Unul câte unul, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Covaciu

„Parcă văd deja titlurile: CABANA MORȚII. Tot felul de lucruri vor ieși la iveală.”

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway.

„- Nu, sunt o aplicație, îmi răspunde Danny privindu-mă cu neîncredere. Chiar n-ai auzit de ei? Hai că știi... Snoop, aplicația aia de muzică. Care te lasă să... mă rog, să-i spionezi pe oameni. Genul ăla de aplicație.

- Pe cuvânt că nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești.”

Să rămâi înzăpezit într-o cabană rustică luxoasă din Alpii francezi nu pare chiar cea mai gravă problemă din lume. Mai ales când panorama este impresionantă, ai la dispoziție un bucătar și o menajeră, un foc domol și companie. Doar dacă nu cumva companie îți țin opt colegi de serviciu… fiecare având ceva de câștigat, ceva de pierdut și ceva de ascuns. Când cofondatorul unui startup londonez organizează o excursie de o săptămână în Alpi, totul pare normal: prezentări în PowerPoint și ședințe de strategie, întrerupte de activități obligatorii în echipă. Încet-încet, încep să iasă la iveală tensiunile, iar loialitățile sunt puse la încercare. Viscolul pornit din senin provoacă o avalanșă care taie legăturile grupului cu lumea. Cu fiecare oră care trece, panica se întețește, cabana devine tot mai rece, iar grupul tot mai mic, pentru că membrii lui dispar… unul câte unul.

„- Unii s-ar putea să-ți dea dreptate, răspunde Rik sec. Doar că cine râde la urmă, râde mai bine. Cele 10.000 de lire ar însemna acum în jur de 12 milioane - asta dacă preluarea ar avea loc.”

Deși trebuie să recunosc că relația mea cu Ruth Ware nu este tocmai cea mai strălucită, întrucât am citit și alte cărți scrise de ea care nu mi-au plăcut (cea care mi-a plăcut cel mai mult din cele citite este Moartea doamnei Westaway, recenzia o găsiți AICI), mi-am promis totuși că voi reciti și celelalte cărți deoarece, sincer să fiu, nu-mi mai amintesc nimic din ele, plus că știu anumite persoane cu care rezonez în ceea ce privește materia de thriller și cărora le-au plăcut foarte mult cărțile lui Ruth Ware. Și, încetul cu încetul, încep să cred că ori mi-a scăpat ceva din celelalte cărți, ori nu le-am citit când și cum trebuie. Dovadă este și romanul de față, Unul câte unul, care deși am simțit că a început destul de greoi, s-a dovedit a fi fost exploziv, extrem de neașteptat și, mai ales, plin de tensiune. Așa că o să-i (re)acord o șansă autoarei, deoarece sunt sigur că mi-a scăpat (grav!) ceva și din celelalte cărți scrise de autoare. 

„Ne-am adunat cu toții în jurul șemineului din living. Doar că nu suntem chiar toți - asta e problema.

Acum suntem zece.

Acum suntem nouă.

Acum suntem opt.

Cuvintele acestea se recită parcă singure în capul meu, un fel de numărătoare inversă funestă, apropiindu-se de zero... unul câte unul.” 

Totul începe de la Snoop, o aplicație care-ți permite să-ți păstrezi anonimatul și să asculți aceeași muzică pe care o ascultă prietenii, rudele, vedetele tale preferate, influencerii tăi influenți și așa mai departe. Nu, nu-i chiar basic, ideea e că poți asculta această muzică exact în același timp în care o ascultă și ei. Romantic, nu? Că nici nu există o droaie de aplicații de social media deja, haide să mai dăm și altora idei (sau, Ruth, încearc-o pe aia cu antreprenoriatul, cine știe, poate vei avea la fel de mult succes cum ai și cu scrisul). Bun. De-aici, un grupuleț de oameni, de fapt fondatorii și managerii și investitorii  (într-un singur cuvânt, dezvoltatorii Snoop) acestui proiect (nu mulți la număr, ce-i drept), se-adună într-o căbănuță de schi din Franța (frumos peisaj, vă imaginați, furtuni, avalanșe, mai pică curentul, e cam friguț, crivăț, șuierat de vânt etc., cadrul perfect pentru o atmosferă tensionată, deși aș spune că deja devine clișeică treaba cu muntele și cadavrul, cadavrul și muntele). Erin și Danny, cei care gestionează căbănuța și se asigură că totul decurge firesc, nu au nicio bănuială că, ei bine, de data aceasta totul va fi mult, mult diferit. Și cât de diferit avea să fie totul!

„Topher a crezut că sunt o bucată de plastilină în mâinile lui. Moale. Maleabilă. Pliabilă. A crezut asta bazându-se pe impresia pe care i-am făcut-o - o tânără sfioasă și tăcută, îmbrăcată prost, care nu a ucis vreodată nici măcar o muscă. 

În lumea lui Topher, oamenii au carapace dure, lustruite, exteriorul lor lucios ascunzând inadecvările și anxietățile din exterior.”

Când personalul Snoop se hotărăște să plece la schi înainte de sosirea unei furtuni (ce inspirați, nu?), totul pare să decurgă normal. Invitații se distrează, Erin le asigură cele necesare, Danny gătește cât poate el de bine și așa mai departe. Și totuși... La plecare, erau opt. La întoarcere - surpriză - sunt doar șapte. Ce s-a întâmplat cu celălalt membru? Ei, bine, aici am vrut s-ajung cu acțiunea cărții, pentru că am avut din acel moment certitudinea că totul are să se dinamizeze, să capete un ritm mai alert, mai întunecat, neașteptat - exact ce, de fapt, vreau de la un thriller. OK, înțeleg, nimic nu poate să înceapă prea ex abrupto, prea intempestiv și deodată - tre', la o adică, să te familiarizezi cu personajele, să le cunoști, să te împrietenești (cu cine poți, dacă poți) și așa mai departe. Pentru ca, mai încolo, să poți să-ți explici într-o măsură (iarăși, dacă poți) tensiunile dintre ele, conflictele care fierb într-o oală la foc mic. Și, oho!, aici n-au fost puține. Știu că ajunsesem în punctul în care n-am mai avut încredere în nimeni, lucru ușor de înțeles în cadrul dinamic al acțiunii: cei zece au devenit nouă, cei nouă au devenit opt, cei opt... Wait a minute, dar Rute chiar are de gând s-o țină așa toată cartea? Ei bine, nu chiar. Dar trebuie să recunosc că n-am putut să bănuiesc o secundă, măcar, cine-i the big boss care-i curăța pe ceilalți pe... pe pagină ce trece. Și, mai ales, după ce-am aflat, am rămas șocat și extrem de bulversat când Ruth a jucat ceea ce eu am numit cartea milei - într-adevăr, chiar o mutare inteligentă din partea ei. Deci, da, chiar are ceva interesant Ruth Ware, ceva ce parcă ar deosebi-o de alți autori de cărți thriller.

„Doar că Toper a făcut o greșeală. Nu a înțeles că unii oameni sunt opusul imaginii lor de suprafață. Eva însă... cred că Eva a înțeles. Și probabil că asta a ucis-o în cele din urmă.”

Recunosc, după aproximativ o sută de pagini știu că am vorbit cu cineva și i-am spus că romanul acesta merge mult prea greu, contrar așteptărilor mele (mai ales că aveam o poftă nebună de a citi un thriller bun); după câteva ore, am revenit cu un mesaj și i-am spus că-mi retrag cuvintele și că mi-era dor să citesc o carte cu o atmosferă atât de tensionată. Ah, da, am citit cartea aceasta extrem, extrem de repede - de fapt, după ce am ajuns la partea aceea (când intriga e deja conturată și pericolul se simte în aer, groaza citindu-se în replicile fiecărui personaj), n-am mai putut s-o las din mână. M-am suit în roller coaster-ul lui Ruth Ware, m-am lăsat vrăjit de personaje și de cât de alert e totul. De fapt, cred că, în punctul culminant al cărții, citeam și-mi țineam respirația, totul se derula în mintea mea ca la cinema: pericol, întuneric, frig, frig, pericol, tensiune, fugi, fugi, ca într-o developare fotografică în care fiecare capitol aducea cu sine și mai multă dramă, și mai multă tensiune. Da, da, acum, că scriu despre Unul câte unul, îmi dau seama că într-adevăr a fost un thriller care mi-a satisfăcut majoritatea așteptărilor.

„Două zile și patru ore. Dar avalanșa chiar pare să se fi petrecut într-o altă viață. Mă simt de parcă aș fi dintotdeauna captivă în locul ăsta. Iar acum acest coșmar se va sfârși. Ciudat este însă faptul că nu sunt sigură că sunt pregătită să mă confrunt din nou cu realitatea. Tocmai mi-a dat prin gând că această captivitate ar putea echivala de fapt cu un episod de o seninătate de-a dreptul idilică. Perce-Neige este o scenă a crimei. Iar noi suntem supecții. De cum vom reveni în lumea reală, ne vom confrunta cu un interes agresiv al presei. Vor urma o anchetă polițienească, reporteri, știri de prima pagină. Interviuri.” 

Nu am să spun mai multe, dar chiar vi-l recomand. Oricum, știu că mai toți cunoaștem cărțile lui Ruth Ware, mulți chiar o au drept referință și recomandare primă când vine vorba de cărți thriller. Încet, încep să-mi dau seama că, da, chiar scrie bine, deoarece și Moartea doamnei Westaway (citită mult mai recent decât celelalte) mi-a plăcut foarte mult (dacă îmi amintesc bine, chiar cred că i-am dat un rating de 5 steluțe). Mă voi apuca curând și voi reciti și celelalte trei cărți, și promit să vin cu păreri proaspete, la cald. Între timp, chiar vă recomand această carte, sunt sigur că o să vă placă, are ingredientele unui thriller chiar bun; și, mai mult decât atât, se potrivește perfect cu perioada aceasta (eu cred că perioada în care citești o carte, fie ea și una legată de climă, influențează foarte mult modul în care simți acea carte). Voi ați citit vreo carte scrisă de Ruth Ware? Dacă da, cum vi s-a părut? Lecturi frumoase să aveți! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Ann Patchett, apărute și pe blog: 

| Moartea doamnei Westaway | Jocul minciunii | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Într-o pădure întunecată | Unul câte unul |

Scriitori și îndrăgostiți, de Lily King - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Laura Karsch

Lily King a crescut în Massachusetts, a obținut o diplomă în literatură engleză la University of North Carolina at Chapel Hill și deține un masterat în scriere creativă la Syracuse University. Este autoarea a cinci romane, publicate în 20 de limbi și recompensate cu nenumărate distincții. Romanul său de debut, The Pleasing Hour, a câștigat Barnes and Noble Discover Award, Whiting Writer’s Award și a fost una dintre recomandările publicației New York Times. Al patrulea roman al său, Euforia, a fost recompensat cu Kirkus Award, The New England Book Award și a fost finalist la National Book Critics Award. Povestirile, eseurile și recenziile lui Lily King au apărut în publicații precum New York Times, Washington Post, Vogue, Los Angeles Review of Books și One Story. Locuiește cu soțul ei în Portland, Maine.

„Dar imediat după asta, după senzația că încă nu e totul pierdut, simt nevoia să-i spun mamei, să-i spun că azi sunt bine, că am simțit ceva asemănător fericirii, că s-ar putea să mai fiu capabilă să simt fericirea. Va dori să afle asta. Dar nu-i pot spune. Ăsta-i zidul de care mă izbesc într-o dimineață bună, cum e cea de azi. Mama își face probabil griji din cauza mea, iar eu nu-i pot spune că sunt în regulă.”

Lily King își uimește cititorii cu un roman devenit bestseller New York Times încă de la apariție: portretul memorabil al unei artiste la tinerețe. Luată pe neașteptate de moartea subită a mamei sale și devastată în urma unei recente povești de dragoste, Casey Peabody a ajuns în Massachusetts în vara lui 1997 fără să aibă niciun plan. Un fost copil-minune la golf, acum lucrează într-un restaurant din Harvard Square și stă cu chirie într-o cămăruță igrasioasă, în care scrie la romanul început în urmă cu șase ani. La 31 de ani, Casey încă se agață de ceva la care toți vechii săi prieteni au renunțat: hotărârea de a duce o viață creativă. Când se îndrăgostește de doi bărbați în același timp, lumea ei se fisurează și mai mult. Strădania lui Casey de a-și împlini ambițiile literare și de a găsi un echilibru între viață și artă este greu pusă la încercare, împingând-o aproape până în pragul dezastrului. Un roman uluitor, care explorează trecerea totodată înfricoșătoare și plină de exuberanță de la o anumită etapă din viața cuiva la începutul alteia.

„Sunt atât persoana tristă, cât și persoana care dorește s-o consoleze pe persoana tristă. Și atunci mă simt tistă pentru persoana aceea care are atâta compasiune, fiindcă e evident că a trăit și ea același lucru. Iar ciclul acesta se tot repetă (...). Așa mă simt, de parcă aș fi un infinit șir trist de eu.”

Cu siguranță nu genul de carte de la care aș fi putut să am așteptări incomensurabile, întrucât nu prea reușesc să mă împact cu acest gen literar - și vorbesc aici de perspectiva anterioară citirii acestui roman al lui Lily King, Scriitori și îndrăgostiți (parcă am regăsit un fel de paralelă, în titlul, cu romanul lui D.H. Lawrence, dar nu se pupă în ceea ce privește opera în sine), întrucât eu am crezut că o să am de-a face cu un romance, dar n-a fost așa. Sau, cel puțin, eu nu l-am perceput drept un roman de dragoste, romanțat până la un patetism insuportabil și (poate) grețos. Nu. Dimpotrivă, romanul lui Lily King mi-a plăcut extraordinar de mult prin realitatea pe care a reiterat-o, prin profunzimea personajelor și, iarăși, veridicitatea acestora. Prin gândurile lui Casey, dramele acesteia și încercările ei; de altfel, Casey cred că a fost eroina care, la sfârșit, a încununat opera lui King, c-aș zice mai mult Queen, și a conturat exact ceea ce, bănuiesc, a vrut ea (autoarea) să transmită: în cele din urmă, arta mereu va fi un mod de supraviețuire într-o lume în care, încetul cu încetul cu încetul, aceasta își pierde, din păcate, din importanța-i. Dar Lily King oferă cititorului nu doar o carte plină de curaj, ci chiar o lecție, o lecție în sine despre cum niciodată, dar niciodată, nu trebuie să renunțăm la visurile și visele noastre, oricât de mult poate ne-ar speria (or, cu atât mai mult, dacă ne sperie cu siguranță merită să facem în așa fel încât ele să devină realitatea nostră imediată), pentru că avem în noi tot ce ne trebuie pentru a le vedea îndeplinite. Și când zic tot, chiar mă refer la „tot”!

„- Știu cum te simți. Crede-mă. Dar e bine ca măcar o dată să fii obligată să te deschizi, spune. Nu poți iubi cu adevărat din interiorul unei cochilii mari și groase.”

Am început această carte aseară, undeva pe la ora 20. Și am terminat-o acum câteva ore; da, n-am putut s-o las din mână, și nu pentru că ar fi o carte care m-a ținut captiv, într-un ritm alert, nemaiputând s-o las jos deoarece mă rodea curiozitatea răspunsului „oare ce urmează să se mai întâmple?”; nu, ci pentru că, citind-o, am simțit o anume căldură, o anumită empatie, o anumit stare pe care aș numi-o revigorantă - nu știu dacă se datorează neapărat felului în care scrie Lily King (o scriitură curată, ușoară, elegantă, subtilă, confortabilă), sau personajelor care au fost pur și simplu delicioase; nu știu dacă se datorează dialogului care mi s-a părut atât de natural, atât de real; nu știu dacă se datorează profunzimii cu care Lily King și-a înzestrat personajele. De fapt, cred că toate se concretizează, în cele din urmă, și-mi permit să spun că într-adevăr Scriitori și îndrăgostiți chiar este o carte bună. Aș mai adăuga și faptul că, având în vedere că autoarea abordează și „ideea scrierii unui roman și cât de greu este s-o faci”, probabil m-am regăsit (mult mai) mult în personajul principal - eu, la rândul meu, scriu, și știu cât de înfricoșător este acel sentiment de a te așeza în fața laptopului, cu documentul Word deschis, așteptând inspirația care, uneori, se găsește să-și facă loc în tine în cele mai neașteptate (și, deseori, nepotrivite) momente. 

„Nu-ți dai seama câte eforturi ai depus pentru a îngropa anumite lucruri, până nu te apuci să le dezgropi.”

Evident, romanul este mai mult decât atât; Casey este un personaj pe care n-ai cum să-l iubești, de care NU ai cum să nu te atașezi, ea, o femei la „31 de ani”, cu „datorii de 73.000 de dolari”, care „de la absolvirea colegiului s-a mutat de unsprezece ori, a avut șaptesprezece joburi și diverse relații care n-au funcționat”, care s-a „înstrăinat de tatăl său din clasa a douăsprezecea”, și a cărei mamă „a murit anul acesta”, și al cărei frate „locuiește la peste trei mii de kilometri”, și a cărei singură speranță, a cărei singur pilon de salvare din ultimii șase ani a fost „romanul pe care l-a scris”. M-am împrietenit, așadar, cu Casey, și trebuie să recunosc că despărțirea de ea (a se citi: faptul că am terminat de citit această carte) mi-a fost destul de grea; dar mă bucur că, în cele din urmă, totul s-a așezat așa cum trebuie, firesc, iar roadele muncii sale se vor fi dovedit a fi dulci și zemoase. Evident, în carte avem și parte de dramă, întâmplări triste, dar toate nu fac decât să ajute la devenirea lui Casey, relevându-i lumea în cele mai neașteptate forme, învățând-o și punându-i întrebări. Ajutând-o să evolueze și, în cele din urmă, să depășească anumite situații, să iasă învingătoare din lupta cu fantomele trecute, din acel război pe care îl duce încă de când a descoperit anumite situații care, mai degrabă, ar fi rămas nedescoperite.

„Eu vreau doar să scriu ficțiune. Sunt o povară pentru sistem, târăsc în urmea mea datorii și visuri. E tot ce mi-am dorit. Și acum nu mai sunt în stare să fac asta.”

Concluzionând (de parcă aș fi făcut vreo pledoarie argumentativă), chiar vă recomand cu mare drag să citiți romanul lui Lily King, Scriitori și îndrăgostiți. Dacă nu mă îndoiesc, cred că, de fapt, a și câștigat ceva premiu pe Goodreads. E un roman îndrăzneț, pe alocuri romantic (dar trebuie să recunosc că n-a avut un romantism care să mă deranjeze, mult prea înflăcărat sau ceva de acest gen), copios și amuzant, convingător. În același timp, romanul abordează o temă destul de curajoasă - puterea femeilor, fidele convingerilor și idealurilor lor (Casey rămânând aproape singura fidelă procesului său de creație, inspirându-se din propria-i viață în scrierea romanulu la care lucrează). Cu alte cuvinte, o carte efervescentă, care mi-a oferit de toate, de la emoție profundă până la partide copioase de râs; o carte pe care, cu siguranță, o voi recomanda cu drag și care îmi va rămâne mult, mult timp în suflet. Voi ați citit-o? Dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Dosarele mamei mele, de András Forgách - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Dósa

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007), precum și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a. Pentru creația sa, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.

„Colaboratorul secret DOAMNA PÁPAI îți serbează în data de 3 decembrie a 60-a zi de naștere.

Din 1976 se află în relație operativă cu Direcția III/I și în toată această perioadă a furnizat mai multe informații valoroase privind agentul israelian și situația operativă, precum și în legătură cu demersurile mișcării sioniste. Ne-a furnizat materiale originale de la al 29-alea Congres Mondial Sionist și plănuim să o trimitem cu scop operativ la al 30-lea Congres Mondial Sionist.”

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

„- Eu, a spus doamna Pápai, v-am îndeplinit de atâtea ori, în numele democrației populare, cererile nenumărate și deloc ușoare, lăsând la o parte problemele personale foarte serioase. Și nu de puține orice v-am făcut recomandări specifice. (...) Păi, de ce să consider munca asta ca fiind importantă dacă atunci când eu spun sau recomand ceva, nimeni nu se arată interesat, doar se preface?”

„Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?” -  András Forgách

„Ea tebuie așadar dezobișnuită să-și pună convingerile mai presus decât munca. N-a încercat niciodată să-și ascundă antipatia față de statul evreu, ceea ce a și motivat-o în definitiv, astfel încât a trebuit ghidată cu răbdare către înțelegerea faptului că aceaste lucruri ar trebuie să fie separate, convingerile personale și servirea cauzei, interesele taberei socialiste și părerea persoanei operative.”

Frumusețea literaturii (pe lângă toate celelalte): să-ți placă o carte care știu că multora nu le-a plăcut. Iarăși, nu spun că nu înțeleg de ce celorlalți nu prea le-a plăcut cartea lui Forgách, motivele ar putea fi nenumărate (și-aș spune că, în principal, poate ideea că există cărți care nu sunt pentru oricine, nu în ideea inaccesibilității, ci pentru că, pur și simplu, unii caută altceva de la o lectură - nu o scriitură prea densă, prea detaliată, prea lungită sau prea lipsită de acțiune): că, dacă e să fiu sincer, multe din aceste prea-uri pe care le-am enumerat, parcă se găsesc în cartea lui Forgách; Dosarele mamei mele este o cartea prea atent cercetată, care abundă de detalii, note de subsol (extrem de relevante, din punctul meu de vedere, peste care - de data aceasta - n-am sărit, în ideea de a scurta lectura care, oricum, a fost una destul de lungă și greoaie, dar, atenție, NU plictisitoare). Dar mie chiar mi-a plăcut această carte, am citit-o cu o poftă avidă de cunoaștere (oare?), chiar dacă n-am fost familiarizat prea mult cu contextul politic, sau istoric, sau „social” al cărții. Nu. „M-am scuturat” de aceste detalii, de aceste încadrări istorice, și-am încercat să văd această carte exact ceea ce, din punctul meu de vedere, este: o pledoarie despre dragostea unui copil pentru mama sa, o încercare „de regăsire”, de catharsis, o carte despre iertare și despre eliberare, un manuscris, o „scirsoare teribilă de dragoste”. Și, da, chiar a fost o carte care m-a emoționat profund și m-a mișcat; și mi-am dat seama că Forgách este un autor extrem, extrem de sensibil și extrem de real, livrându-i-se cititorului în întreaga sa ființă; și-aș putea risca spunând că, scriind Dosarele mamei mele, „se expune” acestuia (cititorului), însă cu prețul că, în sfârșit, și-ar putea înțelege mama, o ființă care i-a fost atât de inaccesibilă atât de mult timp.

„De ce a ales tocmai numele de PÁPAI? N-a fost niciodată în orașul Pápa și nu avea niciun fel de legătură cu capul bisericii catolice. Nu aveam în el nimic «papal», fiind doar un simplu evreu necredincios. Era o alegere ciudată, dar Pápai fusese dintotdeauna dispus la astfel de schimbări excentrice ale identității, nu-l interesa faptul că nomen est omen.”

Cred că este o carte importantă nu doar în contextul istoric al Ungariei, ci poate și în contextul altor țări „ex-comuniste”. Uneori poate e bine să vorbim despre „demonii trecutului”, pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a specula mai bine viitorul. Cartea lui András Forgách se bazează pe o poveste adevărată: acesta a descoperit că, într-adevăr, mama sa, doamna Pápai, a fost informatoare în timpul regimului comunist. Ca urmare, după cum am spus, deși avem descrise nenumărate „cadre” privitoare la munca de informator a doamnei Pápai, pe care cititorii le-ar putea găsi plictisitoare, irelevante, greoaie, cartea lui Forgách este o „încercare literară” de a-și înțelege mama, de a face puțină lumină în trecutul acesteia, în „istoria ei de informator și activist”, o încercare de a se apropia de adevăr, dar și de a-i oferi mamei sale „o față umană”, de a o pune NU într-o lumină nepotrivită (cum, de la început, o face munca în care aceasta activa), ci de a o înfățișa în toată vulnerabilitatea-i, reiterând exploatarea la care a fost supusă. Cartea se bazează pe documentele reale ale poliției, prezentat și în roman, nu doar ca note de subsol, ci scrise și cu un font adecvat, ceea ce conferă cărții un cadru și mai convingător, ba chiar inovator. Deși, după cum am spus, este un roman care ușor ar putea cădea într-o direcție plictisitoare, „scris de umplutură” (am auzit aceste cuvinte, de fapt), eu cred că este un roman căruia trebuie să-i acordați o minimă șansă, deoarece chiar și eu aveam să mă las păcălit undeva din primele cincizeci-șaptezeci de pagini, pentru că aveam impresia că este o lectură mult prea greoaie pentru starea pe care o aveam. Însă s-a dovedit, dintr-un punct, și fără să-mi dau seama, că am dat-o gata în doar două zile; deși scriitura este densă, detaliată, te poți pierde foarte ușor în demersul cronologic al situațiilor (din moment ce pentru mine asta n-a reprezentat un interes, n-a fost nicio problemă), povestea, în ansamblu, este deosebit de interesantă. Iar atunci când vorbim și de experiența personală a lui Forgách, de gândurile sale față de propria-i mamă, față de tatăl său, de modul în care încearcă să explice toate aceste circumstanțe ale doamnei Pápai - romanul capătă o conotație tragică, profundă și sfâșietoare.

„(...) Dar așa e Tinerețea. Să alergi contra vântului. Să ai putere de imaginație. Acesta este Destinul. Importantă este ideea în sine. Idealul nu trebuie să fie neapărat realist. De fapt, cu cât e mai puțin realist, cu atât mai mult merită să devină realitate. Și mai are o idee genială. Un iepure scos din pălărie. O cursă contra cronometru. Cum să transformăm irealul în real (...).”

Poate, într-adevăr, de-a lungul cărții am avut un sentiment de „deconectare” față de personaje - interesul l-a reprezentat doar doamna Pápai și soțul ei (mi-au plăcut enorm de mult scrisorile dintre ei doi). Deci, este nevoie de puțină răbdare (puțin mai multă, de fapt) până când această carte te va prinde cu adevărat. Evident, nu garantez sub nicio formă că așa va fi - eu sunt genul de cititor care citește cam orice, dar am o predilecție anume spre cărți cu o scriitură densă, curată, cum am regăsit astfel în Dosarele mamei mele - un stil lucid, un basm cvasimitologic pe care András Forgách l-a construit sub forma unui amalgam de ficțiune, poezie (chiar o parte a cărții, care rememorează viața doamnei Pápai, și a domnului Pápai, este scrisă în registru liric), și jurnalism, care-și are rădăcinile într-o filă de istorie a unei țări; un roman autentic, puternic, curajos, dar în același timp parcă totuși atât de elegant și duios. Stilul romanist al lui András Forgách este unul puternic și profund, iar în romanul de față chiar se fac simțite toate aceste aspecte - eu, unul, mă declar mulțumit de ceea ce am citit, ba chiar mai mult, pot spune că este o carte pe care, cu siguranță, mi-o voi reaminti cu drag. Așa cum am spus, dând la o parte detaliile istorice care, în esență, pentru mine n-au fost cele mai relevante, și urmărind, în ansamblu, povestea, pot spune că am avut parte de o lectură care mi-a oferit momente de tot felul: m-a mișcat și, deseori, m-a enervat și frustrat. Dar apropierea, conexiunea pe care însuși Forgách a reușit s-o creeze cu cititorul - asta mi s-a părut de neînlocuit. 

„Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întâmplă nouă. Nu există nicio altă modalitate de ale descifra. Doar trăirea propriu-zisă ne oferă înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dacă fantezia noastră este suficient de îndrăzneață, putem să ne facem o idee, însă putem să înțelegem doar dacă ni se întâmplă cu adevărat. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu putem sau nu vrem să exprimăm ceea ce s-a întâmplat sau pentru că nici nu poate fi exprimat, pentru că formularea nici măcar nu se compară, ba mai mult, omoară, anihilează experiența dobândită.”

Nu știu ce aș mai putea spune; probabil nici nu mai am ce. După cum v-am spus, știu câteva persoane care au citit această carte, dar majoritatea au avut ceva probleme în a o lectura - „prea greoaie, prea plictisitoare, nu se întâmplă nimic și nu-mi place; eu vreau ceva mai dinamic, ceva care să mă prindă și să mă țină captiv până la sfârșit”. După cum am spus, înțeleg perfect toate aceste aspecte; dar cred că este o carte pe care trebuie s-o citești într-un anumit moment, atunci când ai certitudinea că-i poți oferi timpul și atenția necesare. Pentru că, tind să cred, dacă treci de un anumit punct al lecturii (și mai ales dacă citești și notele de subsol), totul începe să prindă contur, totul începe să se încadreze perfect (de asta chiar țin să menționez că citirea notelor de subsol este absolut necesară), iar lectura merge mult mai rapid și, zău, chiar te prinde. Mie, cel puțin, asta mi s-a întâmplat, și m-am bucurat de lectură așa cum te bucuri de o cană de ceai, într-o seară înfrigurată. Dacă ați citit-o, sunt tare curios cum vi s-a părut. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Mă numesc Salma, de Fadia Faqir - Recenzie

Editura: Leda

Colecția: love & life Leda

Anul apariției: 2008

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducere: Ilinca-Smărăndița Șchiopu

„(...) M-aș fi arestat, dacă aș fi fost în locul lui.”

Fadia Faqir s-a născut în 1956 la Amman, în Iordania, într-o familie musulmană. A făcut studiile universitare și postuniversitare în Marea Birtanie, unde locuiește și în prezent, la Durham, alături de soțul și de copiii ei. Și-a dedicat viața și cariera susținerii drepturilor femeii musulmane și încercării de a găsi o cale de reconciliere între cele două lumi. Romanul ei de debut, Nisanit, a fost publicat în 1990, fiind tradus și în limba arabă. În 1995, i s-a acordat premiul New Venture Award, pentru contribuția însemnată pe care a avut-o la redactarea volumului colectiv: In the House of Silence: Autobiographical Essays by Arab Women Writers Series. Cel de-al doilea roman al său, Pillars of Salt, a fost tradus în mai multe limbi, versiunea daneză fiind nominalizată la ALOA Literary Award, în 2001. A scris, de asemenea, nuvele - The Separation Wall și Purple Heart (ambele publicate în 2004) - și piese de teatru - Turn Your Head (2004). Mă numesc Salma, cel de-al treilea roman al scriitoarei britanico-iordaniene, a fost publicat în 2007 în Marea Britanie și a apărut în paisprezece țări, tradus în unsprezece limbi. Ca jurnalist, Fadia Faqir colaborează și în prezent la editarea ziarului feminist Al-Raida, publicat de Universitatea Americano-Libaneză din Beirut. 

„(...) Sunt singură în țara asta nouă și mă întreb care e destinația finală a păsărilor migratoare. Mă întreb ce se întâmplă cu noi, de ce suntem aici și despre ce e vorba în toate astea. (...) De ce sunt încă în viață și ce m-a adus aici?”

„Scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate. Scriu ca să exorcizez temerile oamenilor. Scriu în încercarea zadarnică de a-mi insufla mie însămi curaj. Drumul a fost și mai este încă lung, cu multe opreliști, dar fără opriri, însă, totodată, plin de recompense și surprize plăcute.” - Fadia Faqir

„- Ne-ai târât numele în noroi. Fratele tău o să-ți tragă un glonț între ochi.”

Într-un sat de munte din ținutul Levantului, Salma, o tânără păstoriță beduină, încalcă legile sacre ale tribului ei, rămânând însărcinată în afara căsniciei. Pentru ca familia să-și recâștige onoarea pierdută, tradiția musulmană îi cere să o ucidă pe cea care a păcătuit. Fugind din calea unei morți sigure, Salma alege refugiul în închisoare, unde dă naștere unei fetițe care îi va fi însă imediat luată de către statul iordanian și dusă într-un orfelinat pentru copii nelegitimi. Adoptată apoi de o călugăriță misionară, Salma imigrează în Anglia, unde începe o nouă viață, în poate cel mai britanic oraș dintre toate, Exeter. Aici, tânăra musulmană încearcă din răsputeri să se adapteze, să-și învingă complexele și prejudecățile, dar teama obsesivă, durerea exilului și dorul de copilul care i-a fost răpit o împiedică în fiecare clipă.

„(...) Când mi-a dat drumul în sfârșit, eram atât de tristă că mai sunt în viață. Meritam să fiu batjocorită, bătută și chiar ucisă.”

Recunosc că am această carte în bibliotecă de ceva ani, și mereu, dar mereu îmi aduceam aminte că, uite, am în bibliotecă o carte care știu că se numește Mă numesc Salma (știu că mai am - cred - și Stâlpi de sare, asta dacă nu am împrumutat-o sau dat-o cuiva), dar de care nu m-am atins până când, ei bine, mi-am zis că-i cazul s-o trec și pe aceasta, în sfârșit, pe lista cărților citite în 2021. Și se pare că alegerea a fost una înțeleaptă, pentru că am devorat-o, mi-a plăcut enorm și m-a emoționat până la lacrimi (mai ales sfârșitul, o, da, sfârșitul acestei cărți, atât de brusc, atât de neașteptat, atât de oribil, dar parcă totuși atât de potrivit, atât de echilibrat - nu aș fi văzut, parcă, o altă încheiere a acestui roman). Într-o măsură, înțeleg de ce această carte are totuși un rating micuț pe Goodreads - poate fi considerată puțin plictisitoare, puțin poate prea light pentru subiectul abordat (unul de actualitate, din păcate, unul violent, privitor la religia musulmană și credințele și principiile acesteia, adevărurile absolute în care se crede și se încrede), dar eu am simțit extrem de puternic această poveste, răscolindu-mă în întregime. Bun, poate scriitura nu e tocmai cea mai plăcută, nu e una care te face să exclami că, într-adevăr, Fadia Faqir chiar scrie bine - dimpotrivă, am regăsit un stil de scriere oarecum simplu, superficial, fad, deși a avut și fragmente profunde, care au făcut apel la emoțiile mele. Oricum, eu nu prea am citit cărți de acest gen (doar câteva cărți scrise de Shafak, Lapidarea lui Soraya M., și cred că doar atât), deci această carte chiar m-a sensibilizat nu neapărat prin scriitură, ci prin tematica abordată. 

„(...) Erau expuse la orice. Și noi eram expuși la orice, ca niște răni deschise. Ne băgau în închisori, ne luau copiii, ne omorau și noi trebuia să spunem că Dumnezeu îi încearcă pe cei mai credincioși. Dar inima asta, inima asta roșie ca sângele, prea înfometată pentru a mai bate regulat, inima aceasta era a mea, căci eu eram cea care o înfometa.”

În romanul de față - n-am să vorbesc, nicidecum, despre ce se întâmplă în el -, Fadia Faqir ne spune povestea lui Salma, abordând cu mult curaj tema condiției vulnerabile a femeii musulmane într-o societate dominată de bărbați (iarăși, nu vreau să intru în discuții de acest gen, nu vreau să creez polemici, însă cred că știm cu toții, câtuși de puțin, câte ceva despre religia musulmană și „rolul” pe care-l îndeplinește femeia într-o astfel de societate îndoctrinată, care se ghidează după niște principii pe care ușor le-am putea considera imorale, nepotrivite, violente; asta, mai ales, în prezența unui cadru, a unui registru socialo-politico-religios, pe care-l avem, noi, occidentalii, drept etalon), într-o societate în care practicile inumane încă se practică. O poveste (aș spune chiar remarcabilă) despre tradițiile represive, din păcate încă active ale lumii arabe. Salma, ruptă între dorul față de mama și copila ei, în același timp nevoită să se infiltreze (chiar după cum ea se simte - o infiltrată, o străină, o ciudățenie cu piele neagră) într-o societate în care îi pare imposibil să se acomodeze, în care i se pare imposibil să treacă neobservată, învățând o nouă limbă, cunoscând noi oameni, fiind exploatată fizic (prin muncă), înstrăinată și pierdută; Salma trece printr-o dramă existențială, iar singura ei speranță este aceea că poate, cândva, își va revedea fiica, își va revedea mama care obișnuia să-i pieptene părul cu ulei de măsline - însă, bineînțeles, nu se poate întoarce în satul său natal, deoarece moartea n-ar însemna, în acel loc, decât ceva de-o singură clipă: inevitabilă, intempestivă, violentă. Așadar, în această lume a străinilor, Salma încearcă să-și regăsească curajul de a reveni la viață, puterea de a da din coate când ceea ce i-a mai rămas nu este decât speranța, neputința.

„Numele meu este Salma Ibrahim El-Musa, am fost închisă în închisoarea Islah timp de cinci ani. În primul an, am dat naștere unei fetițe care mi-a fost luată imediat și dusă la casa de copii neligitimi. Mă întreb dacă m-ați putea ajuta s-o găsesc. Adresa mea este...

Apoi am rupt scrisoarea imaginară. Cum să-mi dezvălui adevărata identitate și adresa reală? Riscam să fiu găsită și ucisă.”

Chiar mi-a plăcut cartea. Am trăit alături de Salma toate aventurile prin care a trecut, m-au emoționat gândurile ei, această duritate romanistă pe care Fadia Faqir a reiterat-o în eroina noastră tragică numită Salma (sau Sally, sau Sal). Poate aș fi vrut mai mult, totuși, de la carte; aș fi vrut să se insiste mai mult pe valorificarea (dacă pot spune așa) tradițiilor musulmane, aș fi vrut să știu mai multe și din perspectiva mamei lui Salma, a fratelui ei (cel care trebuia să spele onoarea familiei, ucigându-și propria soră); dar, în mare, chiar am avut parte de o poveste emoționantă, profundă, care mi-a reiterat o parte a lumii arabe, cu tradițiile ei pe care nu le-aș putea vreodată înțelege, îndoctrinările religioase, credințele, toate aceste încadrări sociale care n-ar putea vreodată să-mi fie accesibile spre a le înțelege (de fapt, nici nu cred că aș vrea). De asemenea, citind cartea lui Fadia Faqir, mi s-a deschis apetitul spre a citi și mai multe cărți din această sferă literară. Și mi-am amintit că am în bibliotecă destul de multe cărți scrise de Elif Shafak, una dintre autoarele care îmi plac foarte mult. 

„- Nu capabilă să iubesc. Prea obosită, prea mult trecut, am spus eu.”

Probabil, curând, am să citesc și Stâlpi de sare (dacă, bineînțeles, o voi mai găsi), și voi reciti și Lapidarea lui Soraya M. Nu știu ce să mai spun despre Mă numesc Salma, cred că este o carte despre care, de fapt, nu ai putea spune prea multe; cred că trebuie s-o citești și s-o înțelegi, subiectiv, tu însuți (sau însăți). Eu chiar am rămas impresionat de poveste, deși eu sunt destul de ușor de impresionat, dar m-a mișcat deosebit prin emoția pe care mi-a transmis-o și prin profunzimea gândurilor lui Salma; m-a emoționat drama prin care a trecut, zbuciumul interior pe care l-a avut, curajul și puterea de care a dat dovadă în încercarea de a se adapta într-o lume pe care, de la bun început, n-a înțeles-o. Stoicismul, perseverența, ambiția și devotamentul, toate acestea au făcut din Salma un personaj de care m-am atașat, un personaj care mi-a transmis și m-a făcut să simt acel ceva. Iar sfârșitu, o, Doamne, sfârșitul a fost pur și simplu izbitor. Nu m-am așteptat chiar deloc; dar, după cum am spus, cred că a fost un sfârșit care parcă s-a potrivit, care parcă, încă o dată, a reiterat ceea ce vrea Fadia Faqir să demonstreze și să susțină în cărțile sale: scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate”. Într-adevăr, un roman pe care mă bucur că, în sfârșit, l-am citit. Deoarece a fost o lectură care mi-a plăcut și m-a ținut acolo. Voi ați citit cărți de acest gen? Dacă da, aș fi tare curios ce recomandări aveți pentru mine. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Număr de pagini: 288

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Traducere: George Volceanov 

„Poți schimba legea, dar nu-i poți schimba pe oameni și modul în care se tratează unii pe ceilalți.”

Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner și Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii — National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. În 2019 a publicat romanul Băieții de la Nickel (The Nickel Boys), câștigător al Pulitzer Prize 2020 și Orwell Prize 2020 și nominalizat la National Book Award. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction.

„Băieții creau necazuri chiar și după moarte.”

În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție. Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine.“ – motivația juriului Pulitzer 2020

„Așa era Elwood - un băiat bun ca oricare altul (...). Elwood avea șase ani când părinții lui și-au luat zborul de-acasă și își spunea că și asta îl leagă de ea, fiindcă atunci s-a trezit el la realitatea lumii în care trăia.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a apărut; și recunosc că n-am știut nimic despre ea, însă atenția mi-a crescut când văzut că a primit Premiul Pulitzer, un premiu deosebit de important. De asemenea, din acel moment, așteptările mele - cândva inexistente - au crescut, și-am vrut ca acest roman nu doar să-mi satureze așteptările de cititor, ba chiar să le depășească, să mă facă să exclam că, într-adevăr, a meritat Premiul Pulitzer. Deși, pe parcursul lecturii, m-am tot întrebat de ce romanul lui Ann Patchett, Casa olandeză (The Dutch House, apărută tot la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei; recenzia AICI) - un roman care mi-a plăcut extraordinar de mult și care, pentru mine, se înscrie în lista celor mai bune cărți citite în anul 2021 -, care de asemenea a figurat pe lista finaliștilor în anul 2020, nu a câștigat Premiul Pulitzer (incomparabil, mi-a plăcut mult mai mult Casa Olandeză), mi-am dat seama că romanul lui Whitehead „câștigă teren”, dacă pot spune așa, date fiind condițiile actuale prin care trece, din păcate, această lume; intensitatea scriiturii sale este mult mai actuală, romanul are mai multă voce și reprezintă, de fapt, un manuscris istoric, o dovadă, de-o sfâșietoare intensitate, confirmându-i talentul fenomenal al lui Whitehead, în această povestire fictivă documentată din realitatea istorică a Americii: segregarea rasială, această temă sensibilă, „livrată” de către Whitehead într-o manieră care sună ca un fel de wake-up call de care o națiune întreagă - o lume întreagă - are nevoie.

„- De voi depinde cât timp veți petrece cu noi, spuse Spencer. Aici nu ne pierdem timpul cu idioții. Dacă o dați în bară, avem un loc special pentru voi și n-o să vă placă. O să mă ocup eu personal de treaba asta.”

După ce am terminat cartea, n-am mai putut face nimic: pur și simplu am simțit nevoia să stau într-o stare de vegetație, pierdut, confuz, agitat, pierdut în lumea mea, fără cuvinte, deoarece m-a mișcat din toată inima; am simțit o palpabilă părere de rău pentru personaje, pentru toată suferința pe care aceștia au trebuit să o îndure. Cel mai rău lucru - dacă pot spune așa -, cel mai zbuciumant, a fost faptul că, deși am citit o operă de ficțiune, am citit totuși ceva bazat pe întâmplări reale, pe descoperiri documentate; iar Colson Whitehead a avut talentul de a crea o poveste profundă, dureroasă și mișcătoare, o poveste care amintește de cea mai întunecată, cea mai „rușinoasă” perioadă a istoriei americane. Băieții de la Nickel ne spune povestea lui Elwood, un băiat inteligent căruia îi plac benzele desenate, muncitor și cu perspective de viitor, care pleacă la universitate. Printr-o conjunctură nefastă și neașteptată, acesta este acuzat pe nedrept de hoție și trimit sla Nickel Academy, o „școală” separată, în care rasismul, brutalitatea, corupția, abuzul, minciuna și însuși iadul sunt „perspective” omniprezente. Încă naiv, Elwood încă mai crede că poate lupta împotriva nedreptății, rasismului și corupției din acea școală. De îndată ce se întâlnește cu cinicul, inteligentul Turner, practic Elwood își găsește acel partner in crime pentru a supraviețui în această jungă. De-aici, Whitehead ne poartă prin „aventura” devenirii lui Elwood, reiterând, încă o dată, perioada îngrozitoare pe care Băieții de la Nickel au trăit-o de-a lungul a mai mulți ani - brutalitate, agresivitate, întâmplări crude, fioroase; printre paginile cărții există multe adevăruri ascunse, făcând din acest roman o „modalitate” excelentă de a înfrunta și de a da piept cu acea înspăimântătoare „filă de istorie”, deschizându-ți, încă o dată, ochii care poate prea mult timp au fost închiși.

„Acum își elabora o nouă teorie: Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. Îl frapă un crâmpei din materia de clasa a zecea la științe: un perpetuum mobile al suferinței ce funcționează de sine stătător, neacționat de oameni. La fel și Arhimede, una din primele lui descoperiri din enciclopedie. Violența este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mișcare lumea.”

Whitehead scrie o proză subtil nuanțată, puternică, deși austeră, lipsită de metafore - o proză verosimilă care conturează realitatea spațială și temporală a romanului, făcând totul și mai palpabil, și mai real. Încă încerc să-mi găsesc cuvintele după ce am citit un roman de o asemenea intensitate, un roman memorabil, care mi-a stârnit atât de multe emoții și m-a regăsit, la sfârșit, cu lacrimi în ochi, ca într-o transă. Trebuie să recunosc că poate nu e pentru oricine, deși nu are neapărat prea multe scene care într-adevăr să tulbure cititorul - și poate nici nu este nevoie de acestea, pe cât este vorba de faptul că Colson Whitehead a reușit extrem de bine să scoată la lumină diferite întâmplări - viabile din punct de vedere a analizei medico-legale - care poate chiar așa s-au desfășurat. Brutalitatea vicioasă, abuzul sexual, tortura inimaginabilă, represiunea, corupția, băieții care dispar și a căror dispariție trece cu vederea, minciuni: pe fondul acestor întâmplări, Elwood se luptă cu sine însuși să-și păstreze credința privitoare la idealurile de dragoste, încredere și libertate ale lui King. Deși Turner are o imagine mai cinică, mai incisivă asupra lumii pe care o vede, crezându-l pe Elwood naiv, cocârdășia celor doi devine una intimă, intensă, care-i va ajuta pe cei doi să supraviețuiască școlii Nickel. Iar sfârșitul romanului - tulburător, distrugător, magnific. 

„Majoritatea celor care cunosc povestea inelelor înfipte în copaci sunt de-acum morți. Fiarele sunt tot acolo. Ruginite. Adânc înfipte în miezul trunchiurilor. Dezvăluind cele întâmplate oricui ar dori să le asculte.”

Romanul lui Colson Whitehead nu este doar o „acuzare dură” a școlii Nickel, ci și o a abuzului social întreprins de societatea americană care a permis existența acestor școli „reformatoare”, a politicii și structurilor sociale care au legitimat astfel de orori, acceptându-le; rasismul, discriminarea - Whitehead aruncă o lumină sublimă și rece asupra istoriei americane, ale cărei umbre nu au dispărut și probabil nu vor dispărea niciodată, și sunt incontestabil prezente în lumea noastră contemporană. Un roman într-adevăr superb, care trebuie citit, un roman al dreptății și nedreptății - pentru mine cel puțin, destinat să devină, în viitor, un clasic, un roman care va fi citit și recitit, un roman de referință, peste care nu se va așeza praful, care va fi citat și păstrat mult timp în inimile cititorilor. Vreau să citesc în viitorul apropiat și Ruta subterană, sunt tare curios dacă îmi va plăcea la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, de-o zi de marți liniștită și de multă pace!