Cine este Maud Dixon?, de Alexandra Andrews - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2022

Traducere: Silviu Genescu

Alexandra Andrews a lucrat ca journalist, editor și copywriter în New York și Paris. Prima ei carte, Who is Maud Dixon (2021; Cine e Maud Dixon?, Editura Nemira, traducere de către Silviu Genescu, Armada, 2022) a devenit repede bestseller internațional. Trăiește în Brooklyn, alături de soțul ei, scriitorul și editorul Christopher Beha și cei doi copii ai lor. În prezent, Andrews lucrează la cel de-al doilea roman al său. Cine este Maud Dixon? este primul roman al autoarei apărut la Editura Nemira, în colecția Armada.

„Florence își duse palmele la față. Rămase așa timp de mai multe minute, până când își dădu seama că ceea ce făcea era un fel de spectacol, unul pentru care nu avea public. Își lăsă mâinile la loc pe pat.”

Florence Darrow are un imens talent literar, dar și multe frustrări, fiindcă toți cei din jur par incapabili să i-l remarce. După ce este concediată de la primul ei job în domeniul editorial, are parte de o șansă nesperată: devine asistenta unei faimoase scriitoare, Maud Dixon, a cărei identitate reprezintă un mister, pe care tânăra va fi obligată să îl păstreze. Florence i se alătură autoarei în locul izolat unde aceasta trăiește și se familiarizează treptat cu noul stil de viață. Iar când Maud decide să plece împreună în Maroc pentru a-și găsi inspirația necesară scrierii noului său roman, fata este fascinată de posibilitatea de a cunoaște o altă lume. Însă Florence se trezește singură la spital, fără să aibă habar cum a ajuns acolo. Nu-și amintește nimic despre accidentul de mașină în care era cât pe ce să-și piardă viața, și nici unde e Maud, care fusese chiar lângă ea. Tot ce știe e că absența șefei sale poate deveni o nesperată ocazie.

„Florence se trezi în dimineața următoare cu senzația că persoana care fusese până în noaptea precedentă se desprinsese pur și simplu, ca o unghie moartă, obligată să cedeze locul celei noi, care crește dedesubt. În locul ei era ceva străin și dezgolit, ceva care crescuse de luni de zile fără ca măcar să-și dea seama, până când presiunea ajunsese prea mare ca să mai poată fi suportată.”

Nici nu știu cum să încep... Fiindcă, sincer să fiu, cartea de față mi-a plăcut doar dacă mă forțez să-mi spun că m-au convins anumite aspecte, că personajele nu mi s-au părut chiar atât de superficial create și că, în sine, ideea cărții mi s-a părut oarecum originală. Am făcut tot posibilul de a mă bucura de lecturarea acestei cărți, dar, încă de la început, am simțit că ceva „scârțâie”. De departe, aceasta n-a fost rețeta câștigătoare, în afară de faptul că vorbim despre un (a se vrea) thriller în care e vorba de cărți și autori și chestii de genul ăsta - da, da, îmi place premisa. Ce a urmat, în schimb, m-a debusolat și dezamăgit, pentru că aș fi vrut ca romanul lui Alexandra Andrews să îmi fi plăcut mai mult. În schimb, am avut parte doar de o lectură rapidă (asta a fost o parte bună, de fapt a fost cea mai bună parte), o lectură în care n-am simțit vreun mister anume, și niciun fel de tensiune, și niciun fel de dinamică aparte. Mi s-a părut chiar lungită treaba, prea mult lungită pentru un astfel de sfârșit care - și revin cu veșnica problemă - n-a reușit să mă convingă. O carte OK, dar nicidecum memorabilă.

„- Uneori trebuie să-ți creezi propria poveste.

- Cum adică?

- Toate poveștile trebuie să se bazeze pe realitate, altfel nu vor părea autentice. Desigur, realitatea e maleabilă.

- Chiar așa?

- Cum poți să întrebi așa ceva? Bineînțeles că da. Iei propriile decizii. Acționezi. Această - arată cu mâna în jurul ei - călătorie este o cale de a-ți schimba realitatea.”

Florence, în schimb, haideți să spunem că e un personaj interesant, un personaj pe care Andrews l-a valorificat destul de bine: ambițioasă, cu idealuri și țeluri și visuri, vrând să evolueze în carieră, ajunge să facă anumite lucruri pentru a profita de anumite ocazii. Evident, pe parcurs nu mai este vorba despre „standarde morale” sau despre „piloni de viață”, întrucât coordonatele lumii ei iau o întorsătură neașteptată în momentul în care găsește prilejul de... a profita de situație?! Criticată de mama ei, cu o singură prietenă adevărată, Florence își dorește să iasă din ceea ce consideră a fi o mocirlă și o situație ratată. Vrea un stil de viață mai bun, nu-i așa? Ei bine, pentru asta este pregătită să facă (aproximativ) orice, și totuși poate ar trebui să vorbim despre „circumstanțe atenuante”? Posibil. Maud Dixon este o stea în domeniu, o autoare de bestselleruri pe care, totuși, nimeni nu o cunoaște cu adevărat. De fapt, nimeni nu cunoaște identitatea autoarei. Totuși, Florence are prilejul de a lucra cu aceasta și, mai mult decât atât, de a-i afla numele adevărat. 

„(...) ca un ecou, ca o umbră a sunetului, ca și cum totul fusese deja spus și avea să fie din nou spus, dar cu mai multă însemnătate și mai amănunțit, până când avea să dispară cu totul, iar valurile erau singurele care mai rămâneau. Clipocind încet, încet, încet...”

Fiind asistenta lui Maud, Florence află din ce în ce mai multe despre scris, cum stă treaba cu acest domeniu. Pentru a se documenta privitor la un nou roman, ea este nevoită să meargă în Maroc. În Maroc se-ntâmplă acel ceva care, de fapt, este și punctul de plecare al cărții - se trezește într-un spital și totul devine și mai confuz în momentul în care toată lumea o numește folosindu-se de numele real al autorului. Într-un joc bizar, Florence începe să-și „substituie” dreptul de „a fi” celebrul autor. Iar de-aici, în fine, lucrurile devin tot mai ciudățele și încetul cu încetul ne apropiem de adevărata idee a cărții. Care, revenind, pe mine nu m-a prea convins, și poate ar fi fost mult mai interesant dacă n-aș fi găsit anumite lucruri banale, aproape degeaba, ca și cum această carte ar fi trebuit umplută cu lucruri total irelevante pentru ideea cărții. Bun, înțeleg, este normal să existe și chestii care conturează cartea, care îi dau volum și dimensiune, dar am avut impresia că doar de atât am avut parte. Da, au fost și câteva întorsături de situație dintr-alea tipice, dar sub nicio formă care să mă dea pe spate. 

„Moartea era evenimentul decisiv din existența oricărui om, își zise ea, iar când se întâmplă, nu mai are nicio importanță pentru persoana în cauză. Nu mai există. În acel punct, orice semnificație ar fi avut se fragmentează și se împrăștie. Impactul pe care-l are acest moment se răspândește asupra celor care rămân în urmă.”

Cu alte cuvinte, mi s-a părut că această carte a devenit „dinamică” mult prea târziu, cu atâtea fire epice inutile și atâtea situații și incidente nerealiste încât, sincer, m-am târât de-a lungul ei (chiar dacă a mers rapid, ajunsesem în punctul în care pur și simplu voiam s-o termin pentru a o lăsa deoparte). Pentru a mai potența tensiunea cărții (lipsă, de altfel), mi s-a părut că Alexandra Andrews a forțat mult prea mult lucrurile, iar asta m-a făcut să pun la îndoială anumite situații. Nu a fost o lectură care să mă dea pe spate, pe care să mi-o amintesc, ci a fost o altă carte thriller (mai mult sau mai puțin) pe care am citit-o. Aș fi vrut o intrigă mult mai bine dezvoltată, mult mai inteligent fructificată, dar n-a fost să fie. Nu spun că nu este o carte bună, pentru că este, mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul, dar eu am depășit de ceva vreme acest stadiu: iubesc cărțile thriller și, sincer, simt că am ajuns în punctul în care am citit cam despre toate, și foarte puține reușesc să mă mai surprindă cu adevărat. Cine este Maud Dixon? este clar că n-a fost una dintre ele, dar nici o carte rea nu e. E doar... o carte mai slabă decât altele!

„Alese să se scalde în uitare.”

Cam asta-i treaba! Nu spun că nu v-ar plăcea această carte, ci îmi exprim „propria părere personală” (pleonasmul este voluntar, doar pentru a sublinia ideea în sine), fiindcă eu citesc multe cărți thriller și, evident, am grad de comparație. Romanul lui Andrews nu este unul rău, ci este unul care ar fi putut fi, cel puțin după părerea mea, mult mai bun. A scârțâit în numeroase privințe, chiar dacă a avut un punct de plecare foarte fain și sănătos. Poate Andrews l-ar fi putut dezvolta mai bine, nu? Dar, na, nu sunt eu scriitorul aici, și tipa știe mult mai bine ce-a vrut să facă. De altfel, știu numeroase alte persoane care chiar apreciază această carte, cărora chiar le-a plăcut ideea și care, culmea, chiar sunt pasionate de genul thriller. Așadar, iarăși vorbim despre experiențe proprii, care nu pot fi viabile și pentru alți cititori. După părerea mea, Cine este Maud Dixon? este o carte care a avut potențial, dar care mie nu a reușit să-mi atingă așteptările. În orice caz, chiar sunt curios care va fi următoarea carte a autoarei, deoarece este mult prea devreme să-mi facă o părere fundamentată. Să aveți doar lecturi faine și cu spor!