A fost odată un râu, de Diane Setterfield - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Florica Sincu

Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800.000 de lire, respectiv 1.000.000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Colman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.

„(...) Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun.”

În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.

„Ar fi putut să o lase baltă. Ar fi putut să renunțe la povestea asta, la fel ca la toate poveștile care se ivesc nu se știe de unde și care nu duc nicăieri. Dar, printre vorbe și la sfârșitul vorbirii, când vocile se stingeau și consfătuirile se încheiau, în liniștea adâncă întinsă dincolo de orice poveste, plutea spre ei fetița însăși. În această încăpere, în acest han, ei au văzut-o moartă și au văzut-o vie. De neînțeles, de neatins, de neexplicat, cu toate astea un lucru era limpede: fetița asta era povestea lor.”

Când m-am apucat de această carte, am știut că voi avea de-a face cu o poveste superbă, frumoasă, pe care să o savurez în tihnă. De fapt, am știut acest lucru încă de când am văzut coperta, deoarece există unele cărți care parcă-ți vorbesc, parcă-ți dau de înțeles că vor fi bune - chiar dacă n-ai mai auzit nimic despre ele, chiar dacă n-ai mai citit nimic de la același autor. Am avut certitudinea, așadar, că A fost odată un râu va reuși să-mi satisfacă toate nevoile de cititor. Și așa a fost: nu doar o poveste superbă, frumoasă, ci un cumul de genuri literare care au fost atât de bine dozate încă n-am mai putut să mă desprind din lectură. Mizând pe mister, înainte de toate, dar și pe un fel de realism magic bine dozat, frumos creat, Setterfield te introduce într-un basm în brațele căruia te simți în siguranță. Totul pare că se află la granița firavă dintre realitate și magie, uneori pășind în sfera fantastică a literaturii. Nu am citit cealaltă carte apărută la noi, A treisprezecea poveste, dar vreau neapărat să pun mâna pe ea. În orice caz, știu că această „rețetă” a funcționat foarte bine (și nu doar pentru mine), deoarece Setterfield chiar știe ce face, știe cum să livreze cititorului o poveste duioasă, fascinantă, magică și frumoasă.

„- Se uită de-a lungul apei, în sus și în jos, pare să caute ceva. Ceva de care îi e dor. Ceva ce așteaptă zilnic, și zilnic acel ceva nu apare, iar ea așteaptă, și se uită, și îi e dor, dar speranța i se împuținează pe zi ce trece. Acum așteaptă fără speranță.”

Am citit cartea în tihnă, în liniște, simțind cum mă las purtat într-o lume de basm, într-o lume în care totul pare posibil și în care nimic nu se supune „legilor firești”. Chiar dacă povestea se derulează încet, într-un ritm cadențat, bine pus la punct, și autoarea ne prezintă nenumărate locuri, peisaje, spații, oameni cu povești, povești în sine și legende, nu am simțit nici măcar pentru o clipă nevoia ca totul să se miște mai repede. Dimpotrivă, de fapt: eu chiar am citit această carte simțind bucuria pe care autoarea probabil a resimțit-o scriind. Puterea cuvintelor, iubirea pentru cuvântul scris, pasiunea, patosul - prezența acestora este palpabilă în povestea lui Setterfield, pulsează între paginile cărții. Este o poveste blândă, pe alocuri chiar foarte tristă, despre momentele de magie și miracol care ne binecuvântează viețile, care ne dau speranță și înfloresc în noi. Plasându-și acțiunea în anul 1887, ca spațiu alegând malul râului Tamisa, Setterfield rămâne fidelă unei perioade istorice aparte: o perioadă plină de superstiții, folclor, povești despre fantome, spirite, ghicitori. O perioadă pe care reușește să o scoată în evidență cu un talent scriitoricesc desăvârșit!

„- Păi, atunci, a încheiat omul cu înțelepciune, doar dacă ceva e imposibil, asta n-are de ce să-nsemne că nu s-ar putea să se-ntâmple.”

Prin urmare, drept cititor ajungi să ai propriile incertitudini privitoare la „ce este real în poveste” și „ce este supranatural” în această. În cele din urmă, oamenii sunt înzestrați cu niște „trăsături” aparte. Este chiar supranaturală capacitatea lui Bess de a privi în sufletul cuiva, de a-i descoperi adevărata natură, sau mai degrabă este o însușire a unui suflet pur? Cât este real și cât este magie în acest aspect? Dar ideea în sine este că Setterfield reușește atât de frumos, cald, să livreze toate acestea, încât povestea devine precum o mângâiere, precum o îmbrățișare. În acest basm, Setterfield îți deschide ochii asupra lumii din jur, asupra „magiei” din lucrurile simple, cu care avem în permanență contact. Deși există foarte multe personaje care joacă un rol mai mult sau mai puțin important în carte, fiecare are ceva de spus, fiecare are ceva de reiterat - poartă mesajul unui suflet, poartă o poveste în sine. Chiar în carte, de fapt, Setterfield subliniază câtă putere au poveștile în a modela oamenii, în a le da un scop și o finalitate, „un sens” anume. Un superb basm, țesut cu atenție și grijă de către o autoare care, foarte ușor aș spune, fără efort, a transformat A fost odată un râu într-o carte atemporală, pe care nu o voi uita niciodată. 

„Beau și stăteau pe gânduri, și iar beau și iar stăteau de vorbă, și iar beau și iar se certau. Gândurile li se învârteau ca titirezul, descopereau noi curenți în curenți, întâlneau contracurenți, iar uneori se simțeau chinuitor de aproape de marea descoperire, dar, în ciuda tensiunii dezbaterilor, la sfârșit nu știau mai mult decât la început.”

Trebuie să recunosc că, într-o oarecare măsură, romanul mi-a amintit de cartea de debut a autoarei Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, un roman magic, cuceritor, poetic și fermecător. În aceeași măsură, cartea lui Diane Setterfield reușește să îmbine admirabil atmosfera de basm a ținuturilor magice cu un fel de realitate dură, să-i spunem așa, cu o scriitură dramatică, aparte. În schimb, distribuția de personaje este mult mai mare în romanul de față, și este foarte ușor să te pierzi în gama variată. Totuși, pentru mine nu acesta a fost interesul principal, ci faptul că citesc o poveste extraordinar de bine scrisă, în care pot simți pasiunea și iubirea pentru cuvinte. Cu un ritm plăcut, tihnit, această carte nu este una pe care să o citești rapid, în grabă, ci este o lectură care trebuie savurată pagină cu pagină, minut cu minut, clipă cu clipă. Crede-mă, te va răsplăti din plin! Eu am fost cucerit din prima clipă, chiar dacă nu este o carte pe care am citit-o pentru răsturnări de situație, tensiune și altele de genul ăsta (cum, de altfel, îmi plac). A fost o carte pe care o citești pentru suflet, pentru frumusețe și speranță. 

„Iar acum, dragă cititorule, povestea s-a sfârșit. E vremea să mai traversezi o dată podul și să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e și nu e Tamisa, trebuie să își continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul, și, la urma urmelor, vei fi având și tu, fără îndoială, râurile tale care abia te așteaptă.”

Un „antidot” pentru stresul vieții reale, cu o poveste captivantă care portretizează iubirea și bunătatea, faptul că în lume mai există și... lumină! O experiență literară unică, aș spune, de a cărei călătorie m-am bucurat pe tot parcursul. Nu m-aș putea gândi la o lectură asemănătoare, la o lectură care, în ultima vreme, m-a făcut să mă simt atât de liniștit... atât de diferit! Chiar dacă punctul de plecare al cărții îl reprezintă găsirea fetiței, există multe alte substraturi încorporate în această idee principală. Fiecare personaj în sine este, de fapt, o poveste, fiecare poartă o povară, un secret, un sentiment. Realismul magic transformă totul într-o poveste deosebit de frumos spusă, cu o atmosferă gotică rafinată, alegorică, misterioasă. În cele din urmă, mi s-a părut că această carte este, de fapt, o odă închinată literaturii în sine, puterii cuvintelor, artei de a povesti - până la urmă, povestirea verbală reprezintă însuși catargul lumii, catargul unei bărci aflate pe mare în mijlocul furtunii. Iar Lebăda este poveste, este mit, este legendă și basm - toate hrănind sufletele și inimile iubitoare de frumos ale oamenilor.

Minciunile pe care le spun, de Julie Clark - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2024

Traducere: Luminița Gavrilă

Născută și crescută în Santa Monica, statul California, Julie Clark a fost o cititoare pasionată încă din copilărie. După ce a absolvit University of the Pacific și a lucrat o scurtă perioadă la departamentul de sport de la University of California, s-a întors acasă, în Santa Monica, pentru a fi profesoară. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu cei doi fii ai săi și cățelul lor, un golden doodle pus pe șotii. Romanul ei de debut, The Ones We Choose, a fost publicat în 2018, iar drepturile de ecranizare au fost cumpărate de compania Lionsgate. Ultimul zbor (publicat de Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2022, traducere de către Monica Vlad) s-a bucurat de un succes imens încă de la apariție, devenind bestseller internațional. De asemenea, a fost recomandată de Indie Next Lists și Library Reads și a fost aleasă una dintre cele mai bune cărți din 2020 de către Amazon Editors și Apple Books. O puteți urmări pe julieclarkauthor.com.

🤥 AMBIVALENȚA MINCIUNII: E BINE & NU PREA, DEPINDE DIN CE PERSPECTIVĂ PRIVEȘTI - A MINCINOSULUI SAU A CELUI MINȚIT 🤥 

Două femei. Multe nume de împrumut. Meg Williams. Maggie Littleton. Melody Wilde. Nume diferite ale aceleiași persoane, în funcție de oraș, în funcție de operațiune. E o impostoare care își șterge propria identitate și devine oricine ai nevoie să devină — studentă, life coach, agent imobiliar. Îți spune exact ce ai nevoie să auzi și, până să termine, probabil că ai pierdut deja tot. Kat Roberts așteaptă de zece ani revenirea femeii care i-a dat viața peste cap și e hotărâtă s-o demaște. Dar pe măsură ce devin tot mai apropiate, convingerile încep să i se clatine, iar Kat ajunge să se întrebe cine e adevărata țintă a lui Meg. Minciunile pe care le spun este un thriller care intră în profunzimea psihicului și motivațiilor celor două femei care caută neabătute dreptate pentru trecut și rescriu viitorul.

„Care sunt cele mai importante trăsături de care ar avea nevoie un escroc? Mulți ar spune carismă. Unii ar spune inteligență sau capacitatea de a minți și manipula. Alții poate ar vorbi despre capacitatea de a reacționa prompt. De a se replia rapid când ceva nu merge bine.

Acestea nu sunt niște răspunsuri greșite, dar nu sunt cele pe care le-aș da eu.

Atributele unui escroc desăvârșit sunt răbdarea și încrederea.”

Unul dintre puținele thrillere citite în ultimele luni și care a primit 5 steluțe din partea mea. Mi-a plăcut enorm, enorm, de la început până la sfârșit. Am adorat-o pe Meg, și poate „enorm” și „a adora” nu vă transmit foarte multe, fiindcă-s arhifolosite & cuvinte dintr-alea impresioniste - dar, sincer, cel mai important este faptul că știu că această carte mi-a plăcut; iar dacă rezonați cu lecturile mele, atunci am certitudinea că o să vă placă (cel puțin) la fel de mult. Nu aveam așteptări de la carte, sincer, pentru că nici nu știam despre ce este vorba (nu obișnuiesc să citesc descrierile de pe spate), nici n-am mai citit vreo altceva de la autoare (deși am și cealaltă carte în bibliotecă, la care probabil voi ajunge cât de curând). Am iubit-o pe Meg, o escroacă de zile mari, dar o escroacă asumată și inteligentă, care a știut cum să pună problema, cum să-și desfășoare șiretlicurile, a gândit totul și, bineînțeles, a plecat cu totul de la cei cu care a intrat în contact. O impostoare de zile mari, un personaj foarte bine conturat și complex, pe care la început poate îl urăști, dar pe care, după ce-l descoperi, pur și simplu îl adori.

„În fiecare escrocherie, în fiecare identitate pe care o îmbrac trebuie întotdeauna să încep cu ceva adevărat. Ceva real.”

Kat, pe de altă parte, este mereu pe urmele lui Meg - știe ea ceva, și cam spre acel ceva își îndreaptă și autoarea atenția. La o adică, toate vor duce într-acolo, unde vom descoperi care-i treaba și de ce Kat este atât de pornită să o scoată pe „adevărata Meg” la lumină. Drept urmare, se va da pe lângă ea, va încerca să-i intre sub piele, convinsă că Meg nu are habar de adevăratele intenții ala așa-zisei „noi prietene”. Well, eu cred că Meg este îndeajuns de trecută prin viață pentru a-și da seama cum stau, de fapt, lucrurile - de fapt, la rândul ei, propria-i viață este o minciună continuă, deci nu prea ai cum s-o tragi pe sfoară când „a trage pe sfoară” pentru ea e un stil de viață în sine. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica dintre cele două, însă cel mai mult mi-a plăcut ce-a fost în stare să facă Meg pentru a-și duce la bun sfârșit planul colosal. Un roman ingenios, surprinzător, plin de întorsături de situație și absolut delicios, în care, părerea mea, Meg a făcut toată treaba. Evident, și Kat a fost importantă, dar a rămas pe un plan secundar, toată lumina reflectoarelor fiind pusă asupra lui Meg.

„Pentru prima dată mă gândesc că s-ar putea să fiu în rahat până în gât.”

A mers foarte, foarte rapid. Cred că l-am citit doar în două reprize, fiindcă abia așteptam să văd încotro se vor îndrepta toate și ce anume voi mai descoperi pe parcurs. Scriitura a fost ușoară, dar fără a face rabat în ceea ce privește calitatea, să spun așa - chiar a avut sens, nimic nu pare să fi fost în plus (sau în minus), iar micile inserții care au avut rolul de a duce lectura într-un registru ușor mai profund, mai emoționant, m-au încântat la culme. Nu-i pot găsi niciun defect, pentru că totul a fost atent dozat, bine pus la punct și elaborat într-o dinamică specifică unui thriller: rapid, dar fără a părea tras de păr, intens, dar fără a fi introduse plot twist-uri dintr-alea care nu te conving și te lasă rece. Minciunile pe care le spun, primul meu contact cu Julie Clark, s-ar putea să dea undă verde unei autoare care oferă multe - sper ca și Ultimul zbor să fie cel puțin la fel de interesantă precum această carte. Bineînțeles, voi reveni și cu o recenzie după ce o voi fi terminat (cel mai probabil mă voi apuca de ea după ce termin lectura pe care abia am început-o; scrierea acestei „recenzii” mi-a reamintit, de fapt, cât de mult mi-a plăcut această carte).

„(...) Diferența dintre justiție și răzbunare depinde de cine spune povestea.”

Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, sunt sigur că veți avea parte de o experiență interesantă și plină de tensiune. N-ai cum să n-o placi pe Meg, n-ai cum să nu-i adori șiretlicurile și felul în care reușește să-și tragă pe sfoară „victimele”. Când descoperi, de fapt, care-i toată treaba, ajungi să înțelegi mult mai bine anumite decizii pe care le-a luat, și, în esență, felul ei de-a fi, de ce face asta și ce anume caută, de fapt, prin tot ceea ce face. Un roman intens, foarte bine scris, cu o dinamică bună și personaje de care te atașezi rapid. Merge rapid - pentru mine, acesta a început să fiu un criteriu definitoriu în a clasa o lectură thriller drept bună sau mai puțin bună -, nu te solicită, dar reușește în schimb să se ridice la standardul unei lecturi-cu-sens, nu doar al unei alte-lecturi-bune. Mi-a plăcut, aș că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere. Repet, dacă rezonați în general cu lecturile pe care le am, atunci sunt absolut convins că o să vă placă și această carte! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Julie Clark, Minciunile pe care le spun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Casa dintre pini, de Ana Reyes - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Monica Vlad

Ana Reyes locuiește în Los Angeles și are un masterat de la Louisiana State University. Lucrările ei de ficțiune și poezie au apărut, printre altele, în revistele Bodega, Pear Noir, The New Delta Review. Casa dintre pini (The House in the Pines; Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2024, traducere de către Monica Vlad) este primul ei roman. O puteți urmări pe www.anareyeswriter.com

🌲🏡🌲DĂ-MI UN ROMAN CU UN PLOT BIZAR ȘI NU-MI MAI PASĂ DE CUM ESTE SCRIS🌲🏡🌲

Maya era în liceu când a văzut-o pe Aubrey căzând secerată în fața lui Frank, un bărbat enigmatic cu care își petrecuseră amândouă vara. După șapte ani, Maya stă în Boston cu iubitul ei și încearcă să scape de dependența care a ajutat-o să reziste până acum. Însă trecutul o copleșește când vede o înregistrare cu o altă femeie care moare subit în fața aceluiași Frank. Maya se întoarce acasă, unde începe să dezgroape fragmente din trecut și să observe mesaje ascunse în cartea neterminată a tatălui ei guatemalez. Ca să se salveze, trebuie să înțeleagă o poveste scrisă înainte să se fi născut ea, însă nu i-a rămas mult timp și toate drumurile duc înapoi la cabana lui Frank…

„Probabil că era ea paranoică.”

Pentru mine, Casa dintre pini, debutul Anei Reyes, a fost cu adevărat o surpriză plăcută. Sincer vă spun, mi-a plăcut enorm, în ciuda rating-ului destul de mic de pe Goodreads. Mi-am dat seama că nu-mi mai pasă cum este scrisă o carte (și nu că ar fi înfiorătoare din acest punct de vedere), atât timp cât, finally, am de-a face cu ceva (cât de cât) original, diferit de ce se-ncumetă gloata de „pseudothrilleriști” să scrie. Da, pentru că Ana Reyes mi-a oferit o intrigă interesantă, autentică, cu o întorsătură de situație tare bizară (deși am cobit-o la un moment dat). De fapt, cartea ei seamănă foarte fidel cu scenariul unui film pe care l-am văzut recent, și încă n-am verificat dacă întâi a apărut filmul, iar apoi cartea, sau invers. Dar, de fapt, nici nu mai contează. Mi-a plăcut - și chiar mult -, iar asta-i tot ce contează în momentul de față. S-a citit rapid, m-a prins, m-a ținut acolo, motiv pentru care am și citit-o dintr-un singur foc - o lectură care a picat la fix, când începusem deja să-mi iau gândul că voi citi, curând, un thriller care să-mi placă, după nenumărate & memorabile rateuri pe care le-am avut.

„(...) Dar cum era posibil ca două femei să moară fără niciun motiv aparent în timp ce stăteau de vorbă cu același bărbat?”

Romanul Anei Reyes urmărește povestea lui Maya, care are de-a face cu niște circumstanțe bizare, cu un tip Frank, un tip destul de ciudat care atât de fermecător este încât femeile cad (la propriu) la picioarele sale. E ceva destul de obscur cu acest Frank, și probabil vă puteți da seama de acest lucru și din scurta descriere a cărții. Însă, totul devine și mai ciudat în momentul în care Maya începe să treacă prin niște situații inexplicabile, care au în centru chiar „cabana dintre pini”, casa lui Frank. În această carte, totul se amestecă, realitatea cu visul, visul cu realitate, și îmi amintesc că ajunsesem într-un punct în care nici nu știam ce să mai cred. Încotro se vor îndrepta toate? Well, din punctul în care mi-am dat seama că această carte seamănă foarte bine cu scenariul filmului de care am menționat (nu v-aș putea da titlul, pentru că ar fi un masiv spoiler), mi-am cam dat seama încotro se îndreaptă toate. Însă, asta n-a făcut ca lectura să nu fie la fel de antrenantă, la fel de intensă, la fel de ciudată & misterioasă. Ah, de când îmi dorisem să am parte de o doză dintr-asta fabuloasă de thriller dinamic și alert - principalele două variabile pe care le am în vedere atunci când încerc să-mi dau seama dacă un thriller a fost bun sau nu, dacă un thriller mi-a plăcut sau nu. 

„Încearcă să anticipeze cum va reacționa Frank la apariția ei neanunțată. De ce e atât de secretor în legătură cu locul ăsta?

Tu chiar nu înțelegi, nu-i așa?”

Casa dintre pini le-a avut pe amândouă. Chiar dacă nu a fost cel mai bun thriller citit, chiar dacă nu m-a dat pe spate neapărat, a fost un thriller bun; și asta-i mult, fiindcă în ultima perioadă chiar am avut parte doar de thrillere mediocre spre banale. Nu prea-mi dau seama de ce are un rating așa mic, dar probabil asta se datorează faptului că, în cele din urmă, plot-ul poate ajunge destul de lipsit de credibilitate. Nu mi-a păsat, sincer, fiindcă doar am vrut să citesc și să aflu care-i treaba, și chiar dacă s-a dovedit că treaba era de fapt asta, n-a știrbit din plăcerea lecturii. Într-adevăr, cândva aveam tendința de a aprecia un roman thriller și după ce autorul scoate la iveală „motivele” - implicit, să-ncerc să-mi dau seama dacă sunt îndeajuns de credibile & dacă justifică (deși nimic nu va justifica vreodată niște crime, de exemplu) ce s-a întâmplat în carte. Dar am ajuns în punctul în care acest lucru este pus pe un al doilea plan - acum, mă interesează mult mai mult ca un thriller să mă prindă, să mă țină în lectură, să fie tensionat și dinamic, alert, rapid, neașteptat. Mie, cel puțin, Ana Reyes a reușit să-mi ofere o doză substanțială din toate acestea - atent dozate și echilibrate -, pentru ca în cele din urmă să pot considera că, într-adevăr, cartea aceasta chiar mi-a plăcut!

„(...) Dar apoi? Și de ce nu-și amintește când a traversat podul? Sau când a bătut la ușă sau când Frank i-a dat drumul înăuntru? E ca și cum ar fi sărit peste ultimele câteva minute, ca o piesă sărită de pe un CD.) Totuși nu pare să mai conteze acum. Tot ce știe e că e aici și se simte mai bine. În siguranță. E dispusă să uite tot restul.”

Cam atât am avut de spus. Eu, unul, chiar vi-l recomand cu drag; știu persoane care chiar au cumpărat această carte după ce m-au văzut citind-o și cărora le-a plăcut - exact din aceleași considerente. Plot-ul bizar, dinamica, faptul că se citește rapid și, de fapt, nici nu-i așa de deficitară în ceea ce privește stilul de scriere. Repet, nu înțeleg de ce rating-ul este așa mic pe Goodreads, dar nu este pentru prima dată când ajung să apreciez (chiar foarte mult!) cărți care au un rating mic pe Goodreads. De fapt, foarte rar mă orientez după acest criteriu și foarte des ajung, de fapt, să vreau să citesc o carte care are un rating mic pe Goodreads - ce bizar cum funcționează lucrurile, nu? Așadar, dacă sunteți pasionați de thriller, părerea mea este că ar trebui să-i dați o șansă. Același lucru se aplică și în cazul în care nu cochetați, neapărat, cu genul thriller (deși există un risc mai mare ca, într-adevăr, plot-ul și, de fapt, plot twist-ul să vă convingă mai puțin). În orice caz, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, exact așa cum ar trebui să fie întotdeauna!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Anei Reyes, Casa dintre pini, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Când vin străinii, de Ivar Leon Menger - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Karsch

Ivar Leon Menger, născut în 1973 la Darmstadt, este autorul și regizorul mai multor serii de teatru radiofonic. Monster 1983 și Ghostbox se numără printre producțiile cele mai de succes din Germania. În calitate de copywriter și graphic designer și-a descoperit curând dragostea pentru film, care-i caracterizează toate poveștile. Când vin străinii (Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2023, traducere de către Laura Karsch) este romanul lui de debut și a fost urmat de Angst (2023). Poate fi urmărit la www.ivarleonmenger.de.

🌳🌕🌳 ACOPERĂMÂNTUL PĂDURII NE PROTEJEAZĂ. DAR DE CINE ANUME? 🌳🌕🌳

Iuno trăiește, din copilărie, în izolare totală, în adâncul pădurilor din Țara de Nord, pe o insuliță, împreună cu părinții și fratele ei, Boy. Își petrec timpul pescuind, făcând plăcinte și jucând duminica jocuri de societate. Dar trăiesc într-o frică permanentă. Fiindcă pe celălalt mal pândește pericolul: Străinii sunt pe urmele lor. Vor să se răzbune pentru ceva ce, chipurile, le făcuse odinioară tatăl. Și nu vor să-l ucidă doar pe el. Străinii vor să nimicească întreaga familie. Dar tata a săpat un adăpost secret. Acolo se pot simți în siguranță. Deocamdată… Rareori s-a insinuat răul într-un mod atât de perfid idilic ca în acest roman de debut: un thriller grandios, emoționant.

„(...) La numai câteva sute de metri, dincolo, la umbra copacilor înalți, se află viitorul meu. La care nu pot ajunge din cauza propriilor părinți. Niciodată nu am înțeles acest lucru cu atâta claritate ca acum.”

Încă de la bun început - chiar înainte de a citi, efectiv, prima pagină a acestei cărți -, am știut că romanul lui Ivar Leon Menger, Când vin străinii, are să-mi placă. Uneori, pur și simplu am un feeling privitor la dacă o carte îmi va plăcea sau nu. În acest caz, s-a dovedit, încă o dată, că intuiția nu dă greș. Mi-a plăcut la nebunie romanul lui Ivar Leon Menger, și nu am mai putut să-l las din mână odată ce m-am apucat de el. În plus, se citește rapid, și cred că asta se datorează foarte mult și faptului că, în esență, Menger a mizat pe acest lucru - ca lucrurile să se desfășoare rapid, fără descrieri inutile și fără prea multă vorbărie. Scurt și la obiect, iată ce se-ntâmplă și care-i de fapt faza, însă fără a compromite și posibilitatea de a te atașa de personaje. Și, sincer, m-am atașat maxim de Iuno & Boy, iar misterul care a învăluit totul nu a făcut decât ca atașamentul, ulterior, să se dovedească a fi și mai acut. Și mai puternic. Mi-a plăcut absolut totul la această carte, dar nu i-am dat 5 steluțe pentru un simplu motiv: în carte, încă rămâne ceva ce nu își găsește explicație (eu, unul, n-am reușit s-o găsesc; însă este vorba despre un detaliu absolut nesemnificativ, însă care mi s-a întipărit pe creier). Altfel, i-aș fi dat fără niciun dubiu cele 5 steluțe binemeritate.

„(...) Toată viața mea am fost captivă. Și voi rămâne pe veci, dacă nu fac ceva.”

Cartea lui Ivar Leon Menger ne spune poveștea lui Iuno & a lui Boy, care trăiesc izolați într-o pădure, pe o insuliță, în Țara de Nord. Cu toate acestea, traiul lor zilnic nu este unul idilic, pentru că un pericol omniprezent amușină printre ei: așa-zișii „Străini”, de care trebuie să se ferească și care mereu se vor afla pe urmele lor. Motivul? Ei nu-l cunosc, însă îl cunosc părinții lor. Tot ce știu este că acești „străini” nu sunt oameni cu cele mai pacifiste intenții și că scopul lor este acela de a-i găsi și ucide. În esență, ei știu doar că „străinii” caută răzbunare pentru ceva ce, în trecut, le-a făcut tatăl lor (motivul tatălui fiind, de altfel, unul justificat). Bineînțeles, lucrurile stau cu totul altfel... Cei patru membri ai familiei dispun de un adăpost secret în care să se ascundă, și în care pot fi în siguranță. Într-o zi, în schimb, lucrurile o iau razna, în momentul în care cineva o găsește pe Iuno și îi face o poză - deși ea știe că ar trebui să se ascundă de orice altă persoană din afara familiei. Din acel moment, totul ia o întorsătură neașteptată și... De aici, până la a fi scoase la iveală toate secretele acestei familii, nu există decât un minuscul pas. Dar ale cărui repercursiuni se dovedesc a fi dintre cele mai bizare.

„Primejdios. Dar voi reuși.

La orizont se anunță nori întunecați de furtună.”

Un roman intens, puternic - deși se întinde doar de-a lungul a aproximativ 250 de pagini, părerea mea este că nimic nu mai trebuia spus. A fost exact cât trebuie, a fost exact ce trebuie! M-am bucurat tare că am avut parte de o lectură diferită, o lectură pe care am găsit-o ca fiind chiar originală. M-a și emoționat, și eu unul ador când într-un thriller sunt inserate pasaje dintr-astea care te apropie atât de personaje, de autor, cât și de acțiune în sine. Mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile (recunosc că, la un moment dat, oarecum începusem să mă prind), respectiv care a fost toată treaba cu acești „străini” și această bizară familie. Motivele pentru care s-au izolat. Motivele pentru care nu trebuiau să fie văzuți, vreodată, de oricine altcineva. A fost un thriller chiar reușit, un thriller care a mers rapid și pe care l-am dat gata cap-coadă într-o singură repriză de citit - n-am mai putut să-l las din mână. Îmi plac enorm thrillerele de acest gen, care te țin cu sufletul la gură, tensionat, dornic să descoperi cât mai rapid care-i faza și încotro se îndreaptă toate lucrurile.

„Totul a fost în zadar.

Apoi mi se rostogolesc și mie lacrimi pe obrajii încinși, picurând pe aparatul distrus.

Suntem pierduți.”

Când vin străinii este un roman pe care chiar l-aș recomanda absolut oricui. Nu trebuie să fii fan thriller ca să îți placă, cred că se pliază perfect oricăror gusturi literare. E un roman bine scris, bine dezvoltat și cu o intrigă interesantă, cu un punct de plecare sănătos care, ulterior, a fost foarte bine fructificat. Sper din suflet să se traducă și celălalt roman al lui Ivar Leon Menger, deoarece autorul chiar este talentat - nu cred că este „nejustificat” că mă pronunț deja în această direcție, deși am citit doar o carte a autorului. Ideea e că am avut de-a face cu atât de multe thrillere banale & mediocre în ultima vreme, implicit am citit atât de multe cărți thriller, încât cred că pot recunoaște, chiar dintr-un prin contact literar, un autor care are potențial. Și, cel puțin pentru mine, Ivar Leon Menger chiar are potențial. Sunt sigur că cealaltă carte, Angst (probabil cu potențiala traducere de „neliniște” sau „angoasă”), ar fi cel puțin la fel de bună. În altă ordine de idei, eu cred că v-ar plăcea tare mult acesta. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ivar Leon Menger, Când vin străinii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), de Clare Mackintosh - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Szöke

Clare Mackintosh a lucrat 12 ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant social media. A scris thrillere care au primit numeroase premii și au ajuns toate bestsellere Sunday Times și New York Times. Cărțile ei au fost traduse în 40 de țări și au fost vândute în peste două milioane de exemplare în întreaga lume. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci (2016, traducere de către Liviu Szöke), Te văd (2017, traducere de către Mihaela Ionescu), Lasă-mă să mint (2018, traducere de către Mihaela Ionescu), După sfârșit (2020, traducere de către Mihaela Ionescu), precum și Dublura (2021, traducere de către Alexandra Fusoi), pe care o semnează alături de Sophie Hannah, B.A. Paris și Holly Brown, și Ostatica (2022, traducere de către Mihaela Ionescu). O puteți urmări pe www.claremackintosh.com, www.facebook.com/ClareMackWrites și @ClareMackint0sh.

🍷ULTIMUL PAHAR & CE A URMAT DUPĂ ACESTA 🍷

La miezul nopții, unul dintre ei este mort. Până dimineață, toți sunt suspecți. Este cea mai tare petrecere… dar nu toată lumea a venit să se distreze. De Revelion, Rhys Lloyd are casa plină de musafiri. Căsuțele lui de vacanță de pe Lacul Oglinzii au succes, iar el a invitat tot satul să vină să bea șampanie împreună cu noii vecini bogați. Însă la miezul nopții, Rhys plutește fără viață pe apele înghețate ale lacului. În prima zi a anului, Ffion Morgan are un sat întreg de suspecți. Micuța comunitate este căminul său, așa că suspecții sunt vecinii, prietenii și familia ei - iar Ffion are și ea secrete de apărat. Cu minciuni descoperite la fiecare colț, curând întrebarea nu mai e cine a vrut să-l vadă pe Rhys mort… ci cine l-a ucis până la urmă. Într-un sat cu multe secrete, crima este doar începutul.

„(...) Se uită la căsuțe și se gândește la zidurile din bolțari de sub învelișul de lemn; la secretele pe care le adăpostesc. Nu știe cum a murit Rhys Lloyd, dar știe totuși ceva: la The Shore, suprafața luxoasă ascunde o poveste complet diferită.”

Nu este primul meu contact cu Clare Mackintosh - de la aceeași autoare, tot în cadrul proiectului drag mie intitulat Crime Club, am citit și Ostatica (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Cu toate acestea, îmi amintesc, însă vag, despre ce a fost cartea și, în orice caz, știu că nu s-a ridicat tocmai la nivelul așteptărilor mele. Și spun „așteptări” pentru că, din câte am auzit, Mackintosh se conturează ca fiind o voce destul de interesantă în literatura thriller - de altfel, chiar am și celelalte cărți ale autoarei în bibliotecă, însă bineînțeles că nu am ajuns la ele. Totuși, până acum nu mi se pare că am de-a face cu vreo autoare specială, care reușește să se detașeze de ceilalți autori (din ce în ce în ce în ce mai mulți) de thriller. De fapt, mi se pare destul de slăbuță, însă poate este destul de devreme să mă pronunț în această direcție - am citit doar 2 cărți semnate de ea (nu punem la socoteală și Dublura - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI -, pentru că e scrisă-n tandem cu multe autoare). Însă, până acum, din experiențele literare pe care le-am avut, niciuna nu a reușit să iasă în evidență drept o lectură „wow”, ci au fost doar lecturi OK-ish, rapide și, pe alocuri, interesante. Dar doar atât! Nicidecum memorabile sau de referință - cum, de altfel, poate nu toate cărțile își propun, din start, să fie!

„În mijlocul lacului, un bâtlan se scufundă după un pește și sparge sticla. Dacă îi spune, nu mai există cale de întoarcere.

Ffion trage adânc aer în piept.”

Cred că asta-i problema când ești autor consacrat și, probabil, ai un contract care vine la pachet cu necesitatea de a publica nu-știu-câte volume pe o perioadă determinată. Nu am idee de ce Mackintosh s-a decis să înceapă o serie, că-mi dau seama că tot mai mulți autori o ard pe serii - după care, eu unul, nu prea mă dau în vânt. Însă, în fine, să revenim la volumul de față. Întrucât l-am citit acum ceva vreme, și s-a dovedit a fi nu o carte prea interesantă, vag îmi amintesc ce s-a întâmplat - privitor la acțiune și încotro s-au îndreptat toate, știu doar că mi s-a părut totul mult prea lungit... Inutil de lungit & îndeajuns de lungit pentru a știrbi din interesul meu. Mai mult decât atât, îmi amintesc că nici personajele nu mi s-au părut a fi prea interesante, iar „ancheta” în sine a fost ștearsă de numeroasele „detalii” absolut irelevante pentru acțiunea cărții în sine. Mi-a amintit vag, dar foarte vag, de o carte scrisă de Claudia Piñeiro, însă în cazul Claudiei Piñeiro am avut parte de o radiografie excelentă a vieții obișnuite dintr-o comunitate restrânsă, în esență privilegiată, de oameni. Aici, doar un baleiaj foarte abstract al acestui tip de viață... Deși, părerea mea, ar fi putut poate să scoată mai bine în evidență care-i treaba cu acești „vecini bogați” și trecutul lor...

„- Și ai face bine să le tratezi mai bine decât ai tratat personalul meu, altminteri s-ar putea să uit cum se ține un secret.”

Partea OK la Ultima petrecere a fost faptul că a mers rapid, ceea ce tind să apreciez din ce în ce mai mult la cărțile thriller. Cred că, de fapt, cadența unei povești va defini ulterior și cât de mult ți-a plăcut (sau nu). Tocmai din acest motiv, cred că un scriitor de thrillere este necesar să știe cum să dozeze întocmai detaliile & descrierile - care pot fi chiar foarte importante - astfel încât să nu ajungă să plictisească. Știm cu toții cât de mult apreciem un thriller dinamic, un thriller care pare să curgă de la sine și care te face să dai pagină după pagină după pagini, pentru că neapărat vrei să știi ce urmează și încotro se îndreaptă toate, vrei să ajungi la sfârșit și să afli cum, de fapt, a stat treaba și, de cele mai multe ori, cine-e-vinovatul. Ei, în cazul de față nu am dat neapărat pagină după pagină cu sufletul la gură, dar recunosc că am fost curios încotro se îndreaptă toate. Însă, dacă ar fi făcut puțin rabat de detaliile inutile & descrierile fără vreo relevanță (in)directă asupra a ceea ce urmează, probabil mi-ar fi plăcut și mai mult. Însă, în cele din urmă, nu m-a convins, dar mă bucur în schimb că am citit-o și că o pot adăuga în colecția seriei de autor Clare Mackintosh din biblioteca mea.

„Își acoperă gura ca să-și înăbușe țipătul, tremurând din tot corpul.

Ce-a făcut?”

All in one, a fost o lectură pe care aș recomanda-o și pe care nu aș recomanda-o: cu o relativă reținere chiar aș recomanda-o celor care nu sunt neapărat fani ai genului, așadar nu au o experiență literară tocmai vastă în această direcție. În schimb, nu cred că aș recomanda-o celor care citesc majoritar cărți din genul thriller - nu e o carte care să aducă ceva nou, ceva special, care să te surprindă sau să se ridice la nivelul așteptărilor (de multe ori mari, în condițiile în care mai bine de 50% din totalul cărților citite până acum au fost thriller). Însă, este o carte care merge rapid, care nu te solicită, și care pe alocuri îți place. Oricum, eu unul, aș fi vrut să pot aprecia că această carte mi-a plăcut cap-coadă. Cu toate acestea, n-a fost să fie. Poate data viitoare, cine știe?! Am multe alte „etaloane” când vine vorba de cărți thriller, de unde și rating-ul relativ micuț (deși e mai mult de jumătate) pe care l-am dat cărții lui Mackintosh. Dar eu zic că nici 3 steluțe nu-s puține, nu-i așa? Deci, dacă nu sunteți fani ai genului, dar căutați o carte lejeră, pe alocuri interesantă, dar puțin deficitară în ceea ce privește tensiunea & dinamica (pe care eu le caut la un thriller bun), atunci v-o recomand cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Clare Mackintosh, Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Clare Mackintosh, apărute și pe blog:

 | Dublura | Ostatica |