joi, 6 octombrie 2016

„Cei doi domni din Bruxelles”, de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie


 
Editura: Humanitas Fiction
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Cei doi domni din Bruxelles a revenit în lectura mea la o a doua încercare, la ceva timp după ce am citit ceva scris de autorul francez. Sincer, mă declar un fan al acestui autor, îi ador cărțile, le am pe toate acasă, mai puțin una, Evanghelia după Pilat, și-mi place enorm modul în care autorul scrie, pentru că știe să atingă cele mai subțiri, firave și maleabile corzi ale sufletului, ale ființei umane. Tocmai din acest motiv am avut așteptări mari de la această carte. Dacă pe toate celelalte - mai puțin Oscar și Tanti Roz (5 steluțe) - le-am recompensat cu patru steluțe, acestei cărți nu am putut să-i dau decât 3, iar motivele sunt pur subiective, bineînțeles, precum este și această fabuloase-magnifică-mirobolantă recenzie. Nu am să vorbesc despre carte decât puțin, pe scurt, în următoarele: mai multe povestiri, cum ne obișnuiește autorul (pe lângă faptul că în ultimul timp a scos și niște romane, să le spun așa, de sine stătătoare), legate de viață, de ceea ce presupune aceasta, adică emoții, adevăruri, minciuni, cunoaștere, căutare, mister, iubire, dragoste, eșec, dezamăgiri, lucruri aparent banale, arhicunoscute, dar integrate într-o formă estetic-viabilă, într-o proză incomparabilă stilistic. 

Prima, Cei doi domni din Bruxelles, care dă și numele volumului, m-a surprins prin paratextualitate - origine: Schmitt a schițat-o în drum spre Bruxelles, de la Paris, în gară. Povestirea e frumoasă, cred că e printre preferatele mele, abordând tema sexualității, a dogmei și a lumii văzute prin perspective diferite (pe care alții le-ar numi anormale) de iubire. Dragostea este oare un sentiment declanșat de un proces chimic, sau este pur și simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Existo o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești de iubire scrise - și nu numai - vreodată? Sau ce care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? De urmărit acest parcurs al iubirii sufletului. Următoarea, Câinele, mi-a displăcut enorm. Cu dublă sursă de inspirație (viața personală a autorului și refecțiile pe care filosoful Emmanuel L. i le-a provocat), iubitor de animale, autorul nu a reușit să-mi transmită ceea ce poate, altora, a reușit. Nu am rezonat cu această povestire, nu am simțit-o pe placul meu, ba chiar m-am rugat să fie una scurtă și poate, la un moment dat, să mă surprindă în vreun fel. A fost așa? Nicidecum. Evident, nu vorbește autorul despre un câine, este o poveste foarte frumoasă de familie, ceva închegat, misterios, știe el Schmitt cum să le lege. Ba chiar, la sfârșitul volumului, vorbind despre cartea aceasta, Cei doi domni din Bruxelles, spune: „(...) la sfârșitul nuvelei Câinele, este vorba despre iertare. Să ierți? Nimic nu mi se pare mai complicat.”

O inimă sub cenușă a fost, iarăși, pe placul meu, o femeie care își iubește mai mult nepotul decât propriul fiu, proiectându-și sentimentul matern mai degrabă asupra copilului surorii ei decât deasupra fiului ei. Moartea copilului ei o va face să-și dea seama de acest lucru și va trebui, ca să-și adoarmă sau să-și alunge vinovăția, să-și urască nepotul. Adorării îi urmează o ură pe măsură. Pot spune că Schmitt a analizat foarte frumos această gradație ascendento-descendentă, să-i spun așa, atingând niște imagini foarte frumoase ale complexității simțămintelor umane. Omul, în genere, poate trece extrem de ușor de la ură la iubire, de la încredere la frică, de la înălțime, tocmai în abisalul durerii. Frumoasă, cred că printre cele mai frumoase nuvele, cred, citite; mi-a plăcut aici o explicație a autorului: „dacă romantiismul constă în acordul naturii cu umanul, atunci O inimă sub cenușă este o nuvelă romantică. Puterile telurice se supără și se trezesc în același timp cu eroii mei, apoi se liniștesc la unison cu inima lor.” Cu inima lor cea de toate zilele, arsă în vâltoarea vieții - întru emoție, întru sentiment, întru oameni.

O altă povestire - care oarecum mi s-a părut trasă de păr taaaare, dar mi-a plăcut - a fost Copilul-fantomă, ultima, fiindcă după părerea mea vorbește despre ceva actual: ce părinte nu s-a temut să primească vestea cum că al său copil, după ce se va naște, nu va fi normal? Unii îmbrățișează destinul acesta, alții îl refuză, îi dau cu piciorul, se tem, se retrag. Îi admir pe cei care au acceptat copilul bolnav, dar nu voi arunca niciodată cu piatra în cei care au ales avortul. Oricum, e o chestie mult mai delicată aici, de etică, religie, spiritualitate, și chiar nu vreau să intru în astfel de discuții. Volumul de față are povești frumoase, însă niciuna nu m-a atins prea mult încât să-mi dea lacrimile - tocmai asta era magia cărților lui Schmitt, la aproape toate am avut lacrimi în ochi, însă de aceasta m-am distanțat mult mai mult. Nu știu, mi s-a părut rece, diferită. La unele chestii m-a plictisit și m-a făcut să uit că citesc ceva de Schmitt. Poate n-am citit-o într-o perioadă potrivită, poate chiar n-a fost o carte bună. Se prea poate.

Oricum, eu vă recomand să citiți cărțile autorului, scrie foarte frumos, liber, accesibil din punct de vedere stilistic, al cuvintelor. Eu m-am îndrăgostit de stilul său, de cărțile sale, printre care preferatele mele rămân Oscar și Tanti Roz & Concert în memoria unui înger. Dacă vreți să-l citiți, vă recomand să începeți cu acestea. Eu am să mă retrag, dar am să revin pe blog cât de des cu putință. Am început facultatea și deja e destul de solicitant, dar trebuie să-i facem față! Mulțumesc că mă citiți, s-aveți doar lecturi pe placul vostru, frumoase și cu spor.

8 comentarii:

  1. Eu am terminat de citit de curând ”Jocul lui Ender” de Orson Scott Card și voi începe ”Șarada” de Victoria Alexander! Mult succes la facultate și să vii cu noi recenzii și vești! Te citesc cu drag și cu această ocazie, aflu și eu despre noi cărți și poate le dau șanse ^^ Seară faină! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am auzit de prima carte, de a doua nu prea. Cum sunt? :) Mulțumesc frumos, mulțumesc și că-mi citești postările, încerc să-mi fac timp să trec cât mai des pe aici. O zi frumoasă și cu spor!

      Ștergere
    2. Păi, în ”Jocul lui Ender” este vorba despre un băiețel care este ales de cei de la Flota Internațională ca să-i ajute să scape de o invazie de gândaci și trebuie să renunțe la tot. Sunt foarte multe lucruri SF, prima carte pe care am citit-o din această categorie și mi-a plăcut cartea, cât și filmul, iar în ”Șarada” este o carte de dragoste, unde Lady Lydingham (Camille) își dorește foarte mult o cerere de căsătorie de la un prinț și se va duce acasă alături de sora ei să facă pregătiri, dar are parte de o mare surpriză... Va da de o iubire din trecut și totul va lua o mare întorsătură. Amândouă merită citite, din punctul meu de vedere. Ți le recomand cu mare drag, chiar dacă știu că la un moment dat spuneai că, nu prea citești SF, dar niciodată să nu spui niciodată, corect? O zi frumoasă îți doresc și eu, chiar dacă vremea nu ține cu noi! :)

      Ștergere
    3. Mulțumesc mult pentru părerea împărtășită! :) ”Șarada” îmi face cu ochiul, de fapt. Dar poate am să încerc, cândva, și SF. Lecturi frumoase!

      Ștergere
  2. Ce mă bucur că ai postat în sfârșit recenzia! Nu știu, eu chiar m-am apropiat foarte tare de carte și am fost emoționată, ca la toate celelalte cărți pe care le-am citit de la Schmitt. Oricum, îl iubesc pe autorul ăsta, are un stil deosebit, chiar nu l-am mai întâlnit la alți scriitori și cred că, dacă mi se va da o carte fără să mi se zică autorul, m-aș prinde când e vorba de el.

    Sper să-ți completezi colecția și să ai parte numai de lecturi frumoasee, pupici! *.*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am văzut că sunt multe persoane care s-au apropiat foarte mult de această carte. Nu știu, eu poate am citit-o într-o perioadă nepotrivită! Hehe! :) Lecturi cât mai frumoase să ai!

      Ștergere
  3. Prima dată am aflat de carte de pe blogul Roxanei. Depinde de fiecare cititor cum vede ceea ce se întâmplă şi ce vrea autorul să transmită. Nu sunt tocmai sigură dacă o voi citi, dar poate-i voi da o şansă, cândva. :))

    Lecturi frumoase şi spor la facultate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Autorul merită, cu siguranță, șanse! :) Are cărți mult mai bune. Pupici, Dariaaaa!

      Ștergere