Cum să combați un rasist, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Bărbulescu

Adam Rutherford este scriitor și realizator de emisiuni pe teme științifice. A studiat genetica la University College London, iar în cursul studiilor doctorale privind dezvoltarea ochiului a făcut parte dintr-o echipă care a identificat prima cauză cunoscută a unei forme de orbire infantilă. Pe lângă articolele științifice pe care le scrie pentru The Guardian, a mai conceput și prezentat multe emisiuni și seriale documentare pentru BBC, printre care Inside Science (Radio 4), The Cell (BBC Four) și Playing God (despre emergența biologiei sintetice), un episod al importantului serial științific Horizon. Este și autorul cărților Scurtă istorie a tuturor (Publica, 2017), finalistă la categoria nonficțiune a National Book Critics Circle Award, și Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, nominalizată pentru Wellcome Book Prize, precum și a volumului Cartea oamenilor (Publica, 2020).

„Nu putem compara evoluția omului cu un copac decât dacă ne referim la copacii cultivați de noi: tunși pentru a încuraja dezvoltarea; conduși pe spaliere - convinși să crească pe alte căi de migrație; și altoiți - obligați să se împletească cu alte ramuri. Poate nu este evident că suntem produsul nu al unui copac, ci al unei mase încâlcite. De aceea am inventat știința: ca să ne eliberăm de cătușele percepției, ca să vedem lucrurile (și oamenii) așa cum sunt de fapt.”

Rasele umane nu sunt o realitate biologică. Rasismul se hrănește din neștiința noastră. Pseudoștiința rasistă s-a răspândit atât de mult încât e greu de observat. Dar efectele sale toxice asupra societății sunt evidente: încurajează naționalismul, ațâță ura, pune în pericol vieți și otrăvește discuțiile pe orice temă, de la sport la inteligență. Până și cei cu intenții bune repetă stereotipuri „dovedite științific”, pentru că genetica de ultimă generație este greu de înțeles... și mult prea ușor de distorsionat. În mod paradoxal, concepțiile acestea greșite se înmulțesc chiar într-o epocă în care oamenii de știință fac descoperiri fără precedent în genetica umană, descoperiri care, odată înțelese corect, reprezintă dovezi puternice împotriva rasismului. Niciodată nu am știut mai bine cine suntem și de unde venim și totuși ducem o dureroasă lipsă de astfel de informații în discuțiile informale despre rasă. Cum să combați un rasist demontează ferm ideile perimate despre rasele umane, evidențiind ce poate și ce nu poate genetica modernă să ne spună despre diferențele dintre oameni. Acum știm că vechile categorii rasiale care încă ne dezbină nu corespund cu diferențele genetice observabile. De fapt, deosebirile dintre noi sunt atât de mărunte încât, mai mult decât orice, servesc drept dovadă a umanității noastre comune.

„Perspectiva noastră asupra realității, limitată în mod atât de profund, a fost cooptată într-o minciună politică intenționată. Spunem «negru» când e fapt vrem să spunem «descendent recent al unui continent cu mai multă diversitate genetică și pigmentară decât orice alt loc de pe Pământ».”

Primul meu contact literar cu Adam Rutherford a fost cartea Scurtă istorie a tuturor (recenzia AICI), care nu doar că mi-a plăcut extraordinar de mult, însă mi-a fost deosebit de utilă atunci când am avut de realizat un proiect pentru facultate și, în general, mi-a fost la fel de utilă și în viața de zi cu zi, fiindcă mi-a îmbogățit și extins universul cultural, dar și cel al intereselor proprii. A doua întâlnire cu autorul, Cartea oamenilor (recenzia AICI), a fost la fel de interesantă și complexă. Astfel, când am văzut că Rutherford a scris o nouă carte, apărută în traducere la Editura Publica, mi-am zis că, neapărat, trebuie să o citesc și pe aceasta. Și, citind-o, mi-am dat seama că probabil Adam Rutherford este autorul meu de non-ficțiune preferat, cu un stil de scriere expeditiv, clar, concis, spunând lucrurilor pe nume fără să se piardă într-un jargon specific domeniului său de activitate științifică; fără să folosească un limbaj incomprehensibil și greoi, autorul reușește să livreze cititorului nu doar informații de calitate, fundamentate științific, care pot fi dovedite, dar și o lectură încadrată, sistemică, care urmărește cu claritate niște „argumente” în vederea validării unei „concluzii” veridice. Ca în cartea de față, în care Rutherford încearcă să demonteze termenul - uzual, folosit mai de către toți - de „rasă”, aducând bineînțeles dovezi științifice, din domeniul acela care, în ultimele decenii, a cunoscut o adevărată „schimbare revoluționară” și a devenit, probabil, una dintre cele mai interesante și efervescente științe: genetica. Cum viața fiecăruia stă înscrisă într-un cod genetic; cum însăși istoria, de fapt, vorbește prin acest cod, și cum putem să găsim argumentele necesare pentru a combate, cu o reușită maximală și incontestabilă, „un rasist”. 

„Fiecare națiune de pe Pământ este unică și toate sunt la fel. Nu există puritate rasială, iar genetica a făcut de rușine astfel de afirmații. În toată lumea, populațiile au, într-adevăr, semnături genetice care indică structura actuală și, în oarecare măsură, pe cea istorică a popoarelor care le au în comun. Dar acestea corespund prea puțin cu ideea de rasă, ba chiar și cu cea de țară.”

Pornind de la adevăruri ale lumii actuale, de la întâmplări nefericite care au zguduit mapamondul (cazul lui George Floyd, spre exemplu, pandemia actuală), Rutherford se hotărăște să scrie această carte în încercarea de a aduce argumente convingătoare în ceea ce privește „rasismul”, „supremația de rasă”, sau alte concepte pe care unii le-au adoptat precum o religie, în ceea ce privește superioritatea și inferioritatea altor persoane, după considerații care vizează culoarea pielii, inteligența, capacitatea cognitivă, reușitele sportive și așa mai departe. Cum să combați un rasist aduce dovezi clare, irefutabile în ceea ce privește cât de mult, de fapt, ne înrudim între noi, cât de multe din istoria acestei lumi împărtășim, astfel încât, în cele din urmă, nu ajungem să fim decât „o altă familie mare”, dar care pe drum s-a despărțit, să zic așa, fiecare căpătând în cele din urmă un anumit fenotip funcție de mediul înconjurător, condițiile sociale (bineînțeles, atitudine favorizată și de selecția naturală). Mi-e greu să vorbesc în termeni explicativi, faptici, dar pot doar să vă spun că Rutherford reușește cu o genialitate aparte să livreze cititorului un text accesibil, frumos scris, în care deseori am simțit o voce acidă, tendențioasă, în ceea ce privește atitudinea rasiștilor față de diferite „tipuri de oameni” (ca să nu folosesc termenul de „rasă”, deși aș putea face-o în accepțiunea ideii că îl voi folosi pentru „a delimita” - ceea ce, deja, greșit din punct de vedere științific, întrucât nu se pune cazul vreunei delimitări - ceea ce vreau să spun după ce am citit această carte, față de ceea ce unii dintre voi știu). 

„Nu te definești nici prin genele tale, nici prin strămoșii tăi. Majoritatea arborelui tău genealogic s-a pierdut și nu mai poate fi recuperat vreodată. De atâta lucru putem fi absolut siguri: te tragi dintr-o mulțime de oameni din lumea întreagă, din unii despre care crezi că știi și din mult mai mulți despre care nu știi nimic. De numeroși dintre ei nu ești legat în niciun fel relevant genetic. Acestea sunt datele biologiei.”

Știința ar trebui să fie aliatul fiecăruia, nicidecum dușmanul; în cele din urmă, dacă întâlnești un rasist vocal, care nu-și poate stăpâni efervescențele politice, rasiale sau orice alt tip de refulări, adu-ți aminte de acest lucru: el nu va lupta doar cu argumentele tale științifice, ci va lupta cu realitatea însăși. Discursuri rasiste am auzit de nenumărate ori, uneori right on point, fără ocolișuri, alteori „elegante”, subtile - deseori am tăcut, deoarece n-am vrut niciodată să mă bag, cum s-ar spune, unde nu-mi fierbe oala. Cred uneori că eu, unul, oricum n-am o anumită putere - nu trebuie eu să schimb credințele cuiva, pe cât de fapt el trebuie s-o facă. Cum era un proverb, și am să parafrazez fiindcă nu mi-l amintesc întocmai: dă-i unui înfometat un pește și va fi sătul o zi, învață-l să pescuiască și va fi sătul o viață întreagă. Cred că, întocmai, Cum să combați un rasist nu îți oferă doar argumentele necesare, fundamentate de știința geneticii, ci este și o carte pe care, ei bine, ar trebui s-o citească un rasist. Fiindcă, deseori, cred că unii pur și simplu habar n-au ce e cu viața lor, n-au argumente logice, n-au premise, n-au raționamente, dar aleg să fie rasiști că, ce să zic, e cool?! În cartea de față, Rutherford documentează cam tot ce are de spus știința despre rasă, concluzionându-se că, în cele din urmă, ea chiar nu există, ci a fost pur și simplu un termen care din păcate s-a perpetuat și a fost incubat de către lume, încă din momentul în care cineva l-a folosit pentru prima oară. Rasismul este greșit pentru că reprezintă un afront adus demnității umane - și în momentul în care habotnicismul rasial devine patologic, se pot întâmpla lucruri cu adevărat înfiorătoare! 

„(...) realitatea este că suntem ființe sociale care și-au deversat o parte considerabilă a comportamentului din hardware-ul organismului în software-ul culturii, iar lucru acesta nu este nicăieri mai vizibil decât în cazul inteligenței (...). Oamenii se nasc diferiți, cu capacități și potențiale înnăscute diferite. Modul cum se grupează abilitățile acestea în și între populații nu se poate explica cu ușurință nici cu ajutorul biologiei fundamentale, nici cu ajutorul geneticii. După cea mai asiduă sondare a datelor de care suntem capabili, răspunsurile se află nu în ADN, ci în cultură.”

Fiecare nazist are strămoși evrei. Fiecare evreu are strămoși naziști. Cartea lui Rutherford este o dovadă incontestabilă a faptului că, într-adevăr, conceptul de „rasă” chiar n-are ce să caute în știință, în lucrările a sute de autori postate pe ncbi sau pubmed. Odată cu o trecere în revistă a dovezilor furnizate de genetica umană, Rutherford își înzestrează cititorii cu arsenalul necesar pentru a discredita prejudecățile, convingerile greșite pe care le au rasiștii; după ce am citit această carte, simt cum aș fi deosebit de pregătit să particip, fără frică, la o dezbatere în ceea ce privește termenul de „rasă” și viabilitatea acestuia. Cum să combați un rasist este o carte de o relevanță aparte, mai ales în zilele contemporane nouă, când rasismul a devenit „un motiv”, un adevăr, ceva inevitabil care, din păcate, se concretizează în atât de multe întâmplări dureroase și pline de ură. Știința contrazice rasismul - și dacă știința o face, atunci cu siguranță are dreptate! Chiar vă recomand cu mare drag această carte; dacă sunteți fani ai genului, sunt sigur c-o să vă placă; și, de asemenea, dacă nu, oricum veți găsi o lectură accesibilă, plină de informații importante! Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

Orfană, monstru, spioană, de Matt Killeen - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Loredana Voicilă 

Matt Killeen s-a născut la Birmingham, în Marea Britanie. A avut parte de o educație timpurie valoroasă, ca de exemplu atunci când a desenat explozia unui robot intergalactic și i s-a atras atenția că asta nu înseamnă să scrie ceva, sau ca atunci când i s-a spus că a copia fluturașul de salariu al mamei sale nu înseamnă că a compus un eseu despre familia lui. A fost atras de mai multe cariere tentante, unele dintre ele implicând pistoale cu laser și chitare, dar până la urmă s-a întors la cuvinte și a încercat să își câștige existența din poziția de copywriter în publicitate și ziarist universal necunoscut, specializat pe muzică și sport. Căsătorit cu sufletul lui pereche, o portoricană din New York, Killeen este fericitul tată al unui adolescent ireal de isteț și al unui bebeluș care îi zdruncină principiile antisistem, scriind în mod repetat pe toți pereții. În 2016, s-a mutat din greșeală la țară. Urmăriți-l la @by_Matt_Killeen.

„- Nu am avut prieteni. Am avut cărți. Aveam o bibliotecă în casa din Berlin și nimic altceva de făcut.”

Naziștii văd în ea doar o fetiță blondă. Nu știu că este cel mai mare coșmar al lor. O cheamă Sarah. Este blondă, are ochi albaștri și este evreică în Germania anului 1939. Acțiunile ei de rezistență vor schimba lumea. După ce mama ei este împușcată mortal la un punct de control, Sarah, o fată de cincisprezece ani, întâlnește un străin misterios, cu accent ambiguu, care locuiește într-un apartament suspect de pustiu și are un seif plin cu arme. El este, de fapt, un membru al Rezistenței secrete împotriva celui de-Al Treilea Reich și are nevoie ca Sarah să se infiltreze într-o școală pentru fetele șefilor naziști, dându-se drept una de-a lor. Acolo ar trebui să se împrietenească cu fata unui om de știință important și să ajungă în casa acestuia, astfel încât să poată fura planurile unei bombe capabile să distrugă orașe întregi din Europa de Vest. Sarah se consideră pregătită pentru un astfel de rol, după ce a avut parte, ani în șir, de lecții de actorie de la mama ei, fostă actriță. Însă habar nu are ce luptă pentru supraviețuire o așteaptă în acea școală plină de colege nemiloase și cât de greu îi va fi să își păstreze secretele.

„Sarah și-a prins dorul și l-a strangulat, strivindu-i gâtul jalnic și anemic. Nu era în siguranță. Nu mai fusese în siguranță de nici nu-și mai putea aduce aminte când. Siguranța era o iluzie. Tot ce conta era să mergi înainte; dacă eziți, îți pierzi echilibru.”

Nu știam nimic despre această carte însă, când am văzut coperta, am zis neapărat că trebuie să o citesc. Trebuie să recunoaștem că, într-aevăr, este spectaculoasă - și, mai mult decât atât, se potrivește perfect cu conținutul cărții (pentru că mi s-a mai întâmplat să citesc cărți ale căror copertă să n-aibă nici măcar o infimă relevanță în ceea ce privește cum, de fapt, este cartea, și despre ce este). Mă bucur că primul contact cu mine (coperta), a fost la fel de frumos ca și ulteriorul contact, și-anume conținutul cărții: Orfană, monstru, spioană a fost o carte care probabil mi-ar fi depășit așteptările (asta dacă, așa cum am spus, le-aș fi avut; dar nu le-am avut, dat fiind faptul că habar n-aveam de existența ei), pentru că mi-a oferit o lectură efervescentă, cu de toate, un fel de ghiveci literar pe care „l-am halit” din câteva înghițituri (deși, recunosc, părțile de la început le-am digerat mai greu, deoarece mi se părea că nu reușesc să mă prindă, nu mă captivau și, parcă, mă și plictiseam puțin). Dar n-a durat mult până să intru în miezul acțiunii și să citesc cu o poftă de nestăpânit, martor la toate aventurile prin care Sarah, eroina noastră, trece.

„Trebuie să te dedici. Ai o misiune. Un rol pe care să îl joci. Publicul intră în sală și tu ești ascunsă, îmbrăcată deja în costum. Acesta este apelul de dinainte de ridicarea cortinei. Cine vei fi?”

Aș spune că romanul este un fel de historical fiction, întrucât autorul, la sfârșitul cărții, chiar scrie niște note editoriale în care afirmă acest lucru - sursele de inspirație, realitățile istorice; când am citit toate acestea, m-a lovit și mai tare intensitatea cărții. Deși este un YA, mi se pare că abordează niște tematici destul de sensibile, devenind astfel mai mult decât o carte pentru adolescenți; evident, Matt Killeen livrează cititorului toate acestea într-o manieră destul de ușor „de digerat”, convingătoare, interesantă. Dar dacă citești puțin printre rânduri și acorzi o atenție deosebită realității istorice, îți dai seama că „adevărurile” reiterate sunt extrem de dure și covârșitoare prin imposibilitatea de accepta că, de fapt, așa ceva chiar s-a întâmplat cândva. N-am să vorbesc prea mult despre ce s-a întâmplat în carte, despre experiențele prin care trece Sarah și toate acestea, fiindcă, după cum probabil vă gândiți, după cum probabil vă dați seama, it makes no sense. Și nici nu obișnuiesc s-o fac (de obicei, obișnuiesc să vorbesc cu cineva despre acțiunea cărții și chestii de acest gen doar dacă amândoi am citit respectiva carte, fără să risc să calc strâmb și, din greșeală, să dau spoilere cuiva).

„Sarah își petrecuse ani de zile pitindu-se. Ascunzându-se. Furișându-se. Când asta dădea greș, fugea - mai repede, mai mult și, dacă era nevoie, mai inteligent decât cei care o urmăreau. Acum, brusc, devenise faimoasă. Urmărită. Bârfită la adăpostul unor palme mici. I se aruncau priviri invidioase, pline de admirație sau de milă, de la un capăt al școlii la celălalt.”

Dar este o carte extrem de intensă. Alarmantă, alertă, plină de situații periculoase, cu o atmosferă tensionată. Sarah m-a vrăjit încă de la început, dând dovadă de curaj, de devotament, de o stăpânire de sine incredibilă. Sub dictonul călăuzitor al dorinței de a găsi răspunsuri, de a se răzbuna, de a face ordine în haosul care-i reprezintă realitatea imediată, Sarah devine o eroină înzestrată cu o putere care-și are rădăcinile în toate întâmplările dure și violente prin care a trecut sau cărora a trebuit să le fie martoră. Deprinderile învățate de la mama ei îi vor fi de un folos extraordinar în misiunea periculoasă și plină de situații neașteptate pe care trebuie s-o îndeplinească; chiar mi-a plăcut de Sarah, mi s-a părut a fi un personaj real, complex, alcătuit din lumini și umbre; modul în care deseori a trebuit să-și nege și să-și inhibe stările, emoțiile și sentimentele, dând dovadă de o capacitate de a fi duplicitară, poate egoistă, dar și plină de pasiune și gata oricând să sară în ajutorul prietenilor ei, m-au făcut să mă apropii și mai mult de ea, să fiu nu doar un simplu cititor, ci, parcă, un prieten care stă pe margine și vrea ca totul să iasă exact așa cum trebuie, exact conform planului. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot și nu vor fi niciodată atât de ușoare.

„- Trebuie să ai mare grijă. Ești o muscă pe un tigru. Poți să te păcălești crezând că faci parte din animal, dar dacă te miști prea mult, el o să te agațe cu gheara și o să se descotorosească de tine odată cu restul gunoiului.”

Chiar mi-a plăcut cartea. A fost o lectură care m-a antrenat și m-a captivat, m-a ținut alert și, în același timp, m-a și emoționat. Din câte am înțeles, mai există o continuare (dar e foarte posibil să mă îndoiesc, deoarece nu mă pricep deloc la serii și la a le pune în ordine - spre exemplu, dimineață era să mă apuc, din greșeală, de volumul al IV-lea dintr-o serie; nimic nou sub soare, deci), și abia aștept să văd prin ce aventuri va mai trece Sarah. Sper doar ca totul să se termine cu bine, deoarece chiar m-am atașat de acest personaj. Vă recomand cu mare drag Orfană, monstru, spioană dacă vreți să aveți parte de o lectură intensă, dar în același timp atât de sensibilă și emoționantă. După cum am spus, mi s-a părut un subiect extrem de interesant, pe care Mat Killeen l-a abordat cu o inteligență aparte și cu un desăvârșit talent de a fi, în același timp, accesibil cititorilor tineri și celor mai puțin (poate) pasionați de istorie. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Într-o pădure întunecată, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2016

Traducere: Laurențiu Dulman

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„(...) Clare ținea categoric de trecut - și voiam ca lucrurile să rămână așa. 

Dar o mică parte din mine - o parte mică și insistentă, care mă tot sâcâia - nu voia asta.”

Unele petreceri se pot termina foarte, foarte rău… Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend distractiv și liniștit undeva la țară capătă proporții sinistre în acest thriller psihologic întunecat și plin de suspans. Nora este o scriitoare de romane polițiste, care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe care n-a mai văzut-o de zece ani o invită să-și petreacă weekendul într-o casă izolată din pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm. Patruzeci și opt de ore mai târziu, se trezește într-un pat de spital, grav rănită, dar în viață, și convinsă că cineva a murit. Întrebându-se nu „ce s-a întâmplat?”, ci „ce am făcut?”, Nora încearcă să pună cap la cap întâmplările din weekendul care a trecut. Pentru a afla răspunsul la toate întrebările care o copleșesc, trebuie să scoată din nou la iveală acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut îngropate acolo unde e locul lor: în trecut.

„Banalitatea lucrurilor care-i motivează pe oameni e dezamăgitoare, dar, în același timp, e fascinant să le vezi rotițele și resorturile interioare.”

Acum știu de ce am avut o părere negativă legată de romanele lui Ruth Ware. Și de cum, în general, scrie: pentru că am mai citit acest roman, Într-o pădure întunecată, acum câțiva ani (dovadă rating-ul de 3 steluțe pe care deja îl avea pe Goodreads); nici atunci, de fapt, nu mi-a plăcut prea mult. Și, din păcate, nici acum; nici nu se compară, după părerea mea, cu Moartea doamnei Westaway și Femeia din cabina 10 (recenzia AICI, respectiv AICI). Nu știu, nu m-a prins deloc, mi s-a părut mult prea lungită toată treaba, mult prea multă umplutură care, de altfel, chiar nu-și avea locul (înțeleg, ceea ce unii pot considera umplutură poate fi în cele din urmă extrem de relevant pentru cum decurge acțiunea, pentru a înțelege personajele, pentru a crea atmosfera și culoarea locală a cărții și așa mai departe). Dar, în romanul de față, parcă a fost prea mult, totuși. Și, da, după cum am spus, am mai citit această carte acum câțiva ani, însă îmi aminteam extrem de vag totul - nu mai știam la ce să mă aștept, dat fiind faptul că mă confruntasem, o dată, cu „concluzia” cărții; dar oricum mi s-a părut totul mult prea banal, deloc intens (OK, poate doar puțin, spre sfârțitul cărții), și oarecum clișeic.

„Problema este că, aproape mereu, oamenii îți poartă pică a doua zi pentru că i-ai văzut goi și cu garda jos. Așa că am grijă să fiu rezervată și să mă implic cât mai puțin, nu cumva să se simtă încurajați de mărturisirile lor. Dar nu prea-mi iese.”

Am să-ncep prin a spune că, pe mine, un thriller trebuie să mă convingă. La o adică, nu poți să-mi împuști vreo două sute și ceva de pagini de „se-ntâmplă aia și aia, dar pentru că...”, și să-mi ascunzi motivul, iar apoi, bineînțeles, să mi-l livrezi așa, pam, ia uite, despre asta era de fapt vorba. Iar acest motiv să fie unul atât de neinteresant, atât de „mda, asta era?”, deloc convingător. Nu știu. Mă așteptam la ceva mai colosal, mai măreț, mai exploziv, după ce m-ai intrigat atâta timp cu toate aceste întâmplări și toate aceste gânduri care o bântuiau pe Nora, toate aceste „adevăruri” pe care tot a încercat să le ascundă. OK, înțeleg, ideea că această Nora se trezește deodată într-un pat de spital, nu-și mai amintește mare lucru, are doar niște flashback-uri cu o pușcă și sânge și o casă și diferite întâmplări mai mult sau mai puțin bizare, da, înțeleg, este interesantă (nicidecum autentică și nemaivăzută); dar după ce mă porți prin atâtea întâmplări (însă rare cele care chiar m-au făcut să devin mai curios), măcar dă-mi un motiv neașteptat, care să mă facă să exclam că, da, a meritat așteptarea. Pentru finalul ăsta, da, chiar a meritat. Pentru motivul ăsta a meritat să citesc romanul - dar, evident, n-a fost cazul. Și-mi pare rău, pentru că mă obișnuisem ca Ruth să arunce acea bombă nucleară undeva spre sfârșitul cărților ei, care să mă facă să exclam că, într-adevăr, ăsta-i un roman bun, cu un sfârșit neașteptat.

„Mă văd alergând, alergând prin pădure cu sânge pe mâini, pe față, pe haine...”

Aș spune că e oarecum puțin clișeic, date fiind anumite situații (de fapt, parcă am simțit redundanța aceasta în romanele ei - mai ales în Unul câte unul (recenzia AICI) și Femeia din cabina 10, pe care le-am citit înaintea acestuia): lipsa semnalului, cadrul de acțiune restrâns, dinamismul care se potențează mai spre final, starea aia de alertă care te încorsetează și te-ncearcă, de asemenea, spre finalul cărții, spre „deznodământul” tuturor lucrurilor. Dar n-a fost la fel de intens, n-a fost la fel de alarmant și efervescent ca celelalte (da, e inevitabil să compar cărțile între ele, să am un fel de etalon dat fiind faptul că am mai citit și alte cărți de la autoare și, de asemenea, sunt un fan al acestui gen literar). Dar i-a lipsit ceva, am simțit proza ca fiind mai șubredă; parcă unele aspecte au scârțâit, să zic așa, ceea ce bineînțeles s-a concretizat în faptul că nu m-am lăsat convins deloc de anumite situații. Dar e OK, a fost romanul ei de debut, și pot spune că într-adevăr se simte o evoluție în modul în care scrie Ruth Ware, în modul în care creează atmosfera și-i oferă, cititorului, personaje mai interesante, mai mincinoase, mai nebune și mai credibile. 

„Nu-mi aduc aminte, înțelegi? Pur și simplu nu-mi aduc aminte. Nu ascund nimic! Ce dracu', ăsta e adevărul: Nu. Îmi. Amintesc.”

Alternanța asta dintre „prezent” și „trecut”, iarăși, nu-i o noutate. Dar a potențat oarecum intensitatea romanului - tot voiam să știu ce, pentru Dumnezeu, s-a întâmplat în cele din urmă. În același timp, nu știam dacă chiar să am încredere în ce-și amintește Nora, dat fiind faptul că era oarecum confuz totul la un moment dat (ea spunea ceva, ceilalți susțineau altceva și așa mai departe). Dar trecând peste anumite aspecte (care, culmea, fac ca un roman thriller să fie chiar bun; iar, în cazul de față, Într-o pădure întunecată nu le îndeplinește), cred că acest roman ar fi mult mai potrivit celor care nu sunt tocmai familiarizați cu genul thriller - e un roman bun cu care să-ncepeți. Dar dacă citiți cu predilecție acest gen, cu siguranță vă veți fi găsit ușor dezamăgiți de el, fiindcă întrunește multe dintre criteriile unui thriller pe care, eu unul, l-aș considera basic, de duzină, care se citește rapid și care, totuși, nu-i decât o altă carte. Sunt curios dacă ați citit-o pe Ruth Ware și ce părere aveți de cărțile ei. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu mult spor!

Dragoste neagră, de Dominique Noguez - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2007

Număr de pagini: 192

Traducere: Costin Popescu

„Și mai erau și dinții, albeața lor magnifică, strungăreața mică și adorabilă (...). Și mai erau gura, pielea sânii.

Și mai era și sexul. Voi vorbi despre el mai încolo.”

Doctor în litere şi filosofie, Dominique Noguez a renunţat la cariera de profesor universitar la Montreal şi Paris, pentru a deveni scriitor. A publicat peste 30 de cărţi, începând din 1977, printre care o poveste pasionantă a vieţii lui Marguerite Duras, al cărei prieten intim a fost. A scris şi: Lénine, Dada, Sémiologie du parapluie, Tombeau pour la littérature, L'Embaumeur, Vingt choses qui nous rendent la vie infernale etc. A fost recompensat cu Prix Roger-Nimier în 1995, Prix Femina în 1997, Grand Prix de l'Humour Noir în 1999.

„(...) ochi inumani, de pasăre sau de linx, de duritatea marmurei sau a meteoriților, ochi care mă priveau fără să mă vadă, care nu mă iubeau și nu urmau să mă iubească vreodată, care nu iubea upe nimeni și nu urmau să iubească vreodată pe cineva, ochi dintr-altă lume.”

Laureată a Premiului Femina, Dragoste neagră este cronica unei pasiuni devoratoare, mai exact descrierea minuţioasă a sentimentelor pe care un bărbat le resimte faţă de iubita sa, o metisă cu ochii negri şi trupul de foc. Adoraţia şi dragostea pentru această femeie ating paroxismul şi furia, dar, în mod paradoxal, sporesc atracţia şi supunerea bărbatului. Măcinat de dorinţa de a se elibera, de a întoarce spatele acestei femei rebele şi înnebunitoare, eroul nu reuşeşte decât să se prindă şi mai mult în lanţul sentimentelor.

„Și mi-am spus, în timp ce aburul lacrimilor începea să-mi tulbure vederea și să-mi ascundă strălucirea teribilă a ochilor, că de-atunci înainte voi avea mult de suferit din cauza lor.”

Doamnelor și domnilor, vă prezint una dintre puținele cărți cărora le-am dat sub trei steluțe pe Goodreads. Irelevant, oricum, am simțit de la primele pagini că nu o să-mi placă, dar cum am obișnuința (poate inadecvată, având în vedere câte cărți necitite am) să nu las o carte neterminată, am zis că trebuie (mult spus) să termin și-această carte, vorba aia, „să-mi iau de-o grijă”. Plus că, iarăși, am găsit-o în biblioteca de acasă, știu că am încercat acum mulți ani s-o citesc însă am lăsat-o baltă (chiar am găsit și semnul de carte la pagina la care rămăsesem - nu departe, cred că citisem doar câteva pagini), și-am zis că, haide, o voi citi. Se pare că odată cu înaintarea în vârstă am căpătat mai multă răbdare fiindcă, într-adevăr, am avut nevoie de o mare răbdare pentru a citi romanul lui Noguez, un roman scurtuț, un fel de jurnal, habar n-am cum să-i spun, rememorarea, confesiunea autorului în ceea ce privește pasiunea sa pentru „fata-femeie” Laetitia, o iubire devastatoare, covârșitoare, patologică a acestuia, de fapt, o iubire cum n-a mai avut până atunci, pentru care este pregătit să moară și să omoară, pentru care ar face totul, totul, totul, și așa mai departe. 

„(...) Te iubesc atât, trebuia să ți-o spun mai puțin urât decât o faci de obicei. Ziua se ivește prin perdelele salonului; o nouă zi, iubire nou, în fiecare zi o iubire nouă pentru tine, mai limpede, mai mare, mai intensă, o iubire uriașă la picioarele tale. Te iubesc. Te iubesc în fiecare clipă, de-o eternitate, până la sfârșitul zilelor.”

Aș spune că e o confesiune destul de personală, oarecum, de o intimitate anume - dar asta nu m-a apropiat deloc de autor, sincer. Nu că nu  m-a convins, nu că nu m-a mișcat, dar totul mi s-a părut mult prea „pompos”, prea multă filosofie cu care nu-s familiarizat și cu care, oricum, nu vreau să fie, prea multă „contemplație” printr-un ochean parcă prea romantic, exhaustiv, plictisitor; OK, înțeleg, Laetitia asta te-a dat rău peste cap, dar aș fi vrut totuși să am parte de mai multă „acțiune”, de mai mult dinamism, nu să văd totul din perspectiva înamoratului de amor, din perspectiva îndrăgostitului atât de plin de patos, care arde la orice mică atingere a lui Laetitia. Sincer. Ajunsesem în punctul în care, efectiv, parcă trăgeam de mine să termin odată cartea asta; nici nu-i mai acordam atenție, știam că voi avea parte de același non nova sed nove, acel „păcat” al iubirii despre care au vorbit atâția și atâția și atâția autori, acel sentiment arzător și atât de, parcă, patogen. Iubirea, pentru Noguez, agentul etiologic al suferinței, al singurătății, or, ideea că iubirea în același timp e singurul sentiment real și așa mai departe. Laetitia, se pare că i-ai dau rău de tot lumea peste cap lui Noguez. 

„(...) își urma plăcerea răutăcioasă de a accentua tot ce ne diferenția, tot ce scotea în evidență cei doisprezece ani dintre noi.”

Nu știu ce-aș mai putea spune - nu este o carte care să urmeze schema unei cărți de tip „cauză-efect”, cu o intrigă, cu o desfășurare a acțiunii și așa mai departe. Este o confesiune, este un fel de jurnal, o rememorare permanentă a momentelor din viața autorului cu și fără Laetitia, implicit a „tărilor și stărilor și emoțiilor și convingerilor” pe care le are în funcție de circumstanțele respective. Repet, nu e o carte scrisă banal, nu e o carte superficială - dar e o carte care e mult prea epuizantă din punct de vedere al filosofiilor de viață pe care Noguez le inseră în ea, iar eu chiar n-aveam chef de o lectură de acest gen. Poate alții ar aprecia-o mult mai mult decât mine, mai ales dacă sunt familiarizați cu ideea de filosofie și așa mai departe. Eu, unul, abordez mai mult partea științifică dintr-o situație, dar nu neg că și filosofia are rolul și rostul ei. Spun doar că nu am avut starea necesară pentru a citi despre așa ceva.

„Să te rupi dintr-un cuplu și să redevii o ființă unică înseamnă să te eliberezi de o parte din povară. Ce bine respiri, ce liber, ce tânăr ești!” 

În ultimă instanță, mă bucur totuși că am citit-o. Chiar dacă nu mi-a plăcut - mi-am oferit totuși eventuala șansă ca această carte să se fi dovedit a fi una bună (evident, n-a fost cazul); plus că, așa cum am mai spus, o aveam de ceva ani în bibliotecă, deci i-a venit timpul acum. Încerc, pe cât pot, să epuizez cărțile pe care le am în bibliotecă (ei bine, asta n-o să se întâmple vreodată), înainte de a citi noi apariții (care apar și tot apar și tot apar - ceea ce, normal, mă bucură nespus). Așa că mă bucur când, printre lecturi ale cărților apărute din 2020 încoace, reușesc să strecor și o carte apărută acum ani buni. Luna trecută am citit câteva cărți din acest „registru”, dar mai am multe la care vreau să ajungă, și-am să-ncerc ca în această lună să abordez aceeași „schemă terapeutică”. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și de o duminică liniștită!

Femeia din cabina 10, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„I-am spus ce se întâmplase, făcând ca totul să pară mai amuzant și mai caraghios decât fusese în realitate. Am insistat mult pe imaginea cu mine lucrând cu pila de unghii la limbra broaștei și nu i-am spus despre mănuși sau despre senzația generală de groază neputincioasă sau despre amintirile terifiant de intense care mă asaltau întruna.”

Jurnalista Lo Blacklock tocmai a primit misiunea vieții ei: o călătorie de presă la bordul exclusivistului vas de croazieră Aurora Borealis, care pornește în voiajul său inaugural în Marea Nordului. La început, călătoria e cât se poate de plăcută: cabinele sunt luxoase, cinele sunt încântătoare, iar oaspeții — eleganți și șarmanți. Dar, pe măsură ce Aurora Borealis înaintează pe mare, atmosfera devine terifiantă, iar Lo e martoră la ceea ce pare un coșmar înfiorător: o femeie e aruncată peste bord. Și totuși, pare să nu lipsească niciun oaspete, așa că vasul își continuă voiajul nestingherit, în ciuda încercărilor disperate ale lui Lo de a-i convinge pe cei din jur că s-a întâmplat ceva extrem de grav.

„I-am povestit printre suspine. Tot ce nu-i spusesem lui Jude. Cum fusese totul, cum mă trezisem dându-mi seama că e cineva în apartamentul meu, dându-mi seama că nu mă aude nimeni dacă țip, dându-mi seama că nu aveam cum să cer ajutor și că nu aveam nicio șansă să mă lupt cu intrusul, că eram vulnerabilă așa cum înainte de noaptea aia nu crezusem niciodată că sunt.”

OK, nu știu ce să mai cred - sunt absolut sigur că am citit, cândva, această carte; de fapt, sunt sigur că am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware - în schimb, acum, după ce am citit această carte, pot spune că nu îmi amintesc de fapt să fi citit vreodată această carte. Oare, acum câțiva ani, am citit-o prea superficial, prea lipsit de interes? Oare n-am avut starea necesară? Oare a picat la momentul inoportun și, de fapt, am trecut prin ea ca gâsca prin apă? Nu știu ce să vă zic; în schimb, acum, după ce am început-o aseară și am dat-o gata undeva astăzi pe la amiază, știu că am citit un roman bun, un roman care chiar m-a prins și care mi-a plăcut mult, mult de tot, contrar părerilor mele legate de faptul că mie chiar nu-mi place Ruth Ware; mi-am confirmat, de fapt, că Ruth Ware chiar scrie bine, chiar știe ceea ce face și își tratează cărțile cu o seriozitate aparte. Nu știu de unde se inspiră, dar trebuie să vă spun că probabil începe să devină una dintre autoarele mele preferate în materie de thriller. Și-mi asum când spun asta, deși până acum chiar am spus-o tot timpul: Ruth Ware scrie plictisitor. Nu știu pe ce mă bazam când spuneam asta, în afară de o impresie vagă că i-am citit cărțile și m-au plictisit groaznic. Ei bine, acum le recitesc și, după cum am spus, revin pe parcurs cu recenziile aferente.

„Am văzut sângele, mi-am spus eu ferm. Și o fată care a dispărut. Explică asta (...). Și -am gândit că pe vasul acela există un criminal. Iar eu eram singura care știa.”

Femeia din cabina 10 pe spune povestea lui Lo, care este martora unui jaf în propria-i casă. Cred că totul, de fapt, pornește de la acest episod absolut îngrozitor - Lo începe să se teamă din ce în ce mai tare pentru viața ei (deși, în urma acestui jaf, ea nu pățește nimic, în afară de o lovitură - aș zice inofensivă, luând în calcul și celelalte scenarii nefericite care s-ar fi putut întâmpla) -, iar totul, de fapt, în viața ei, pare s-o ia razna. Așa că atunci când găsește „o portiță de liniște”, și anume o călătorie la bordul vasului Aurora Borealis în interes de serviciu, nu se împotrivește. Evident, vă dați seama: toată acțiunea romanului se va petrece în acest cadru restrâns (bordul vasului), care nu e tocmai restrâns, având în vedere că este întruchiparea unui complex de apartamente, parcă, cu multe camere ciudate și neașteptate. Cred că întotdeauna mi-au plăcut și îmi vor plăcea romanele ale căror acțiune se petrece într-un cadru limitat, încadrat, sufocant și claustrofobant, parcă apăsător. OK, aici toate bune și frumoase, până când Lo, protagonista, își dă seama că-i lipsește un rimel de care o absolută nevoie pentru a-și întregi ținuta dintr-o anumită seară; așa că merge în cabina alăturată, cea cu numărul 10, bate la ușă, îi răspunde o domnișoară, îi dă rimelul și pa-pa. Bun. Dar apoi, Lo este martora (sau crede că este martora) unui anumit incident - aude cum, peste bord, din dreptul cabinei 10, este aruncat ceva ce bănuiește că ar fi un cadavru. Mai mult decât atât, vede pete de sânge - oh, pentru Dumnezeu, asta n-are cum să fi bine, nu? Just wait for it!

„Era oare posibil să fie moartă?

Dar alternativa nu era mult mai bună. Pentru că, dacă nu era moartă, singura altă posibilitate - și, dintr-o dată, n-am mai fost sigură dacă asta e ai bine sau mai rău - era că eu îmi pierdeam mințile.”

Surescitată, merge să le spună celorlalți - neapărat trebuie luate măsurile necesare. Dar când ceilalți îi spun că, de fapt, în cabina 10 n-a fost niciodată cineva, nu figurează nimeni ca stând acolo, Lo o ia razna. Da, ce-i drept, și eu aș lua-o razna - până la urmă, Lo a vorbit cu ea, a împrumutat ceva de la ea. Deci acea femeie cu siguranță a existat; când este verificată cabina 10, totul pare neatins, ca și cum, într-adevăr, nimeni n-ar fi stat vreodată acolo. Și totuși, cine i-a împrumutat rimelul? Când și dovada existenței acestui rimel dispare, lucrurile încep să devină și mai ciudate, și mai întunecate, și mai obscure. Așadar, Lo este nevoită să lupte, într-un fel, cu morile de vânt - nu există niciun indiciu că a existat vreodată cineva în cabina 10. Nimeni n-o crede, iar viața ei, ba nu, a tuturor poate fi în pericol. În aceeași măsură, toți încep să se îndoiască de sănătatea mintală a lui Lo, care de altfel urma un tratament medicamentos care i-ar fi putut afecta, într-adevăr, chimia creierului în ceea ce privește asimilarea realității. La un moment dat, ca cititor, sunt sincer când vă spun că nici eu nu știam ce să mai cred - oare Lo chiar delirează, are vedenii? Sunt acestea efectele adverse nedorite (și totuși atât de exacerbate) ale medicamentației pe care o ai? Ei bine, lucrurile sunt mult mai interesante decât atât.

„În vis, fata plutea departe, sub valurile puternice și țipetele pescărușilor, în adâncurile reci și întunecate ale Mării Nordului. Ochii ei râzători erau albi și umflați de apa sărată, pielea ei alburie era încrețită, iar hainele, sfâșiate de pietrele ascuțite și transformate în zdrențe.”

N-am să mai vorbesc despre acțiune, dar vă pot spune că, da, chiar am avut din plin parte de aceasta. Tensiunea romanului a atins, bineînțees, apogeul undeva spre sfârșitul cărții, dar modul în care a reușit să „se joace” Ruth Ware cu personajele, ba mai mult, cu gândurile și așteptările cititorului, dialogul lor, scenele savuroase, tensionate, sumbre, cadrul în care s-a desfășurat totul, jocurile de culise (să spun așa), ideile, explicațiile - până la urmă, totul a reușit să mă convingă și n-am simțit măcar o clipă că m-aș fi plictisit. Totul a fost rapid, alarmant și intens, dramatic, o, da, chiar dramatic; iar sfârșitul, sincer să fiu, mi-a plăcut la enorm, mi s-a părut a fi ceea ce trebuie, exact cum trebuie. Personajele, iarăși, duplicitare, interesante, complexe, dinamice. Chiar ajunsesem în punctul în care am pus cartea deoparte, după ce am citit un capitol, spunându-mi „eu chiar nu mai înțeleg nimic, eu chiar nu știu ce să mai cred”. Trebuie să recunosc totuși că la un moment dat aveam o vagă bănuială în ceea ce privește un anumit aspect, ceea ce într-adevăr a fost viabil - așa s-a întâmplat. Dar nu m-a deranjat deloc, pentru că proza lui Ruth Ware m-a încântat în măsura în care depășisem „ceea ce se întâmplă”, și voiam doar să am parte de o atmosferă tensionată și alertă, să mă urc într-un tren „ruthwarenian” al emoțiilor și să-i dau bătaie. Și cursa, zău, a fost una lungă și plină de aventuri!

„Acum învățasem că nu puteam să am încredere deplină nici în mine însămi, cu atât mai puțin în altcineva.”

Pot spune că chiar îmi place Ruth Ware, deși aveam alte păreri până acum; cred, într-adevăr, că am citit cărțile ei într-o perioadă când poate aveam alte gusturi, poate eram prea solicitat de alte, drept care nu le-am dat atenția cuvenită, necesară. Dar nu-i vorba de atenție, pentru că acestea sunt genul acela de cărți pe care le citești la foc rapid, ca și cum te-ai uita la un film - nu cărți grele, care necesită prea multă atenție, ci cărți ușoare, dar care stârnesc în tine sentimente efervescente, reiterate de atmosfera tensionată, de acțiunea alertă, de personajele cărora nu știi dacă să le oferi încrederea ta sau nu; abia aștept și celelalte două cărți ale ei, sunt fiert pe thrillere în perioada asta. Ca întotdeauna, voi reveni cu păreri! Voi ați citit vreo carte scrisă de Ruth Ware? Dacă da, aștept cu drag părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și un început de săptămână minunat!