duminică, 4 aprilie 2021

Degetul mare al violonistului, de Sam Kean - Recenzie


Editura: Publica
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2019
Traducere: Smaranda Nistor
„Istoria din această carte este în curs de alcătuire (...).”
Când era copil, Sam Kean a petrecut mulți ani adunând mercur din termometre sparte. Acum este scriitor, iar poveștile sale au apărut în The Best American Science and Nature Writing, The Atlantic, The New York Times Magazine, Mental Floss, Slate și Psychology Today. În plus, a fost invitat în emisiunile All Things Considered și Science Friday ale National Public Radio și Radiolab. Cărțile sale, Disappearing Spoon, apărută la la Editura Publica (Lingura care dispare) şi Degetul mare al violonistului au devenit bestselleruri și au apărut în topul Amazon al celor mai bune cinci cărți de știință din 2010. Degetul mare al violonistului a fost nominalizată la premiul PEN pentru cărți de știință.
„Pe de o parte, ADN-ul mă incită. Nu există subiect mai îndrăzneț în știință decât genetica, niciun alt domeniu care să promită, în același grad, să împingă știința înainte.”
A fost specia umană cât pe ce să dispară de pe fața pământului? Poate genetica să explice dragostea nețărmurită a unei iubitoare de pisici pentru aceste feline? Ce se întâmplă cu ADN-ul când face să se nască oameni fără amprente digitale sau cu codiță de animal? Și cum a creat combinația potrivită de gene acele degete excepțional de flexibile ale unui violonist cu adevărat nepereche? Descifrarea codului genetic n-a fost întotdeauna o treabă ușoară – încă de la începuturi, genetica a fost dominată de conflicte interne, atacuri sub centură și teorii controversate –, dar oamenii de știință pot în sfârșit să deslușească uluitoarele povești încifrate în ADN-ul nostru. Pe măsură ce vom continua să progresăm cu cartarea și modificarea ADN-ului, genetica va continua și ea să rămână cel mai fierbinte subiect la zi în știință, punându-și amprenta pe însăși alcătuirea corpurilor noastre și a lumii din jur.
„În lumina acestui punct de vedere, cea mai remarcabilă poveste despre ADN este aceea că specia noastră a supraviețuit îndeajuns de mult încât (eventual) să-l stăpânească.”
Degetul mare al violonistului, o carte semnată de Sam Kean, un autor care știe ce spune, cercetat, informat, care, deopotrivă, abordează domeniul științific cu o riguroasă certitudine, chiar incisivă aș putea spune, dar este și glumeț, amuzant și jovial. Cartea de față, nu una ca oricare alta, este o carte nu numai că mi-a hrănit dorința de cunoaștere, curiozitatea, dar care m-a purtat, după ce am citit-o, printr-o bibligorafie vastă de studii, cercetări, articole. Tare-mi place când, după ce citesc o carte de acest gen, în speță științifică, reușesc să am acces și la alte studii, care să-mi confirme sau chiar să-mi infirme anumite aspecte pe care le știam sau, întocmai, nou aflate. În această carte, Sam Kean reușește să analizeze și să examineze numeroase descoperiri întreprinse de la mai mult de un secol de cercetare a domeniului genetic, a moleculei de ADN, inclusiv „pietrele de temelie” ale acestui sector științific, precum experimentele călugărului Gregor Mendel (cele cu plantele de mazăre și teoria hibridării),  precum și modelul structurii de dublă spirală a macromoleculei de ADN, speculat și impus, cu dovezi, de către Watson și Crick. Sam Kean explorează, de asemenea, și teritorii mai puțin bătătorite, să spun așa, folosindu-se cu iscusință și îndemânare de talentul său narativ, încercând să scoată la lumină anumite aspecte științifice specifice. Spre exemplu, aduce în discuție modul în care descoperirile din acest domeniu au deschis porțile nu numai unor fabuloase și necesare descoperiri din domeniul medical, ci au revoluționat și modul în care ne percepem trecutul, ca specie, ca mașinării complexe și dinamice în acest Univers: studiile de genetică moleculară și populațională au reinventat modalitatea de studiu a ființelor umane. În aceeași măsură, autorul își aprofundează teoriile privitoare la bolile genetice ale lui Charles Darwin, ale artistului francez Henri de Toulouse-Lautrec și ale vechiului rege egiptean, Tut, printre altele, și modul în care aceste afecțiuni și abateri de la normal le-ar fi putut afecta, subtil, evoluția științifică, artistică și, respectiv, regală. Unele povestiri capătă și o nuanță mai bizară, cum ar fi aceea a unui om de știință sovietic al cărui ideal a fost acela de a crea un hibrid om-cimpanzeu, sau chiar emoționante, cum ar fi povestea luo Tsutomu Yamaguchi, „poate cel mai ghinionist om am secolului al XX-lea”, care era aproape de Hiroshima și Nagasaki în 1945, când s-au întâmplat dezastrele istorice, și, care, în ciuda daunelor suferite datorate mutațiilor macromoleculei de ADN cauzate de radiații, a trăit până în anii '90. Însă talentul scriitoricesc al lui Kean nu se oprește doar aici - speculând detalii istorice, readucându-le în contemporan nu înainte de a le trece prin prisma genelor și a ceea ce, cu atâta stăruință și extrem de bine consolidat, stă scris în ele, ci strălucește și în secțiunile referitoare la rivalitățile din lumea științei (da, bineînțeles că există rivalități și-n acest domeniu, în care cu siguranță s-ar ajunge la rezultate mult mai bune - și dacă nu mult mai bune, măcar mult mai rapide și viabile), cum ar fi compania privată Celera a biologului Craig Venter și proiectul finanțat de guvern pentru cercetarea genomului uman (HGP - Human Genome Project), ambele tabere luptând să secvențieze tot ADN-ul uman (și, bineînțeles, infirmând, pe cât de des posibil, viabilitatea studiilor celuilalt).
„(...) ADN-ul ne oferă un instrument eficient cu care să săpăm după rădăcinile din trecutul nostru: biologia a devenit istorie studiată cu alte mijloace. Chiar și în ultimii vreo zece ani, genetica a deschis o tolbă cu o sumedenie de povești, cât să umpli o Biblie, despre ale căror ițe narative credeam că au dispărut - fie pentru că a trecut prea mult timp, fie pentru că au rămas prea puține mărturii fosile sau antropologice, ca să punem cap la cap elementele unei narațiuni coerente.”
Prin felul său de a scrie, de a aborda situații, adevăruri științifice unanim acceptate, istorisiri, teorii, în Degetul mare al violonistului Sam Kean ne arată că știința, de fapt, ar putea fi și un fel de povestire. Este mai mult decât diagrame, tabele, molecule, reacții, mecanisme fiziologice complexe ale căror explicații se întind pe zeci de pagini, tratate și interacțiuni chimice. Autorul depune un efort uman, imperfect, de a traduce modul în care funcționează lumea noastră complicată, într-un limbaj accesibil, pe înțelesul tuturor, într-o idee de popularizare a științei - evident, acolo unde este cazul, autorul folosește termeni specifici, dar cât de cât accesibili celorlalți, fără vreo pregătire anterioară în domeniu. La o adică, ceea ce știu despre o anumită boală, sincer, poate nu provine dintr-un manual, ci din faptul că, de ce nu, cândva am avut acea boală. Sau poate încă o am. Sau din articole din ziare. Zvonuri de pe internet. Această abordare comprehensivă reflectă istoria științei genetice, așa cum o demonstrează Kean în cartea de față. Creșteam animale, învățam cum să semeni culturi, cum să le îngrijești, ne ierarhizam locul în societate, ne împărțeam îndeletnicirile, muream din cauza înțepăturilor de insecte și altele cu mult înainte ca Gregor Mendel să descopere noțiunea de trăsături dominate sau recesive prin creșterea încrucișată a mazării (termenii de dominant și recesiv fac referire la frecvența cu care o anumită trăsătură, provenită de la părinți, va fi moștenită de copil - spre exemplu, să spunem că trăsătura pentru ochii albaștri - A - va fi dominantă față de trăsătura pentru ochii verzi - a -, iar fiecare dintre acestea este „sechestrată” în codul genetic al părinților; în general, un copil va avea șanse de 75% să aibă ochii albaștri, și de 25% să aibă ochii verzi, într-un raport de 3:1 - dar și aceasta este o problemă nuanțată, și-ar fi mai multe de zis).
„Înțelegerea ADN-ului ne poate ajuta să înțelegem de unde venim și cum funcționează corpul și mintea noastră, iar cunoașterea limitelor ADN-ului ne ajută, totodată, să înțelegem cum nu funcționează corpul și mintea noastră.”
Într-un ultim capitol al cărții, Kean aduce în discuție etica clonării, subliniind faptul că, deja, clonele umane există și umblă libere prin lume, sub forma gemenilor identici, homozigoți, precum și implicațiile unei cercetări și baze genetice în ceea ce privește orientarea sexuală sau conceptul de rasă (care, de fapt, pentru mulți oameni de știință nici nu există). Degetul mare al violonistului este o lucrare într-adevăr spectaculoasă, vastă, complexă, care n-are cum să te plictisească, deoarece te surprinde la o pagină la alta. Este foarte posibil ca, dacă ești interesat de acest domeniu, să regăsești lucruri pe care le știai deja, dar nu e niciodată să revii asupra lor. Precum, de fapt, niciodată nu este inoportun să-ți pui întrebări și să te asiguri că, într-adevăr, ceea ce știai este corect. Iar când o carte de acest gen mă face să-mi pun întrebări, ei bine, atunci consider că, zău, chiar a fost o carte bună. Sam Kean scrie o carte atentă, care ne permite tuturor să ne confruntăm cu marile întrebări referitoare la istoria noastră și la viitorul propriului nostru cod genetic, care ne diferențiază, atât de specific, unii de alții. Și, în aceeași măsură, ne face să ne asemănăm și să ne înrudim mai mult decât am crede. Și mai mult decât, poate, am vrea.
„Problemele mele sunt moștenite, îmi spuneam în sinea mea, transmise pe genă de la părinții mei.”
Le mulțumesc, bineînțeles, tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte extraordinară, Degetul mare al violonistului, pe care o puteți găsi AICI. Am mai spus și-am s-o spun, Co-Lecția de știință este, pentru mine, cea mai de calitate din acest punct de vedere. Îmi iau doza de cunoaștere absolut necesară de la ei, și mă bucur tare mult că o editură s-a specializat, în sfârșit, în traducerea unor cărți de acest gen. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți numeroase cărți, din numeroase domenii, care cu sigurnață vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi cu spor și pe placul vostru, precum și de un sfârșit de săptămână liniștit!

Stăpânul jocului, de Danny Tobey - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2020
Traducere: Roxana Cristina-Gheorghe

Danny Tobey s-a născut în Texas și a absolvit Harvard Colege și Yale Law School. În timpul studiilor a scris pentru revista de umor The Harvard Lampoon și a obținut premiul Drward Eager, fiind considerat cel mai creativ scriitor al publicației. Au urmat patru ani la Southwestern Medical School, perioadă în care a primit o bursă pentru merite academice deosebite. În prezent este asociat al unei firme de avocatură în cadrul căreia reprezintă interesele medicilor și spitalelor. Este expert în inteligență artificială, iar în 2019 i-a fost acordat premiul Burton pentru munca în acest domeniu și cel juridic. 
„- Un joc pe calculator pe un site nebun care glumește că o să ne omoare?”
Își spun Ocrotitorii. Sunt 5 adolescenți vizați de bătăuși la școală. Pasionați de informatică, ei conduc laboratorul de tehnologie de la Turner High School. Băiatul bogat, Peter, face și încalcă regulile. Vanhi este o basistă punk mereu în contradicție cu moștenirea ei. Creativitatea lui Kenny este înăbușită de viața extrem de religioasă de acasă. Nesigur și temperamental, Alex este un paria. Și Charlie, liderul de care depind toți, resimte moartea mamei sale și este consumat e o furie nesăbuită. Fiecare primește o invitație de a juca jocul lui Dumnezeu. creat de programatori de pe dark web și întreținut de hackeri, jocul video este controlat de o misterioasă inteligență artificială care crede că este Dumnezeu. Supune-te și vei fi răsplătit. Sfidarea este pedepsită. Prin intermediul ecranelor lor de telefon și al ochelarilor de înaltă tehnologie, Charlie și prietenii săi văd și interacționează cu o lume plină de fantezie suprapusă realității. Căutările pe care le întreprind în numele lui „Dumnezeu” par inofensive la început, dar în curând sarcinile îi determină să pună la îndoială și să-și jertfească propria moralitate. 
„Ești invitat! Intră și joacă-te G.O.D. Adu-ți și prietenii! E distractiv! Dar ține minte regulile. Câștigă și TOATE VISURILE ȚI SE VOR ÎNDEPLINI. Pierzi și vei muri. E alegerea ta. Liber arbitru!!!!!!”
Torționarii liceului își primesc pedepsele. Părinții și profesorii sunt expuși ca ipocriți. Iar comportamentul Ocrotitorilor devine mai egoist și mai autodistructiv pe măsură ce conturează unul față de celălalt pentru premii despre care fiecare crede că îl vor salva. Dar tot ceea ce fac este înregistrat. Tâlhari cu glugi și măști îi urmăresc și îi atacă. „Dumnezeu” îi amenință că le va expune secretele dacă încearcă să renunțe la joc. Și a pierde în joc înseamnă a-și pierde viața. Charlie și prietenii lui se alătură unui joc video neobișnuit, creat de hackeri și controlat de un sistem care folosește inteligența artificială și care se prezintă sub numele „Dumnezeu". Să ucidă o hidră și să deseneze o pentagramă însângerată pentru un zeu grec par activități inofensive la început. Dar apoi apar mesajele de amenințare. Sarcini care par nevinovate au consecințe fatale. Cine altcineva mai participă la joc și cât de departe vor merge pentru a câștiga? Dacă pierzi jocul, îți poți pierde viața!
„- Ne folosește. Pe toți.”
Ok, nu pot să neg faptul că, într-adevăr, Stăpânul jocului are o intrigă excelent de bună. Și un punct de plecare chiar ingenios și original. N-am mai citit o carte care să aibă, în centru, aceeași idee - o lume virtuală în care acțiunile întreprinse își au rezultatele - bune sau nefaste - în realitatea imediată a personajelor. De fapt, dacă pot spune așa, în realitatea reală a personajelor; pentru că, în cele din urmă, cei cinci ajung să trăiască, parcă, cu adevărat, într-o lume dominată de pixeli și de chestii virtual reality bizare și inexplicabile. De la creaturi ciudate, fioroase, la situații pline de o tensiune incredibil de apăsătoare, până la întâmplări care te mișcă și te fac să-ți reconsideri încrederea în personaje. Într-o lume în care totul este virtual, însăși personajele ajung să se îndoiască de propria lor identitate, de propriile lor interese și idealuri. Și, totuși, i-am dat acestui roman doar două steluțe (al doilea roman, pe anul acesta, căruia îi dau atât de puține), pentru că dincolo de ideea extrem de faină de la care Danny Tobey a plecat, iarăși, ca și în prima carte pe care am notat-o cu atâtea steluțe, pur și simplu n-am fost convins. Și, zău, cât aș fi vrut să pot fi convins!
„- Suntem doar niște pioni, Alex. Noi nu jucăm Jocul. El ne joacă pe noi.”
De ce spun asta? Pentru că, în cele din urmă, chiar am vrut să-mi placă. Și-am vrut mult, mult de tot ca acest roman să-mi placă. Dar n-am putut, pur și simplu n-am putut să mă las convins, să fiu prins trup și suflet în acțiunea acestei cărți: da, chiar a avut multă, multă acțiune, și întorsături de situație și tot ce vrei. Dar, cum să vă explic, era ca și cum priveam totul din afara cărții, era ca și cum citeam și doar atât. Aș fi vrut să fiu prins în mijlocul acțiunii, să fiu acolo cu cei cinci Ocrotitori și să iau parte la aventurile lor surprinzătoare, periculoase, întunecate. Însă, la un moment dat, mi s-a rupt filmul, dacă ot spune așa. Și-acum, după ce am citit cartea, mi-am dat seama și de ce: nu neg că acest roman chiar este unul bun, unul extrem de bine scris, dar pot să afirm, în schimb, faptul că acest roman este unul bine scris, unul care te convinge, care te inserează în mijlocul faptelor, în mijlocul acțiunii, doar dacă îl citești în limba originală. Și-mi asum când spun asta. Nu e vorba despre traducerea corectă și viabilă a cărții, pe cât e vorba de faptul că este foarte greu, după părerea mea, să redai, traducând, anumite aspecte pe care autorul a vrut să le contureze (și pe care, poate, chiar a reușit în cele din urmă). Dar există anumite sincope, anumite gap-uri atunci când traduci o carte de genul. A fost greu să pătrund în lumea virtuală a eroilor noștri. Pur și simplu, n-am putut să mă conectez la această realitate virtuală în care, o mare parte din acțiunea romanului, aceștia au trăit. Nu dau vina pe traducător, în niciun caz, pe cât cred că impedimentul a fost reprezentat de faptul că, deși această carte a fost bine tradusă, într-un registru corect din punct de vedere lingvistic, gramatical, i-a lipsit efervescența lumii create, plasticitatea, culoarea locală. Chiar mă gândeam că aș vrea să-ncerc și versiunea în engleză a acestei cărți, și mai mult decât atât, mă gândeam că, oricum, sunt sigur că ar ieși un film extraordinar dacă cineva s-ar hotărî să achiziționeze drepturile de ecranizare.
„- Aveai Blaxx. Alex a verificat ceva pe ochelarii Azitek. Ajunseseși la douăzeci și cinci. Acum iar ai zero. Crede-mă, nu vrei să se adune.”
Nu e ceva nou faptul că, într-adevăr, anumite cărți nu mai același substrat, nu mai au aceeași substanță dacă sunt traduse în altă limbă. Am vorbit cu multe persoane care au aceeași părere, în cele din urmă. Dar nu pot nota o carte pe care o citesc în română, gândindu-mă cum ar fi dacă o citeam în engleză. Da, îmi asum când spun faptul că sigur ar fi fost mai bună, reușind să mă convingă de anumite situații, de anumite spații și de atmosfera creată. Așa, citind-o în română, n-am putut decât să fiu un cititor dintr-ăla care citește ceva fain, ceva spectaculos, original (mă repet, dar chiar asta cred), dar care, na, vede totul dintr-o perspectivă deloc emoțională, deloc implicată, deloc convinsă. Și nu pot să citesc astfel de cărți - adică, da, bineînțeles că pot - dar ajung să mă frustrez, să spun așa (deși folosesc cuvinte mari) pentru că aș fi vrut să fiu captat, să fiu ținut într-o pasă alarmantă, deoarece știu că Stăpânul jocului mi-ar fi putut crea, extrem de ușor, astfel de stări. Dar uite că n-a făcut-o, din păcate, și de asta i-am dat doar două steluțe. Dincolo de faptul că personajele sunt chiar interesante, fiecare având ceva specific, fiecare având un interes ascuns în această lume întunecată și dominată de neașteptat, tot n-am putut avea acces la acea apropiere pe care aș fi putut-o crea dacă, într-adevăr, aș fi fost integrat mai bine în atmosfera romanului.
„(...) Trebuia să-i convingă să renunțe la Joc. Îi făcea pe toți s-o ia razna, să facă lucruri pe care nu trebuiau să le facă - pe care nu le-ar fi făcut înainte.”
Nu e un fantasy, e un roman, în cele din urmă, despre viață, dar cu o idee pusă în scenă în așa fel încât să reitereze, cu desăvârșire, acest lucru. Sau poate e un fantasy, nu știu sigur, dar în orice caz nu unul tipic. Personajele chiar ajung să fie reale, să spun așa, te-ai putea gândi foarte bine că ți-s prieteni dragi, apropiați, oameni pe care i-ai cunoscut și poate care, la un moment dat, vor trece sau chiar au trecut prin așa ceva. Sunt abordate subiecte sensibile, dureroase, care, într-o măsură, te mișcă - dar dacă e să mă gândesc la astfel de aspecte, am citit multe alte cărți care m-au emoționat și m-au încercat sentimental mai mult decât romanul lui Danny Tobey. În esență, îmi pare rău că n-am putut să-i ofer mai multe steluțe, îmi pare rău că nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut să-mi placă. Și-mi pare rău că, chiar dacă, pentru că are un punct de start extrem de sănătos, convenabil, care a fost pus în scenă într-un registru romanist accesibil și chiar comercial, dacă pot spune așa. Dar, of, traducerea și felul în care n-a reușit să mă integreze în realitatea romanului, sau intensitatea mică cu care a reușit s-o facă, m-au lăsat rece și m-au făcut să-i dau, în cele din urmă, doar două steluțe. Dar, subliniez, nu e un roman care să nu fie pe plac cuiva, e doar o chestie de nuanțe, să spun așa - dat fiind faptul că nu prea citesc cărți de acest gen, vreau ca atunci când o fac să fiu extrem, dar extrem de prins de atmosfera romanului, să fiu convins de lumea pe care urmează să o accesez. Dar n-a fost să fie, din păcate!
„(...) Și ce suntem noi toți dacă nu niște platforme inocente cu vise bine înfipte în mințile noastre?”
Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Stăpânul jocului, de Danny Tobey, pe care o puteți găsi AICI cu o reducere de 50%. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!

Iubiri meteorice, de Éloïse Cohen de Timary - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2021
Traducere: Diana Alina Ene

Éloïse Cohen de Timary s-a născut la Paris, în 1982. Are o diplomă în științe politice și este jurnalistă și redactoare. La vârsta de 26 de ani, s-a hotărât să plece în Argentina, unde a trăit o vreme. Babylone Underground reprezintă debutul ei literar. Iubiri meteorice este al doilea roman al său.
„(...) adevărații grădinari sunt ființe meteorice, capabile să ia decizii instantanee, în funcție de emoțiile acumulate în anotimpurile precedente.”
Romanul unei pasiuni mistuitoare și incandescente, Iubiri meteorice explorează povestea unei mari iubiri, fragilitatea trecerii timpului și setea de libertate care ne însoțește neîncetat în viață. Într-o seară, într-un bar clandestin din arondismentul XVIII din Paris, Marianne îl cunoaște pe Virgile, peisagist talentat, imprevizibil și bisexual. Atracția e reciprocă și cei doi se îndrăgostesc nebunește unul de altul. De pe străzile din Paris pe plajele din Bretania, dragostea lor are gustul acrișor și sec al margaritei, aroma iodată a stridiilor, a vinurilor fine și a nopților nebune; în fundal, se aud Patti Smith și Janis Joplin, iar dragostea plutește în aer.
„Fără tine, toți oamenii au pe față un zâmbet trist, totul e gol, lipsit de importanță.”
„Cred că poveștile pe care le scriu spun multe despre cine sunt eu. În Iubiri meteorice există mâncăruri sofisticate, vinuri bune, o atmosferă de sărbătoare, de veselie, flori, cărți… pe scurt, tot ceea ce iubesc eu în viață. Și apoi, personaje care luptă pentru visurile lor, pentru dorințele lor, oricare ar fi obstacolele ce li se ivesc în cale." - Éloïse Cohen de Timary
„(...) Marianne deveni conștientă de prăpastia care îi separa. Era o prăpastie de netrecut. Dar în același timp simți și dorința absolut nebunească de a se afla în brațele lui, de a-l atinge, buze lipite, corpuri împletite și mai mult de atât. Viața cu el, doar cu el.”
Cu siguranță nu „un splendid roman de dragoste”, așa cum exegeza a afirmat-o, la loc de seamă pe coperta principală a romanului lui Cohen de Timary. Cel puțin, sincer, nu pentru mine, deoarece nu mi-a plăcut deloc, dar deloc această carte. Și sunt sincer. N-am putut să fiu atent la acțiune, nu m-a mișcat deloc și nici nu m-a prins. Mi s-a părut, dacă pot să spun așa, o carte de umplutură, care nu mi-a stârnit nicio emoție, nicio trăire și pe care, drept să vă spun, abia am așteptat să o citesc. Deoarece eu nu sunt genul care să abandoneze cărți - da, într-adevăr, poate ar trebui să scap de acest pitic de pe creier. Chiar dacă-mi dau seama încă din primele pagini că nu o să-mi placă, totuși înaintez în lectură deoarece sper ca, la un moment dat, să se întâmple ceva care să-mi schimbe, poate, părerea, sper ca ideea cărții să se redreseze, nu știu, ceva de genul, pentru că mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, pur și simplu, să-mi placă doar pentru extraordinarul sfârșit pe care l-au avut. Și, pe de altă parte, nu abandonez cărți din simpla apreciere pe care o am pentru munca autorului sau autoarei, deoarece, da, în cele din urmă, știu că în spatele fiecărei cărți este muncă, deoarece fiecare carte presupune o investiție de timp, emoție, trăiri. La rândul meu am scris cărți și am publicat, deci pot spune că, din acest punct de vedere, sunt empatic. 
„(...) Doamne, nimeni n-ar fi putut spune, dar nebunia asta își făcea loc încet-încet înăuntrul ei, întinzându-și rădăcinile peste tot, în cele mai adânci cotloane ale cărnii și ale viselor ei.”
Dar, zău, chiar n-am putut să mă atașez de niciun personaj din această carte. Recunosc, într-o măsură, la romanul lui Éloïse Cohen de Timary mi-a plăcut oarecum atmosfera creată, culoarea locală a străzilor pariziene, a localurilor, savoarea mâncărurilor, efervescența juvenilă, puerilă, chiar, nebunească a celor două personaje, Marianne și Virgile - dar, dincolo de asta, nimic mai mult. Da, ar fi putut să fie o carte emoționantă, care să-ți fure lacrimi și să-ți rupă inima în bucățele, dar parcă a lipsit ceva, acel ceva care să facă din Iubiri meteorice o lectură impresionantă, dureroasă. Chiar și tema abordată mi s-a părut puțin clișeică, cu sigura mențiune că, dacă mă gândesc bine, n-am mai citit o carte, până acum, care să aibă în ea un personaj bisexial - Virgile, peisagistul talentat, care, într-adevăr, este un personaj imprevizibil. Nu știu cât de relevantă a fost, de fapt, această idee în desfășurarea romanului, dar mi s-a părut interesant modul în care, din afară, Marianne a perceput identitatea sexuală a lui Virgile. Cred că vorbesc puțin în dodii, sincer, dar chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre această carte. Mă gândesc că, de asemenea, și stilul romanist al autoarei a fost un impediment, în cele din urmă - puțin cam sec, oarecum superficial, deși s-a vrut profund și contemplativ. Și-am să conturez ideea, revenind asupra ei: am simțit că i-a lipsit acel ceva care să mă țină captiv, atât cu mintea, cât și cu sufletul, în lectură.
„- Așteaptă, Virgile, vrei să spui că asta reprezint eu pentru tine? Închisoarea, lipsa aerului, viață de mic-burghez?”
Au fost multe situații, de altfel, care nu m-au convins și nici nu au reușit să mă integreze, ca cititor, în atmosfera romanului. Pentru mine, atunci când citesc o carte, este esențial să mă atașez de personaje, să trăiesc odată cu ele, să le simt, să ajung să le cred și să am încredere în ele. Să mă poarte prin aventurile lor nu doar cu trupul, ci și cu sufletul, dacă pot spune așa. Să facă apel la emoțiile și trăirile și sentimentele și convingerile mele. Să mă facă să fiu trist sau, dimpotrivă, să mă bucure. Să râd sau să plâng. Să-mi creeze stări esențiale atunci când vine vorba de a crede, într-adevăr, în personaje și poveste. Dar, așa cum v-am spus, a fost o carte care m-a lăsat rece și pe care abia am așteptat s-o termin, doar ca s-o pun deoparte și să-mi zic că, da, se mai întâmplă să ai parte și de lecturi de acest gen. În consecință, da, a fost prima carte din anul acesta căreia i-am dat doar două steluțe pe Goodreads. I-aș fi dat mai multe, dar chiar n-aveam de unde să plusez: personaje vagi, fade, acțiune monotonă, replici artificiale, nenaturale, lipsite de încredere, și multă umplutură deloc relevantă pentru acțiune și psihologia personajelor. Îmi pare rău, sincer, deoarece coperta chiar e drăguță, dar n-am să pun asta pe meritul autoarei.
„- Fir-ar să fie, Virgile, explodă ea, când suntem împreună nu e deloc așa! Ai spus-o chiar tu: liberi și singuri pe lume, meteoriți incandescenți!”
Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Iubiri meteorice, scrisă de Éloïse Cohen de Timary, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, alături de un sfârșit de săptămânî liniștit!

duminică, 28 martie 2021

Ce mi-am mai cumpărat de prin dm


Salutare, dragi cititori,

Deși știu că acest blog este dedicat, în principal, recenziilor de cărți, aș vrea să fac o postare (cum am mai făcut cândva, în trecut) în care să vă arăt ce mi-am mai cumpărat de prin drogheria dm. După cum bine știți, mereu merg în acest magazin - găsesc, pur și simplu, orice, la prețuri extrem de avantajoase, dacă e să mă raportez la calitatea produselor. Și, de altfel, după cum statisticile îmi arată, acest tip de postare chiar prinde. Deci, fără s-o mai lungesc, iată ce mi-am mai cumpărat (recent, cel puțin).


Ador acest sirop de orez. Merge extrem de bine drept toping pentru „ovăzul cel de toate zilele”. Îmi place mult și acest ovăz din gama bio, fulgii sunt moi și perfecți ca dimensiune. Cred că-mi iau în jur de 3 punguțe dintr-acestea de 500 de grame, lunar. Iar siropul de orez merge servit cu orice, chiar și cu unt. 


Săpunurile acestea lichide le folosesc de ani buni. Pentru că au un preț extrem de bun, fac destulă spumă și, de altfel, miros incredibil de bine. Am încercat să folosesc și alt brand, dar n-am fost mulțumit. Îmi ajung acestea încât deja am un stoc destul de mărișor!


De aproape un an folost doar geluri de duș fără coloranți, parfumanți și alte chestii de acest gen. Eu numesc acest tip de produse, „produse cu etichetă curată”. Din cauza unei probleme, evit produsele care au și alte adaosuri sintetice. Vreau să vă spun că nu voi da niciodată alte geluri de duș pe cele din colecția BaleaMED. Sunt, efectiv, ceea ce trebuie. Dar trebuie să recunosc că și celelalte geluri de duș, cum ar fi cele din dreapta jos, miros incredibil de bine!


Folosesc aceste deodorante de când le-am descoperit. Nu conțin săruri de aluminiu, nu irită și nici nu lasă urme pe haine. Sunt pe bază de uleiuri esențiale, deci nu au parfumuri sintetice. De asemenea, și aceste geluri de ras sunt exact ce trebuie. Nu îmi usucă tenul și lubrifiază foarte bine, oferind aparatului de ras o alunecare ușoară. Chiar îmi plac!


De obicei îmi iau micronutrienții, mineralele și vitaminele din alimentație - de aceea încerc, pe cât pot, să am o alimentație variată și diversificată. Dar, cum nu prea mănânc pește sau produse derivate, suplinesc dieta cu pastile cu omega-3, grăsimi sănătoase și esențiale unei bune funcționări a organismului. Chiar le recomand, au un preț super-bun! Iar vitaminele îmi place să le iau atunci când mi-e poftă de ceva dulce (nu au mult zahăr adăugat, dar aroma pastilelor efervescente chiar e pe gustul meu).


Aici sunt câteva măști de față pentru mama, iar jos sunt 2 creme pentru ten sensibil cu care mă înțeleg extrem de bine, un aftershave fără coloranți, parfumanți, pe care, de asemenea, îl folosesc de luni bune. Și o mască de la Gerovital, pe care o aplic o dată la 2 săptămâni!

Cam asta este! :) Sper că v-a plăcut și, de ce nu, poate v-am inspirat. Să aveți parte de un sfârșit de săptămână liniștit, precum și de o săptămână cu spor! Andrei 

vineri, 19 martie 2021

Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (#2), de Mackenzi Lee - Recenzie


Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Traducere: Carmen Ion
Anul apariției: 2019

Mackenzi Lee este autoare americană de cărți pentru copii și tineri. Ea scrie atât ficțiune cât și non-ficțiune despre subiecte precum sexualitatea și rolul femeilor în istorie. Cel de-al doilea roman The Gentleman's Guide to Vice și Virtute a fost declarat Bestseller New York Times și  a obținut Premiul Stonewall Book pentru portretizarea unui tânăr bisexual în Europa secolului al XVIII-lea. Prima carte a lui Lee, This Monstrous Thing din 2015, a fost o reinterpretare a poveștii lui Frankenstein și a câștigat Premiul Pen-New England Susan P. Bloom Children's Book Discovery. În perioada promoțională a acestei cărți,  ea a început să posteze pe Twitter sub hashtag #BygoneBadassBroads, distribuind biografii ale femeilor importante, începând cu Mary Shelley. Acest proiect a crescut în popularitate, iar Lee a publicat în 2018 Bygone Badass Broads: 52 Forgotten Women Who Changed the World. Ea a semnat un contract cu Marvel pentru a scrie trei cărți de ficțiune cu personaje negative Marvel, începând cu o poveste despre Loki în primăvara anului 2019.
„După un an în care bărbații mi-au tot repetat că nu sunt în stare să fac o astfel de muncă, mă umflu în pene și, pentru prima oară după multe luni reci și descurajante, mă simt la fel de inteligentă, de capabilă și de vrednică de a exercita profesiunea medicală ca oricare dintre domnii care mi-au refuzat locul cuvenit în breasla lor.”
Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina. Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere. Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar? Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.
„(...) și cât de greu este să fii femeie singură pe lume. Pentru a face față singurătății mi-am călit caracterul, m-am străduit să-l construiesc cât mai independent și autosuficient și am crezut că asta era de ajuns, că nu trebuia decât să învăț cum să îmi folosesc calitățile dobândite.”
După ce am citit Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (recenzia o găsiți AICI), am așteptat ceva până să mă apuc și de continuarea romanului (deși, dacă e s-o luăm așa, nu e tocmai o continuare, dat fiind faptul că, în romanul de față, ni se spune povestea lui Felicity, sora lui Henry), deoarece am vrut să mă bucur mai mult de atmosfera romanelor lui Mackenzi Lee, la intervale mai mari de tip. Deci, după ce m-am amuzat teribil de situațiile în care s-a regăsit Henry Montague, după ce am râs cu și de el, cu alte cuvine, după ce am avut parte de tot ce-ar fi putut, vreodată, să-mi ofere un roman încântător și efervescent, bine scris, complex, un roman cu de toate, a venit timpul să pătrund iar în lumea lui Lee și să aflu povestea fascinantă a lui Felicity, sora mai mică a lui Montague. Bănuiam, încă de când am citit primul volum, despre ce va fi, și nu m-am îndoit: pasionată de medicină, dar aflându-se într-un context social în care femeile nu erau acceptate să activeze într-un asemenea domeniu, ba chiar văzute inferioare și-n altele, nu doar în medicină, rostul și menirea lor fiind altele, nu acelea de a secționa corpul uman, de a trada boli, de a găsi remedii și leacuri, și cu atât mai puțin n-ar fi avut voie să vadă un cadavru (care se presupune că e gol, dezbrăcat, spre a putea fi studiat) - Doamne ferește, așa ceva ar fi fost inacceptabil. Totuși, o portiță de scăpare, o luminiță aflată undeva în capătul unui tunel al naibii de lung, strâmt, întortocheat, se întrevede în momentul în care află că unul dintre idolii ei, căruia i-a citit toate cărțile (și nu doar o dată), caută ajutoare pentru o expediție științifică. Evident, nu are să fie ușor (ohoh!, și chiar deloc) să ajungă la el. Dar, dând dovadă de un curaj eroic, Felicity este dispusă să facă orice, dar orice, pentru a-și urma adevăratul vis și adevărata cale.
„(...) Și m-am trezit că nu posed instrumentele potrivite, că n-am nici planuri și nici mijloace de subzistență și că mă mișc într-un mediu total diferit de ceea ce-mi închipuisem. Și, fiind femeie, sunt obligată să fac totul cu mâinile legate la spate.”
Pentru mine, cărțile lui Mackenzi Lee înseamnă doza de curaj, de aventură, de efervescență de care avem nevoie. Știu că-mi oferă asta. Am adorat, incredibil de mult, primul volum, mi-e dor și acum de Henry și de Percy, și-mi amintesc cu mare drag toate aventurile prin care au trecut. Iar Felicity, oh!, draga de ea, mânată de o dorință extraordinară de a-și îndeplini visul, reprezintă însăși o dovadă incredibilă de devotament, îndârjire, curaj fabulos și patos - n-ai cum, astfel, să nu-ți dai seama cât de multe sacrificii trebuie să facă pentru a-și atinge, în cele din urmă, scopul. Nemulțumită de condiția în care se află, într-o eventualitate comodă (chiar și ea, la un moment dat, retrospectiv, își pune astfel problema) de a deveni soția unui brutar, ea știe că are în ea tot ce-i trebuie pentru a activa într-un domeniu străin femeilor - are cunoștințele necesare, abilitățile care, într-adevăr, pot fi oricând practicate și îmbunătățite, dar, mai presus de toate, are în ea dorința arzândă de a ajuta oamenii, impulsionată parcă și de condiția lui Percy, care suferă din cauza bolii pe care o are. Totuși, pe măsură ce se-aventurează pe calea idealului ei, pe măsură ce îl vede din ce în ce mai aproape, își dă seama că pășește într-o lume în care, într-adevăr, pentru a ieși biruitor, pentru a învinge, trebuie să lupți cu toate armele pe care le ai - și ce te faci când, de fapt, nu dispui de prea multe alternative de a te apăra? Trebuie să reacționezi rapid - și, mai mult decât atât, trebuie să știi în cine să te încrezi. Când s-o faci. Și, mai ales, trebuie mereu să știi că, într-o astfel de lume, într-o lume dominată de interese, secrete, nimeni nu este cine pare a fi. Iar totul se disimulează și se ascunde - iar, pentru asta, oricând poți plăti cu propria-ți viață, mai ales atunci când secretele sunt mult, mult prea mari.
„Ești Felicity Montague, îmi zic în timp ce trag iarăși în piept aerul înecăcios. Ai navigat pe corăbii ale piraților și ai jefuit morminte, ai ținut în mâini o inimă de om și ai cusut la loc fața fratelui tău după ce a fost împușcat din cauza acelei inimi. Ai citit De Humani Corporis Fabrica de trei ori, de două ori în latină, și poți numi toate oasele din corp. Meriți să te afli aici.”
Așa. Nu pot să vă spun prin ce aventuri trece Felicity. It makes no actual sense, nu? Dar vă pot spune că povestea ei este dacă nu la fel de efervescentă, poate mult mai complexă decât povestea lui Henry. Și, în fine, este o poveste mult mai reală, dacă pot spune așa?! Lee construiește un personaj plin de curaj, ca însăși vocea femeilor din acea perioadă, a căror drepturi erau îngrădite în multe situații, nu doar în ceea ce privește licențierea într-un domeniu medical. Date fiind condițiile în care se află Felicity, povestea ei capătă o nuanță dramatică, chiar romantică - deși, bineînțeles, are Lee un stil anume de a face ca totul să-ți aducă un zâmbet pătimaș, vinovat pe buze. Ba, dintr-un punct, cartea capătă și o nuanță fantasy, îmbinându-se totul, echilibrat și perfect, într-o complexă dinamică. Întorsături de situație, personaje neașteptate, intrigi, ohoh!, și câte!, care răsar deodată și-ntorc demersul firesc al acțiunii. Simt că-s puțin vag în ceea ce spun aici, dar n-aș putea surprinde mai multe. Chiar nu. Este o carte pe care o citești și-atât, și-ți place, că, na, chiar n-are cum să nu-ți placă. Am ajuns să-mi dau seama de faptul că autoarea, Mackenzi Lee, chiar scrie multilateral, dacă pot spune așa - scrie pentru publicul larg, și nu trebuie să fii pasionatul acestui gen pentru a o adora, pur și simplu, și poți să fi citit doar clasici până acum, și doar clasici, că tot are să te-atingă și să-ți placă ceea ce autoarea oferă cititorului. Și rating-ul de pe Goodreads chiar nu minte, și, puteți căuta, chiar e unul extrem de ofertant. Dar, zău, chiar merită, deoarece a fost o carte pe care cu greu am lăsat-o din mână și care m-a purtat într-o aventură cum, poate, doar volumul anterior a reușit s-o mai facă! 
„(...) Singura variantă care mi-a rămas este întoarcerea la ceea ce am avut, iar asta înseamnă o resemnare la o viață fără muncă. Fără studiu, fără un țel. Ce fel de viață ar fi asta?”
Voi ați citit cartea aceasta? Sau volumul anterior, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni? Dacă da, aș vrea să știu părerea voastră. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest exemplar, Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne, scris de Mackenzi Lee, pe care îl găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi așa cum vă doriți, pline de spor, și care să vă încânte, alături de un weekend liniștit!