Orfani în Brooklyn, de Jonathan Lethem - Recenzie

Editura: Corint

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Traducere: Irina Negrea

Anul apariției: 2020

„Sindromul Tourette te învață ceea ce oamenii, îndeobște, ignoră și uită, te învață să vezi mecanismul de croșetare a realității pe care oamenii îl folosesc pentru a da deoparte elementul intolerabil, neadecvat, distonant - te învață asta fiindcă tu ești cel care azvârli elementul intolerabil, neadecvat și distonant în calea lor.”

Jonathan Lethem, unul dintre cei mai apreciați scriitori americani contemporani, s-a născut la 19 februarie 1964, în Brooklyn, New York. A debutat în 1994 cu romanul Gun, with Occasional Music, o îmbinare de SF și intrigă polițistă. Au urmat alte trei opere SF – Amnesia Moon (1995), As She Climbed Across the Table (1997) și Girl in Landscape (1998). În 1999, a cunoscut un succes răsunător odată cu publicarea romanului Motherless Brooklyn (Orfani în Brooklyn), distins cu numeroase premii. În 2003, volumul The Fortress of Solitude a fost foarte bine primit de public și de critică, figurând în topul bestsellerurilor New York Times. Lista scrierilor sale continua cu: You Don’t Love Me Yet (2007), Chronic City (2009), Dissident Gardens (2013), A Gambler's Anatomy (2016) și The Feral Detective (2018).

„Pentru fiecare tic exteriorizat, striveam zeci de alte ticuri, sau așa mi se părea mie - trupul meu era ca un arc de ceas, răsucit prea mult, putând să miște fără efort ambele ace pe cadran de două ori mai repede decât timpul real și simțind simltan că ar putea cu ușurință să însuflețească toate pendulele încremenite dintr-un întreg conac sau să urnească un uriaș mecanism de fabrică (...).”

Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.

„(...) că un camarad invizibil, pe nume Billy sau Bailey, cerșea să audă insulte pe care mi-era din ce în ce mai greu să mi le înfrânez.”

Cred că voi începe această recenzie prin a spune ceva ce simt cu adevărat: Orfani în Brooklyn este una dintre cele mai faine cărți citite vreodată. Pentru mine, le-a avut pe toate - de la o intrigă frumos construită, o acțiune multidimensională, până la o profunzime abisală și personaje memorabile. Da, chiar a fost una dintre acele cărți care mi-au oferit de toate; și, mai presus de toate, o doză bună de dramatism încununată cu un personaj - Lionel Essrog - care mi-a lăsat un zâmbet pe buze de fiecare dată când am avut un contact cu el. De fapt, e subînțeles că mi-a plăcut pe tot parcursul cărții, întrucât romanul este scris din perspectiva sa. Și-n încercarea de a nu se lăsa pradă sindromului Tourette de care suferă, care-l face „să latre, să numere și să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare și originale moduri”, Lionel devine un personaj memorabil, autentic, pentru care încercarea de a afla ce s-a întâmplat cu Frank Minna devine însăși dictonul călăuzitor al vieții sale. 

„Eu eram dovada vie a tot ceea ce este imprevizibil, dur și patetic în viață, un prototip al propriei lui excentricități. În felul acesta, Minna mi-a dat dreptul la vorbire, iar vorbirea, s-a dovedit ulterior, m-a eliberat din preaplinul dezastruos al sinelui meu tourettic, s-a dovedit a fi ticul care aduce satisfacții acolo unde altele nu reușeau, scărpinatul care pentru scurt timp domolea mâncărimea.”

Frank Minna, care manifestă un interes aproape patologic pentru Lionel și prietenul său, șeful lor, adică, este înjunghiat mortal, lăsând în urmă oameni care, din acel punct, nu știu pe unde s-o mai apuce și ce să facă cu viața lor. Totuși, Lionel dă dovadă de curaj și-ncearcă, așa cum poate, având la dispoziție doar niște piste vagi, însă o minte ascuțită și o rațiune colosală, să dezlege misterul morții lui Frank. Nu e un roman polițist, de fapt, nici un roman cu detectivi - e mai mult un roman care, pe tot parcursul lecturii, mi-a dat impresia că așa este viața. Nu știu, mie mi s-a părut extrem de real, frumos, încântător, amuzant, sensibil și profund - nu puține au fost dățile în care am simțit nevoia să mă opresc din citit și să meditez asupra cuvintelor și gândurilor lui Lionel. Precum, de altfel, de multe ori am râs, cu poftă, când am citit de ce era capabil Lionel să debiteze din cauza sindromului său - deși, evident, nu-i ok să râzi de problemele altora, însă chiar n-am putut să mă ațin. De fapt, chiar cred că Jonathan Lethem a urmărit acest lucru, întrucât sindromul lui Lionel deși-i pune bețe în roate, îl și propulsează, extrem de sigur, în rezolvarea cazului șefului său, Frank Minna.

„Însă prostia crasă, bolile mintale și neliniștile familiale sau sexuale - acestea erau descărcările electrice care puneau lutul în mișcare, forțele însuflețitoare care făceau ca viața oamenilor să fie amuzantă și care curgeau, odată ce învățai să le identifici, prin fiecare persoană și interacțiune.”

Personajele sunt delicioase, multilaterale, frumos construite, robuste, evoluează și au secrete, mint, suferă și se pierd. Mi-a plăcut enorm de mult să urmăresc toate aceste aspecte, îmbinate într-o scriitură bună, tată, cursivă, efervescentă, deseori lirică, tapetată cu profunzime și cu sentiment. Jonathan Lethem chiar a reușit să îmbine, într-o manieră echilibrată, viabil stilistică, acțiunea, dinamismul cu emoția și efervescența stilistică. Gândurile, cuvintele lui Lionel reprezintă un fel de lupă prin care se vede o lume distorsionată, dar atât de reală, un frotiu în care viața parcă nu mai e viață atunci când Frank nu mai e acolo. Neștiind pe ce drum s-o apuce, tot ce le mai rămâne este să restaureze echilibrul sui generis care a fost perturbat atunci când șeful lor a dispărut. Angajându-se într-o lume în care moartea poate fi ceva de-o simplă secundă și de-un simplu foc de armă, personajele lui Lethem dau dovadă de curaj, de statornicie și devotament, de ambiție și determinare. Recunosc, de fapt, că interesul meu a fost maximal atunci când a venit vorba doar de Lionel, dar de o psihologie remarcabilă dau dovadă și alte personaje. Însă sindromul de care acesta suferă, Tourette, cu un spectru abstract de manifestare, mi-a stârnit și mai tare interesul. Și chiar e de urmărit acest aspect al cărții - destul de inovativ, cel puțin pentru mine, și autentic.

„De fapt, din punctul meu de vedere o femeie trebuie să aibă un pic de pernițe, dacă înțelegi la ce mă refer? Ceva între tine și ea, ca un fel de vatelină izolatoare. Altminteri, te freci direct de sufletul ei.”

Am încercat să mă uit și la film, asta după ce am citit, bineînțeles, cartea. Dar nu m-a atras - nu pentru că n-ar fi fost bun, dar pur și simplu mi-am dat seama că, în cele din urmă, romanul este exponențial mai... bun. Mai profund, surprinde mai bine gândurile lui Lionel și, pentru mine, a fost mai ușor de urmărit, cu tot ce-nseamnă asta: personaje, gânduri, emoții, profunzime. Memoria fantastică a lui Lionel este surprinsă și-n film, dar acel ceva care îl face unic, bine reliefat în roman, mi s-a părut că îi lipsește. Nu e vorba de faptul că este, după părerea mea, greu să joci rolul unui personaj care are un sindrom ca acesta, pe cât e vorba de a reuși să transmiți ce... a transmis autorul?! E greu, de fapt, chiar e greu, și nu contest talentul actoricesc al lui Edward Norton - ba chiar a reușit să surprindă sinceritatea lui Lionel, și i-a ieșit cu desăvârșire - dar, pentru mine, repet, a lipsit acel ceva care, în carte, l-a făcut pe Lionel unic și extrem, extrem de frumos, din toate punctele de vedere. 

„Sunt încordat strâns. Sunt un tun dezălnțuit. Ambele - sunt un tun dezlănțuit încordat strâns, un dezlănțuit strâns. Toată viața mea există în spațiul dintre aceste două cuvinte, strâns, dezlănțuit, dar nu găsesc niciun spațiu acolo - cele două cuvinte trebuie să fie unul singur, dezlănțuitstrâns.”

Chiar vă recomand cu mare drag romanul lui Jonathan Lethem, Orfani în Brooklyn, și chiar cred că această carte ar trebui să fie mult mai apreciată și citită de mai multe persoane - din câte am văzut, are un rating destul de micuț pe Goodreads. Asta e încă o dovadă că suntem, într-adevăr, diferiți ca cititori, deși împărțim, cu drag, aceeași plăcere a lecturii. Dar depinde, cu siguranță, de sfera literară abordată de fiecare, precum și de experiențele livrești ale fiecăruia - eu ador cărțile ale căror personaje mă mișcă, mă emoționează și-mi smulg zâmbete, lacrimi, personajele care-mi dau speranță, curaj și care, în cele din urmă, mă inspiră și-mi rămân, mult timp, în suflet. Te salut cu mult respect, dragă Lionel, și vreau să știi că mereu vei fi eroul acela ciudățel, bizar, confuz, care-mi va stârni un zâmbet mereu sincer și radios. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, vreau să mulțumesc, de asemenea, și Irinei Negrea pentru excelenta traducere, pentru felul în care a reușit să integreze totul, de la gânduri, asocierea randomică a cuvintelor lui Lionel, până la felul în care a reușit să redea profunzimea scriiturii lui Jonathan Lethem. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos!