vineri, 28 aprilie 2023

Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez - Recenzie

Editura: ART
Colecția: musai
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2017
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Mariana Enriquez s-a născut în Buenos Aires în 1973. Are studii de jurnalism, este profesoară la Universidad Nacional de La Plata şi coordonează Radar, suplimentul cultural al unui important ziar argentinian. Pe lângă bestsellerul internaţional Ce-am pierdut în foc, a mai publicat un volum de proză scurtă şi trei romane. Povestirile ei au apărut în reviste ca Granta sau The New Yorker. Este considerată una dintre cele mai promițătoare și mai originale voci tinere ale literaturii sud-americane actuale.
„Așteptam să aud bătăile ușoare în ușă ale copilului jegos sau zgomotul capului său rostogolindu-se pe trepte. Așteptam ca băiețelul jegos să vină și să-mi ceară, din nou, să-l las să intre.”
Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând. Este bizar în cel mai sofisticat și mai neliniștitor mod cu putință, cu atât mai diabolic cu cât straniul irumpe din țesătura banală a vieții cotidiene. Personajele ei se confruntă cu abuzuri, sărăcie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformităţi, violenţă. Fiind jurnalistă de profesie, multe dintre proze pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii - criminalul în serie copil rămas în istorie sub numele de Piticul Clăpăug, doi adolescenți torturați de poliție într-o suburbie sinistră a Buenos Airesului și forțați să se arunce în apele unui râu poluat -, dar ficțiunea ei împinge totul la un alt nivel. Aici, în aceste povestiri electrizante care lovesc cititorul direct în plex, macabrul rafinat este împins la rang de artă: magie neagră, sfinţi răzbunători, case bântuite, dispariţii cât se poate de misterioase, femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice. Rezultatul – o combinație bulversantă de Poe, Stephen King și Cortázar – este de neuitat.
„El a știut până la sfârșit cum să ascundă lucruri, până la actul lui final, până când nu a mai rămas din el decât coșul pieptului, țeasta sfărâmată și, mai ales, brațul stâng în mijlocul căii ferate, atât de departe de trup și de tren încât părea să nu aibă nimic de-a face cu accidentul - cu sinuciderea, continui să numesc accident sinuciderea lui; era ca și cum cineva ar fi așezat brațul voit între linii, pentru a transmite un semn, un mesaj.”
Primul meu contact cu Mariana Enriquez a fost unul... absolut memorabil! Am devorat această carte, și, deși vorbim despre proză scurtă - douăsprezece povestiri -, pot spune fără să greșesc faptul că această carte are valența unui roman incontestabil, un tur de forță literară ieșită din comun. De la prima, până la ultima, toate mi-au stârnit diferite stări, toate mi-au dat de gândit și m-au făcut parcă să văd altfel anumite lucruri, anumite situații, anumite emoții & trăiri. Mizând pe o atmosferă gotică, pe lucruri bizare, terifiante, poate chiar scârboase și ieșite din comun, care depășesc „tabuurile” societății, care nu fac rabat când vine vorba de precizie, de detaliu și nebunie, Mariana Enriquez reușește să livreze o proză puternică, o proză diferită, originală, în fața căreia multe altele par anemice, seci. Chiar și cele mai crude, cele mai bizare și ciudate situații m-au făcut să simt o pulsație a realității, să simt că ficțiunea poate depăși realitate. Multe m-au șocat, multe m-au făcut să strâng din dinți, dar știu că dincolo de toate acestea stă talentul unei autoarei de care cu siguranță voi auzi numai lucruri bune, foarte bune. De la o poveste la alta, Enriquez își învăluie „cartea” într-o aură terifiantă, transformând-o într-un Univers în sine, într-un aer mitic, de legendă, în care fantomele și oamenii, oamenii și fantomele, basmele și legendele sunt greu de diferențiat. În cele din urmă, din toate pulsează... viața!
„Cu toții călcăm pe oase, nu trebuie decât să sap suficient de adânc, până voi da de morții din pământ. Trebuie să sap, cu lopata, cu mâinile, cum fac câinii, ei găsesc mereu oase, știu întotdeauna unde au fost ascunse, unde au rămas uitate.”
O lectură macabră, care surprinde douăsprezece povestiri scurte, sinistre, cu mituri și legende care se petrec în viața de mahala a Argentinei, provocându-i cititorului neliniște, scufundându-l într-un întuneric abisal al vieții cotidiene din acea regiune. Nu aș spune că vorbim despre genul horror, deoarece această carte are ceva mult mai profund, ba chiar emoționant, cu puseuri de tristețe: vorbim despre modul în care Enriquez reiterează viața, care se manifestă în atâtea moduri câte suflete există. Modul în care suntem diferiți, avem predilecții diferite și, evident, fiecare dintre noi are acel ceva întunecat, care stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate și evidente momente de slăbiciune. Pentru mine, Ce-am pierdut în foc a fost o lectură înfricoșătoare în special din prisma faptului că astfel de lucruri sunt posibile, din prisma faptului că astfel de lucruri se întâmplă, astfel de oameni există. Fiecare dintre noi avem povești de spus - povești despre crime, povești despre torturi, povești cu și despre fantome, cu și despre legende urbane, dragoste, suferință, superstiții, mituri și multe, multe altele. Poate avem povești fracturate, alcătuite din bucățele, dar, în sine, avem povești... Povești ce trebuie întregite!
„- Nu face pe proasta. Niciodată n-ai fost proastă. Polițiștii au început să arunce oameni în apă pentru că ei chiar sunt niște proști. Și cei mai mulți dintre cei pe care i-au aruncat au murit, dar câțiva au văzut despre ce e vorba. Știi ce ajunge în râu? Mizeria din case, toate zoaiele din canalizare, tot! Straturi după straturi de mizerie pentru a-l menține mort sau adormit: ceea ce e același lucru, cred că adormit sau mort e același lucru. Și a ținut, până când au început să înoate pe sub apele negre. Și l-au trezit.”
Chiar dacă multe povestiri se duc în direcția paranormalului - fantome, ființe din alte lumi, spectre și altele de acest gen -, eu vrea să cred că între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un Univers al posibilităților. Mai cred și că scopul acestor „apariții” a fost acela de a reitera, de fapt, oroarea unor aspecte ale vieții contemporane argentiniene - violența omniprezentă, sărăcia lucie, traficul, dependența de substanțe ilicite, ca și cum te întrebi dacă aceste lucruri pot fi cu adevărat reale, sau sunt doar închipuiri? În ceea ce privește decorul și personajele, aș putea spune că povestirile sunt destul de diverse. Plăcându-mi mult cartea, recunosc că povestirile mai lungi au fost pe placul meu, deoarece am adorat stilul de scriere al Marianei Enriquez, respectiv modul în care a creionat atmosfera și culoarea locală a cărții. Printre preferatele mele se numără: Copilul jegos - care descrie obsesia naratoarei pentru un copil al străzii care, la un moment dat, dispare, Pânza de păianjen - despre viața de cuplu, Curtea interioară a vecinului - povestea unui asistent social care supraveghează un copil, Ce-am pierdut în foc, care dă și numele volumului... 
„A fost nevoie de multe fete arse până să înceapă să-și dea foc singure.” 
De fapt, fără să exagerez, am iubit această carte... Mi-a plăcut totul, unele povestiri mi-au dat fiori pe spate, m-au făcut să-mi imaginez lucruri teribile și, nu știu, am simțit că totul este de o forță și expresivitate ieșite din comun. Amestecând fantasticul cu realismul, dar fără a fi vorba, parcă, de genul realismului magic, Mariana Enriquez spune povești care îți fac sângele să-ți înghețe în vene. Nu știu, totul a fost atât de ciudat, încât sunt sigur că nu voi putea uita vreodată această carte. O carte plină de mister, expresivă, bizară, unică, originală... Profundă, cu numeroase substraturi, cu numeroase imagini pe care nu le poți uita și care o transformă, astfel, într-o carte memorabilă, cum rar îți este dat să citești. O critică a societății, o critică a violenței împotriva femeilor, a abandonului, a lumii în sine. Povești cu și despre magie neagră, despre case bântuite, despre fantome, criminali, schelete, superstiții... Într-o lume reală în care se relevă neobișnuitul și bizarul, producând groază și fiori. Cartea Ce-am pierdut în foc evocă o realitate precum un coșmar din care este imposibil să te trezești... Din care pare că nu există vreo cale viabilă de scăpare: tot ce poți face este să închizi ochii și să strângi din dinți.
„(...) când Silvina avea să se hotărască, atunci da, va fi o ardere superbă, o adevărată floare de foc.”
Genul horror, dacă este să spunem așa, devine o oglindă a terorii cotidiene căreia, poate, nu îi acordăm tot timpul atenția cuvenită, fiindcă suntem de părere că n-are de-a face cu noi. Cred că este și vorba despre un contrast între „două lumi”, ceea ce întărește și mai mult semnificația cărții, dă unitate poveștilor pe care Enriquez ni le spune. În cele din urmă, nu pot spune decât că Enriquez scrie tare bine, precis, direct, și chiar își permite să adauge și puțin umor în carte, un sentiment de solidaritate cu „eroinele sale tragice”. Nu voi mai vorbi despre decorul pe care reușește să îl creioneze, expresivitatea de care dă dovadă în enunțarea culorii locale a cărții. În esență, pot spune că Mariana Enriquez chiar reușește să te facă să te simți inconfortabil, cu o scriitură care are puterea de a-ți trezi stări, de a îți jena anumite „conforturi”. Nu cred că voi uita vreodată această carte, așa că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă de-a lungul timpului ați rezonat cu lecturile pe care vi le-am recomandat și pe care le-am prezentat aici, pe blog. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

Cine este Maud Dixon?, de Alexandra Andrews - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 344
Anul apariției: 2022
Traducere: Silviu Genescu

Alexandra Andrews a lucrat ca journalist, editor și copywriter în New York și Paris. Prima ei carte, Who is Maud Dixon (2021; Cine e Maud Dixon?, Editura Nemira, traducere de către Silviu Genescu, Armada, 2022) a devenit repede bestseller internațional. Trăiește în Brooklyn, alături de soțul ei, scriitorul și editorul Christopher Beha și cei doi copii ai lor. În prezent, Andrews lucrează la cel de-al doilea roman al său. Cine este Maud Dixon? este primul roman al autoarei apărut la Editura Nemira, în colecția Armada.
„Florence își duse palmele la față. Rămase așa timp de mai multe minute, până când își dădu seama că ceea ce făcea era un fel de spectacol, unul pentru care nu avea public. Își lăsă mâinile la loc pe pat.”
Florence Darrow are un imens talent literar, dar și multe frustrări, fiindcă toți cei din jur par incapabili să i-l remarce. După ce este concediată de la primul ei job în domeniul editorial, are parte de o șansă nesperată: devine asistenta unei faimoase scriitoare, Maud Dixon, a cărei identitate reprezintă un mister, pe care tânăra va fi obligată să îl păstreze. Florence i se alătură autoarei în locul izolat unde aceasta trăiește și se familiarizează treptat cu noul stil de viață. Iar când Maud decide să plece împreună în Maroc pentru a-și găsi inspirația necesară scrierii noului său roman, fata este fascinată de posibilitatea de a cunoaște o altă lume. Însă Florence se trezește singură la spital, fără să aibă habar cum a ajuns acolo. Nu-și amintește nimic despre accidentul de mașină în care era cât pe ce să-și piardă viața, și nici unde e Maud, care fusese chiar lângă ea. Tot ce știe e că absența șefei sale poate deveni o nesperată ocazie.
„Florence se trezi în dimineața următoare cu senzația că persoana care fusese până în noaptea precedentă se desprinsese pur și simplu, ca o unghie moartă, obligată să cedeze locul celei noi, care crește dedesubt. În locul ei era ceva străin și dezgolit, ceva care crescuse de luni de zile fără ca măcar să-și dea seama, până când presiunea ajunsese prea mare ca să mai poată fi suportată.”
Nici nu știu cum să încep... Fiindcă, sincer să fiu, cartea de față mi-a plăcut doar dacă mă forțez să-mi spun că m-au convins anumite aspecte, că personajele nu mi s-au părut chiar atât de superficial create și că, în sine, ideea cărții mi s-a părut oarecum originală. Am făcut tot posibilul de a mă bucura de lecturarea acestei cărți, dar, încă de la început, am simțit că ceva „scârțâie”. De departe, aceasta n-a fost rețeta câștigătoare, în afară de faptul că vorbim despre un (a se vrea) thriller în care e vorba de cărți și autori și chestii de genul ăsta - da, da, îmi place premisa. Ce a urmat, în schimb, m-a debusolat și dezamăgit, pentru că aș fi vrut ca romanul lui Alexandra Andrews să îmi fi plăcut mai mult. În schimb, am avut parte doar de o lectură rapidă (asta a fost o parte bună, de fapt a fost cea mai bună parte), o lectură în care n-am simțit vreun mister anume, și niciun fel de tensiune, și niciun fel de dinamică aparte. Mi s-a părut chiar lungită treaba, prea mult lungită pentru un astfel de sfârșit care - și revin cu veșnica problemă - n-a reușit să mă convingă. O carte OK, dar nicidecum memorabilă.
„- Uneori trebuie să-ți creezi propria poveste.
- Cum adică?
- Toate poveștile trebuie să se bazeze pe realitate, altfel nu vor părea autentice. Desigur, realitatea e maleabilă.
- Chiar așa?
- Cum poți să întrebi așa ceva? Bineînțeles că da. Iei propriile decizii. Acționezi. Această - arată cu mâna în jurul ei - călătorie este o cale de a-ți schimba realitatea.”
Florence, în schimb, haideți să spunem că e un personaj interesant, un personaj pe care Andrews l-a valorificat destul de bine: ambițioasă, cu idealuri și țeluri și visuri, vrând să evolueze în carieră, ajunge să facă anumite lucruri pentru a profita de anumite ocazii. Evident, pe parcurs nu mai este vorba despre „standarde morale” sau despre „piloni de viață”, întrucât coordonatele lumii ei iau o întorsătură neașteptată în momentul în care găsește prilejul de... a profita de situație?! Criticată de mama ei, cu o singură prietenă adevărată, Florence își dorește să iasă din ceea ce consideră a fi o mocirlă și o situație ratată. Vrea un stil de viață mai bun, nu-i așa? Ei bine, pentru asta este pregătită să facă (aproximativ) orice, și totuși poate ar trebui să vorbim despre „circumstanțe atenuante”? Posibil. Maud Dixon este o stea în domeniu, o autoare de bestselleruri pe care, totuși, nimeni nu o cunoaște cu adevărat. De fapt, nimeni nu cunoaște identitatea autoarei. Totuși, Florence are prilejul de a lucra cu aceasta și, mai mult decât atât, de a-i afla numele adevărat. 
„(...) ca un ecou, ca o umbră a sunetului, ca și cum totul fusese deja spus și avea să fie din nou spus, dar cu mai multă însemnătate și mai amănunțit, până când avea să dispară cu totul, iar valurile erau singurele care mai rămâneau. Clipocind încet, încet, încet...”
Fiind asistenta lui Maud, Florence află din ce în ce mai multe despre scris, cum stă treaba cu acest domeniu. Pentru a se documenta privitor la un nou roman, ea este nevoită să meargă în Maroc. În Maroc se-ntâmplă acel ceva care, de fapt, este și punctul de plecare al cărții - se trezește într-un spital și totul devine și mai confuz în momentul în care toată lumea o numește folosindu-se de numele real al autorului. Într-un joc bizar, Florence începe să-și „substituie” dreptul de „a fi” celebrul autor. Iar de-aici, în fine, lucrurile devin tot mai ciudățele și încetul cu încetul ne apropiem de adevărata idee a cărții. Care, revenind, pe mine nu m-a prea convins, și poate ar fi fost mult mai interesant dacă n-aș fi găsit anumite lucruri banale, aproape degeaba, ca și cum această carte ar fi trebuit umplută cu lucruri total irelevante pentru ideea cărții. Bun, înțeleg, este normal să existe și chestii care conturează cartea, care îi dau volum și dimensiune, dar am avut impresia că doar de atât am avut parte. Da, au fost și câteva întorsături de situație dintr-alea tipice, dar sub nicio formă care să mă dea pe spate. 
„Moartea era evenimentul decisiv din existența oricărui om, își zise ea, iar când se întâmplă, nu mai are nicio importanță pentru persoana în cauză. Nu mai există. În acel punct, orice semnificație ar fi avut se fragmentează și se împrăștie. Impactul pe care-l are acest moment se răspândește asupra celor care rămân în urmă.”
Cu alte cuvinte, mi s-a părut că această carte a devenit „dinamică” mult prea târziu, cu atâtea fire epice inutile și atâtea situații și incidente nerealiste încât, sincer, m-am târât de-a lungul ei (chiar dacă a mers rapid, ajunsesem în punctul în care pur și simplu voiam s-o termin pentru a o lăsa deoparte). Pentru a mai potența tensiunea cărții (lipsă, de altfel), mi s-a părut că Alexandra Andrews a forțat mult prea mult lucrurile, iar asta m-a făcut să pun la îndoială anumite situații. Nu a fost o lectură care să mă dea pe spate, pe care să mi-o amintesc, ci a fost o altă carte thriller (mai mult sau mai puțin) pe care am citit-o. Aș fi vrut o intrigă mult mai bine dezvoltată, mult mai inteligent fructificată, dar n-a fost să fie. Nu spun că nu este o carte bună, pentru că este, mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul, dar eu am depășit de ceva vreme acest stadiu: iubesc cărțile thriller și, sincer, simt că am ajuns în punctul în care am citit cam despre toate, și foarte puține reușesc să mă mai surprindă cu adevărat. Cine este Maud Dixon? este clar că n-a fost una dintre ele, dar nici o carte rea nu e. E doar... o carte mai slabă decât altele!
„Alese să se scalde în uitare.”
Cam asta-i treaba! Nu spun că nu v-ar plăcea această carte, ci îmi exprim „propria părere personală” (pleonasmul este voluntar, doar pentru a sublinia ideea în sine), fiindcă eu citesc multe cărți thriller și, evident, am grad de comparație. Romanul lui Andrews nu este unul rău, ci este unul care ar fi putut fi, cel puțin după părerea mea, mult mai bun. A scârțâit în numeroase privințe, chiar dacă a avut un punct de plecare foarte fain și sănătos. Poate Andrews l-ar fi putut dezvolta mai bine, nu? Dar, na, nu sunt eu scriitorul aici, și tipa știe mult mai bine ce-a vrut să facă. De altfel, știu numeroase alte persoane care chiar apreciază această carte, cărora chiar le-a plăcut ideea și care, culmea, chiar sunt pasionate de genul thriller. Așadar, iarăși vorbim despre experiențe proprii, care nu pot fi viabile și pentru alți cititori. După părerea mea, Cine este Maud Dixon? este o carte care a avut potențial, dar care mie nu a reușit să-mi atingă așteptările. În orice caz, chiar sunt curios care va fi următoarea carte a autoarei, deoarece este mult prea devreme să-mi facă o părere fundamentată. Să aveți doar lecturi faine și cu spor!

Omul fără urmă, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2023
Traducere: Mihaela Ionescu

Catherine Ryan Howard este autoare de bestselleruri internaționale și locuiește în Irlanda, în Cork. Romanul ei de debut, Distress Signals, a fost publicat în 2016 și a fost selectat pentru Irish Book Awards Crime Fiction Book of the Year și CWA John Creasey/New Blood Dagger. În afara romanului de debut, a mai publicat The Liar's Girl, Rewind, The Nothing Man, 56 Days și Run Time. Cărțile i-au fost traduse în 18 limbi și unele dintre ele au fost selectate pentru ecranizări. O puteți urmări la catherineryanhoward.com.
„Dar aceasta este deopotrivă și poveste mea. M-am străduit să v-o spun și vouă la fel cum mi-o spun și mie. Acesta este, cred eu, modul în care ne putem apropia cât mai mult de adevăr.”
Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă. Acum sunt femeia care îl va prinde. Tocmai ai citit primele rânduri din Omul fără urmă, memoriile lui Eve Black despre căutarea obsesivă a bărbatului care i-a ucis familia cu aproape 20 de ani în urmă. Paznicul de supermarket Jim Doyle le citește și el și e tot mai furios de la o pagină la alta. Pentru că Jim a fost — este — Omul fără urmă. Cu cât citește mai mult, cu atât își dă mai bine seama cât de periculos de aproape de adevăr a ajuns Eve. Știe că n-o să renunțe până nu-l găsește. N-are de ales: trebuie s-o oprească înainte...
„Așa că întreabă-mă din nou. Sunt eu fata care...? Pentru că de data asta - acum - ți-aș spune adevărul: nu, dar am fost
Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă.
Acum sunt femeia care îl va prinde.”
Vreau să mulțumesc Universului & prietenilor de la editură & autoarei, Catherine Ryan Howard, pentru că mi-a redat încrederea în faptul că mai există și thrillere bune, adică idei originale, ingenioase, care pot fi ulterior dezvoltate cu ajutorul unei scriituri bune, aparte. Da, pentru că asta am găsit în Omul fără urmă - nu doar dovada faptului că autoarea știe ce face, și abia aștept să îi citesc și celelalte cărți, ci și dovada faptului că, my friend, încă se poate. Nu pot să spun decât că am devorat această carte, n-am mai putut să o las din mână și, zic eu, este una dintre cele mai bune cărți ale acestui gen citite anul acesta (ce-i drept, n-am citit prea multe, dar sunt sigur că și dacă aș fi citit, foarte puține s-ar fi ridicat la nivelul acestui roman). Tensiune, ingeniozitate, dramă, mister, convingător, cu un ritm bine dozat care nu-ți dă nici prea multe, nici prea puține - toate acestea le-am regăsit în romanul de față, și mi-am dat seama chiar de la bun început că voi avea de-a face cu o lectură tare, tare bună. Și nu doar că a fost așa, dar mi-a întrecut și așteptările, pentru că sfârșitul a fost cel care chiar m-a surprins și mai ales faptul că, prin direcția pe care Ryan Howard a dat-o poveștii, a reușit să mă convingă. Pe bune!
„(...) Cineva trebuie să știe cine este acest bărbat. Oamenii se schimbă. Relațiile se încheie. Conștiința se trezește. O carte despre caz va reînnoi interesul. Va trezi câteva amintiri. O carte despre acest caz scrisă de tine va atrage atenția tuturor. S-ar putea să miște lucrurile. E foarte posibil să ajungem să aflăm cine este - și unde este. Poate că așa va fi prins nebunul ăsta. Pentru că în acest moment, draga mea, poliția sigur nu o va face.”
O altă mișcare care mi-a plăcut mult a fost faptul că de la bun început știm cine este criminalul, acest „om fără urmă”, și anume Jim, fost polițist. Jim are un trecut teribil, având la activ mai multe crime în serie (de fapt, el este un criminal în serie). Totuși, Eve Black este unica supraviețuitoare, și după aproape 20 de ani aceasta se decide să scrie o carte despre cum s-au întâmplat lucrurile - inițial nu s-a vrut a fi chiar o carte, dar după o întâmplare anume, a ajuns la concluzia că aceasta ar putea fi motorul care pune în funcțiune angrenajul complex ce ar putea duce la prinderea criminalului. La un moment dat, acest Jim dă peste cartea scrisă de Eve - Omul fără urmă - și Catherine Ryan Howard abordează romanul în felul următor: un roman într-un roman. Pe scurt, ne sunt prezentate atât reacțiile pe care Jim le are în timp ce citește cartea, cât și anumite întâmplări din viața sa, în tandem cu povestea scrisă de Eve (aceasta este scrisă cu un font ceva mai mic). Mi-a plăcut tare mult ideea aceasta, ș mi s-a părut că, de fapt, parcă aș citit două cărți în același timp. Dincolo de toate acestea, chiar m-am înțeles bine cu stilul de scriere a lui Catherine Ryan Howard: atent, bine gândit, fără a compromite însă emoția și profunzimea (îmi place când un thriller are și așa ceva).
„E ca și cum ai face un film dintr-o serie de fotografii, i-am explicat lui Ed. Toate momentele-cheie sunt acolo, dar țesutul conjunctiv dintre ele lipsește. Această amintire nu curge, ci pâlpâie.”
Pe măsură ce Jim își rememorează faptele, din prisma cărții lui Eve, încep să fie ridicate mai multe probleme. Stai, că anumite lucruri lipsesc - conform lui Jim. Stai, că nu s-a întâmplat chiar așa. Cum de a reușit să greșească astfel, cum de nu și-a dat seama de asta? Încetul cu încetul, ajungem la concluzia că această „vânătoare” nu s-ar putea termina chiar bine, iar Jim, după ce a reușit să nu fie prins atâția ani, cu siguranță nu va da înapoi din a o reduce la tăcere pe Eve. Pătrundem într-un joc bizar, într-o carte care nu știi ce îți pregătește, și totul capătă valențele unui joc de-a șoarecele și pisica (unul subtil, ce-i drept, pentru că deși de-a lungul cărții Eve și Jim se întâlnesc o singură dată - dacă nu mă îndoiesc), și fiecare dintre cei doi pare că ar coace ceva, un plan, și pare că știe mai multe decât vrea s-o arate. În esență, faptul că am știut de la bun început cine-i criminalul, și n-am avut parte de acel thriller tipic în care totul se axează pe a-l prinde pe criminal, chiar nu m-a deranjat deloc. Dimpotrivă, mi-a plăcut mult ideea și mi-a adus aminte de alte cărți de același gen (în care știm cine este criminalul), reușind să fie la fel de intense, la fel de misterioase și pline de suspans. 
„Când ne gândim în urmă la viața noastră, avem tendința de a ne modela amintirile în narațiuni ordonate, liniare, cu început, mijloc și sfârșit. După cum a scris Joan Didion, ne spunem povești unii altora pentru a trăi. Asta ar trebui să fac eu aici: să-mi spun povestea ca să pot trăi, ca să pot avea mai multă viață în viitor decât am avut în trecut. Să încep cu începutul, încheind totul bine la sfârșit.”
Nu știu ce aș mai putea spune, sincer. Poate doar că Omul fără urmă cred că e o carte ce ar plăcea oricui, pentru că te prinde, te ține acolo, este tensionată, misterioasă, are personaje faine și, în sine, este chiar ușor de citit, fără să te solicite. Cu toate acestea, vă va face să pătrundeți într-o poveste bizară, ciudată, în care simți cum tensiunea crește și crește și crește, până când atinge punctul culminant. Partea de la sfârșit mi-a plăcut mult, mult de tot - de fapt, toată cartea mi-a plăcut, fără să fac rabat! Bine scrisă, bine gândită și dezvoltată, exact cum ar trebui să fie un thriller bun (pentru mine). Abia aștept să citesc și alte cărți ale autoarei și chiar sper că vor apărea cât mai de curând la noi! Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere - fie că sunteți fani ai genului, fie că nu -, deoarece știu că o să vă placă, știu că o să vă prindă și o să aveți parte de o lectură intensă, puternică. Mă bucur tare mult că am reușit să dau peste această carte și, mai mult decât atât, mă bucur că intuiția mea nu a dat greș - am știut chiar de la bun început, încă de când am văzut-o, că va fi o carte tare, tare bună. Și nu a fost doar bună, ci a fost o carte pe care cu siguranță n-am s-o uit prea curând! 


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, Omul fără urmă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

miercuri, 26 aprilie 2023

Crimele din Barintown, de George Arion - Recenzie (Crime Club)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2022

George Arion s-a născut în 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970. În prezent este Director general al S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației „Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers's Club. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de versuri, critică literară, jurnalistică. A semnat scenariul la două filme polițiste (Enigmele se explică în zori, 1989, Atac în bibliotecă, 1992) și la serialul TV Detectiv fără voie (2001). Autor al unui libret de operă și al mai multor piese polițiste. Proză mystery & thriller: Atac în bibliotecă – 1983, Profesionistul – 1985, Trucaj – 1986, Pe ce picior dansați? – 1990, Crimele din Barintown – 1995, Nesfârșita zi de ieri – 1997, Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) - 2001, Camelonul – 2001, Anchetele unui detectiv singur – 2003, Spioni în arșiță – 2003, Necuratul din Colga – 2004, Crime sofisticate – 2009, Fortăreața nebunilor – 2011, Sufocare – 2012, Insula cărților – 2014, Însoțitorul lui Iisus – 2016. Cărțile lui George Arion au fost traduse în engleză, franceză, rusă și macedoneană. A fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1985, 1995, 1999). Cetățean de Onoare al orașului Tecuci. În 2013, Asociația Națională a Detectivilor din România i-a acordat titlul de Detectiv de onoare.
„Mă ridic din fotoliu și m-așez la masa unde e un teanc de coli albe. Aici m-așteaptă personaje, întâmplări, intrigi. Aici scrutez ființa umană și mă-nduioșez de măreția ei - câteodată, și alteori mă scârbesc. Indiferent ce planuri clocesc cele două jeguri, aici e locul meu, până la sfârșit: în fața mașinii de scris.”
„Barintown este un oraș mai aproape decât ați crede, e la o azvârlitură de băț. Important e să descoperi o cale de acces în el, așa cum am descoperit eu, o poartă de intrare, aidoma unei „găuri de vierme“, prin care mă strecor câteodată într‑o ambianță plină de farmec, unde se petrec evenimente surprinzătoare, demne de cunoscut și de înregistrat pentru posteritate. Dacă nu găsiți o posibilitate de a-l cunoaște direct, bizuiți-vă pe ceea ce vă relatez eu. Asemenea unui cronicar obiectiv, de fiecare dată încerc ca însemnările mele despre Barintown să fie cât mai conforme cu întâmplările din acest spațiu magic.” - George Arion
„Am schimbat câteva păreri, am răsfoit fiecare câteva cărți încercând să găsim lecturi potrivite pentru starea noastră de spirit - n-am găsit, totul ni s-a părut fad, fumat, fără har - și ne-am dus la culcare. Patul era larg, cu așternuturi care miroseau a proaspăt, a poiană de munte. Ne-am întins cu voluptate și mi-am sărutat pe frunte soția înainte de a stinge lumina.”
Cu cât citesc mai multe cărți scrise de domnul George Arion, cu atât îmi dau seama că, într-adevăr, avem scriitori de calitate ai acestui gen: literatura polițistă, thriller, crime. Mamă, mamă, și cât mi-a plăcut volumul de față (care, de fapt, este o reeditare a cărții publicate în 1995), atât de mult încât nu m-am putut desprinde de el și l-am dat gata într-o singură zi. Cuprinzând 45 de texte de scurte dimensiuni, povestiri polițiste (în esență, dar aș adăuga că, după părerea mea, povestirile acestea sunt mult mai complexe și nu „doar polițiste și atât”), cartea Crimele din Barintown te surprinde prin mister, suspans, prin teroare și un sentiment acut de neliniște. Să nu mai vorbim despre faptul că autorul reușește să creeze personaje memorabile în doar câteva pagini, astfel că după ce termini de citit o povestire, stai și te întrebi încotro i-o va lua viața, care-s lucrurile care i se vor așeza de acum înainte. Pentru că, zic eu, la George Arion personajele nu sunt doar actori a căror viață „se termină” după ce termini povestea, ci continuă mult, mult după ce ai terminat-o. Implicit, te-ntrebi ce se va mai întâmpla cu ei, de ce au fost nevoiți „să plătească” chiar atât de mult...?
„De-abia acum înțeleg totul. Îl și văd cum își freacă mâinile de bucurie. Planul lui devine fără cusur din moment ce, peste mormântul celor două victime ale sale, îngropate adânc în pământ, se toarnă pentru totdeauna un strat gros de beton, iar peste el se așterne asfaltul noii șosele care leagă orașul de ocean.”
Îmi place, chiar îmi place mult cum scrie George Arion. Știam deja după primele trei cărți că îmi place, dar acum am certitudinea că n-a fost o simplă senzație. Scrie foarte bine, atent, structurat, știe încotro își îndreaptă personajele, știe ce putere au cuvintele și cum să-și înzestreze „eroii” cu trăsături dintre cele mai reale. Nu de alta, dar avem parte de o paletă complexă & efervescentă de personaje: oameni corupți, găști, gang-uri, găinari, ratați, mincinoși, infideli. După părerea mea, fiecare „o are de plătit” în această carte, nimeni nu scapă nepedepsit - într-o formă sau alta -, și fiecare își trage foloasele după ceea ce a făcut în trecut. Pe scurt, nene, nu poți scăpa de ceea ce însemni. Pur și simplu, George Arion va găsi ac de cojocul tău, așa că mult succes în a te ascunde. Și cel mai mult mi-a plăcut faptul că, de cele mai multe ori, aceste „repercursiuni” se arată în formele cele mai originale (povestea cu răpirea, dragostea interzisă, fiul și tatăl m-a mișcat cel mai tare). Pe scurt, omul acesta este un geniu, și nu pot să nu-i apreciez talentul evident, tradus printr-un „portofoliu literar” de zile mari!
„Le-am lăsat în continuare norocul să creadă într-o făptură gingașă, blândă, apropiată de semenii ei, o adevărată minune a naturii umane, pe care însă o mână criminală a otrăvit-o în seara unei premiere, lăsându-ne pe toți mai săraci, mai fără sprijin, dar cu nădejdea apariției unui alt idol care să ne mângâie când ne simțim singuri, neîmpliniți, fără putere.”
Chiar dacă vorbim despre povestiri scurte, nu am cum să nu apreciez faptul că autorul reușește să-i livreze cititorului un adevărat tur de forță. În doar câteva pagini, ai parte de o poveste atât de intensă de parcă ai citi ultimele pagini ale unui thriller de peste patru sute de pagini - știți ce zic, așa-i? Cu acțiunea bine dozată, urmărind un scenariu bine pus la punct, George Arion, în Crimele din Barintown, îi dă cititorului ocazia de a sta față în față cu povești dramatice, emoționante, tensionate, dure, pline de suspans, povești „criminale” (la propriu), dar în care mereu se va face dreptate. Barintown este „purgatoriul”, locul în care nu există cale de scăpare. Dacă vă atașați de cineva, eu zic să vă gândiți de două ori înainte de a o face și să vă reconsiderați compasiunea - fiindcă, în cele din urmă, nimic nu este ceea ce pare, și chiar și cel mai angelic chip, cel mai servibil om, cel mai respectos, ascunde demoni interiori care se fac auziți în cele mai neașteptate momente. Care ies la iveală și fac prăpăd, lăsând în urmă doar întrebări care, deseori, mai bine nu și-ar fi găsit niciodată răspuns.
„(...) Tot ce mi se întâmpla mi se părea imposibil. Cine mai putea să știe de modul în care am omorât-o pe Helen? Sau eram pradă unui delir care nu se mai sfârșea?”
Cu o imaginație bogată, efervescentă, direcționată în special pe povestiri polițiste, cu un suspans aparte și intrigi dintre cele mai originale, George Arion dă viață poveștilor sale, dă viață personajelor sale. Nici măcar o secundă nu am simțit că ar fi anumite lucruri forțate, că nu mă satisface o anumită direcție în care au luat-o lucrurile. De fapt, la majoritatea poveștilor sfârșitul a fost cel care, să zic așa, m-a dat pe spate. Concluzia, „substratul” întregii povești, gândurile personajelor, cât de neașteptat a fost totul. George Arion are acest talent, și dincolo de el stă caracterul unui om pentru care literatura a devenit, deja, un stil de viață susținut. Abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de autor, fiindcă reușește să îmi ofere o doză fascinantă de literatură pur polițistă, și-mi amintește de începuturile mele de cititor ahtiat, când dădeam gata cărțile nordicilor. Știu că avem autori de calitate, autori inteligenți, care scriu cu suflet și cu talent, iar George Arion stă drept dovadă. Dacă sunteți fani ai genului - și chiar dacă nu sunteți - vă recomand cu mare încredere Crimele din Barintown! Dați-vă șansa de a citi ceva bun, ceva intens și deosebit de bine scris!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui George Arion, Crimele din Barintown, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Pălărisme!

marți, 25 aprilie 2023

Daisy Darker, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 360
Anul apariției: 2023
Traducere: Oana Dușmănescu

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. La Editura Storia Books a mai apărut și cartea Piatră, hârtie, foarfecă (2022, traducere de către Roxana Brînceanu), care urmează să fie adaptată într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. O puteți urmări pe Alice pe Instagram și Twitter (@alicewriterland), iar dacă vreți să aflați mai multe despre viitoarele ei proiecte, va recomandăm să-i citiți blogul: www.alicefeeney.com.
„O vinovăție nejustificată a consumat-o și mi-a învelit restul copilăriei într-un strat de vată, ceea ce m-a făcut să mă refugiez în cărți. Sute de cărți. Cititul era unul dintre puținele lucruri pe care aveam voie să le fac. Cărțile m-au salvat și m-am adăpostit în interiorul poveștilor pe care le citeam în copilărie.”
După ani întregi în care s-au evitat reciproc, membrii familiei Darker se reunesc pentru a sărbători ziua de naștere a bunicii, care împlinește 80 de ani, în casa ei gotică, de pe o mică insulă stâncoasă. Când va veni fluxul, vor fi izolați de restul lumii timp de opt ore – adică o noapte. Toți ascund un secret. Sau mai multe. La miezul nopții izbucnește o furtună, iar bunica este găsită moartă. O oră mai târziu, este descoperit un alt cadavru… Captivi pe o insulă, membrii familiei Darker trebuie să dezlege misterul din prezent și să-și înfrunte greșelile din trecut, înainte ca mareea să se retragă și toate secretele să le fie dezvăluite.
„Toți sunt acum îngroziți și au tot dreptul să fie.
Cineva îi ucide pe membrii familiei Darker, unul câte unul.
Și mi-e teamă că e doar o chestiune de timp până când se va întâmpla din nou.”
De unde să-ncepem? Ah, știu. De la faptul că nu este prima carte scrisă de Alice Feeney pe care o citesc, întrucât abia am așteptat romanul Piatră, hârtie, foarfecă a cărui recenzie o puteți găsi AICI, dacă vă interesează. Prin comparație, primul mi-a plăcut mult, mult mai mult față de acesta, și chiar dacă acest roman s-a vrut a surprinde la superlativ în special prin sfârșit, pentru mine rețeta chiar nu a funcționat. Deloc. L-am găsit mult prea plictisitor pe alocuri, în special când a venit vorba de flashback-urile lui Daisy, care au fost total irelevante, părerea mea, pentru acțiunea cărții în sine. Nu mai știu cine spunea că această carte ar fi un mix între Zece negri mititei (recenzia AICI) și Behind her eyes (recenzia AICI), dar mare dreptate a avut. În schimb, dacă aceste două cărți mi-au plăcut foarte mult, nu pot spune același lucru și despre „încercarea” lui Feeney de a le aduce împreună. A scârțâit grav ceva, cel puțin pentru mine, care citesc thrillere pe bandă rulantă, și pur și simplu nu m-a convins nimic de această dată: de la personaje (care mi s-au părut absurde pe alocuri), până la „concluzia în sine” la care Feeney a vrut să ne ducă. Nup, și chiar îmi pare rău!
„Dar nu știam că trăiesc într-o familie plină de mincinoși.”
Premisa este interesantă (răsuflată, de altfel, nicidecum ceva nou, ceva autentic), adică grupul de rude care se adună împreună, tralalala, se întâmplă ceva și nu mai pot ieși de acolo, tralalala, iar apoi încep să moară pe capete unul după unul, vai, e un criminal între noi, ce ne facem, vai, nu stați singuri, dar ia haide să mă duc eu să văd nu știu ce și, wow, chiar am dispărut, mamă, ce se întâmplă, ce ne facem. Nu știu dacă persoanele astea chiar se urau atât de mult între ele, dar n-am văzut prea multă „compasiune”, să-i zic așa, pentru persoanele care mureau și erau ulterior găsite. A fost ca și cum „ah, tu ai fost următorul, așadar, eh, viața merge înainte”, și haide să ne comportăm ca și cum e totul e normal și mai avem doar câteva ore până vine refluxul și suntem salvați. Nup! Chiar nu! Poate am avut eu așteptări mult prea mari de la carte, dat că primul roman al autoarei chiar mi-a plăcut. Sau poate, de fapt, pur și simplu aceasta n-a fost rețeta de succes pentru Feeney. Să nu mai zic de direcția în care au luat-o lucrurile, fiindcă nu m-a convins sub nicio formă.
„Unele secrete n-ar trebui dezvăluite niciodată.”
Atmosfera mi s-a părut că a lipsit cu desăvârșire, deși în Piatră, hârtie, foarfecă mi s-a părut atât de intensă, atât de palpabilă încât o puteai tăia cu cuțitul. Aici, nu, și nici măcar pentru câteva clipe n-am reuști să fiu „prins” acolo. Nu mi-au plăcut personajele, nu am empatizat cu nimeni și nimeni nu mi s-a părut demn de emoție sau de simpatie. A mai fost la un moment dat „un truc” cu niște casete (care se concretizau în flashback-uri), și nu știu ce-a vrut Feeney să facă în afară de a umple niște pagini cu niște amintiri, repet, total irelevante pentru acțiunea în sine. Ok, ok, am înțeles că pe alocuri ar trebui justificate anumite comportamente și atitudini, dar mi s-a părut că m-aș fi putut foarte bine lipsi de ele, că de la bun început m-am prins că totul este disfuncțional în această familie. Doar ultima parte mi s-a părut a fi fost esențială pentru direcția în care au luat-o lucrurile, dar în schimb... umplutură fără sens și, în fine, chiar foarte greu de citit mi s-au părut capitolele respective.
„Toți oamenii pe care îi cunoașteți sunt și buni, și răi - asta înseamnă să fii om. Nana obișnuia să spună asta și cred că avea dreptate.”
Sunt sigur că acest roman ar fi putut avea mult mai mult potențial, dar ceva pe parcurs s-a pierdut. La Feeney am observat o chestie: deși scrie thriller, mai bagă pe alocuri și chestii dintr-alea profunde, de au finalitatea de a te emoționa și a-ți da de gândit. Total de acord, mie-mi place atunci când un thriller capătă și astfel de valențe. Dar, măi mamă, haide să nu o dăm chiar așa în clișeu și să le băgăm la intervale regulate, că ceva începe să sune nenatural și forțat. Oricum, în fine, nu despre asta-i vorba, pe cât despre faptul că acest roman n-a fost să fie pentru mine (subliniez asta), deși știu persoane cărora le-a plăcut mai mult decât primul volum apărut la prietenii de la Storia Books. De data aceasta, însă, nu m-a convins și, recunosc, aș fi vrut să-mi placă mai mult. Multe capitole de umplutură, mult text irelevant, și mai multă superficialitate a personajelor și, cireașa de pe tort, sfârșitul ăla absolut out of nowhere. A vrut Feeney să facă ceva, dar n-aș zice că i-a ieșit întocmai. Poate data viitoare, cine știe!
„Când orologiile amuțesc, tăcerea ne învăluie din nou. În întuneric. Ghemuite una în alta, ca să alungăm frica și frigul. Apoi auzim iarăși pași.
Cineva coboară treptele.”
În cele din urmă, pot spune că a fost un thriller și nu prea (mai mult nu prea, de fapt). Cu toate acestea, sunt sigur că această carte ar prinde mult mai bine celor care „se află la început de drum” și nu prea au citit, până acum, cărți din acest gen. Pentru mine, unul, ideea aceasta de reuniune de familie, și-apoi morți și restul, cadrul limitat și „misterul” din jurul a tot ce se întâmplă este deja răsuflată, arhifolosită și, prin urmare, puține lucruri de acest gen reușesc să mă mai convingă. Feeney n-a găsit rețeta succesului, dar asta nu înseamnă că această carte, Daisy Darker, nu s-ar alinia mai bine cu așteptările unui cititor neinițiat în acest gen. Sau, pe de altă parte, poate pur și simplu n-am fost eu în starea necesară pentru a percepe totul la adevărata-i valoare, din moment ce, după cum am mai spus, știu persoane cărora această carte le-a plăcut mai mult decât Piatră, hârtie, foarfecă. Oricum, mă bucur că am avut ocazia să o citesc și să-mi formez o părere (susținută) despre ea. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, Daisy Darker, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!