Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2016
Traducere: Laurențiu Dulman
Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.
„(...) Clare ținea categoric de trecut - și voiam ca lucrurile să rămână așa.Dar o mică parte din mine - o parte mică și insistentă, care mă tot sâcâia - nu voia asta.”
Unele petreceri se pot termina foarte, foarte rău… Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend distractiv și liniștit undeva la țară capătă proporții sinistre în acest thriller psihologic întunecat și plin de suspans. Nora este o scriitoare de romane polițiste, care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe care n-a mai văzut-o de zece ani o invită să-și petreacă weekendul într-o casă izolată din pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm. Patruzeci și opt de ore mai târziu, se trezește într-un pat de spital, grav rănită, dar în viață, și convinsă că cineva a murit. Întrebându-se nu „ce s-a întâmplat?”, ci „ce am făcut?”, Nora încearcă să pună cap la cap întâmplările din weekendul care a trecut. Pentru a afla răspunsul la toate întrebările care o copleșesc, trebuie să scoată din nou la iveală acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut îngropate acolo unde e locul lor: în trecut.
„Banalitatea lucrurilor care-i motivează pe oameni e dezamăgitoare, dar, în același timp, e fascinant să le vezi rotițele și resorturile interioare.”
Acum știu de ce am avut o părere negativă legată de romanele lui Ruth Ware. Și de cum, în general, scrie: pentru că am mai citit acest roman, Într-o pădure întunecată, acum câțiva ani (dovadă rating-ul de 3 steluțe pe care deja îl avea pe Goodreads); nici atunci, de fapt, nu mi-a plăcut prea mult. Și, din păcate, nici acum; nici nu se compară, după părerea mea, cu Moartea doamnei Westaway și Femeia din cabina 10 (recenzia AICI, respectiv AICI). Nu știu, nu m-a prins deloc, mi s-a părut mult prea lungită toată treaba, mult prea multă umplutură care, de altfel, chiar nu-și avea locul (înțeleg, ceea ce unii pot considera umplutură poate fi în cele din urmă extrem de relevant pentru cum decurge acțiunea, pentru a înțelege personajele, pentru a crea atmosfera și culoarea locală a cărții și așa mai departe). Dar, în romanul de față, parcă a fost prea mult, totuși. Și, da, după cum am spus, am mai citit această carte acum câțiva ani, însă îmi aminteam extrem de vag totul - nu mai știam la ce să mă aștept, dat fiind faptul că mă confruntasem, o dată, cu „concluzia” cărții; dar oricum mi s-a părut totul mult prea banal, deloc intens (OK, poate doar puțin, spre sfârțitul cărții), și oarecum clișeic.
„Problema este că, aproape mereu, oamenii îți poartă pică a doua zi pentru că i-ai văzut goi și cu garda jos. Așa că am grijă să fiu rezervată și să mă implic cât mai puțin, nu cumva să se simtă încurajați de mărturisirile lor. Dar nu prea-mi iese.”
Am să-ncep prin a spune că, pe mine, un thriller trebuie să mă convingă. La o adică, nu poți să-mi împuști vreo două sute și ceva de pagini de „se-ntâmplă aia și aia, dar pentru că...”, și să-mi ascunzi motivul, iar apoi, bineînțeles, să mi-l livrezi așa, pam, ia uite, despre asta era de fapt vorba. Iar acest motiv să fie unul atât de neinteresant, atât de „mda, asta era?”, deloc convingător. Nu știu. Mă așteptam la ceva mai colosal, mai măreț, mai exploziv, după ce m-ai intrigat atâta timp cu toate aceste întâmplări și toate aceste gânduri care o bântuiau pe Nora, toate aceste „adevăruri” pe care tot a încercat să le ascundă. OK, înțeleg, ideea că această Nora se trezește deodată într-un pat de spital, nu-și mai amintește mare lucru, are doar niște flashback-uri cu o pușcă și sânge și o casă și diferite întâmplări mai mult sau mai puțin bizare, da, înțeleg, este interesantă (nicidecum autentică și nemaivăzută); dar după ce mă porți prin atâtea întâmplări (însă rare cele care chiar m-au făcut să devin mai curios), măcar dă-mi un motiv neașteptat, care să mă facă să exclam că, da, a meritat așteptarea. Pentru finalul ăsta, da, chiar a meritat. Pentru motivul ăsta a meritat să citesc romanul - dar, evident, n-a fost cazul. Și-mi pare rău, pentru că mă obișnuisem ca Ruth să arunce acea bombă nucleară undeva spre sfârșitul cărților ei, care să mă facă să exclam că, într-adevăr, ăsta-i un roman bun, cu un sfârșit neașteptat.
„Mă văd alergând, alergând prin pădure cu sânge pe mâini, pe față, pe haine...”
Aș spune că e oarecum puțin clișeic, date fiind anumite situații (de fapt, parcă am simțit redundanța aceasta în romanele ei - mai ales în Unul câte unul (recenzia AICI) și Femeia din cabina 10, pe care le-am citit înaintea acestuia): lipsa semnalului, cadrul de acțiune restrâns, dinamismul care se potențează mai spre final, starea aia de alertă care te încorsetează și te-ncearcă, de asemenea, spre finalul cărții, spre „deznodământul” tuturor lucrurilor. Dar n-a fost la fel de intens, n-a fost la fel de alarmant și efervescent ca celelalte (da, e inevitabil să compar cărțile între ele, să am un fel de etalon dat fiind faptul că am mai citit și alte cărți de la autoare și, de asemenea, sunt un fan al acestui gen literar). Dar i-a lipsit ceva, am simțit proza ca fiind mai șubredă; parcă unele aspecte au scârțâit, să zic așa, ceea ce bineînțeles s-a concretizat în faptul că nu m-am lăsat convins deloc de anumite situații. Dar e OK, a fost romanul ei de debut, și pot spune că într-adevăr se simte o evoluție în modul în care scrie Ruth Ware, în modul în care creează atmosfera și-i oferă, cititorului, personaje mai interesante, mai mincinoase, mai nebune și mai credibile.
„Nu-mi aduc aminte, înțelegi? Pur și simplu nu-mi aduc aminte. Nu ascund nimic! Ce dracu', ăsta e adevărul: Nu. Îmi. Amintesc.”
Alternanța asta dintre „prezent” și „trecut”, iarăși, nu-i o noutate. Dar a potențat oarecum intensitatea romanului - tot voiam să știu ce, pentru Dumnezeu, s-a întâmplat în cele din urmă. În același timp, nu știam dacă chiar să am încredere în ce-și amintește Nora, dat fiind faptul că era oarecum confuz totul la un moment dat (ea spunea ceva, ceilalți susțineau altceva și așa mai departe). Dar trecând peste anumite aspecte (care, culmea, fac ca un roman thriller să fie chiar bun; iar, în cazul de față, Într-o pădure întunecată nu le îndeplinește), cred că acest roman ar fi mult mai potrivit celor care nu sunt tocmai familiarizați cu genul thriller - e un roman bun cu care să-ncepeți. Dar dacă citiți cu predilecție acest gen, cu siguranță vă veți fi găsit ușor dezamăgiți de el, fiindcă întrunește multe dintre criteriile unui thriller pe care, eu unul, l-aș considera basic, de duzină, care se citește rapid și care, totuși, nu-i decât o altă carte. Sunt curios dacă ați citit-o pe Ruth Ware și ce părere aveți de cărțile ei. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu mult spor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu