Câștigă „Festinul ciorilor” de George R. R. Martin

Salutare,

Iată, am un nou concurs pe pagina mea de Facebook, Unwritten words, în care aveți posibilitatea de a câștiga cele două volume din „Festinul ciorilor”, din „Game of thrones”.

Vă aștept, regulile sunt simple.

Detaliile le găsiți AICI. Voi v-ați înscris?

Andrei

Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka, de Aleksandr Isaievici Soljenițîn - Recenzie

 

Aleksandr Isaievici Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, URSS, d. 3 august 2008, Moscova) a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist. El a făcut cunoscută lumii întregi, problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică. Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise, el a reușit să publice o serie de cărți, printre care, cele mai cunoscute sunt: "Arhipelagul Gulag", "O zi din viața lui Ivan Denisovici" sau "Pavilionul canceroșilor". "Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești", Soljnetin a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. El a fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 dar s-a întors în Rusia, în 1994, după ce regimul comunist s-a prăbușit. 

Cartea cuprinde două povestiri, fiecare analizând resorturi specifice.

1. Din câte am putut afla, „Casa Matrionei” a fost, la vremea respectivă, studiată în școlile rusești, așa cum și în zilele noastre se impune, neapărat, să citești romanul lui Rebreanu, „Ion”. Acțiunea povestirii „Casa Matrionei” este plasată în anul 1956, când Soljenițîn a fost eliberat din exil. Astfel, narate la persoana întâi, evenimentele ne sunt împărtășite de către un profesor de matematică, aflat în călătoria sa către inima Rusiei. Acesta pornește către căutarea ascetică a sinelui, a eului spiritual, omul fiind guvernat de viziunea unei Rusii autentice, tradiționale, după cum și spune „Voiam să mă strecor și să mă pierd în Rusia profund, dacă o astfel de Rusie exista, trăia undeva.” În aventura sa, acesta se întoarce către ființă originară, către originea sa, această întoarcere producându-se sub acoperișul umil al izbei Matrionei, o văduvă bătrână și binevoitoare, întruchiparea generozității, în ciuda sărăciei. Matriona- o femeie încercată de viață, cu un trai frust, însă care reușește să își conserve candoarea. Autorul îi atribuie, întocmai, un citat care reiterează frumusețea acestei femei: „era chiar omul bun di proverbul care spune că fără un astfel de om nu exista sat care să dăinuise. Și nici oraș. Și nici întregul nostru pământ”. Cum, de altfel, titlul inițial al povestirii fusese „Fără omul bun nu există sat care să dăinuie.”

Ușoare tușe de melancolie, de tristețe, de Rusie profundă și dominată de sărăcie, o Rusie gata să se destrame sub presiunea constantă a materialului și plăcerilor. Autorul ne ancorează în lumea acestui personaj exponențial, excepțional, Matriona, personaj întruchipând, deopotrivă bunătatea, cât și spiritul pur rusesc, autentic, original și tipologic. Un personaj cum rar întâlnești și cum rar ți se însuflețesc sub cuvinte.

2. Ca într-o oglindă inversată, în „Incident la gara din Kocetovka”, un alt om locuiește într-o izbă sărăcăcioasă, în care, în taina nopții, studiază cu fervoare Capitalul lui Marx, închipuindu-și că, „dupa ce și-ar fi însușit ideile măcar din acest prim volum, după ce le-ar fi rânduit în memorie într-un întreg armonios, ar deveni invincibil, invulnerabil, irezistibil în orice competiție ideologică”. Este vorba despre protagonistul povestirii – locotenentul Zotov – un entuziast al comunismului însărcinat cu organizarea și controlul transporturilor care trec prin gara din Kocetovka. De această dată, acțiunea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe fundalul tensiunii generate de atacurile nemților.

Aflat departe de familie, Zotov își execută cu conștiinciozitate munca de birou, „sensul vieții sale mărunte” măsurându-se „în sprijinul pe care putea să-l dea Revoluției”. Cu toate acestea, este animat în permanență de vise de război și glorie, iar faptul că nu a fost trimis pe front îl frustrează. Monotonia vieții sale cotidiene este perforată de apariția lui Tveritinov Igor Dementievici, un fost actor care pretinde că este militar și că, pierzând un tren, s-a rătăcit de plutonul său. Deși îl simpatizează de la bun început pe străin, în urma discuției pe care o poartă, Zotov începe să aibă dubii asupra identității pe care acesta și-o declară. Asistăm, astfel, la o dilemă morală generată de lupta dintre fundamentul pozitiv al protagonistului și convingerile și împrejurările politice care îl guvernează. Decizia luată va da naștere unor îndoieli care îl vor bântui pe Zotov toată viața. De altfel, incertitudinea va fi preluată și de cititor, care este liber să interpreteze scenariul în manieră proprie. Acțiunea se desfășoară simplu, însă pașii cititorului peste pagini lasă urme adânci, rândurile parcă fiind scrise cu toată puterea autorului, fiind puternice și profunde, fără urme de nesiguranță. Un scriitor puternic!

Prin simplitatea lor revigorantă, „Casa Matrionei” și „Incident la gara din Kocetovka” sunt construite ca niște portaluri către Rusia operei lui Soljeniţîn, iubită și blamată deopotrivă, dar întotdeauna autentică. O recomand tuturor fanilor cărților de literatură rusești, și, în special, celor care vor să descopere această lume pe cale de dispariție, o lume plină de mister și începuturi continue!

Mulțumesc celor de la Editura Univers pentru posibilitatea de a citi această carte fabuloasă! Cartea poate fi comandată de AICI!

Editura Univers

Traducere de Ana Mihăilescu

184 pagini

Aceleași pagini

1 iulie. Și, totuși, ai uneori „străfulgerări” de felul acesta, în fața cărora tot ce-ai scris vreodată (dar ce ai scris?), tot (da, tot) ce ai citit se estompează... Valurile mării, azi după-amiază în timp ce mă întorceam acasă, în trăsură... spuma împroșcată pe crestele înalte... cum rămânea o clipă suspendată în aer, înainte de a se pulveriza... Ce se întâmplă în clipa aceea de suspensie? E o clipă desprinsă de timp.
Secunda aceea (ce înțeleg prin secundă?) reproduce întreaga viață a sufletului. Ești zvârlit afară din viață, „ținut în suspensie” și apoi trântit deodată pe jos, licărind, spart în mii de cioburi- sclipiri pe stânci, și apoi iar împins cu putere înapoi, reintegrat în reflux, în val.

15 iulie. Am sărutat-o. I-am simțit obrazul rece, alb și parcă jilav. De parc-aș fi sărutat o lumânare de bisrică. Am privit-o în ochi: ochi palizi, în care scânteia un licăr abia zărit, îndepărtat. Emana o vagă mireasmă de tămâie. Fusta îi era lustruită, cu umflături în dreptul genunchilor.
- Nu poți spune asemenea lucruri!

15 iulie. Fiica ceasornicarului. Acordurile ei de la pian. Inima șubredă, fața stranie, vocea stranie, îmbrăcămintea oribilă. Ochii palizi. Violetele din grădina lor. Micuții ei părinți. Scena de la băi; copiii înghețați și vineți, silueta ei în costumul de baie vărgat în diagonale roșii și împodobite cu șnur. Treptele ce coborau în apă, funia de-a curmezișul.
Ah, copacul acela din colț! Am uitat de el până-n clipa asta. Era negru și se proiecta pe stradă ca o umbră imensă. Tatăl era blond și arăta tânăr.
Era ceasornicar.

16 august. Vremea micului dejun. Mi se făcuse cald. De jur împrejur virba o lumină verde-aurie. Drumul se desfășura alb și neted, străjuit de platanii care aruncau o umbră tremurătoare și rece. Maldăre de dovleci și tărtăcuțe: în fața casei, pătlăgelele roșii erau înșirate la soare. FLori albastre și stacojii, smocuri purpuriu-închis străluceau printre gardurile vii de la marginea drumului. Un băiețandru trăgând după el o creangă se împleticea pritnr-un lan galben; îl urma o capră cafenie, cu picioare zvelte. Pentru micul dejun am cumpărat smochine, niște smochine uriașe, cu pielița subțire. Le frângi între degete și au parfum de vin și de miere. De ce-or fi semănând smochinele din nord cu fecioarele caste cu plete bălane? De ce au un asemenea glas? Duioasele contralto cântă prin veacuri.

21 august. A sugruma, a strânge de gât o neputincioasă, vlăguită punguță de mătase neagră.
Dar să nu sufli o vorbă și jură pe ce-ai mai sfânt că n-ai să trădezi prin nici un semn. Am ieșit afară în ploaia călduță și am văzut curcubeul. Devenea tot mai vizibil; s-a oglindit în mare și s-a topit; a pierit. Ploaia fină cădea pe cealaltă parte a lumii. Fragilă - fragilă. Am simțit că viața mea nu înseamnă nimic mai mult de atât.

23 august. Am sărutat-o. I-am simțit fața rece, palidă, netedă. Gândul m-a purtat la călugărițele care s-au închinat întreaga noapte, pe genunchi, în biserici rece și vechi. Și-a dăruit întreaga-i căldură, culoare, pasiune, în rugi înălțate în catedralele austere. Reci. Era înghețată, severă, albă; lumina licărea în pupilele-i ridicate spre cer, asemenea flăcăruii de lumânare; poalele-i erau roase și lustruite pese genunchii ascuțiți.
Emana o vagă mireasmă de tămâie.

28 august. Pisicuța. Aici obișnuia ea să se așeze și jos, uneori pe cărare, se instala și o pisicuță albă cu pete galbene, cu căpșorul mic și turtit. Ședea foarte liniștită și umbra-i lunguiață, prezentă, se odihnea alături.
Pisicuța asta nu alerga niciodată drept. Străbătea aleea șerpuind, strecurându-se pe lângă tufele de gazon, ba prelingându-se pe lângă gard, ba lipindu-se de un maldăr de hunoi, iar lăbuțele-i păreau să atingă cât mai puțin cu putință pământul, de parcă se temea să nu fie urmărită, filată. Văzută.
Nu, nu. N-am s-o povestesc în felul ăsta. E numai o însemnare. Dar, vai, drăguță, de câte ori ți-am pândut micile, liniștitele sinuozități! N-am să te uit, pisicuțo, cum îți urmai calea pe pământul ăsta rotitor.
N-am să uit.

29 august. Câinele de ogradă iese din cușcă trăgând, după el, lanțul greu și se îndreaptă, zdrang-zdrang, spre apa care s-a răcit în crăticioara de fier. Pisica răsare de nu știu unde, pășește grațios și sare pe prichiciul ferestrei de la bucătărie, în așteptarea revărsării matinale de lapte călduț.
Mai târziu. Îmi înalț privirile. Frunzele freamătă în grădină, cerul e decolorat. Aburi ies din pământ. E greu - e greu să mori frumos...
Să trăiești, da, să trăiești - asta înseamnă totul. Și să părăsești viața pământească așa cum a părăsit-o Cehov, așa cum a părăsit-o Tolstoi. Bugakov, Margaret Mitchell, Eliade.

„Prezența” de John Saul- Recenzie

 

„Maestrul genului horror”. Nimic nu m-a făcut să mă înșel de acest lucru pe tot parcursul romanului. Nimic.

John Saul s-a născut în California, Pasadena, la 25 februarie 1942, și este considerat de către critici drept unul dintre cei mai buni scriitori ai genului horror. Cartea „Prezența” a apărut în România în 2006, fiind tipărită de Editura Rao.

Nu mă înșel că John Saul are un geniu aparte, care scrie după o rețetă extrem de condimentată și savuroasă, reușind, astfel, să se impună drept un scriitor de mare succes, mai ales la categoria de romane pentru care activează. Rețetă singură și sigură: adolescenți drept persoanje, devenind victime, fiind, astfel, uciși pe capete. Genii ale răului care, desigur, ucid adolescenți pe capete. Deși rețeta, în aparență, pare a fi simplă, John Saul se numără printre puții scriitori care au reușit să-și câștige notorietate preparând așa ceva în bucătăria proprie. În rest... Ei, bine, restul e rest.

Această carte m-a făcut să fiu sigur că închid geamul înainte să încep să o citesc. Paginile sunt presărate cu o terifiantă încordare, îți pun întrebări și te lasă, uneori, fără răspunsuri. „Oare ce-a vrut să zică prin asta? Oare o să scape de data asta? Ce se înâmplă? Dar, cu el, cum rămâne?”, par a fi întrebările ce-ți cuprind colțișoarele minții pe parcursul citirii romanului.

Katherine Sundquist, antropolog de felul ei, aterizează în Hawaii atrasă de o cercetare ciudată dar şi de porcoiul de bani pus în joc. Schelete ciudate și nelalocul lor. Fiul ei, Michael, găseşte nişte prieteni dubioşi cu care face o scufundare într-o seară rece, în apa de lângă un vulcan activ. Şi, de la trebuşoara asta li se cam trage moartea câtorva dintre ei. Asta nu surprinde, aşa cum nu surprinde nici prezenţa unei fundaţii conduse de un japonez bogat şi obligatoriu, dar obligatoriu, malefic. Nu vorbim aici de „răul necesar”.

Dar acum intervine ingredientul surpriză care era cât pe ce să compromită toată zeama. În loc de un savant malefic (mergea mai bine, cunoscându-l pe Saul) sau de un experiment diabolic (mergea mai bine, cunoscându-l pe Saul) John se apucă şi bagă o geodă. O geodă care este o sămânţă a vieţii pe pământ, venită din stele taman ca o idee căzută din lună. Geoda conține un gaz care-i face pe oameni să nu mai poată respira oxigen, dar efectul nu e permanent, iar cobaii acestui experiment sunt chiar oameni, adolescenți care „tușesc, se sufocă, simt un gheară pe abdomen sfâșâindu-i”, iar apoi cad lați.

Brusc, la sfârșitul cărții, toate presupunerile noastre privind originea vieții s-au răsturnat cu susul în jos. Așa încât, acum, că ai terminat cartea, se pune întrebarea: este această carte, oare, doar o carte de ficțiune?

Nu cumva lucrurile ar fi putut să se întâmple așa? Nu cumva, acum când tu citești această recenzie, undeva, în catacombele părăsite din nu știu ce țară a cărei nume este greu de pronunțat, se întâmplă astfel de orori? Oare? Există un univers al posibilităților.

Mister îmbinat cu dezolare, cu angoasă, astfel încât, uneori, simți cum atmosfera claustrează și-ți taie respirația, făcându-te să fii cât mai atent la ce se întâmplă în jurul tău. Cartea merită, am citit-o cu mare plăcere și cu bucuria că, în cele din urmă, „răul a fost achitat!

 Aici puteţi citi scurta descriere a cărţii:

,,În peisajul paradiziac al Insulelor Hawaii, antropologul Katherine Sundquist soseşte pentru a investiga nişte schelete misterioase, îngropate de lava unui vulcan. Ceea ce descoperă aici însă este un gaz misterios care se infiltrează pe fundul oceanului şi care are efecte nocive asupra oamenilor, făcându-i să nu mai poată respira oxigen. Pentru fiul ei, Michael, vacanţa de vis se transformă repede într-un coşmar şi curând eroina noastră descoperă că fundaţia care îi sponsorizează cercetările este implicată într-o conspiraţie.”

Nu ezitați să aruncați o singură privire peste ea. Va fi îndeajuns, credeți-mă, pentru a nu o mai lăsa din mână decât după ce o citiți.

Mulțumesc celor de la Cărți Anticariat pentru posibilitatea de a citi acest roman antrenant. Un site ce nu trebuie evitat atunci când doriți cărți ieftine și oferte de nerefuzat.

Traducere din limba engleză de Radu Pintea

448 pagini (în format de buzunar)

Editura Rao

”Autumn melancholy” - Book Tag

Îmi plac provocările, așa că am să iau acest „book tag” drept o provocare. Tag care, din câte am observat, a pornit de la Wakling on Letters; felicitări, inspirată idee!

4 cuvinte care îti vin în minte atunci când spui ”toamnă”: școală, ceață, frig, mâini reci. 4 senzatii pe care le simti în acest anotimp: liniște, echilibru, mister și confuzie.
4 planuri pe care vrei să le îndeplinesti în toamna asta: să învăț cât mai mult pentru ce vreau să fac, să reușesc să fiu împăcat cu propria-mi persoană, să citesc cât mai mult și să fac ce știu mai bine să fac.
Transcrie citatul tău preferat despre toamnă: versurile mi-au ajuns acolo unde trebuie.

Acum creează tu un scurt fragment/ câteva versuri dedicate acestui anotimp: (cerintă optională, dacă aveti inspiratie):  De fapt, am în blog o postare întreagă legată de acest anotimp al ființei. Chiar AICI.

Covor de frunze: Cărti citite de tine cu un subiect mai trist, dar care au până la final un mesaj optimist (si ce mesaje ti-au transmis).

„Hoțul de cărți”, de Zusak- puterea cuvintelor ghidează acest Univers din care iubirea lipsește cu desăvârșire.

„Jurnal trist”, de Katherine Mansfield- ești creatorul propriei tale conștiințe, propriilor tale amintiri, propriei tale vieți. Ești creatorul a ceea ce vrei să fii, a ceea ce nu ești și a ceea ce ai fost.

Picături de ploaie: Ultima carte citită care te-a făcut să lăcrimezi si 2-3 cuvinte despre carte.

Nu plâng la cărți. Abia dacă am mi-au lăcrimat ochii la „Titanic”, însă o carte care m-a impresionat într-o măsură foarte mare este „Hoțul de cărți”.

Cană aburindă cu ceai/ ciocolată caldă: O carte care ti-a încălzit sufletul în zilele reci.

Hmmm. „Seara cântărețelor”, a Lidiei Jorge, recenzia aflându-se AICI.

Plimbare lungă prin parc: O carte cu multe pagini, pe care ai citit-o fără să simti cum trece timpul.

 „Jurnalul Oanei Pellea”, o carte care face bine. Într-adevăr, merită. Recenzia e AICI.

Pulover călduros: Cea mai drăgălasă carte pe care ai citit-o vreodată.

Nu știu ce să înțeleg prin „drăgălașă”, dar cred că e ok dacă spun că „Smulgătorul de inimi”, a lui Vian, a fost o astfel de carte. AICI, recenzia.

Must (suc de struguri): O carte excesiv de siropoasă, plină de dulcegării.

Nu înțeleg de ce se dă o explicație a cuvântului „must”, cred că orice știe ce e acesta. Nu? NU?

Sincer, n-am nicio idee. Evit cărțile „excesiv de X”.

Dovleac sculptat: Lectura ideală pentru Halloween.

Tot ce înseamnă John Paul. „Chinuiește-i pe copii”, „Prezența”. Sau, evident, șeful Stephen King. Să nu uitați să închideți ușile înainte să începeți lectura.

Ceată de toamnă: O carte complicată pe care nu ai înteles-o, pe care nu ai reusit să o deslusesti integral.

Hai să zicem că „Maestrul și Margareta”, a lui Bulgakov, dar, încă, lecuta este una miraculos de plăcută. AICI e recenzia. Sau, aș spune, „Anna Karenina”, unul dintre romanele cele mai puternice alte tuturor timpurilor. Merită, oricum!

Miros de scortisoară: O carte tentantă, de care te-ai apuca chiar acum să o citesti, dacă ar fi în posesia ta.

Nu îmi place să citesc cărți care nu-s din biblioteca mea proprie. He, he!

Castane: O carte de care dai peste tot, despre care se scrie pe toate blogurile, dar care tie nu ti-a trezit interesul până acum.

Cu siguranță, „Sub aceeași stea”, „Looking for Alaska”, tot ce înseamnă John Green. Nu știu, nu mă atrage acest scriitor. 

Melancolie: Cartea pe care o recomanzi tuturor să o citească toamna aceasta.

„Pe aripile vântului”, o carte de o viață, pe care aș reiciti-o de câte ori aș avea ocazia. Preferata mea, definitely!

Cui să dau TAG-ul mai departe? Sunt poftiți toți, toți care vor să-și scrie vorbele și să le împărtășeasă cu noi!

O toamă plăcută să aveți, plină de surprize.

Considerație!