată, părerea mea, și mă bucur deosebit de mult că am descoperit o autoare care scrie atât de bine, atât de intens și plin de pasiune. Nu m-a deranjat nimic la această carte, chiar dacă nu este o carte grozavă, memorabilă. În schimb, este o lectură puternică, plină de forță, și totul se datorează în special intensității scenelor, descrierilor, trăirilor - când intri într-o astfel de lectură, cam trebuie să-ți dai jos haina pudorii, să renunți la presupuneri, contexte, ideologii dezordonate și altele de acest gen. În același timp, nu trebuie să te gândești la următorul cuvânt: „porno”. La excitație sau orice ar presupune ridicarea nivelului anumitor hormoni, pomparea sângelui spre anumite organe. Nu. Trebuie să te eliberezi de prejudicii, dar în niciun caz de romantism, senzualitate, excesul plăcerii. Nu ar trebui să avem concepții greșite, redimensionate sau „livrate” privitoare la activitățile sexuale, fie ele unele „eclectice” - știm cu toții ce-anume răspândesc anumite cărți, anumite genuri de filme, și ce idei implementează în mințile tinerilor; și nu spun că Delta lui Venus este o carte de educație sexuală, că, probabil, e cel mai departe de a fi așa ceva - în schimb, spun că este o carte care reiterează tabuuri sociale, care vorbește de ele, le-aduce în lumină și, în cele din urmă, permite cuiva să abordeze poate cele mai incomode aspecte ale „problemelor sexuale”.