Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 468
Anul apariției: 2006
Traducere: Luana Schidu
Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross –1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.
„Ceea ce știu acum însă e că toate acele îndoieli cu privire la iubirea tatălui meu și la toate celelalte iubiri se bazează în mod eronat pe frica mea distorsionată, morbidă, nevrotică. Iată de ce sunt eu din nou într-o fundătură - suferind de fixația trecutului.”
N-aș putea, pentru nimic în lume, oricât de mult mi-aș stoarce creierii și oricât de mult mi-aș aștepta inspirația, să fac o recenzie plauzibilă, „viabilă”, completă a acestei cărți. Nu, pur și simplu nu pot, pentru că, poate, o recenzie a acestei cărți ar n-ar putea exprima îndeajuns de bine toată admirația pentru scriitură pe care am resimțit-o în timpul lecturii, toate emoțiile prin care am trecut citind-o, că, la sfârșitul ei, mi-am spus că „un om nu are cum să scrie atât de bine”. Nu, chiar nu pot. Așadar, am să fiu doar impresionist și am să spun, fără niciun dubiu, că Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat este una dintre cele mai bune cărți de memorii pe care le-am citit vreodată, chiar dacă, și-am să fiu sincer, mi-a trecut aproximativ un an pentru a o termina. De ce? Pentru că fiecare pagină citită era atât de densă, atât „de plină”, robustă, încât simțeam că îmi era îndeajuns, uneori, să citesc doar câteva pagini pe parcursul unei săptămâni. La un moment dat, la câteva săptămâni după ce m-am apucat de carte, am lăsat-o (și citisem aproximativ o sută cincizeci de pagini). Între timp, mai citeam câte douăzeci-treizeci de pagini pe lună, dar nu mai mult. În schimb, ulterior am renunțat la ea, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că simțeam că nu-i pot oferi timpul necesar, că nu o pot citi în tihnă. Recent, m-am apucat iarăși de ea, iar de data aceasta chiar nu am mai putut să o las din mână. Deși anumite scene m-au frapat, și-aici sunt extrem de sincer (cu toții știm de ce volumul se intitulează astfel, iar spre sfârșitul cărții este „documentat” foarte exact un anumit proces), pot spune că, în rest, Anaïs Nin este de o inteligență și o forță literară ieșite din comun: o autoare incredibilă.
„Astăzi i-am înțeles în sfârșit pe acești bărbați cerebrali, răbdători, controlați, saturnieni, reci pe care i-am iubit atât de pasionat și de coerent. Înțeleg felul lor de a iubi. Pot ajunge cu ei la o relație afectuoasă, fraternă și cu ceilalți la una pasionată. Tout va bien. M-am împăcat cu viața, cu relativitatea dragostei.”
Uneori simțeam că mă scufund într-o lume inaccesibilă, într-o oglindă ciobită, în ceva necunoscut, nici nu știu cum să mă exprim. O proză țesută ca o pânză de păianjen, dar totuși atât de frumoasă, atât de intensă și profundă. Of, chiar nu știu ce-aș putea spune, sincer, deoarece simt că n-are niciun rost să-nșir aici tot felul de păreri și referiri privitoare la modul în care am perceput eu această lectură. Câtă elocvență, cât erudism, câtă clasă! Câtă încredere se resimte, de fapt, din proza lui Anaïs Nin: încredere în talentul ei absolut formidabil, în modul în care se exprimă și, înainte de a fi martor la stilul ei, am fost destul de ezitant, „bâlbâit” - însă acum, după ce am citit această carte, cu greu reușesc să-mi adun gândurile, astfel încât să livrez o părere „viabilă”: sincer, chiar cred că Anaïs Nin poate fi exemplul perfect de „uite, așa trebuie să vorbești”. Cu grijă, calculat, rafinat, realist, plin de profunzime, într-un roman cu o mie și o sută de substraturi, care abordează teme dintre cele mai efervescente, într-un mod, Doamne, atât de impecabil și frumos. Da, am cunoscut secretele atât de intense (și, poate, extreme) ale lui Anaïs Nin. Da, am fost martor la transformarea unei adolescente într-o femeie împlinită, da, i-am cunoscut cutremurele din interiorul ființei, întunericul din copilărie. Am văzut un boboc înflorind în cel mai pur și, totuși, cutremurător mod cu putință. O femeie efemeră, dar care totuși devine legendară prin ceea ce a scris: Anaïs Nin ar fi fost, cu siguranță, demnă de premii literare prestigioase. A-d-o-r!
„(...) și devin conștientă de războiul, de revoluțiile, de durerea pe care le aduc laolaltă cu viața pe care o duc.”
Volumul de față este o confesiune emoționantă, explozivă, o „autoanaliză” revelatoare și, în același timp, un studiu psihologic aprofundat al propriului suflet. Pătrunzător, profund, rațional, Anaïs Nin detaliază și analizează visele pe care le are, evenimentele prin care trece, situațiile în care se regăsește, scoțând la lumină nevoia sa exhaustivă de iubire, în mare parte datorată golului lăsat de plecarea tatălui ei, abandonul, când era încă o fetiță. Anaïs Nin scoate la iveală și dorințe sexuale, poate patologice, nu numai ale ei însăși, ci și ale unor figuri cunoscute de care s-a atașat foarte puternic - Otto Rank, Henry Miller, Antonin Artaud, René Allendy, printre alții -, însă fiecare dintre ei pare a fi o figură paternă de care Anaïs Nin are nevoie vitală. Pentru aceasta, a trăi iubirea înseamnă a păstra un echilibru între independența și interdependența ei, între singularitatea și natura ei duală. Propria sa evaluare a naturii duale este explicată cu precizia unui psiholog profesionist, în timp ce descrie legăturile controversate cu tatăl ei înstrăinat, Joaquin - un autointitulat „Don Juan”. Estetica scriiturii lui Anaïs Nin este hipnotică - stilul dezlănțuit în care relatează evenimentele are calități onirice, dar și autentice, fantastice, dar și reale, aluzive, dar și explicite. Anaïs Nin este îndrăzneață, curajoasă, scrie despre sentimente și întâmplări „tabu”, care, cel puțin până atunci, nu au mai fost tipărite. În episoadele „fierbinți”, Anaïs Nin devine „fata rea” pe care și-o dorește tatăl ei, devine „dublura” lui Joaquin.
„Disprețuiesc proporțiile, măsurile, ritmul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să intru în relații obișnuite.Eu vreau extaz.Eu sunt nevrotică - în sensul că trăiesc în lumea mea.Nu mă voi adapta la lume. Eu sunt adaptată la mine însămi.”
În Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat, Anaïs Nin face mărturisiri dintre cele mai personale, iar romanul ei este „spațiul” în care s-a deschis lumii - și, o, Doamne, ce priveliște! Foamea de a trăi, bucuria de a trăi - toate surprinse într-o proză uimitoare, într-o analiză febrilă și captivantă a unei artiste hipnotizante și, în același timp, a „devenirii sale” ca artistă. Poate mincinoasă, poate narcisistă, poate nebună - Anaïs Nin a reușit să expună și să schimbe unele dintre cele mai profunde aspecte privitoare la erotismul îl literatură. Acest „demon al neliniștii” care a trăit în sufletul ei a reprezentat însăși esența scriiturii lui Anaïs Nin - „suprastimularea extazului”, de la iubiții ei, până la ideile pe care le-a avut, valorile și credințele pentru care a pledat. Doamne, ce mod de a trăi! În proza lui Anaïs Nin te scufunzi, proza lui Anaïs Nin este „imersivă”, însă aș spune că nu pentru toată lumea - și-aici vorbesc despre faptul că vorbim despre tabuuri umane, „chestii care nu trebuie încălcate”. Cu toate acestea, nu, nu este vorba despre pornografie, deoarece chiar există foarte puține descrieri „picante” și grafice. Anaïs Nin se concentrează mai ales pe aspectele emoționale, psihologice ale acțiunilor sale: își descompune comportamentul ei, în timp ce-l descompune și pe cel al partenerilor - în zeci și sute de observații privitoare la natura lor.
„Pentru el eu sunt cea mai fermecătoare și mai seducătoare dintre femei, petite fille littéraire. Eu explorez o lume nouă, mă joc cu ea. Rece. Nu mă dăruiesc. Eu deposedez sexualitatea de importanța ei. Esența mea este neatinsă.”
Citind proza lui Anaïs Nin m-am simțit ca și cum aș privi marea - în permanentă mișcare, schimbându-se în mod permanent. Dragostea, pe-o pagină, poate fi nesfârșită, efervescentă, completă, pentru ca pe următoarea să se transforme în plictiseală și angoasă, în durere și reticență. Suntem atât de obișnuiți cu idealul de a fi adevărați, reali, și consecvenți cu emoțiile și opiniile noastre odată ce acestea sunt formate și articulate, justificate, încât adesea ignorăm adevărata lor natură - una fluidă, o natură a schimbării. Nu suntem computere programate să ruleze iarăși și iarăși și iarăși acela cod, același program pentru vecie. Suntem oameni. Suntem fictivi. Suntem deloc statornici. Sincer să fiu, prin ceea ce a scris, Anaïs Nin a reușit să mă facă să-mi doresc să fiu complet transparent, să fiu mai sincer cu mine, să simt exact ce, de fapt, sentimentele îmi dictează să simt. Să nu mai neg. Să fiu sincer cu mine însămi. O femei curajoasă (și, sincer, aș spune că suficient de narcisistă), care, prin jurnalele sale, a împărtășit cu noi cele mai profunde trăiri. Cele mai intense momente. Cele mai neașteptate aventuri și relații. O mare parte din viața ei în care arta nu reprezenta doar o formă de manifestare, ci o formă profundă de viață. O salvare, și-n același timp un blestem. Îmi promit să citesc tot ce a scris Anaïs Nin și a apărut la noi. Și vă recomand cu cea mai mare încredere să-ncercați măcar o carte scrisă de către ea.
