The Dressmaker, de Rosalie Ham - Recenzie

Editura: Serpent's Tail

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2015

Număr de pagini: 298

“It will be our revenge and our reason. I have made it my catalyst and my propeller. It seems only fair don't you think?”

When she was only ten years old, little Tilly Dunnage was forced to leave her hometown of Dungatar in rural Australia under a black cloud of accusation. Years later Tilly, now a couturier for the Paris fasion houses, sweeps back into town hoping to make peace with her mentally unstable mother. But mid-century Dungatar is a small town, and small towns have long memories. At first she wins over the suspicious locals with her extraordinary dressmaking skills. But when the eccentric townsfolk turn on Tilly for the second time, she decides to teach them a lesson. Packed with memorable characters, acid humour and luscious clothes, The Dressmaker is an irresistible gothic tale of small-town revenge. Now a major motion picture starring Kate Winslet, Judy Davis, Liam Hemsworth and Hugo Weaving.

”Anyone can go Beula, but only good people with respectful intentions should attend don't you think? Without Tilly's tolerance and generosity, her patience and skills, our lives - mine especially - would not have been enriched. Since you are not sincere about her feelings or about her dear mother and only want to go to stickybeak - well it's just plain ghoulish isn't it?”

Nu voi face această recenzie în limba engleză, it makes no sense, pentru că înainte de toate nu-s așa bun la engleză. Și, în al doilea rând, fac această recenzie în română pentru că vreau să ajungă, astfel, la cât mai mulți cititori ai acestui blog. Nu aveți idee cât de mult mi-aș dori ca această carte să fie tradusă și la noi. Nu știu sub aripa cărei edituri, dar știu sigur că ar fi o carte cu adevărat apreciată. Înețeleg, în aceeași măsură, care-i faza cu rating-ul destul de micuț pe Goodreads: Rosalie Ham scrie această carte cu un detașament incredibil, acid, incisiv față de personaje, iar ăsta ar fi motivul pentru care nu multă lume a rezonat cu ceea ce a scris ea. În același timp, eu cred că tocmai asta face ca romanul de față să fie incredibil de bun. Atât de palpabil, atât de misterios, întunecat, ciudat și absurd, abstract, rece, rece, rece. Da, chiar este un roman rece, și spun asta nu pentru că autoarea nu transmite emoție - ba, dimpotrivă, transmite multă emoție - ci pentru că păstrează o anumită distanță față de anumite personaje, deoarece, bineînțeles, ca autoare, Rosalie Ham este stăpână peste destinele acestora. Și n-o păstrează fără justificare, ci chiar are motive s-o facă.

“My name is Tilly. Everyone will know soon enough.”

Totul începe când Tilly se-ntoarce în Dungatar, micuțul sat care, ohoh, ascunde atât, atât de multe secrete și părți întunecate. Confruntându-se cu o mamă senilă, care nu-și mai amintește de ea, Tilly încearcă să descopere misterul propriului său trecut, motivele pentru care lumea o consideră vinovată de o anumită crimă. Motivul pentru care nimeni nu le suportă pe Tilly și pe mama ei, Mad Molly Dunnage. Bun; în această idee, eu nu mai am nimic de spus, nimic de povestit, pentru că nu face interesul nimănui. Dar vă pot spune că stilul de scriere al lui Rosalie Ham este, pur și simplu irezistibil. Da, indeed, este o poveste destul de ciudățică, cu personaje destul de ciudate, într-un orășel aparent simplu, tipic, foarte mic, de țară. Tilly (Myrtle) se-ntoarce din lumea ei glamuroasă, mare, pentru a avea grijă de mama ei. Și în momentul în care se întoarce, totul se-ntoarce la o sută optzeci de grade pentru toți locuitorii Dungatarului. Avem de-a face, aici, cu personaje extrem de bine conturate, dominate de anumite trăsături, întrupări ale anumitor moravuri - minciuna, frustrarea, violența domestică, mânia, dar și bunătatea, candoarea, simplitatea. Spectrul acestora de personaje, efervescența lor - este ceva ce mi-a plăcut cumplit de mult.

“Pain will no longer be our curse, Molly”

În cele din urmă, este o carte despre răzbunare. O carte despre iubire, speranță, totul pus în scenă într-o atmosferă irezistibilă. Nu știu, cred că e tare ciudat să vorbesc despre The Dressmaker deoarece simt că nu mă pot lega de multe fără să vă dau eventuale și nedorite spoilere. La Rosalie Ham, interesul îl face modul în care scrie aceasta - întocmai viziunea aceasta depărtată, rece pe care o are asupra a tot ceea ce se întâmplă. Nu se implică, neapărat, emoțional, nu investește mai mult într-un personaj decât în altul (de fapt, bineînțeles c-o face - vorbim aici de personaje principale, secundare - dar nu așa fel încât să-ți impună pe cine să placi, de cine să te atașezi). Și culoarea locală a romanului, atmosfera, situațiile - totul a fost exact pe placul meu. Nu știu, poate ar fi mai ușor să mă-nțelegeți dacă știți ce fel de cărți îmi plac, în cele din urmă, ce genuri literare abordez. Atunci probabil ați înțelege de ce mi-a plăcut atât de mult romanul lui Rosalie Ham.

”You can't keep anything secret here, said the old woman. Everybody knows everything about everyone but no one ever tittle-tattles because then someone else'll tell on them. But you don't matter - it's open slather on outcasts.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, și n-am să mai spun multe. Chiar este o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nu pentru că are o acțiune de vai de mine, nu pot să mă opresc din citit, abia aștept să văd ce urmează să se întâmple - nu, ci pentru că am adorat pur și simplu această poveste, a avut de toate: emoție, curaj, speranță, situații neașteptate, caractere puternice și extrem de bine conturate. A avut dragoste și-a avut răzbunare, a avut speranță și durere. O carte care m-a atins și personaje care mi-au rămas în suflet mult, mult timp. Nici nu mai știu cum am dat de această carte, dar știu sigur că am văzut întâi filmul, abia apoi mi-am cumpărat-o.

”In this town a man can covet his neighbour's wife and not get hurt, but to speak the truth can earn a bleeding nose.”

Ah, da, să nu uit. Dacă nu veți citi vreodată această carte, măcar ar trebui să dați o șansă filmului. Este, pur și simplu, genial. Dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că tocmai de asta am vrut să citesc cartea, deși am văzut filmul înainte: îmi amintesc emoțiile și stările cu care am rămas după ce am văzut filmul. Îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt și cât de mult mi-a plăcut. Iar Kate Winslet, Dumnezeule, face un rol extraordinar. Și faptul că apare ediția de carte pe care o am eu o are pe Kate Winslet pe copertă - ei, bine, n-am putut să rezist fără să mi-o cumpăr. Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt cât de cât sigur că își va găsi un loc aparte în inimile voastre. Sau, cel puțin, sper că o s-o facă! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, de Jonas Jonasson - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2017

Traducere: Ionela Chirilă 

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

„Citatul nu era o reproducere exactă, dar când oamenii nu se puteau exprima îtr-un mod care să poată fi prezentat drept cap de afiș, atunci ziarul nu avea încotro decât să scrie ceea ce intenționase, după toate posibilitățile, să spună cel intervievat, și nu ceea ce spusese de fapt. Asta înseamnă jurnalism creativ.”

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar. Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap. Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun. În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens.

„Una din doctrinele centrale ale lipsei de credință a Johannei Kjellander, absolventa de teologie nou-hirotonisită, fusese aceea că cele patru evanghelii fuseseră scrise, fără niciun dubiu, mult după moartea lui Isus. Dacă a existat vreodată un om care să meargă pe apă, să facă mâncare din piatră seacă, să ajute betegii să meargă, să alunge demonii din oameni în porci și chiar să se ridice și să meargă, deși era mort de trei zile - dacă a existat un astfel de bărbat (sau chiar o astfel de femeie), de ce a fost necesar să treacă o generație, două sau mai multe ca să se deranjeze cineva să așeze pe hârtie toate lucrurile pe care, chiurile, le-ar fi făcut omul acela?”

Mi-au trebuit atâția ani ca să descopăr o carte atât de bună. Și știți ce e și mai ciudat? Că, pur și simplu, am ales-o la întâmplare - am găsit-o la 10 lei într-o librărie (aceeași librărie, aceeași ofertă, aceleași reduceri de care vă ziceam într-o recenzie, puțin mai jos) - și n-am putut să mă abțin. De altfel, e o carte pe care am văzut-o deseori, dar mereu uitam de ea. Și cum, la ureche, era s-o ratez. Cum era să ratez, Doamne, o carte atât, atât, atât de bună și care mi-a plăcut atât, atât, atât de mult. E clar, mi-am zis, după ce am terminat de citit Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, că abia aștept să citesc și celalte cărți scrise de Jonas Jonasson. Chiar și după ce am citit doar această carte de la el, pot spune că, da, cred că Jonasson mai are puțin și se înscrie printre autorii mei preferați. Scrie, drept să vă spun, extraordinar de bine. 

„(...) De asta se aghezmuiau enoriașii cu alcool! Ca să pună din ce în ce mai mulți bani în găleți și, acolo unde găseau de cuviință, să arunce niște vomă peste ceea ce, bănuia el, erau și mai mulți bani decât susțineau ei că reușiseră să strângă în săptămâna dinainte.”

Cred că cel mai mult m-a atras, la această carte, titlul. Destul de dens, nu? Și-apoi, na, chiar am citit și descrierea de pe spate. Și-am văzut acolo un trio destul de bizat, să zic așa: gangster, recepționist, un vicar (preot, episcop). Oho! Ia stai puțin, domle, că deja sună bine! Sunatul ca sunatul, dar stați doar să vedeți prin ce aventuri trec aceștia, și prin ce situații, și cum își fac ei „dă cap” în întreaga carte. Nu, sincer, Jonasson este un maestru al comicului, al personajelor atipice, care se află în situații din ce în ce mai bizare, din ce în ce mai ciudate și care totuși par atât de reale. De fapt, nu că par reale, sunt reale, dar ideea din spatele lor este cea care pulsează de veridicitate: prin personajele sale, prin acțiunile pe care acestea le întreprind, prin situațiile în care se regăsesc, Jonasson reiterează, de fapt, moravuri și atitudini omenești, sui generis, modelează tipologii umane și caractere firești. Personajele sale sunt ahtiate, lacome, vorace, că, până la urmă, după cum a zis și el, autorul, „(...) pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” Spuneți-mi voi, astfel, că nu sună promițător! Și chiar de mi-ați spune-o, v-aș flutura cartea-n față și v-ați spune că greșiți, pentru că romanul acesta chiar a fost ceva fain de tot!

„Un fost asasin, o preoteasă care, după cum arătau lucrurile, nu credea în Dumnezeu și un... ei bine, ce-o fi fost celălalt individ. Cel care zicea că îl cheamă Per Persson. Un nume inventat, clar.”

Sincer, n-am mai de ceva timp atunci când citeam ceva. Jonas Jonasson chiar are comicul în sânge, romanul de față este de o comedie absurdă, de un tragic absurd, zeflemist, incisiv, nici nu știu cum s-o spun. Aduce „comedia” la un alt nivel, nu neapărat prin replici amuzante, prin situații care să stârnească râsul, ci prin precizia aproape chirurgicală cu care reușește să redea sentimente, stări și situații. Nu știu, parcă știam încă de la început, încă de la prima pagină, c-o să iubesc această carte. Și nu m-am înșelat deloc. E un fel de umor negru, iar totul se subscrie titlului acestei cărți - „(...) și lumea pe înțelesul tuturor” - deoarece proza lui Jonasson chiar asta este, o reliefare a societății actuale, sau, în fine, a societății contemporane autorului, în care personajele se îmbată cu vin roșu moldovenesc, punându-și agoniselile monetare în cutia milei, spre deliciul preotesei noastre și a bietului (și nu prea) recepționer. Caricaturizând personajele, moravurile acestora, Jonasson ne spune o poveste de un comic nebun, cu niște personaje efervescente, delicios de reale, palpabile. Știți, uneori, când scriu o recenzie, parcă simt că bat câmpii - am impresia că nu spun nimic din ceea ce, de fapt, vreau să spun. Dacă mă înțelegeți! Dar sunt unele cărți despre care simți că nu poți vorbi, deoarece te-au prins atât de bine între paginile lor, încât chiar și după ce le termini, chiar și după ce trece ceva timp de când le-ai citit, tot n-ai ști ce să zici despre ele. Ei, bine, asta cred că mi se întâmplă, în aceste momente, cu Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor. Dar, în fine, eu sper c-am reușit cât de cât să surprind ceea ce-am vrut să spun. 

„În mare, omenirea e un ghiveci de mai multe trăsături. Spre exemplu: zgârcenie, gelozie, ignoranță, prostie și frică. Dar, în același timp, bunătate, înțelepciune, prietenie, iertare, respect și - generozitate. Nu toate aceste trăsături își găsesc loc în fiecare suflet, precum bine știau preoteasa și recepționerul, în mare parte din experiență personală. E posibil ca filosoful Immanuel Kant să fi emis ipoteza conform căreia fiecare om deține o busolă morală funcțională pentru că n-a avut ocazia să-i cunoască pe preoteasa noastră și pe recepționerul ei.”

Situații ridicole, absurde, personaje reale, dominate de anumite trăsături de caracter definitorii. Jonasson nu doar că este un fel de moralist, dar ironia sa fină, sarcasmul inteligent (caricaturându-și însăși numele, Jonas Jonasson prin intermediul unui personaj). Realitatea situațiilor, aventurile personajelor, intempestivitatea anumitor situații, totul, totul a fost pur și simplu pe placul meu. Iar plăcerea a fost mult potențată de faptul că, într-adevăr, nu aveam așteptări de la această carte. Am luat-o pur și simplu de pe raft și mi-am zis să-i dau o șansă, să văd ce-i de capul ei. Sincer, am observat că are un rating destul de micuț pe Goodreads, și mă-ntreb de ce. În același timp, răspunsul mi-l dau singur: e clar că suntem diferiți ca cititori. Iar asta-i bine, e chiar foarte, foarte bine! Dar sunt unele cărți la care, pe bune, chiar te-ntrebi de ce nu sunt mult mai apreciate decât (nu) sunt. Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor chiar ar fi una dintre ele. 

„Opt ani mai târziu, Asasinul Anders a ieșit de la zdup și și-a sărbătorit eliberarea cu o asemenea fervoare, că abia a avut timp să se dezmeticească înainte să mai primească vreo paisprezece ani, peste ceilalți opt serviți deja. De data asta, fusese de vină o pușcă. Folosită de la mică distanță. A tras drept în mutra ăluia care preluase afacerea cu amfetamine de la individul cu toporul în spinare. O imagine deosebit de neplăcută pentru cei care fuseseră chemați să curețe după el.”

Nu știu ce să mai zic. Cred că, în cele din urmă, este genul de carte pe care n-o poți descrie, n-o poți recomanda, ci trebuie doar să fie citită și înțeleasă și plăcută (sau nu) de către cel care, na, o citește. Mie mi-a plăcut la nebunie, de aceea, după cum am zis, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Jonas Jonasson. Deja am pus mâna pe ele! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru, și de succes în tot, tot ce vă propuneți!

Peste cinci ani, de Rebecca Serle - Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2020

Traducere: Alexandru Florescu

Rebecca Serle este autoare și scenaristă de televiziune. A absolvit University of Southern Carolina și are un masterat în arte obținut la New School din New York. Primul său roman, When You Were Mine, publicat în anul 2012, s-a bucurat de mare succes. Au urmat Famous in Love (roman adaptat într-un serial TV), The Edge of Falling, The Dinner List. Îi place să trăiască la New York, deși petrece mult timp la Los Angeles, și apreciază comediile romantice ale regizoarei Nancy Meyers.

 

„Douăzeci și cinci. Până la douăzeci și cinci număr în fiecare dimineață înainte să deschid ochii. E o tehnică de meditație și de calmare care ajută la memorie, concentrare și atenție, dar adevăratul motiv pentru care o fac e că atât durează până când iubitul meu, David, se dă jos din pat, pornește aparatul de cafea, iar eu simt mirosul de boabe prăjite.”

Avocată de succes în Manhattan, Dannie Kohan are toată viața personală și profesională plănuită punct cu punct. În ziua când are un interviu pentru slujba vieții ei și când se logodește cu bărbatul perfect, crede că viața ei perfectă e pe cale să înceapă. Dar, în aceeași seară, Dannie adoarme și se trezește în cu totul alt apartament, cu alt inel de logodnă pe deget și alături de un bărbat necunoscut. Pe cranul televizorului vede data: 15 decembrie 2025. Cu cinci ani în viitor. Visul atât de real o bântuie multă vreme, dar viața merge mai departe. Asta până când, peste patru ani și jumătate, bărbatul din vis apare la un colț de stradă. 

„Douăzeci și patru. Atâtea luni cred că trebuie să te vezi cu cineva înainte să vă mutați împreună.”

Am văzut mult, mult timp această carte pe Bookstagram. Era un lobby enorm făcut pe seama ei. Bun, înțeleg, e OK, e o apariție nouă, trebuie să ajungă la cât mai mulți cititori, bineînțeles. Dar nu-nțeleg de ce. Sincer, tot ce-a fost bun la această carte, în cele din urmă, a fost doar coperta. Trebuie să recunoaștem că e una chiar frumoasă. În schimb, am rămas rece, deoarece chiar aveam așteptări mărișoare. Dar nu, dincolo de faptul că a fost o lectură OK, care nu m-a solicitat, care nu a făcut apel la concentrarea mea și a mers extrem de rapid, nu mi-a plăcut mai nimic din ea. Sau, de fapt, nu că nu mi-a plăcut, pentru că asta ar însemna că, for real, chiar nu mi-a plăcut. Dar mi-a fost indiferentă. Voiam daor s-o termin și s-o las deoparte, deoarece nu a fost ceva care să mă atingă sau să mă impresioneze. De fapt, mi s-a părut o lectură simplă, banală, o poveste care nici nu m-a prins și în care nici n-aș fi putut să mă regăsesc. Dar, evident, depinde de exeperiențele literare ale fiecăruia, la fel cum depinde și de genul literar pe care-l abordează fiecare. Pentru mine, nu se înscrie în genul acela de cărți pe care l-aș citi în mod obișnuit, la fel de bine cum nu se înscrie nici în lecturile care, într-adevăr, mi-ar fi pe plac. Poate știam asta încă de dinainte de a mă apuca să citesc cartea, which is good, pentru că nu am cumpărat-o, ci am primit-o de la un om tare fain, Ana-Maria (martipaan), de pe Bookstagram, pe care sunt sigur că o știți. Mulțumesc, my friend!

„Douăzeci și opt de ani. Vârsta potrivită să te logodești.”

Mi s-a părut puțin ciudățică povestea, puțin cam neconvingătoare, dar am zis să merg înainte și s-o citesc până la capăt. De altfel, și sfârșitul m-a lăsat puțin rece, nu prea m-am prins care-i faza, dar nici nu m-a interesat prea tare. V-am spus, n-a fost o carte care să-mi placă și pe care aș recomanda-o în mod obișnuit. Dar am apreciat rapiditatea cu care am terminat-o - care nu se datorează doar mie, ci și faptul că e scrisă într-un limbaj fluid, să spun așa, care curge și nu te solicită și nu te face să te oprești din citit pentru a încerca să legi fragmentele sau ideile între ele, pentru a ajunge la o anumită concluzie astfel încât să înaintezi, cum trebuie, în poveste. Nici personajele n-au fost tocmai pe placul meu, mi s-au părut puțin șterse, să spun așa. Da, OK, au fost unele momente vrute a fi emoționante și sensibile, dar, meh, nu pentru mine. Recunosc în schimb că anumite fragmente și întâmplări mi-au adus un zâmbet pe buze, au stârnit un ceva infim în mine, astfel încât atunci când am închis cartea nu am putut să nu apreciez și acest aspect al ei. Tocmai de asta i-am dat și un rating de trei steluțe, și nu două - deși eram convins, undeva pe la trei sferturi din carte, că voi rămâne la cele două steluțe pe care le-aveam inițial în minte.

„Treizeci de ani. Vârsta potrivită să te măriți.

 Mă numesc Dannie Kohan. Și cred în viața trăită după numere.”

Nu știu ce-aș mai putea să spun, nu mă mai pot lega și de alte aspecte. Un punct bun al cărții, după cum am mai zis, e faptul că se citește rapid, e o lectură light, o dai gata în doar câteva ore, iar capitolele sunt scurtuțe; ceea ce înseamnă, de altfel, că merge ca un moment de respiro între două lecturi mai solicitante, între lecturi care-s mai dense și care presupun o anumită concentare atunci când le citești. Da, pot spune că romanul Peste cinci ani chiar a picat, cum se zice, la momentul potrivit, întrucât citisem o carte destul de solicitantă înainte de a mă apuca de el. În rest, nu, nu a avut ceea ce caut eu de la o carte. Ceea ce, evident, nu înseamnă că nu are ceea ce căutați voi, ca cititori subiectivi, de la o carte. Dar pentru mine n-a fost ce trebuia să fie - și, tind să cred, uneori trebuie să citești și cărți care nu trebuie să fie, să zic așa. Doar pentru a te reîntoarce cu drag la cărțile care ți-s de suflet, la cărțile care ți-s dragi. Asta, normal, dacă ești genul care nu abandonează cărți dacă știu că nu-i vor place - nu e cazul meu, întrucât eu, dacă mă apuc de o carte și îmi dau seama pe parcurs că n-o să-mi placă, tot o duc până la capăt. Am eu un pitic pe creier, dar ce să-i faci?! 

„- Uneori, ar trebui să iei decizii pentru tine însăți. Nu ar însemna că nu ești o prietenă bună, ar însemna doar să te pui pe tine pe primul plan, ceea ce se cuvine.”

Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut? Sunt curios de cum ați simțit voi această lectură. Părerile pe care le-am mai auzit sunt împărțite, dar văd că romanul lui Rebecca Serle are totuși un rating mărișor pe Goodreads, dacă îmi aduc eu bine aminte. A, da, acum am verificat, are în jur de 3,8 din aproape 140.000 de reviews. Ceea ce, într-adevăr, chiar e ceva! Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pe placul vostru. Și de mult, mult spor în toate!

Balul, de Saundra Mitchell - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2020

Traducere: Dorina Tătăran 

„Așadar, stau în picioare și încerc să înfulec, când apare ea - păr șaten, ondulat, piele arămie, ochi negri - și se oprește. Mă opresc și eu. Lumea se oprește. Probabil, întregul univers se oprește; nu pot să explic acum.”

Saundra Mitchell este autoarea a peste douăzeci de cărți dedicate tinerilor. Printre volumele care au adus-o în atenția publicului se află antologiile Defy the Dark și All Out: The No-Longer-Secret Stories of Queer Teens Throughout the Ages. Vreme de douăzeci de ani a fost scenarist principal și producător executiv al companiei Dreaming Tree Films, alături de care a fost nominalizată de zece ori la Premiile Academiei Americane de Film. În timpul liber, adoră să croșeteze și să se distreze alături de soția sa și de fiicele lor.

„- Și știi ce? Nu vreau să stârnesc o revoltă. Nu vreau să fiu un pioner sau vreun simbol și nu îmi pasă de ce cred oamenii. Vreau doar să dansez cu tine.”

Emma Nolan visează la un singur lucru: să danseze cu iubita ei la balul care marchează absolvirea liceului. Totuși, într-un oraș mic, cum este Edgewater, Indiana, așa ceva e de neînchipuit. Alyssa Greene este președinta Consiliului elevilor, în vreme ce mama ei conduce Asociația Părinți-Profesori. Adolescenta admirată de toți are însă un secret: de un an și jumătate este iubita Emmei. Atunci când în oraș începe să umble vorba că Emma plănuiește să vină la bal însoțită de o fată, nu de un băiat, comunitatea plină de prejudecăți din Edgewater ia foc, iar părinții și cadrele didactice amenință cu anularea evenimentului. Acesta este momentul când în scenă intră Barry Glickman și Dee Dee Allen, vedete pe Broadway, care hotărăsc să susțină lupta Emmei, dar și să îi facă un pic de publicitate. Bunele lor intenții sunt însă zădărnicite, iar orășelul american se transformă pe negândite într-un veritabil teatru de război.

„Nu sunt surprinsă că e drăguță, ci că m-a observat. Că sunt cumva vizibilă pentru cea mai frumoasă fată care a existat vreodată.”

Să închinăm cu toții un pahar pentru acei oameni care știu ceea ce vor, pentru acei oameni cărora nu le este frică de ceea ce sunt, care își acceptă, cu desăvârșire și asumare și sinceritate și cu speranță, natura interioară. Pentru acei oameni care au curaj, care au o voce și doresc să schimbe lumea. Pentru acei oameni care acceptă și iubesc și simt și cântă și trăiesc. Pentru acele femei care dansează la bal cu iubitelelor. Pentru acei băieți care dansează la bal cu iubiții lor. Doamne, ce vibe superb mi-a transmis cartea Balul, cât de real și frumos și frumos și real scrie Saundra Mitchell. Nu știam nimic despre această carte, știam doar că este un film pe Netflix pe care tot evit să-l văd deoarece, întocmai, știam că vreau întâi să citesc cartea - iar prietenii de la Editura Corint au tradus-o, în sfârșit, și tare m-am bucurat atunci când am putut să mi-o comand. Deoarece voiam, numaidecât, să descopăr poveste Emmei și a lui Alyssa. 

„Nu pot fi - nu voi fi - doar o altă persoană din viața ei care o iubește și o dezamăgește.”

Nu e o poveste fascinantă, în cele din urmă, și nu e o poveste care să te dea pe spate, care să te emoționeze de nu te vezi, care să-ți fure lacrimi și să-ți stârnească nu știu ce. Nu. De fapt, aș putea spune că e o simplă poveste, basic, care se-nvârte în jurul unui bal de albsolvire, da, dar pentru mine nu asta a contat, ci a contat faptul că Saundra Mitchell a dat glas unor personaje pur și simplu delicioase, adorabile, sensibile, dar atât de puternice, dar atât de curajoase și inspiraționale. Și să nu mai vorbesc de Barry și Dee Dee, care au făcut din această poveste o adevărată petrecere, i-au potențat efervescența la maximum. Modul în care a reușit să redea Saundra Mitchell ideea de discriminare, doar pentru că pur și simplu iubești o persoană de același sex, când iubirea e ceva ce se simte, nu ceva ce se teoretizează. Bineînțeles, acesta este un subiect actual care, din păcate, stârnește (încă) multe controverse și la noi. De aceea, atunci când citesc o carte de acest gen, parcă am o speranță, parcă mă gândesc că încă există posibilități și că, în cele din urmă, iubirea va triumfa, indiferent de forma în care se arată. 

„Îi alegem pe oamenii cu care vrem să avem de-a face, iar eu nu m-am gândit niciodată la asta. Dacă familia înseamnă dragoste, atunci oamenii pe care îi iubim sunt familia noastră.”

Personajele Saundrei - deoarece revin la ele, pentru că mi-au plăcut la nebunie - sunt personaje reale, veridice, care trăiesc între paginile acestei cărți, care au voci și emoții și sentimente. Povestea Emmei Nolan și a lui Alyssa Greene poate fi povestea secretă a celor două prietene ale tale, poate fi povestea ta și a prietenei tale, poate fi povestea a două colege de facultate sau a două colege de liceu. Poate fi povestea celor două fete care îți vând cafeaua la Starbucks. Ar putea fi o poveste reală, dar Saundra Mitchell a reușit atât, atât de frumos s-o integreze într-o operă de ficțiune. Ceea ce, bineînțeles, n-o face mai puțin reală. Sau mai puțin posibilă. Sau mai improbabilă. V-ați prins voi!

„Perfecțiunea este dușmanul binelui.

Nu fi perfect! Doar bun.

Uau!”

„Doar tu, eu și un cântec”, asta e tot ce-și dorește Emma, nu vrea să mute munții din loc, să fie cea mai populară fată din liceu, nu vrea faimă pe Youtube (deși o primește și pe-aceasta). Nu. Vrea doar să fie împreună cu Alyssa, președinta Consiliului elevelor, a cărei mamă conduce Asociația Părinților. Este un roman plin de speranță, scris inteligent, care te ridică și te coboară, te coboară și te ridică. Îți hrănește spiritul, să spun așa. Pot spune că am terminat ultimul capitol al cărții cu un zâmbet nefiresc de mare, cu o bucurie în piept și bucuros că, da, chiar am citit ceva frumos, ceva plin de curaj, care nu m-a solicitat prea mult și care, în același timp, m-a atins acolo unde trebuie. 

„Doar tu, eu și un cântec.”

Balul este o carte pe care chiar v-o recomand cu drag, nu are cum să nu vă placă. Iar filmul, vai, abia aștept să mă uit la el. În rolul lui Dee Dee Allen e regina Meryl Streep, iar în rolul lui Barry Glickman e James Corden. Așadar, abia aștept să-i văd în acțiune. Voi ce ați mai citit? Sunt curios dacă ați citit această carte sau ați văzut filmul. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Monopoliștii, de Mary Pilon - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana Dobre

„Jocurile nu sunt doar relicve ale creatorilor lor; istoria lor este spusă și prin intermediul jucătorilor. Și, la fel ca tabla originală și inovatoare a lui Lizzie, circulară și nesfârșită, echilibrul dintre câștigători și învinși este într-o permanentă schimbare.”

Autoarea romanului, Mary Pilon este o jurnalistă și scriitoare americană, autoarea romanelor The Kevin Show și The Monopolists, cel din urmă devenind bestseller New York Times. Pilon a lucrat ca jurnalist sportiv, scriind deopotrivă și articole pe teme politice și economice, articolele sale apărând cu precădere în publicații prestigioase americane precum: The New Yorker, Esquire, Bloomberg, BusinessWeek, Vice, New York și The New York Times. A avut de asemenea numeroase apariții la diverse emisiuni radio și TV și s-a remarcat ca producător pentru NBC Sports la Jocurile Olimpice de Vară din 2016.

„Cutezanța nefiindu-i străină, Lizzie nu avea nimic de pierdut vorbind deschis împotriva celor de la Parker Brothers și a lui Darrow.”

Monopoliștii: Obsesia, furia și scandalul din spatele celui mai iubit joc de societate din lume (The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World's Favorite Board Game de Mary), scrisă de Mary Pilon, este povestea, chiar mai palpitantă decât jocul în sine, a jocului de societate Monopoly. O poveste adevărată, alcătuită dintr-o serie de legende cu iz de început de secol XX, din care nu lipsesc intrigile, minciuna și răzbunările. Romanul lui Pilon parcurge o perioadă bogată în evenimente din istoria Americii, pornind de la anii 1900 marcați de migrație, exploatarea clasei muncitoare și numeroasele revolte care izbucnesc din acest motiv, dar și de ideile progresiste ale lui Henry George, inițiatorul impozitului unic, la Primul Război Mondial, anii Marii Crize Economice, până la perioada interbelică, respectiv Al Doilea Război Mondial. Jocul Monopoly nu numai că rezistă în toți acești ani grei pentru societate, dar migrează dintr-un loc în altul al Americii, îmbunătățindu-se permanent și ajungând în cele din urmă să cunoască un succes fulminant, în ciuda istoriei sale incerte. De la tablele artizanale confecționate de locuitorii din Arden, la variantele mai moderne cu grafică elegantă și ambalaje atrăgătoare comercializate de Parker Brothers, de la serile de Monopoly organizate de familii în anii '30, la mai recentele campionate mondiale de Monopoly, întreaga istorie a acestui joc este fascinantă.

„Toată lumea care a jucat Monopoly, chiar și astăzi, a adăugat ceva la rezistența lui remarcabilă și, la un anumit nivel, și-a însușit acel joc.”

Nici nu știu de unde să-ncep, dar am să spun că mi-a plăcut mai mult să citesc o carte despre Monopoly, decât jocul în sine. Nu-s fan Monopoly, de fapt, n-am fost niciodată și nici nu cred că voi fi vreodată. Îmi amintesc de situațiile în care eram cu mai multe persoane la un loc, adunați poate acasă la cineva, și, bineînțeles, cineva aducea în discuție, dacă venea vorba să jucăm ceva, numele acestui joc. Dar nu, nu m-a atras niciodată. Și-acum, dacă stau mai bine să mă gândesc, de fapt este destul de interesantă ideea din spatele acestui joc în aparență destul de banal, poate chiar plictisitor la un moment dat. Totuși, nu pot să nu apreciez munca colosală și epuizantă, după cum însăși autoarea spune, pe care Mary Pilon a întreprins-o în scrierea cărții Monopoliștii. Și-acum, după ce-am terminat cartea, pot chiar să spun că nu mi se mai pare absurd să joci acest joc timp de zeci de minute - în spatele creării sale se află, de fapt, o întreagă psihologie și-o întreagă istorie, care se-ntinde pe parcursul a mai bine de o sută de ani. Bineînțeles, n-am să intru în ideea acestei cărți, n-am să vă spun chestii legate de istorie (că-s multe, și multe personalități și mulți oameni au avut un cuvânt de spus de-a lungul timpului, personalități marcante și importante, asociate cu numele jocurilor Monopoly și Anti-Monopoly), dar vă pot spune în schimb că, în cartea lui Pilon, politica și legile au manifestat un interes extraordinar în scrierea acestei cărți. De fapt, această carte n-ar fi existat dacă nu ar fi intervenit conflictele politice în cele din urmă. Și prin politică, bineînțeles, mă refer la întreg spectrul specific care include acest domeniu. 

„Era clar deja că istoria jocului Monopoly, prezentată vizual, aducea mai degrabă cu o formulă din chimia organică, decât cu istoria unei jucării sau a unui joc obișnuit.”

Mary Pilon a făcut chiar o treabă extrem de bună, după părerea mea. De-a lungul întregii cărți, pe care am citit-o într-o singură zi, nu m-am plictisit măcar o secundă, întrucât mi-a captat atenția de la prima pagină și mi-a menținut interesul al cote înalte, să spun așa. Repet, eu n-am o treabă cu acest joc, nu mi-a plăcut vreodată, nu m-a atras și nici nu m-a antrenat, dar istoria din spatele apariției sale este chiar demnă de cunoscut și de urmărit. Mi-a plăcut, de asemenea, faptul că s-a axat foarte mult pe oamenii pentru care acest joc a reprezentat, de altfel, totul, pe emoțiile lor, pe viețile lor, pe acțiunile pe care aceștia le-au întreprins. Istorisirea lui Mary Pilon o include pe Elziabeth Magie Phillips, inventatoarea jocului ”The Landlord's Game”, pe diferiții studenți, quakerii din ”Atlantic City” care au jucat acest joc (sau poate altul într-o formă extrem de apropiată, non nova sed nove) și care, astfel, au contribuit la evoluția și popularizarea sa, încă de dinainte ca frații Parker să-i fi cumpărat drepturile; pe Chares Darrow - un hoț destul de simpatic, aș putea spune, fură ideea jocului de la un prieten de-al său; vorbește despre alte companii care și-au inventat propria lor versiune de Monopoly și - probabil una dintre ideile majore ale cărții, cu implicații judiciare și politice - despre Ralph Anspach, profesor universitar și creatorul jocului Anti-Monopoly, care refuză să fie tras la răspundere de către frații Parker și care se află în căutarea justiției, intrând astfel într-un proces care durează ani buni, împotriva companiei gigante a fraților Parker. De-aici, Mary Pilon reușește să redea extrem de bine tot ceea ce ține de aceste conflicte, livrându-i cititorului o lecție de istorie care trece dincolo de ideea de „luptă între inventatorii jocului”, ba chiar reușind să redea ideea unei Americi contemporane anilor în care s-au desfășurat aceste fapte.

„Proverbul care spune că succesul are mai mulți tați, dar numai unul de sânge, pare adevărat, ca să nu mai vorbim despre mamele succesului.”

După părerea mea, Mary Pilon chiar a scris o carte extrem de bună, fascinantă din punctul acesta de vedere, de o precizie viabilă, irefutabilă, dat fiind faptul că a întreprins o muncă de documentare, deplasări, interviuri cu persoanele care încă se aflau în viață în momentul scrierii cărții și au fost implicate direct în scandalurile create. Din acest punct de vedere, pot spune că, într-adevăr, este o carte care m-a ținut acolo și nu mi-a dat drumul decât atunci când am terminat-o. Totuși, i-am dat doar trei steluțe pentru că, așa cum am spus, eu nu sunt fanul acestui joc. Nu pot spune că mi-a adus niște cunoștințe de care, la fel de bine, nu m-aș fi putut lipsi. Da, normal, mă simt mult mai pregătit în acest, să-i zic, domeniu - dar nu e ceva care să-mi fie definitoriu, care să mă caracterizeze, având în vedere sfera de activitate în care vreau să lucrez. Da, pentru un istoric, pentru un pasionat și înfocat jucător, cu siguranță Monopoliștii is a must; și pot spune că chiar m-am simțit puțin zgârcit, pentru că am apreciat enorm pasiunea lui Mary Pilon, munca sa de cercetare care nu a fost una ușoară. Dar, na, dat fiind faptul că e jurnalistă, sunt sigur că a fost o plăcere extraordinară pentru ea să se angajeze în redarea acestei părți de istorie. Și, oricum, eu zic că și trei steluțe chiar sunt bune, nu?

„Cazul Monopoly ne face să ne întrebăm cui ar trebui să i se recunoască meritul pentru o invenție și în ce mod.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Monopoliștii, scrisă de Mary Pilon, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!