sâmbătă, 2 ianuarie 2016

„Altfel... și totuși Alice” de Lisa Genova- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Monica Procopeț
Număr de pagini: 320

Lisa Genova a absolvit Colegiul Bates ca șefă de promoție cu o diplomă în biopsihologie. A obținut doctoratul în neuroștiințe la Universitatea Harvard. Este membră Advocacy și Support Netword International și DementiaUSA. De asemenea, Lisa Genova semnează articole pentru National Alzheimer's Association. Pe lângă Altfel... și totuși Alice (în titlul original, Still Alice), Lisa Genova a mai scris și Left Neglected, Love Anthony și Inside The O'Briens, toate bestseller-uri New York Times. Mai multe despre ea aflați pe site-urile lisagenova.com și www.StillAlice.com

Eu am citit acest roman în engleză, acum ceva timp, prin pauze lungi la Cărturești când mă întorceam de la școală. De asemenea, am văzut și filmul, chiar înainte de a citi romanul. Și, bum, m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de tot ce înseamnă Lisa Genova. După ce m-am informat puțin în legătură cu viața ei, mi-am dat seama că citind-o aș avea de-a face cu un om inteligent, un om informat, cu studii frumoase și, dincolo de asta, cu un suflet și o inimă mare. N-am să-i înșirui viața, e de prisos, puteți citi mai multe chiar de pe site-urile dumneaei. 

Altfel... și totuși Alice m-a omorât. Pur. Și. Simplu. Sub centură, chiar în ultima zi din an. Știi că ai încheiat anul cu bine, în forță, la înălțime, atunci când ai citit-o pe Lisa Genova! Mi s-a părut un roman uimitor, cu tot ce-mi place mie să aibă o carte deosebită: scriitură bună, pasaje care să-ți dea de gândit, personaje frumos conturate de care cititorul să se atașeze și care să intre sub pielea sa, acțiune cursivă, ca un reflux continuu, și, evident, ceea ce vine cu o biluță albă (și în plus față de ce am citit până acum), o țâră de biologie. În fine, cred că toți care-mi urmăriți blogul știți că-mi place biologia, dar rar mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în literatură. Bine, să nu credeți că romanul acesta are detalii care, implicit, ar putea să plictisească cititorul, însă datorită temei abordate este clar că așa ceva n-ar fi putut să lipsească. Bineînțeles, aici ne uităm și puțin la palmaresul autoarei care cuprinde un doctorat, după cum am spus, în neuroștiințe - astfel, e clar că știe cu ce se mănâncă toate acestea.

Altfel... și totuși Alice ne spune povestea de viață a lui Alice Howland, care, la cincizeci de ani, ține prelegeri de psihologie cognitivă la Harvard, fiind recunoscută internațional pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un soț cu o carieră strălucită, cercetător în științe, și trei copii adulți cu un viitor la fel de strălucit. Sau, în fine, romanul ne spune povestea a ceea ce mai rămâne din viața acesteia când, în urma unor incidente care-i dau de bănuit - începe să se simtă din ce în ce mai dezorientată, uită lucruri, îi este imposibil să răscolească după anumite cuvinte în capul ei - merge la doctor, moment din care viața ei începe să se schimbe radical, pentru totdeauna, odată cu diagnosticul pus: Alice Howland suferă de o formă precoce de Alzheimer, imposibil de tratat, o boală care macină sistemul nervos al bolnavului, răsfrângându-se, cu toți dinții, asupra hipocampusului, zona responsabilă de memorie și amintiri. Eu zic să vedem acest moment drept o bornă care separă două vieți, nu una: Alice cea de înainte, mentoră, profesoară, cu discursuri și renumită peste tot, vorbind despre psihologia umană, practicând sport, iubindu-și copiii și fiind iubită de către soțul ei, și Alicea cea de după, Alice cu Alzheimer, pusă la pământ, cu armele predate, întrucât nu are nicio șansă de a opri înaintarea bolii, o altfel de Alice, degradată de boala care nu-i distruge numai sănătatea, fizicul, ci îi estompează amintirile în spatele unei cortine lăsate peste mintea ei mult prea devreme, într-un întuneric săpat în neuronii cândva vii, cândva sănătoși, cândva acolo. Povestea lui Alice este dramatică, este povestea omului care nu poate sta în fața naturii, în fața bolii, dar luptă, luptă, luptă, în dezacord cu condiția sa umană limitată.

- Deci, Alice, spune-mi despre ce este vorba.
- Am tot avut probleme de memorie și nu mi se pare normal. Uit cuvinte în timpul unui curs sau al unei discuții, trebuie să îmi notez pe lista mea zilnică de mementouri cursul pe care trebuie să-l predau, altfel uit că trebuie să fac asta, am uitat cu desăvârșire să merg la aeroport pentru o conferință la Chicago și am pierdut avionul. Odată, pentru câteva momente, nu am știut că mă aflu la Harvard Square, iar eu sunt profesor la Harvard, trec pe-acolo în fiecare zi. (...)

Din momentul în care Alice află că este bolnavă, viața ei nu mai este aceeași - atât de plan familial, cât și pe plan social, universitar și chiar intim. Dacă soțul ei ar fi trebuit să-i fie alături - de fapt, într-o măsură, până într-un punct, chiar îi este, suferă alături de ea și caută cu dârzenie o rezolvare a problemelor ei - acesta ajunge într-un punct în care simte că nu mai are rost să lupte, mânat de dorința de a excela pe plan profesional. Astfel, ce susținere urmează să mai aibă Alice, atunci când însăși copiii ei sunt plecați, atunci când chiar soțul ei se dovedește epuizat, dezinteresat de ceea ce se întâmplă? Este de urmărit modul în care boala lui Alice, în asemenea condiții, progresează. 

Mie mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult, de Alice. O luptătoare, o femeie care dorește să evadeze, dorește să-și depășească ceea ce natura îi impune, să scape de sentința morții, a întunericului propriei minți. Citind, mi-am dat seama de asta încă de la început, și-aici am găsit o frază care mi s-a părut relevantă: „În cel mai bun caz, alerga zilnic. De ani buni, considera alergatul precum mâncatul sau dormitul, o necesitate vitală cotidiană și își găsea timp pentru jogging chiar și la miezul nopții sau în mijlocul unui viscol. Dar, în ultimile luni, își cam neglijase această nevoie esențială. Fusese atât de ocupată.” Bine, trec peste faptul că m-am identificat în aceste rânduri, dar mie mi s-a conturat în imaginație o femeie care vrea să iasă din sine, își dorește să scape de stresul cotidian prin ceea ce face, însă boala îi invadează chiar și necesitățile, i le brutalizează până când, în cele din urmă, le anihilează fără pic de milă. Boala lui Alice nu înseamnă numai trup, numai chimie, pastile, biologie și toate astea, ci este o boală a sufletului, ca un întuneric care se lasă cu totul peste eul ei cognitiv. Nu se degradează numai fizic, ci și moral, până ajunge chiar în momentul de a nu-și recunoaște propria fiică, Lydia. „Oameni, mașini, autobuze și tot felul de sunete asurzitoare o asaltau și o copleșeau de peste tot. A închis ochii. Își asculta propriul sânge pulsând și zvâcnind în urechi. 
- Te rog, oprește-te, a murmurat.” Boala o acaparează din toate părțile, n-o lasă să respire, să spere, să citească, să alerge - este, cum să-i spun, ca un blestem al inhibării tuturor simțurilor, numai al suferinței nu. Povestea lui Alice este dramatică, lacrimogenă, dureroasă - recunosc, am plâns și când am văzut filmul, dar și când am citit cartea. :) Pentru că e imposibil să nu treci dincolo de rânduri, de talentul autoarei, și să trăiești alături de Alice gândindu-te că, oricând, oricare dintre noi ar putea fi ea, neștiind că în profunzimea cărnii sale, a sinapselor, a neuronilor vii, există o micuță bombă cu ceas gata oricând să ne intoxice. Trebuie să-i acceptăm povestea ca un adevăr general, crud, cum o fi el, pentru că este povestea unei vieți, Lisa Genova țesând realitatea în niște pagini cu o măiestrie glorioasă. Zău, eu chiar am savurat acest roman!  

Alice se luptă pentru ca boala ei să nu o depărteze de ceilalți. Alzheimer-ul nu este un „A” stacojiu pe pielea ei netedă, nu este o condamnare la singurătate, la suferință. Este o lege nescrisă a universului, și chiar dacă face atâta rău, Alzheimer-ul nu ne transformă în neoameni: sentimentele, trăirile, principiile, emoțiile, lacrimile - astea rămân, rămân pentru vecie, numai moartea le-ar putea șterge: „Chiar dacă avea Alzhemier, asta nu înseamnă că nu putea gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai are dreptul să fie în aceeași sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.” Trebuie să recunoaștem, societatea noastră, atât de bolnavă, atât de primitivă, marginalizează, arată cu degetul - într-un sistem, Doamne, și el atât de bolnav! 

„Zilele mele de ieri dispar, iar zilele de mâine sunt incerte, așadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment, În curând, într-una din zilele de mâine voi uita că am stat în fața voastră și v-am ținut acest iscurs. Dar doar fiindcă îl voi fi uitat într-o zi de mâine, asta nu înseamnă că nu trăiesc fiecare secundă astăzi, aici. Am să uit de astzi, dar asta nu înseamnă că astăzi nu a contat. Nu mi se mai cere să țin prelegeri despre limbă la universități și conferințe de psihologie, peste tot  din lume. Dar iată-mă astăzi, aici, în fața voastră, ținând ceea ce sper că va fi cel mai de impact discurs din viața mea. Și am boala Alzheimer. Vă mulțumesc.

Aceasta este povestea lui Alice. Este povestea unui suflet bolnav de viață, frânt de boală. Mie mi s-a părut minunată, fascinantă, totul scris cum trebuie să fie. Mulțumesc din suflet celor de la Editura Trei pentru că au publicat acest roman, așteptam traducerea lui de ceva vreme. Sper să continue să-i traducă toate cărțile, pentru că, într-adevăr, tot ce scrie Lisa Genova este frumos. Vă recomand cu căldură acest roman, îl puteți comanda de pe site-ul editurii, de AICI

Să aveți un an minunat, plin de lecturi frumoase și pe care să le țineți minte! :) Să nu renunțați niciodată la visurile voastre, oricât de mari ar fi, pentru că ele sunt ceea ce voi însemnați. Lecturi plăcute!
 

10 comentarii:

  1. Am văzut și eu filmul și trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult. Chiar mă gândeam în timp ce mă uitam "Wow. O carte pe tema asta cred că ar fi genială", însă abia după ce l-am terminat am aflat de carte. Mi-au fost transmise multe sentimente, însă cartea cu siguranță este mult mai detaliată și mai sensibilă, așa că o s-o citesc cu prima ocazie pe care o am.
    Îmi aduce puțin aminte de "Înainte să adorm", care mi-a plăcut la nebunie.
    Mulțumim pentru frumoasele recenzii cu care ai obișnuit să ne surprinzi! *hug*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Roxi, draga mea, mulțumesc tare mult. Și eu am văzut filmul și mi-a plăcut enorm. Daaa, și „Înainte să adorm” am citit, Doamne, dacă stua și mă gândesc chiar seamănă! Mulțumesc și te puuup, un an mirific să ai!

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Bună seara, Daniela, și mulțumesc foarte mult! :)

      Ștergere
  3. Bună, Andrei! Ai făcut o recenzie superbă, felicitări!

    Totodată, felicitări pentru Toate sfârșiturile sunt la fel, mă bucur enorm că ai reușit să o publici și că încep să se vadă roadele muncii tale, prin recenzii pozitive! Un an nou bun, plin de lucruri frumoase, magie și bucurii!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Meduza! :) Mulțumesc tare mult, îți doresc și ție un an minunat, tot ce-ți dorești să devină realitate. Seară plăcută!

      Ștergere
  4. Răspunsuri
    1. Plăcerea mea, Carmen! :) Bine te-am găsit pe aici!

      Ștergere
  5. M-a "omorat" aceasta carte, recunosc :)). De cel putin doua ori, in timpul lecturii, mi s-a taiat rasuflarea. Realmente. O carte exceptionala
    Foarte buna recenzia

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha! Te înțeleg perfect! Bine te-am găsit pe aici. (hug) Mulțumesc.

      Ștergere