duminică, 2 noiembrie 2014

Aceleași pagini



1 iulie. Și, totuși, ai uneori „străfulgerări” de felul acesta, în fața cărora tot ce-ai scris vreodată (dar ce ai scris?), tot (da, tot) ce ai citit se estompează... Valurile mării, azi după-amiază în timp ce mă întorceam acasă, în trăsură... spuma împroșcată pe crestele înalte... cum rămânea o clipă suspendată în aer, înainte de a se pulveriza... Ce se întâmplă în clipa aceea de suspensie? E o clipă desprinsă de timp.
Secunda aceea (ce înțeleg prin secundă?) reproduce întreaga viață a sufletului. Ești zvârlit afară din viață, „ținut în suspensie” și apoi trântit deodată pe jos, licărind, spart în mii de cioburi- sclipiri pe stânci, și apoi iar împins cu putere înapoi, reintegrat în reflux, în val.

15 iulie. Am sărutat-o. I-am simțit obrazul rece, alb și parcă jilav. De parc-aș fi sărutat o lumânare de bisrică. Am privit-o în ochi: ochi palizi, în care scânteia un licăr abia zărit, îndepărtat. Emana o vagă mireasmă de tămâie. Fusta îi era lustruită, cu umflături în dreptul genunchilor.
- Nu poți spune asemenea lucruri!

15 iulie. Fiica ceasornicarului. Acordurile ei de la pian. Inima șubredă, fața stranie, vocea stranie, îmbrăcămintea oribilă. Ochii palizi. Violetele din grădina lor. Micuții ei părinți. Scena de la băi; copiii înghețați și vineți, silueta ei în costumul de baie vărgat în diagonale roșii și împodobite cu șnur. Treptele ce coborau în apă, funia de-a curmezișul.
Ah, copacul acela din colț! Am uitat de el până-n clipa asta. Era negru și se proiecta pe stradă ca o umbră imensă. Tatăl era blond și arăta tânăr.
Era ceasornicar.

16 august. Vremea micului dejun. Mi se făcuse cald. De jur împrejur virba o lumină verde-aurie. Drumul se desfășura alb și neted, străjuit de platanii care aruncau o umbră tremurătoare și rece. Maldăre de dovleci și tărtăcuțe: în fața casei, pătlăgelele roșii erau înșirate la soare. FLori albastre și stacojii, smocuri purpuriu-închis străluceau printre gardurile vii de la marginea drumului. Un băiețandru trăgând după el o creangă se împleticea pritnr-un lan galben; îl urma o capră cafenie, cu picioare zvelte. Pentru micul dejun am cumpărat smochine, niște smochine uriașe, cu pielița subțire. Le frângi între degete și au parfum de vin și de miere. De ce-or fi semănând smochinele din nord cu fecioarele caste cu plete bălane? De ce au un asemenea glas? Duioasele contralto cântă prin veacuri.

21 august. A sugruma, a strânge de gât o neputincioasă, vlăguită punguță de mătase neagră.
Dar să nu sufli o vorbă și jură pe ce-ai mai sfânt că n-ai să trădezi prin nici un semn. Am ieșit afară în ploaia călduță și am văzut curcubeul. Devenea tot mai vizibil; s-a oglindit în mare și s-a topit; a pierit. Ploaia fină cădea pe cealaltă parte a lumii. Fragilă - fragilă. Am simțit că viața mea nu înseamnă nimic mai mult de atât.

23 august. Am sărutat-o. I-am simțit fața rece, palidă, netedă. Gândul m-a purtat la călugărițele care s-au închinat întreaga noapte, pe genunchi, în biserici rece și vechi. Și-a dăruit întreaga-i căldură, culoare, pasiune, în rugi înălțate în catedralele austere. Reci. Era înghețată, severă, albă; lumina licărea în pupilele-i ridicate spre cer, asemenea flăcăruii de lumânare; poalele-i erau roase și lustruite pese genunchii ascuțiți.
Emana o vagă mireasmă de tămâie.

28 august. Pisicuța. Aici obișnuia ea să se așeze și jos, uneori pe cărare, se instala și o pisicuță albă cu pete galbene, cu căpșorul mic și turtit. Ședea foarte liniștită și umbra-i lunguiață, prezentă, se odihnea alături.
Pisicuța asta nu alerga niciodată drept. Străbătea aleea șerpuind, strecurându-se pe lângă tufele de gazon, ba prelingându-se pe lângă gard, ba lipindu-se de un maldăr de hunoi, iar lăbuțele-i păreau să atingă cât mai puțin cu putință pământul, de parcă se temea să nu fie urmărită, filată. Văzută.
Nu, nu. N-am s-o povestesc în felul ăsta. E numai o însemnare. Dar, vai, drăguță, de câte ori ți-am pândut micile, liniștitele sinuozități! N-am să te uit, pisicuțo, cum îți urmai calea pe pământul ăsta rotitor.
N-am să uit.

29 august. Câinele de ogradă iese din cușcă trăgând, după el, lanțul greu și se îndreaptă, zdrang-zdrang, spre apa care s-a răcit în crăticioara de fier. Pisica răsare de nu știu unde, pășește grațios și sare pe prichiciul ferestrei de la bucătărie, în așteptarea revărsării matinale de lapte călduț.
Mai târziu. Îmi înalț privirile. Frunzele freamătă în grădină, cerul e decolorat. Aburi ies din pământ. E greu - e greu să mori frumos...
Să trăiești, da, să trăiești - asta înseamnă totul. Și să părăsești viața pământească așa cum a părăsit-o Cehov, așa cum a părăsit-o Tolstoi. Bugakov, Margaret Mitchell, Eliade.


6 comentarii:

  1. Mi se pare mie,sau ești foarte trist?Poate prea trist! Ești prea tânăr ca să fii trist..

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună, Raisa. Nu, nu sunt, dar să zicem că se poate și mai bine. Ha, ha! „Regretele trec, întotdeauna trec”, spune Alice Munro în „Dragă viață”. Așa că, nu, dar îți mulțumesc frumos pentru întrebare și că ai trecut pe aici. Evident, fiecare avem stări și stări. Dar trec, chiar dacă pe moment simți că ai ajuns la marginea ființei tale.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ne vei face pe toți să ne îndrăgostim de tine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Sigur! Aș fi foarte fericit s-o fac pe persoana care mă face fericit, să fie îndrăgostită de mine.

    RăspundețiȘtergere