Monopoliștii, de Mary Pilon - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana Dobre

„Jocurile nu sunt doar relicve ale creatorilor lor; istoria lor este spusă și prin intermediul jucătorilor. Și, la fel ca tabla originală și inovatoare a lui Lizzie, circulară și nesfârșită, echilibrul dintre câștigători și învinși este într-o permanentă schimbare.”

Autoarea romanului, Mary Pilon este o jurnalistă și scriitoare americană, autoarea romanelor The Kevin Show și The Monopolists, cel din urmă devenind bestseller New York Times. Pilon a lucrat ca jurnalist sportiv, scriind deopotrivă și articole pe teme politice și economice, articolele sale apărând cu precădere în publicații prestigioase americane precum: The New Yorker, Esquire, Bloomberg, BusinessWeek, Vice, New York și The New York Times. A avut de asemenea numeroase apariții la diverse emisiuni radio și TV și s-a remarcat ca producător pentru NBC Sports la Jocurile Olimpice de Vară din 2016.

„Cutezanța nefiindu-i străină, Lizzie nu avea nimic de pierdut vorbind deschis împotriva celor de la Parker Brothers și a lui Darrow.”

Monopoliștii: Obsesia, furia și scandalul din spatele celui mai iubit joc de societate din lume (The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World's Favorite Board Game de Mary), scrisă de Mary Pilon, este povestea, chiar mai palpitantă decât jocul în sine, a jocului de societate Monopoly. O poveste adevărată, alcătuită dintr-o serie de legende cu iz de început de secol XX, din care nu lipsesc intrigile, minciuna și răzbunările. Romanul lui Pilon parcurge o perioadă bogată în evenimente din istoria Americii, pornind de la anii 1900 marcați de migrație, exploatarea clasei muncitoare și numeroasele revolte care izbucnesc din acest motiv, dar și de ideile progresiste ale lui Henry George, inițiatorul impozitului unic, la Primul Război Mondial, anii Marii Crize Economice, până la perioada interbelică, respectiv Al Doilea Război Mondial. Jocul Monopoly nu numai că rezistă în toți acești ani grei pentru societate, dar migrează dintr-un loc în altul al Americii, îmbunătățindu-se permanent și ajungând în cele din urmă să cunoască un succes fulminant, în ciuda istoriei sale incerte. De la tablele artizanale confecționate de locuitorii din Arden, la variantele mai moderne cu grafică elegantă și ambalaje atrăgătoare comercializate de Parker Brothers, de la serile de Monopoly organizate de familii în anii '30, la mai recentele campionate mondiale de Monopoly, întreaga istorie a acestui joc este fascinantă.

„Toată lumea care a jucat Monopoly, chiar și astăzi, a adăugat ceva la rezistența lui remarcabilă și, la un anumit nivel, și-a însușit acel joc.”

Nici nu știu de unde să-ncep, dar am să spun că mi-a plăcut mai mult să citesc o carte despre Monopoly, decât jocul în sine. Nu-s fan Monopoly, de fapt, n-am fost niciodată și nici nu cred că voi fi vreodată. Îmi amintesc de situațiile în care eram cu mai multe persoane la un loc, adunați poate acasă la cineva, și, bineînțeles, cineva aducea în discuție, dacă venea vorba să jucăm ceva, numele acestui joc. Dar nu, nu m-a atras niciodată. Și-acum, dacă stau mai bine să mă gândesc, de fapt este destul de interesantă ideea din spatele acestui joc în aparență destul de banal, poate chiar plictisitor la un moment dat. Totuși, nu pot să nu apreciez munca colosală și epuizantă, după cum însăși autoarea spune, pe care Mary Pilon a întreprins-o în scrierea cărții Monopoliștii. Și-acum, după ce-am terminat cartea, pot chiar să spun că nu mi se mai pare absurd să joci acest joc timp de zeci de minute - în spatele creării sale se află, de fapt, o întreagă psihologie și-o întreagă istorie, care se-ntinde pe parcursul a mai bine de o sută de ani. Bineînțeles, n-am să intru în ideea acestei cărți, n-am să vă spun chestii legate de istorie (că-s multe, și multe personalități și mulți oameni au avut un cuvânt de spus de-a lungul timpului, personalități marcante și importante, asociate cu numele jocurilor Monopoly și Anti-Monopoly), dar vă pot spune în schimb că, în cartea lui Pilon, politica și legile au manifestat un interes extraordinar în scrierea acestei cărți. De fapt, această carte n-ar fi existat dacă nu ar fi intervenit conflictele politice în cele din urmă. Și prin politică, bineînțeles, mă refer la întreg spectrul specific care include acest domeniu. 

„Era clar deja că istoria jocului Monopoly, prezentată vizual, aducea mai degrabă cu o formulă din chimia organică, decât cu istoria unei jucării sau a unui joc obișnuit.”

Mary Pilon a făcut chiar o treabă extrem de bună, după părerea mea. De-a lungul întregii cărți, pe care am citit-o într-o singură zi, nu m-am plictisit măcar o secundă, întrucât mi-a captat atenția de la prima pagină și mi-a menținut interesul al cote înalte, să spun așa. Repet, eu n-am o treabă cu acest joc, nu mi-a plăcut vreodată, nu m-a atras și nici nu m-a antrenat, dar istoria din spatele apariției sale este chiar demnă de cunoscut și de urmărit. Mi-a plăcut, de asemenea, faptul că s-a axat foarte mult pe oamenii pentru care acest joc a reprezentat, de altfel, totul, pe emoțiile lor, pe viețile lor, pe acțiunile pe care aceștia le-au întreprins. Istorisirea lui Mary Pilon o include pe Elziabeth Magie Phillips, inventatoarea jocului ”The Landlord's Game”, pe diferiții studenți, quakerii din ”Atlantic City” care au jucat acest joc (sau poate altul într-o formă extrem de apropiată, non nova sed nove) și care, astfel, au contribuit la evoluția și popularizarea sa, încă de dinainte ca frații Parker să-i fi cumpărat drepturile; pe Chares Darrow - un hoț destul de simpatic, aș putea spune, fură ideea jocului de la un prieten de-al său; vorbește despre alte companii care și-au inventat propria lor versiune de Monopoly și - probabil una dintre ideile majore ale cărții, cu implicații judiciare și politice - despre Ralph Anspach, profesor universitar și creatorul jocului Anti-Monopoly, care refuză să fie tras la răspundere de către frații Parker și care se află în căutarea justiției, intrând astfel într-un proces care durează ani buni, împotriva companiei gigante a fraților Parker. De-aici, Mary Pilon reușește să redea extrem de bine tot ceea ce ține de aceste conflicte, livrându-i cititorului o lecție de istorie care trece dincolo de ideea de „luptă între inventatorii jocului”, ba chiar reușind să redea ideea unei Americi contemporane anilor în care s-au desfășurat aceste fapte.

„Proverbul care spune că succesul are mai mulți tați, dar numai unul de sânge, pare adevărat, ca să nu mai vorbim despre mamele succesului.”

După părerea mea, Mary Pilon chiar a scris o carte extrem de bună, fascinantă din punctul acesta de vedere, de o precizie viabilă, irefutabilă, dat fiind faptul că a întreprins o muncă de documentare, deplasări, interviuri cu persoanele care încă se aflau în viață în momentul scrierii cărții și au fost implicate direct în scandalurile create. Din acest punct de vedere, pot spune că, într-adevăr, este o carte care m-a ținut acolo și nu mi-a dat drumul decât atunci când am terminat-o. Totuși, i-am dat doar trei steluțe pentru că, așa cum am spus, eu nu sunt fanul acestui joc. Nu pot spune că mi-a adus niște cunoștințe de care, la fel de bine, nu m-aș fi putut lipsi. Da, normal, mă simt mult mai pregătit în acest, să-i zic, domeniu - dar nu e ceva care să-mi fie definitoriu, care să mă caracterizeze, având în vedere sfera de activitate în care vreau să lucrez. Da, pentru un istoric, pentru un pasionat și înfocat jucător, cu siguranță Monopoliștii is a must; și pot spune că chiar m-am simțit puțin zgârcit, pentru că am apreciat enorm pasiunea lui Mary Pilon, munca sa de cercetare care nu a fost una ușoară. Dar, na, dat fiind faptul că e jurnalistă, sunt sigur că a fost o plăcere extraordinară pentru ea să se angajeze în redarea acestei părți de istorie. Și, oricum, eu zic că și trei steluțe chiar sunt bune, nu?

„Cazul Monopoly ne face să ne întrebăm cui ar trebui să i se recunoască meritul pentru o invenție și în ce mod.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Monopoliștii, scrisă de Mary Pilon, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Cum să convingi o pisică, de Jay Heinrichs - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2020

Traducere: Beatrice Popescu 

„O dispută este reușită atunci când ambele părți cred că au câștigat.”

Jay Heinrichs este unul dintre cei mai cunoscuți experți contemporani în materie de limbaj și persuasiune, autorul unui bestseller New York Times și consultant în materie de conflicte și persuasiune. Colegiul din Middlebury l-a numit Profesor de practică în retorică și oratorie. Jay Heinrichs a scris pentru zeci de publicații, precum The New York Times Magazine, Vice și Huffington Post, și a câștigat numeroase premii jurnalistice. A predat arta persuasiunii editorilor de la universitățile de elită din Ivy League, precum și experților de la NASA și Pentagon. Bestsellerul său Thank You for Arguing: What Aristotle, Lincoln, and Homer Simpson Can Teach Us About the Art of Persuasion (Mulțumesc că mă convingi: Ce ne pot învăța Aristotel, Lincoln și Homer Simpson despre arta persuasiunii) a fost publicat până acum în 14 limbi și se află deja la a 3-a ediție.

„Deci există vreo cale de a transforma o neînțelegere în ceva pozitiv? Da. Discuția. Să susții un argument nu înseamnă să domini. Înseamnă să convingi o altă persoană să facă o alegere sau să întreprindă o acțiune pe care tu o consideri corectă.”

Cum să convingi o pisică: Un ghid în arta persuasiunii pentru oameni (How to Argue with a Cat: A Human's Guide to the Art of Persuasion) de Jay Heinrichs este o carte scrisă în cheie amuzantă despre un subiect foarte serios: persuasiunea. Așadar, dacă vrei să fii convingător, mai convingător sau extrem de convingător, ai deschis cartea care trebuie. Și nu, cartea nu te învață să convingi pisicile, ci oamenii, doar că autorul s-a inspirat puțin din lumea felinelor pentru a ne furniza cele mai bune secrete de a convinge pe oricine, inclusiv o pisică. Asta pentru că, crede el, dacă poți convinge o pisică, vei putea convinge practic pe oricine.

„(...) Când intrăm într-o dispută, ni se întâmplă de multe ori să alergăm după argumente ca niște câini ridicoli. Ne împiedicăm unii de alții, lătrând și înfuriindu-ne. Ne mușcăm reciproc fără niciun argument. Ne atacăm și ne pierdem cu firea și, în fond, arătăm ca niște idioți. În schimb, ar trebui să discutăm ca un prădător adevărat, ca o pisică.”

OK, trebuie să-ncep prin a spune faptul că, în general, eu nu citesc cărți de non-ficțiune care să abordeze astfel de teme. Da, citesc cărți de non-ficțiune, dar genul acela de cărți care aparțin de domeniul științific (a nu se înțelege greșit, nu spun că nu există o știință a persuasiunii, a convigerilor și așa mai departe, departe de mine orice gând de a face o astfel de, să-i spun așa, discriminare). Dar, întrucât nu sunt prea deschis acestor genuri de cărți, tind să fiu superficial atunci când le citesc, gândindu-mă, înainte de a începe lectura, că nu voi citi ceva care să mă surprindă, adică ceva care să mi se pară nou, vreo axiomă pe care s-o integrez în viața mea de zi cu zi, vreo idee comportamentală care, de-a lungul timpului, mi-a scăpat, pe care n-am luat-o în seamă pentru a o integra, viabil, în însuși comportamentul meu cotidian. Cam asta, de fapt, și-o pot suma acum, a fost experiența mea mea cu această carte, Cum să convingi o pisică, dar nu pot spune că a fost și experiența mea finală cu Jay Heinrichs. La o adică, nu prea știu ce să spun, pentru că am găsit această carte atât amuzantă, cât și destul de interesănțică. Deși aș înclina mai mult spre amuzantă.

„(...) Vina este un subiect care duce la furie. Mai ales pentru oameni.”

Bun, poate nu citesc cărți de genul, dar asta nu-nseamnă că nu citesc anumite studii de psihologie, că nu consult literatură de specialitate. În această idee, cartea de față nu mi s-a părut tocmai practică - experința mea, asta ca să mă fac înțeles cum trebuie -, întrucât deja știam deosebit de bine anumite aspecte pe care autorul le abordează în cartea sa. În aceeași măsură, trebuie să apreciez că Jay Heinrichs a reușit să facă din ceea ce ar putea fi plictisitor de ascultat și citit, ceva chiar antrenant și interesant, apelând la misterioasele feline pentru a contura mai bine (și mai clar) ceea ce vrea să livreze cititorului. Am apreciat mult sfaturile practice venite din înțelepciunea pisicilor, dar n-au fost întocmai cele de care, poate, aveam nevoie - le știam deja, să spun așa! Viața te-nvață destul de multe, vreau să spun, mai ales când ajungi la o vârstă care presupune că, deja, ai trecut prin destul de multe situații (examene, interviuri, interacțiuni cu oameni noi, susțineri de proiecte și prezentări, discursuri și așa mai departe). Da, bineînțeles, poate deseori am greșit, dar în același timp, ca o fire practică ce sunt, mereu m-am analizat prin ochii privitorului, ascultătorului, examinatorului. Și-apoi am tras linie, gândindu-mă la ce-am făcut bine, în aceeași măsură în care m-am gândit și la ce-am făcut greșit sau la ce aș fi putut să fac mai bine. Da, este vorba de ceva mecanisme la mijloc, de pattern-uri comportamentale, de anumite strategii sociale, de anumite sfaturi sui generis pe care ar trebui să le știm cu toții. Cred că, de fapt, în Cum să convingi o pisică, Jay Heinrichs chiar asta încearcă să facă: să te inițieze, cât mai ușor și practic, în tainele persuasiunii și a relațiilor sociale. Evident, nu este o carte de căpătâi în acest domeniu, dar este o carte pe care chiar ai putea-o găsi utilă și practică, din a cărei lectură poți pleca cu ceva învățăminte care să-ți fie de folos.

„Când trăiesc în prezent, oamenii devin tribali. La fel și unele pisici.”

Eu, sincer, abia aștept să citesc cealaltă carte scrisă de el, Mulțumesc că mă convingi, am răsfoit-o și mi se pare ceva mai serioasă decât cartea de față. Și această carte mi-a plăcut, nu mă înțelegeți greșit, dar în schimb n-am putut să-i dau un rating mai mare întrucât nu am simțit că mi-a îmbunătățit cunoștințele referitoare la ceea ce abordează. Nu mi-a adus ceva suplimentar, ceva ce nu știam deja. Poate doar mi-a reamintit anumite lucruri - ceea ce, întotdeauna, e de apreciat, întrucât, cum se zice, repetiția e mama învățăturii. De altfel, nu prea cred în teoria cum că astfel de lucruri se pot învăța citindu-le: cred că trebuie să le trăiești, înainte de toate, pentru a ști întocmai cum se simte o anumită situație. Apoi, bineînțeles, poți consulta niște literatură specifică, niște literatură de specialitate, întrucât să știi să te-analizezi - obiectiv, deci critic - din acest punct de vedere. Și chiar mi-a plăcut, cred că cel mai mult, modul în care Jay Heinrichs își livrează informația - făcând apel la paralela cu pisicile, e clar că o astfel de carte n-are cum să nu te-atragă și să ți se pară, înainte de toate, drăguță. Iar ilustraiile lui Natalie Palmer-Stutton sunt, vai, atât, atât de delicioase!

„Obiceiurile fac lucrurile să devină reale.” 

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Cum să convingi o pisică, scrisă de Jay Heinrichs, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Eva, de Simon Liberati - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2016

Traducere: Mădălin Roșioru

„În decursul anilor care au urmat mi s-a întâmplat să mă gândesc la Eva sau să-i pomenesc numele printre altele. Încă adolescentă când o văzusem ultima oară, ea aparținea unei epoci străvechi, rapid depreciate, un soi de Vechi Regim al cărui cult mi s-a părut multă vreme o copilărie, dar pe care nu izbuteam să-l reneg.”

Simon Liberati (născut în 1960), scriitor, scenarist şi jurnalist francez, face parte din generaţia de intelectuali rebeli din Franţa anilor 1970. A urmat studii de filologie clasică la Sorbona, apoi a lucrat la reviste precum FHM, Cosmopolitan, Grazia şi 20 ans înainte de a se dedica literaturii. Susţinător al libertăţii neîngrădite a individului şi promotor al unui decadentism dandy nu doar intelectual, ci şi în viaţa personală, scriitorul prefaţează reeditarea cărţii lui Jules Barbey d’Aurevilly Du dandysme et de George Brummell, apărută în 2008. În acelaşi an va fi arestat împreună cu prietenul său, scriitorul Frédéric Beigbeder, pentru consum de droguri în public. Liberati debutează în 2004 la Flammarion cu romanul Anthologie des apparitions, urmat în 2007 de Nada exist. În anul 2009 îi apare volumul L’Hyper Justine, recompensat cu Prix de Flore, iar în 2011 publică Jayne Mansfield 1967, pentru care primeşte Prix Femina. Simon Liberati este căsătorit cu actriţa şi cineasta Eva Ionesco, subiectul romanului său omonim, apărut în Franţa în toamna anului 2015.

„(...) În amintirea mea, Eva și-a păstrat un contur clar, cel al unei figuri de fundal pe complicata frescă a unei barăci dintr-un parc de distracții - un profil tipic, dar îndepărtat.”

În iarna anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinanta fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobândito faimă dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezece-doisprezece ani, fetiţa de odinioară – devenită actriţă şi producătoare de film – îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai târziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui trecut frământat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un târziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sunt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

„(...) Există în ea ceva frânt sau reținut, o rezervă, un efect al medicamentelor sau un efort îndelungat și constant, care se încăpățânează să țină în frâu o furie amuțită, e care nici ea nu mai e conștintă, dar care poate reveni.”

N-am știut nimic despre acest roman, pur și simplu nimic. Recunosc că, în primă instanță, cel mai mult m-a atras coperta cărții, iar apoi faptul că am dat doar zece lei pe ea. După părerea mea, un preț destul de mic pentru o carte, de fapt, chiar bună, chiar foarte bună. Dar, na, probabil erau lichidări de stoc, că mi-am mai luat alte patru cărți în aceeași zi, tot la același preț, tot din aceeași librărie. De parcă nici n-aveam destule cărți necitite - în fine, nu regret nimic, pentru că deja am citit două din cele cinci cărți - și, ca să fiu sincer, una dintre ele mi-a plăcut la nebunie. Nici cartea lui Simon Liberati, Eva, nu a fost mai prejos, deoarece chiar a fost o carte care, cu brio și neașteptat, mi-a întrecut așteptările. Și, în aceeași măsură, mă bucur și mai mult de faptul că am mai citit un autor francez (vreau să mă dezvolt multilateral, să spun așa, în această direcție, și să fac cunoștință cu cât mai multe voci romaniste străine). Plus că, de asemenea, cică Liberati ăsta a fost prieten bun cu Frédéric Beigbeder, unul dintre autorii mei preferați. Mare pișicheri, amândoi, prinși și arestați pentru consum de droguri (această dependență a lui Frédéric Beigbeder este reliefată, de altfel, și în scrierile sale). 

„Ființa care stătea în fața mea (...) mi s-a părut de o simplitate misterioasă și înzestrată cu un aplomb atât de naiv, că devenea neliniștitor.”

Romanul de față, Eva, este scris din perspectiva autorului. De fapt, din perspectiva strict subiectivă, prin definiție, a omului numit Simon Liberati, întrucât este o poveste reală, un fel de jurnal din care a reușit să facă o carte, care surprinde gândurile sale despre o anume Eva, aparent actuala sa soție, și modul în care aceasta manifestă un interes aproape obsesiv, aproape patologic, exacerbat pentru Simon Liberati. Nu știu în ce măsură acesta este un roman de dragoste, pe cât este de fapt un roman extrem de îndrăzneț, copleșitor și, de ce nu, aproape scandalos. Este un roman, cum îmi place mie să spun, fără perdea, întrucât Liberati aruncă o lumină extrem de precisă - și-n același timp extrem de crudă - asupra tuturor tuturor chipurilor Evei: puștoaică supramediatizată, pângărită de propria mamă, care frecventează taverne și se-ncurcă cu cei mai bizari bărbați, o femeie-copil, neliniștită în efervescența vârstei, parcă îmbătrânită înainte de vreme, o fată bătrână cu care viața n-a fost tocmai grijulie. Totuși, Simon Liberati are un talent anume de a conferi tuturor acestor fațete, tuturor acestor dimensiuni ale Evei o anumită sensibilitate, făcând ca, în cele din urmă, romanul Eva să aducă mult cu un roman de dragoste extrem de profund, în care iubirea, ca o vrajă, reprezintă întocmai drumul spre propria-i mântuire a autorului, drumul spre catharsis-ul său purificator.

„(...) Cum am observat adesea - și nu cred că sunt singurul -, cele mai zgomotoase surprize dăruite de viață sunt precedate de un gust rău, de o tensiune prealabilă. Adevărata iubire se naște din suferință.”

Romanul este povestea unei pasiuni aproape copleșitoare, epuizante, și, în aceeași măsură, este portretul unei ființe care nu ezită să fie ceea ce, în natura-i sa interioară, este: adevărată, alcătuită din lumini și umbre, întunecată și luminoasă, plină de pasiune și, într-o măsură, superficială și absentă. Fragilă, dar puternică, lipsită de pudoare și timidă. Ca într-un joc al oglinzilor, în care aceeași imagine se reflectă la nesfârșit într-o perpetuă punere în scenă, Eva este ființa neliniștită, de o eleganță pretinsă, de un rafinament crezându-se a fi, de multe ori, doar de fațată - Eva este ființa care tulbură cititorul, care perturbă echilibrul mental al lui Simon Liberati. Dar, dincolo de asta, Liberati reiterează, în cartea sa, fragilitatea celor ce se iubesc - privind totul din afară, aceste ne oferă o perspectivă extraordinar de amplă asupra personajului Eva și, în același timp, dat fiind faptul că avem parte doar de perspectiva sa, este destul de greu să știi ce să crezi. Totuși, întrucât interesul maximal cade pe cum percepe el ființa Evei, e de la sineînțeles faptul că, în cele din urmă, doar asta contează. Și eu, ca cititor, am fost extrem de mișcat de toată pasiunea autorului, de modul patetic în care Eva își manifesta interesul față de acesta. Încercând să păstreze un aer cât mai detașat, Simon Liberati realizează că, de fapt, este imposibil să facă acest lucru: Eva manifestă o pasiune colosală asupra sa, cu tot ce-nseamnă ea, de la momentul în care era o simplă copilă, până la momentul în care a crescut și este o femeie în toată firea.

„Ființa care stătea astăzi în fața mea mi se oferea privirii cu o bravură amestecată cu abandon, provocare și autoritate. Ne-am sărutat pe obraji. De această dată unghiile înnegrite, prost tăiate, și o pată de cerneală pe degetul mare îi dădeau Evei înfățișarea unei liceene. Cum zânele nu au o vârstă precisă, comparația nu era ridicolă.”

Romanul este unul destul de controversat, aș putea spune. N-am citit Lolita, a lui Nabokov, dar doar așa, din auzite, m-a trimis puțin cu gândul la cartea autorului rus. Recunosc că lectura a mers destul de greu, cel puțin în primele cincizeci de pagini, dar apoi n-am mai putut să mă detașez de ea. Și nici acum, după ce-am terminat (au trecut vreo două săptămâni de când am citit Eva), simt că încă nu pot ieși din atmosfera romanului. Nu contest deloc, dar deloc, talentul scriitoricesc al lui Liberati. Totuși, trebuie să recunosc că m-a deranjat puțin faptul că, în vocea sa, am simțit un fel de aroganță - nu știu de ce, probabil să fi fost din cauza faptului că tot ținea morțiș, deseori, să reamintească de romanele sale publicate, de faptul că în ziua de astăzi nu prea se mai citesc cărțile care trebuie. În fine, fiecare cu convingerile și atitudinile sale. Când i-am dat un rating acestei cărți, eu m-am gândit doar la ce am citit și cum mi s-a părut ceea ce am citit, nicidecum la atitudinea autorului față de alte cărți publicate și așa mai departe. Și, concluzionând, că n-aș vrea să mă mai întind degeaba, cred că e o carte bună cu o poveste plină de pasiune - și-n aceeași măsură, nu e o carte pentru toți. 

„(...) Uneori frumusețea sălășluiește în canale.” 

De ce spun că nu e pentru toți? Pentru că este foarte ușor să găsești extrem de plictisitoare o carte de genul. N-are o acțiune propriu-zisă, de fapt, iar scriitura este una densă, deseori cu fraze lungi, obositoare, care nu duc spre o anumită concluzie, ci doar creează premisele anumitor atitudini și gânduri pe care autorul vrea să le contureze. Eu sunt familiarizat cu astfel de cărți - care nu prea au dialog, au paragrafe lungi și nu urmează tiparul unui roman, în sensul unei intrigi, al unei desfășurări a acțiunii, concluzii și așa mai departe. Este un fel de jurnal, de fapt, după cum am spus, ceea ce bineînțeles că presupune rigorile stilistice aferente unul jurna. Este o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care nu este o poveste de dragoste - cum o percepe fiecare, în cele din urmă, ține de experiențele literare proprii. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum le doriți, spor în toate!

Of Mice and Men, de John Steinbeck - Recenzie

Editura: Penguin Group

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 1937

Număr de pagini: 114

“Maybe ever’body in the whole damn world is scared of each other.”

John Ernst Steinbeck Jr. s‑a născut la 27 februarie 1902 în Salinas, California. A urmat cursurile Universităţii Stanford şi a debutat în 1929 cu romanul Cupa de aur, al cărui protagonist este piratul Henry Morgan. În 1932 a publicat volumul de nuvele Păşunile Raiului, inspirat din viaţa fermierilor din Valea Salinas. Un an mai târziu, i‑a apărut romanul Către un zeu necunoscut, iar în 1935, Cartierul Tortilla, urmate de Nehotărâţii sorţi ai bătăliei (1936) şi clasicul Şoareci şi oameni (1937), ecranizat în repetate rânduri. În 1938 a văzut lumina tiparului volumul de nuvele Valea lungă. Pentru Fructele mâniei (1939), pentru care i s‑a decernat Premiul Pulitzer. În următoarele două decenii a publicat Luna a apus (1942), Strada Sardinelor (1945), Autobuzul rătăcit (1947), Perla (1947), La răsărit de Eden (1952), cartea sa cea mai îndrăgită, Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea (1957) şi Iarna vrajbei noastre (1961). În 1962, în urma unui lung periplu prin 40 de state americane în compania căţelului său, Charley, a scris volumul Călătorii cu Charley. În acelaşi an i s‑a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. John Steinbeck a încetat din viaţă în 20 decembrie 1968.

“As happens sometimes, a moment settled and hovered and remained for much more than a moment. And sound stopped and movement stopped for much, much more than a moment.”

Of Mice and Men, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin. Personajele centrale suntdoi lucrători sezonieri, George Milton, un tânărinteligent şi inimos, şi Lennie Small, un uriaş naiv, cu o forţă incontrolabilă şi o întârzierementală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbaţi, a căror înduioşătoare relaţie de prietenie ajunge să semene a dependenţă, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strângăbani din care să-şi cumpere un loc al lor, unde să trăiască „din belşugu’ pământului”. Însă o serie de întîmplări tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de neputinţa lui de a distinge răul de bine, le năruie speranţele.

“A guy needs somebody―to be near him. A guy goes nuts if he ain't got nobody. Don't make no difference who the guy is, long's he's with you. I tell ya, I tell ya a guy gets too lonely an' he gets sick.”

Aceasta nu va fi o recenzie. Nicidecum. Motivul este simplu și, în același timp, complicat: nu pot vorbi despre o carte care mi-a rupt inima, care mi-a smuls lacrimi și care, pur și simplu, m-a răvășit complet. Nu pot vorbi despre o carte care m-a ridicat, m-a izbit de pământ, care mi-a stârnit niște emoții atât de reale. Atât de puternice. Nu. Nu pot vorbi despre o astfel de carte. Nici nu vreau. Tot ce pot să spun, dacă este să pot spune ceva, e faptul că această carte este una dintre cele mai emoționante, cele mai profunde, sensibile și totuși puternice cărți citite vreodată. Și sunt sigur că are să rămână cu această titulatură mult, mult timp. Deși, în trecut, am avut numeroase experiențe neplăcute cu autori care au fost laureați cu Premiul Nobel, pot spune că, da, am intrat în această lecturi având anumite așteptări și, în același timp, neașteptându-mă la nimic. Dar pot spune că am avut anumite, să le zic, pretenții. Totuși, Premiul Nobel pentru Literatură este ceva mare. De fapt, e cel mai mare titlu din domeniu.

“Just like heaven. Ever’body wants a little piece of lan’. I read plenty of books out here. Nobody never gets to heaven, and nobody gets no land. It’s just in their head. They’re all the time talkin’ about it, but it’s jus’ in their head.”

Of Mice and Men m-a distrus. Nu mi-a venit să cred că o carte de dimensiuni atât de mici, cu o acțiune care se desfășoară într-un cadru atât de restrâns, cu atât de puține personaje, a avut în cele din urmă un impact atât de mare asupra mea. Repet, voi mai spune câteva cuvinte și mă voi opri, pentru că este absolut de prisos să bat câmpii și să-ncerc să spun mai multe - nu are rost, în primul rând, și-n al doilea rând, chiar nu-mi găsesc cuvintele. Cartea trebuie doar citită - și atât. Citită și simțită și iubită. Că, tind să cred, n-ai cum să nu iubești o astfel de carte. O voi purta în inimă mereu, dar mereu. Și, pe cuvânt, m-am ferit extraordinar de mult timp de John Steinbeck. Nici nu știu de ce. Poate mă speria faptul că a luat Nobelul și, după cum v-am spus, am avut mai multe experiențe neplăcute decât plăcute cu autori care au fost laureați. Deși am câteva cărți în bibliotecă de la acest autor - cu siguranță le voi citi; prevăd, de altfel, faptul că voi avea un nou autor de suflet! Dar simt nevoia să mă adun după o asemenea poveste: o poveste puternică despre viață, cu multe subtilități. O poveste care mi-a rupt inima în două. Personajele - incredibil este cât de mult am putut să mă atașez de ele. Povestea - de o profunzime magistrală.

“I can still tend the rabbits, George? I didn't mean no harm, George.”

Ce impresionist sunt, nu? Posibil. Dar nu pot spune altceva. Nu pot spune că nu mi-a plăcut când, de fapt, este una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți citite vreodată. O poveste chiar tragică, aș putea să spun. Și, gata, aici mă opresc, dar nu înainte de a vă recomanda, din toată inima, să-i dați o șansă. Asta doar dacă sunteți pregătiți să citiți ceva care o să vă emoționeze până la lacrimi. În încheiere, vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Okian pentru cartea Of Mice and Men, scrisă de John Steinbeck, pe care o puteți găsi AICI. Știu prea bine că, dacă n-ar fi fost ei, eu n-aș fi citit-o prea curând - mulțumesc, așadar, pentru impulsul oferit și pentru faptul că mi-ați îmbogățit experiența de cititor cu o carte atât, atât de frumoasă. Vă doresc mult spor la citit și tot ce e mai bun!

În căutarea vindecării, de David Fajgenbaum - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Număr de pagini: 304

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

„Încă mai cred în puterea științei și a medicinei. Și încă mai cred în importanța muncii susținute și a bunătății. Și încă mai sper. Încă mă mai rog. (...) Speranța ar trebui să inspire faptele. Și, când inspiră faptele în medicină și știință, acea speranță poate deveni o realitate, dincolo de cele mai extravagante visuri ale tale.”

David Fajgenbaum, medic, absolvent de MBA și al unui masterat în Știinte, a urmat cursurile Universității Georgetown, ale Universității Oxford, ale Universității Pennsylvania și ale Școlii de afaceri Wharton. Este asistent la Facultatea de Medicină a Universității din Pennsylvania și director asociat al Orphan Disease Center, cofondator și director executiv al Rețelei Naționale de Susținere a Studenților „Mame și tați în suferință”. Munca doctorului Fajgenbaum a fost recunoscută prin numeroase premii, inclusiv premiul Forbes „30 sub 30” în domeniul sănătății și RARE Champion of Hope Award pentru știință. A fost portretizat în publicații importante, precum New York Times, Forbes, Science, Reader's Digest și emisiunea Today. Trăiește în Philadelphia, împreună cu soția lui, Caitlin, și fiica lor, Amelia.

„În esență, aeasta este o poveste despre moarte, din care sper să învățați despre viață.”

David Fajgenbaum a fost poreclit „Bestia” în timpul facultății de medicină, când s-a făcut cunoscut și pentru nemaiîntâlnita lui rezistență mentală. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic când a început să fie chinuit de o oboseală inexplicabilă. În câteva săptămâni, organele au început să-i cedeze, iar medicii au fost bulversați de starea lui, pe care nu au reușit nici măcar s-o diagnosticheze. Fajgenbaum a supraviețuit doar ca să sufere repetate recidive aproape mortale ale unei afecțiuni identificate, în cele din urmă, ca fiind boala Castleman, o afecțiune rară și extrem de periculoasă, care se manifestă ca o combinație între cancer și tulburarea autoimună. Fajgenbaum și-a dat seama că era puțin probabil ca în comunitatea medicală să se facă în timp util suficiente progrese pentru a-i salva viața, așa că el și-a transformat speranța disperată pentru vindecare în acțiuni concrete. La mai mult de cinci ani după acest moment, autorul a văzut rezultatele muncii sale: a fost identificat un tratament care i-a indus o remisiune promițătoare, iar abordarea lui inovatoare asupra investigației științifice derulate în colaborare a devenit un model în progresul cercetării bolilor rare. Povestea lui incredibilă demonstrează forța speranței și ceea ce se poate întâmpla când se întâlnesc hotărârea, iubirea, familia, credința și coincidențele fericite.

„Deja experimentasem de două ori în trei luni echivalentul aproximativ al morții. Era probabil să mai trec prin asta, dar știam ce se întâmplă cu sorții tăi când joci de prea multe ori ruleta rusească.”

Captivantă. Emoționantă. Un jurnal extraordinar de impresionant, profund și, cum să spun, care-ți dă curaj și te face să te gândești că atât timp cât ai speranță, atât timp cât ești constant, atât timp cât lupți și nu-ți abandonezi idealurile, cauzele, scopurile, atât timp cât ai în tine puterea de care ai nevoie - și, tind să cred, cu toții avem în noi tot ce ne este necesar pentru a ne vedea visurile îndeplinite - nu trebuie să renunți, nici măcar atunci când simți că ai ajuns la capătul puterilor, când simți că nu mai există nicio șansă, nici măcar atunci când simți că îți este frică și că nimic, dar nimic nu te mai poate ridica din întunericul dens în care ai căzut. Mereu va exista acea lumină numită speranță care, cu un licărit timid, încetul cu încetul cu încetul va lumina în întregul întuneric în care te afli. În căutarea vindecării a fost cartea de care, la momentul în care am citit-o, am avut nevoie. L-am simțit pe David Fajgenbaum ca fiind un om extrem de puternic, un adevărat detectiv medical, cu o credință implacabilă, care și-a păstrat cumpătul în momente critice și definitorii ale vieții sale, cu o transparență dureroasă a întâmplărilor prin care a trecut -  de la tânărul sportiv, pasionat de ridicat greutăți, care pare să aibă o viață minunată și visuri mari, până la a ajunse propriul său pacient, măcinat de o boală teribilă despre care, pe-atunci, se știau multe. Și nici în momentul de față diagnosticul și planurile de tratament nu sunt universal acceptate și viabile. Dar, stăpânit de dorința supremă de a-și reveni pe picioare, de a schimba ceva, David Fajgenbaum a dat dovadă de o putere umană extraordinară, impresionantă și, cu siguranță, inspirațională. 

„Când am devenit pacient, am văzut limpede deficiențele acestei abordări înguste. Am început să înțeleg ceea ce voia să spună Susan Sontag, când a zis că fiecare dintre noi se naște cu o dublă cetățenie, fiind obligat în cele din urmă să petreacă niște timp în Regatul Bolii. Boala mea nu era doar suma simptomelor ei; a devenit relația pe care o aveam cu lumea și cu oamenii din jurul meu.”

Încă de la începutul acestei cărți mi-a atras atenția personalitatea erfevescentă, plăcută, sensibilă, prietenoasă, reală a lui David Fajgenbaum. Da, genul de persoană care ți-ar putea fi ușor prieten și căruia i te-ai putea destăinui oricând. El vorbește din inimă, ca unor prieteni, deoarece povestea sa este povestea în care, din păcate, s-ar putea regăsi mulți dintre noi. Nu e vorba doar de circumstanțele patologiei sale, ci situații circumscrise, în care, involuntar, te simți lipsit de speranță și simți că te afli într-un adevărat dead-end din care nu mai ai scăpare. Și nu-ți mai rămâne decât să-nveți să trăiești cu asemenea stări și asemenea angoase. Un fiu loial, un prieten teribil de devotat, un student cu o minte sclipitoare - și, bineînțeles, un povestitor într-adevăr înzestrat. Făcând o mică paranteză, chiar mi-a plăcut enorm felul în care Fajgenbaum a livrat povestea sa cititorilor. Dar, și sunt sigur că mă repet, ce m-au impresionat cel mai mult au fost tăria sa de caracter și curajul de care a dat dovadă în lupta cu boala de care aceasta suferea (și, probabil, încă suferă). Sindromul Castleman nu este doar o altă boală, mai mult decât atât, de fapt, este un sindrom, care presupune un cumul de patologii și de afecțiuni extinse, astfel încât o schemă de tratament nu este pe deplin cunoscută și, de altfel, țintă, așa cum sunt majoritatea schemelor de tratament extinse și cunoscute astăzi. Mai mult decât atât, când ai impresia că a trecut, recidivează. Revine. Deseori nu în aceeași formă, ci poate mai intens. Identificarea anumitor parametri biochimici, imunologici nu este îndeajuns pentru a putea ști, cu siguranță, ce urmează să se întâmple. Multe despre boală nu se cunosc - și totuși, după multe încercări, zile agonizante petrecute în spital, David Fajgenbaum, devenit propriul său pacient, s-a hotărât să-ncerce o schemă de tratament nouă. A devenit, astfel, cum s-ar zice, propriul său cobai de laborator. Din acel punct, sincer, mi-am dat seama cât de curajos trebuie să fii pentru a face așa ceva.

„(...) credeam că există undeva o vastă și nevăzută, dar foarte bine coordonată rețea de oameni de știință, companii și medici, care lucrau plini de hărnicie ca să-mi vindece boala. Fiecare boală, de fapt, Sigur că exista, nu-i așa? Așa cum Moș Crăciun și elfii săi lucrează pentru ca fiecare copil cuminte din lumea asta să primească un cadou, la fel îmi imaginam și eu că pentru fiecare problemă din lume lucrează sârguincios o echipă calificată, poate într-un loc anume, nevăzută și neștiută, până în momentul în care rezolvă problema.”

Bineînțeles, nu vorbesc aici despre o schemă de tratament care să nu fie cercetată anterior. Nu. Între perioadele în care părea că organismul său își revine și se simțea, oarecum, mai bine, David Fajgenbaum s-a hotărât să-și cerceteze minuțios toate analizele, să studieze și mai mult această boală, să compare investigațiile sale cu cele ale altor persoane suferinde de același sindrom - și, astfel, poate de undeva are să îi sară în ochi vreun pattern fizio-biochimico-imunologic al acestui sindrom. Și, dacă are să se întâmple asta, să-ncerce să combine anumite medicamente și tratamente în vederea întârzierii recidivei sau chiar a opririi manifestărilor sindromului. Evident, o minte extrem de strălucită și devotată ar fi capabilă să facă așa ceva. De aici, de fapt, cred că și ceea ce a făcut David Fajgenbaum după ce a reușit să se vindece - a înființat o întreagă echipă de cercetători, din dorința de a se confrunta cu această boală având la dispoziție toate armele de care are nevoie. A început să conducă o organizație care să caute vindecarea, să găsească răspunsurile acelor numeroase întrebări care au fost puse și care, din păcate, au rămas doar întrebări. Evident, în domeniul medical, în domeniul cercetării, atunci când găsești un răspuns ajungi, de fapt, să-ți pui și mai multe întrebări.

„Sper doar că toată munca noastră se va răspândi în lume să ajute alți pacienți, chiar dacă eu nu voi mai fi aici.”

Chiar n-am putut să o las din mână. David Fajgenbaum este, cu adevărat, o inspirație, iar În căutarea vindecării este un jurnal extrem de emoționant; este despre puterea și dorința de a trăi, despre cât de firavă este linia delimitantă dintre viață și moarte, despre descoperirea speranței și dorința de a deschide o cale de urmat și altora, aflați în aceleași circumstanțe, despre iubire adevărată, prietenie, despre durere și fragilitatea ființei. Despre faptul că niciodată nu trebuie să renunți la scopurile pe care le ai, chiar dacă par atât de imposibil de atins încât, chiar și ție, îți este frică de ele. Nici Roma nu a fost clădită într-o singură zi. Încetul, dar sigur, către împlinirea idealurilor tale, cu siguranță vei găsi izbânda. Nu voi spune mai multe, decât că, într-adevăr, este o carte care te mișcă și îți dă speranță și putere. Le mulțumesc enorm de mult prietenilor de la Editura Publica pentru faptul că au tradus-o, o voi pune la loc de onoare în biblioteca mea. Puteți găsi cartea În căutarea vindecării, scrisă de David Fajgenbaum, AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, utile și pe placul vostru!