duminică, 14 mai 2017

Cartea clanului din Baltimore, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei
Număr de pagini: 488
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba franceză: de Doru Mareș și Gabriela Riegler
Anul apariției: 2016

Până în ziua Dramei, au existat două familii Goldman: Goldmanii-din-Baltimore și Goldmanii-din-Montclair. Goldmanii-din-Montclair, al căror descendent este Marcus Goldman, autorul romanului despre profesorul Quebert, aparțin clasei de mijloc și locuiesc într-o casă mică din Montclair, New Jersey. Goldmanii-din-Baltimore sunt o familie înstărită, care locuiește într-o casă de lux dintr-o suburbie bogată din Baltimore, și de care Marcus este fascinat. Ambele familii ascund însă secretele lor, amintiri mai mult sau mai puțin fericite, iar viața îi încearcă pe toți deopotrivă, fără să țină cont de avere, prestigiu, poziție socială.

Dicker îmi demonstrează, încă o dată, ce autor bun este, ce simț al literei, al cuvintelor are, ce jocuri de soartă și destine știe să mânuiască, cât de frumos știe să creeze personaje și să le poarte în cele mai întunecate și abisale cotloane ale sufletelor lor. Vă pot spune, de fapt, că m-am îndrăgostit de tot ce scrie acest autor încă de la romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, apărut tot la Editura Trei, unul dintre cele mai bune romane citite la acel timp. Nu știu dacă aș putea vorbi despre Cartea clanului din Baltimore într-o recenzie, pentru că cei care au citit și primul său roman, menționat mai sus, își pot da seama faptul că ceea ce Dicker scrie, nu poate fi curprins într-o recenzie. Așadar, cum probabil cititorii mei sunt obișnuiți, am să vă vobesc despre cum am perceput eu această carte, cum am întâmpinat eu personajele și cum, încetul cu încetul cu încetul, Dicker a reușit să mă ucidă cu stilul său de a jongla, evident, fazual spus, cu personajele pe care le creează.

Am început să citesc Cartea clanului din Baltimore cam acum vreo două săptămâni jumătate, aproape trei săptămâni. Ei, bine, am terminat-o abia alaltăieri, dacă nu mă înșel. S-o luăm așa: am citit primul roman, Adevărul despre cazul Harry Quebert cam în două-trei zile. De ce? Pentru că mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult. De ce a durat așa mult să citesc această carte? Pentru că, da, mi-a plăcut enorm și nu am vrut să se mai termine. Și încă un motiv, vi-l dau imediat: pentru că acest roman mi s-a părut muuuult, muuult mai complex decât primul, în care am avut de-a face cu un thriller senzațional, de o psihologie uimitoare. Aici, drept să vă spun, registrul nu se schimbă, Dicker este un adevărat filolog, însă „cauza”, să-i spun așa, este faptul că de această dată avem de-a face cu mai multe personaje, cu mai multe tagme sociale, la o adică, avem de-a face cu mai multe minciuni, secrete, dezbinări, cu mai multe dezumanizări și procese de transformare. 

Îmi place mult Dicker pentru că omu' ăsta știe să urmărească omul, știe să se joace cu caracterul său; Dicker și-a dat seama că nu trebuie să scrie despre fantezie, ci despre omul în sine, în genere, în adâncul cărnii sale, pentru că omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, în toate înțelesurile sale antagonice.Cartea este uluitoare prin psihologia personajelor, prin caracterul lor non-conformist. La Dicker, nu poți să urăști un personaj, pentru că mai apoi îl vei iubi cu tot cugetul tău. Nici nu poți să-l compătimești, pentru că mai apoi o să-ți vină să țipi la el. Dicker are o înclinație aparte către psihologia umană, nu știu, eu vă pot spune doar că pur și simplu, citind romanul, am avut impresia că urmăresc un film bun, un film chiar bun, un thriller dintr-ăla care te lasă mască și-ți dă knock-out. De ce? Pentru că nu m-a plictisit, nu m-a făcut să casc în timp ce citeam. Dimpotrivă, pur și simplu citeam fără să mă opresc, însă l-am citit greu pentru că voiam să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă, la ideea în sine, la Drama despre care se tot vorbește în acest roman (credeți-mă, este total neașteptat ceea ce se întâmplă în această carte); erau momente în care citeam o pagină, apoi o reciteam, au fost momente în care mă întorceam în urmă să recitesc un pasaj anume, când îndoiam colțul paginii doar pentru a mai reveni o dată acolo pentru a analiza mai bine. La Dicker, acțiunea chiar contează, pentru că totul este definitoriu, chiar și un mic gest al mâinii, chiar și o simplă atingere de buze, chiar și o șoaptă spusă în vânt. Autorul prețuiește cuvântul ca și cum ar fi o întreagă carte. Bineînțeles, cum este urmărit și în Adevărul despre cazul Harry Quebert, ideea scrierii unei cărți îl obsedează pe un personaj. Astfel, unul dintre ei ajunge să scrie întocmai istoria acestor două familii, și-ajungi într-un punct în care să crezi că, de fapt, totul este adevărat și nu ai fost decât martorul unui manuscris de istorie, unui jurnal intim și învechit.

Și-acum, pam, încă un lucru pe care l-am observat la Dicker: predilecția spre a băga în centru o femeie, o femeie în jurul căreia chiar și universul se învârte. O femeie care să distrugă tot ce este mai de preț în lume, or să aducă cu sine, de fapt, singura armă împotriva singurătății: iubirea. Sincer, este de urmărit și povestea acestei femei, un personaj cheie al romanului, zic eu, de fapt personajul feminim cel mai puternic individualizat și înzestrat cu atâtea calități și defecte, alcătuit din lumini și umbre - cum, de altfel, sunt toate personajele lui Dicker. Mi s-a părut delicios acest personaj, abia așteptam să apară în peisaj și să văd ce are să mai facă acum, când pare că totul deja s-a consumat. Dar, na, autorul are harul de a surprinde și de a te prinde, exact când te-aștepți deloc sau mai puțin. Pe asta am mizat când am vrut să citesc acest roman, pe faptul că voi fi citit ceva uluitor, iar autorul chiar nu m-a dezamăgit deloc; ba, dimpotrivă, mi-a întrecut cu brio așteptările.

Un roman despre prietenie, despre dragoste, despre frăție și solidaritate, dar și un roman despre cum încrederea, clădită cu ani întregi, poate dispărea într-o singură secundă infimă. Un roman despre iubire, acel sentiment care întregește omul și-l poartă pe culmile cele mai ascunse ale sufletului, dar și o dovadă a trecerii timpului, a trecerii inevitabile și nepăsătoare și egale a acestuia. Pentru săraci, bogați, oameni, animale, copii, femei, timpul este același, fără a face excepții. Un roman bun, extrem de bun, pe care îl recomand cu drag tuturor celor care vor să aibă de-a face cu o lectură puternică, complexă, diferită și veridică, care te lovește prin psihologie, mister și realism.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

2 comentarii:

  1. Felicitari pentru inca o minunata recenzie :) Cartea este pe wishlistul meu de foarte mult timp, dar nu am apucat sa o cumpar. Am cealalta carte a autorului de vreo 2-3 ani in biblioteca si nu am citit-o :( Sper sa ajung anul asta sa citesc ceva si de acest autor..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc muuuult, Alexa, pentru apreciere. Sunt sigur că o să-ți placă romanul dacă-l încerci. Lecturi frumoase!

      Ștergere