Moartea în ungherele liniștite ale vieții, de Oliver Bottini - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2023

Traducere: Andreea Scrumeda

Oliver Bottini (n. 21 aprilie 1965 la Nürnberg) este scriitor german, devenit cunoscut prin romanele sale polițiste. A studiat germana, italiana și psihologia pieței și a publicității la Universitatea din München. Locuiește la Frankfurt pe Main. Până în 2010 a practicat Kung Fu și Qi Gong pentru „echilibru” sportiv și spiritual, ulterior Ashtanga Yoga. Din 1995, Bottini este editor, autor independent, iar din 2017 și scenarist. Odată cu nominalizarea primului său roman polițist, Mord im Zeichen des Zen, la Premiul German Crime Fiction 2005, a devenit unul dintre cei mai respectați romancieri polițiști din Germania, atât de criticii literari, cât și de tot mai mulți cititori. Al doilea roman polițist al său, Im Sommer der Mörder, publicat în 2006, a fost de două ori numărul unu pe lista KrimiWelt și a fost nominalizat la Premiul German Crime Fiction în 2007. Potrivit lui Bottini, el a petrecut trei luni în Osijek, Croația, în primăvara anului 2007, pentru a face cercetări și a finaliza romanul Im Auftrag der Väter. Romane de ficțiune polițistă: Seria Louise Bonì (2004-2015), Der kalte Traum (2012), Ein paar Tage Licht (2014), Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens (2017), Einmal noch sterben (2022). Povestiri scurte: Nächstes Jahr (în Verbotene Küsse. Seitensprünge und andere sinnliche Fantasien. Anthologie, Knaur Verlag München, 2005), Die einzig wahre Geschichte (în Blutgrätsche. Weltmeister-Krimis. Anthologie, Grafit Verlag, Dortmund, 2006), Leben und sterben in Fröndenberg (în Mord am Hellweg III. Kriminalstories. Anthologie, Grafit Verlag, Dortmund, 2006). Non-ficțiune: Das große O.W. Barth-Buch des Zen (2002), Das große O.W. Barth-Buch des Buddhismus (2004), Mit Lao Vongvilay: Die Kraft des Tigers. Qi Gong für jeden Tag (2005). În 2018, Moartea în ungherele liniștite ale vieții (Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens) a primit Premiul Deutscher Krimipreis și Premiul Fundației Heinrich Böll pentru cel mai bun roman polițist al anului. 

„- N-ar fi trebuit să te oprești, spuse tânărul Cozma. Câteva palme nu fac pe cineva să spună adevărul. Palmele sunt doar începutul. Ar fi trebuit să continui!

- Eu nu mai sunt așa, spuse Cozma și privi în jos la mâinile lui, în care parcă rămăseseră loviturile grele. Nu mai vreau să fiu așa. Nu mai vreau să fiu cum ești tu. Nu mai sunt așa.”

În acest roman, Oliver Bottini leagă însingurarea omului de lăcomie și setea de putere. Dar un singur lucru pare salvator – credința în ceva bun și în umanitate. Tensiunea dintre acești poli este cea care face ca acest roman polițist să fie citit cu sufletul la gură. Oliver Bottini ridică decorul din Banat la rang de personaj, locul de baștină al unora dintre emigranții români. Condițiile atent cercetate, cu reminiscențe din epoca ceaușistă, par inițial destul de fragile, dar intrigile își dezvoltă propriul farmec. Inspectorul Ioan Cozma este membru în vechea gardă a Poliției Române și urmează să se pensioneze. Și-a trăit cea mai mare parte a vieții sub dictatura lui Ceaușescu. Dar Cozma vorbește germană și este cunoscut drept bun diplomat, astfel i se atribuie uciderea tinerei nemțoaice Lisa Marthen. Investigațiile sunt complicate, Lisa fiind fiica unui mare fermier german din zona Banatului. Se pare că unii fermieri au mâinile mult mai murdare. Liebling, un sat din Banat, reflectă exact regiunea din care numeroși germani au emigrat în Germania de Vest în anii 1980. 

„Îi vedea pe iepuri în visele lui, îi vedea fugind și murind, îi vedea murind în apa râului, murind în ceruri, jos, în lumină și sus, în întuneric, apoi veniră alte vise, în care crezu că simte niște mâini, nenumărate mâini și brațe netede, calde, îl țineau, îl îmbrățișau, îl purtau, însoțite de un miros înțepător și dulceag în același timp, iar el nu se împotrivi, tot mai credea că mâinile și brațele și mirosul îl duceau la Lisa și își pierdu cunoștința.”

În regiune se caută terenuri agricole. Companiile imobiliare străine speculează că prețurile vor continua să crească, iar saudiții investesc sume fabuloase pentru a fi mai puțin dependenți de importurile de alimente. În cele din urmă, perdanții sunt milioane de mici fermieri locali care sunt înșelați pentru pământul lor, nemaifiind folosiți ca muncitori. După 1989, concentrarea agriculturii în patria est-germană a lui Jörg Marthen (investitor german originar din Banat, cu doar câteva companii agricole subvenționate de UE) acționează ca un model de dezvoltare în aceste locuri. Chiar înainte ca Ioan Cozma să obțină probe și să intervieveze martori, Oliver Bottini oferă o perspectivă asupra condițiilor de viață din sudul Timișoarei din diferite perspective. Investigațiile lui Cozma îl duc la Prenzlin, orașul natal al lui Jörg Marthen, unde trebuie să se ocupe de fantomele propriului său trecut. Personajele din roman sunt fictive. Eventualele asemănări cu persoane în viață sau dispărute sunt întâmplătoare și neintenționate. Același lucru este valabil și pentru firmele Flying Banat, JM România, Rothauser Gruppe Immobilien, respectiv Agrar (ROGA) și Tayma Group/Tayma Cereals, precum și pentru satele fictive Coruia și Prenzlin.

„Adrian a murit.

Cozma stătea în picioare pe acoperișul sediului poliției, cu o țigară în gură, privind cerul întunecat. Încă se întreba cum trebuia înțeleasă această propoziție.”

Un thriller polițist în care, sincer să fiu, mi s-a părut că a lipsit componenta thriller, iar cazul în sine - uciderea unei fete tinere și căutarea făptașului - a servit doar drept punct de plecare pentru ca autorul să vorbească despre trecutul și prezentul din România, implicit efectele pe care globalizarea le-ar putea avea asupra zonelor rurale strămoșești. Într-o mare măsură, sincer să fiu, această carte s-ar putea simți drept una de non-ficțiune - speculație financiară în perioada respectivă -, dar într-o formă ceva mai... agreabilă?! Nu am putut să nu apreciez munca de documentare pe care Bottini a făcut-o, și, dacă îmi amintesc bine, am înțeles că a fost într-adevăr în România pentru a se documenta. România, devenită după căderea lui Ceaușescu „un loc de joacă” al speculatorilor agricoli din alte țări, este reiterată deosebit de fidel în romanul lui Bottini. Din păcate, nu prea m-a interesat cum a stat treaba atunci, deși asta nu înseamnă că nu ar fi necesar să fiu la curent cu acea perioadă a țării noastre. Nu știu dacă este cel mai bun roman polițist (până la urmă, a și fost laureat cu acest premiu), dar știu că autorul chiar a reușit să facă o descriere organică, foarte relevantă, pentru acea perioadă a țării noastre.

„- Sigur va exporta în Occident sau în Arabia tot ce se recoltează, ca și ceilalți. Ha! Crește aici, o mănâncă arabii, noi trebuie să importăm scump alimente și se presupune că asta este binecuvântarea globalizării și a liber-schimbului. Ce binecuvântare mai e și asta?”

Lisa Marthen este fiica unui mare fermier neamț din oraș, motiv pentru care cazul morții (uciderii evidente) ei este distribuit lui Ioan Cozma, care urmează să se pensioneze și care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sub dictatură ceaușistă. Tinerii săi colegi deja sunt la un cu totul alt nivel - încep să învețe limbi străine, se interesează de cum acționează poliția „din afară” și toate cele -, iar Cozma este puțin depășit. De fapt, situația cu Ioan Cozma este ceva mai sensibilă, dar vă las pe voi să descoperiți care este motivul. Dar, după părerea mea, cam aici s-a oprit totul legat de caz (evident, înaintezi în lectură și îți dai seama că Bottini își mai amintește și punctul de plecare - „intriga” - din carte, așa că mai dă puțin înainte și cu asta), deoarece interesul l-am simțit a fi un cu totul altul: problemele sociale din acea perioadă. Da, cartea chiar abordează o gamă variată de probleme - dar ar putea acestea să justifice necesitatea de a scrie un thriller în care are loc o crimă? Iarăși, răspunsul poate fi văzut din mai multe perspective, dar merită să îi dați o șansă pentru a vedea dacă într-adevăr v-ar convinge. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece, dar m-am bucurat cel mai mult de faptul că lectura a fost una relativ rapidă și, după cum am spus, relevantă din anumite puncte de vedere (nu din cel al unui thriller, în orice caz).

„(...) Cu un pas larg, urcă pe mal. Voia să meargă mai departe, se opri și privi în jos, la picioare.

Călcase în sânge.”

Investigațiile pe care Cozma este nevoit să îl facă îl duc chiar și în Prenzlin, orașul natal al lui Jörg Marthen, cel care a venit în zona Banatului, și a cărui fiică este acum moartă. Aici, el va descoperi niște lucruri care nu sunt chiar atât de „curate” pe cât ar fi trebuit, dar care, în sine, scot la iveală secrete care, în fine, ar fi trebuit să rămână secte. În romanul Moartea în ungherele liniștite ale vieții, cel mai mult mi-a plăcut decorul, dincolo de toate, și poate puțin și personajele. Totuși, accentul pus mai degrabă pe alte aspecte, decât pe crima în sine, îndepărtează cititorului de așteptările pe care le-ar fi avut. Într-o oarecare măsură, resimți o atmosferă destul de tensionată și întunecată pe alocuri, dar asta nu te ține mult - eu, unul, ador când un thriller este dinamic, alert, tensionat și toate cele. În schimb, romanul lui Bottini nu l-aș considera chiar un thriller tipic, fiind mai mult un „pseudothriller” în spatele căruia pare că se ascund cu totul alte idei, departe de cele pe care le-ar aborda un autor de thrillere. 

„Capăt de linie.

Da, va merge prin apă.

Apa îi lega pe ei doi.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre carte, fiindcă aș fi vrut, sincer, să-mi placă mai mult. Da, chiar am apreciat cât de bine documentat este totul, dar nu este îndeajuns pentru o carte care se vrea a fi thriller. În aceeași măsură, nici stilul de scriere al autorului nu prea m-a dat pe spate, pe alocuri chiar m-au plictisit anumite detalii - poate relevante pentru alți cititori, dar nu pentru mine -, deși am citit cartea cred că în mai puțin de o zi. Da, din acest punct de vedere este o lectură care merge rapid și care nu te solicită, dar care aș fi vrut să-mi ofere mult mai mult. Mai multă tensiune, să fie mult mai dinamică și mult, mult mai neașteptată. Rezolvarea cazului pare că a fost pusă pe un plan secundar, care chiar a ajuns să se piardă în marea de detalii și teme secundare. În cele din urmă, nu-mi doream decât să ajung la sfârșit, să aflu cum stă treaba și, în fine, să pun cartea deoparte. Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar nu a fost să fie. Dacă sunteți interesați de un thriller care își desfășoară acțiunea pe alocuri chiar în țara noastră, atunci vi-l recomand cu cea mai mare încredere. Lecturi frumoase să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Oliver Bottini, Moartea în ungherele liniștite ale vieții, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Lucia (Lucia Guerrero, #1), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2023

Traducere: Alunița Voiculescu

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Editura Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Lucia s-a vândut în peste 200 000 de exemplare în Franța. În zece ani, Bernard Minier a vândut peste 4,8 milioane de exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile lui Bernard Minier sunt traduse în 25 de limbi. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020, traducere de către Alunița Voiculescu) și Noaptea (2022, traducere de către Diana-Alina Ene).

„Cu brațele întinse pe cruce, Sergio își întoarse capul spre cerul negru, cu capul dat pe spate, parcă implorând îndurarea care nu sosise niciodată.”

La Universitatea din Salamanca, un grup de studenți la Criminologie descoperă existența unui ucigaș care era sub radar de câteva decenii și care își pune în scenă victimele inspirându-se din picturile renascentiste. La Madrid, anchetatoarea Lucia Guerrero își găsește partenerul răstignit pe un Calvar și pornește pe urmele bărbatului supranumit „ucigașul cu lipici”. Toți se vor confrunta cu propriul trecut, cu cele mai profunde frici și cu un adevăr mai abominabil decât toate legendele și miturile. Un festin literar pe care-l veți savura pe nerăsuflate și care are teama, misterul, teroarea și angoasa ca feluri principale. Pictura barocă este aperitivul incitant, iar mitologia - desertul opulent.

„Cineva - bărbat? femeie? - îi înfipse de mai multe ori o șurubelniță în inimă, cu o violență nemaivăzută, ca și cum încercase să îl facă să explodeze: între stern și mamelonul stâng se aflau mai multe răni profunde, iar dintr-una dintre ele se vedea ieșind mânerul șurubelniței.”

Nu este primul meu contact cu Bernard Minier, deoarece am citit și cărțile Înghețat și Cercul. Cu toate acestea, pot spune că mi-a plăcut mult mai mult de anchetatoarea Lucia Guerrero, decât de comandantul Martin Servaz. Pe de altă parte, și această lectură parcă mi s-a părut mai bine închegată, scrisă într-un mod ceva mai dinamic și tensionat. Chiar vorbeam cu cineva care mi-a spus că vrea neapărat să citească această carte, și i-am spus că, într-adevăr, are ceva de tipul old school în ea. Am spus asta făcând referire la stilul de scriere a lui Bernard Minier, care este unul relativ simplist, concretizat în fraze scurte, capitole lungi și fără a deborda de detalii care, uneori, știrbesc din dinamismul unei cărți. Citind această carte, totul mi s-a părut foarte rapid - pe lângă faptul că eu, unul, am citit cartea foarte rapid. Abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și care-i toată treaba. La un moment dat, chiar ajunsesem să mă prind ce a încercat Minier să acopere atât de-a lungul lecturii, dar doar în proporție de 50% - celălalt aspect mi-a scăpat. Dar asta nu înseamnă că nu am apreciat lectura la adevăratul ei potențial: chiar mi-a plăcut mult, mult de tot.

„Schwartz închise ochii. Lucia îl scruta cu atenție. Fața lui nu mai trăda nicio expresie. O mască de ceară. Ca și când ar fi adormit. Deodată deschise din nou ochii, făcând-o să tresară. Lucia văzu năvălind în ei o fulgerare de furie atât de violentă, urmată de o strălucire atât de dură, atât de viscerală, la marginea incandescentă a privirii lui, încât îngheță instantaneu pe scaun.”

Pasionat fiind de cărți thriller, mereu mi-au plăcut cărțile care au ceva întunecat în ele, ceva bizar, obscur - iar aici, avem parte de niște crime ritualice destul de greu de digerat. Dar Minier nu ezită să aducă la lumină „motivele” acestor crime, și excelează când vine vorba despre toate protocoalele acestea specifice detectivilor și toate planurile de bătaie, speculațiile, pistele și restul - chiar am simțit că aș fi fost martor la o adevărată desfășurare de forțe, chiar în fața mea. Am simțit această acest roman ca fiind un roman polițist clasic, dinamic, cu un complot bine gândit, bine structurat și elaborat. De fapt, a parcă a urmat o dinamică specifică - introducerea, apoi o pantă ascendentă de tensiune & acțiune, cu mici inserții de cugetări profunde, poate pe alocuri emoționant. În unele pasaje, Minier este destul de dur și sângeros - în special în cel de început, când ne este prezentată cum a fost găsit colegul și prietenul Luciei, Sergio. Un psihopat cu o minte bolnavă ucide într-un mod cu totul brutal, lăsând în urma parcă niște „tablouri de groază”. 

„- Trebuie să îl ucid, Marta, spuse prin ușă vocea gravă și virilă din spatele său.

Desigur, amice, vezi-ți de nebunia ta...

Însă nu-și putu reține un fior.”

Este de datoria Luciei, înainte de toate, să răzbune moartea colegului ei - dar, în scurt timp, își va da seama că acest ucigaș nu se lasă ușor prins. Romanul este unul destul de elaborat, cu un număr relativ mărișor de personaje, dar nu îndeajuns de elaborat pentru a fi solicitant și obositor. Nu. De fapt, lectura decurge foarte rapid, și, cum ar spune unii, este „o poveste polițistă standard” - părerea mea este că o astfel de poveste nu va dezamăgi niciodată, ci va mulțumi orice iubitor al thrillerelor bine scrise, chiar dacă acestea nu aduc neapărat ceva nou, ceva original, și nu au acea componentă de „wow-nu-mă-așteptam-la-asta”. Minier urmează o rețetă a sa și se pare că e rețeta de succes. Revenind, mi-a plăcut mai mult de Lucia decât de Martin Servaz, probabil pentru că Lucia mi s-a părut ceva mai ieșită din comun, mai nonconformistă, mai specială, mai... efervescentă?! Deși nu prea am înțeles bine de unde își trage această valență pasiv-agresivă, sunt sigur că în romanele viitoare voi descoperi mai multe despre acest personaj care, deși am citit o carte care-i poartă numele, încă îmi rămâne inaccesibil.

„- Absolut. Mi-e teamă că va trebuie să facem drumul înapoi. Știm că totul a început acolo... Poate că tot acolo se va și sfârși totul...”

Așa cum am spus, m-am prins la un moment dat de o anumită chestie, asta pentru că - coincidență destul de bizară - citisem în urmă cu câteva zile descrierea unui documentar la care am vrut să mă uit. Când am ajuns la un anumit fragment din carte, în care se descria ceva ce se va dovedi a fi deosebit de relevant, în mintea mea s-a făcut conexiunea respectivă. Astfel, mi-am spus că „sigur despre asta este vorba” - și, da, așa s-a dovedit să fie. Dar, evident, Minier a mai reușit să adauge un element care să șocheze cititorului, și la acela chiar nu aveam cum să mă fi gândit. Nu-mi pasă că mi-am dat seama de acest lucru, pentru că am continuat să înaintez în lectură fără nicio problemă. Minier are un stil care nu te obosește, care te prinde și te ține acolo, purtându-te într-o aventură tipic polițistă, cu eroi și eroine, cu criminali și criminale, cu protocoale, dovezi, piste și toate-alea-cum-s-ar-spune. Mi-a mai plăcut și faptul că Minier mai bagă așa, din când în când, niște maxime dintr-alea profunde care, sincer, pare că se potrivesc de minune în tot decorul ăsta sumbru & tragic & nebun.

„I-ar fi plăcut să îl creadă. Însă văzuse deja avocați și politicieni arătând spre un perete roșu și convingându-i pe jurați - sau pe partizanii lor - că peretele acela este de fapt galben.”

Lucia chiar a fost un roman care mi-a plăcut, date fiind experiențele anterioare cu Minier, parcă nu m-aș fi așteptat să îmi placă chiar atât de mult. Or, sincer, cred că am să mai iau la răsfoit și celelalte două volume pe care le am, fiindcă, cine știe, poate mi-a scăpat ceva din ele. Vi-l recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai cărților cu polițiști și detectivi, cu o figură centrală feminină puternică, care știe ce vrea și căreia, în final, nimic nu îi stă în cale. Abia aștept să descoperi și mai bine natura și psihologia Luciei în celelalte volume care vor urma - această carte se încheie într-un mod destul de intempestiv, semn că urmează și mai multe aventuri în care Lucia este protagonista. Cine știe încotro se mai îndreaptă? Oricum, știu că nu mi-a arătat adevărata-ei-culoare și că Minier ne pregătește ceva cu totul și cu totul special. Ascunde Lucia asta ceva, vă zic eu! O simt! Simt că ascunde niște secrete care, cine știe, mai bine ar rămâne secrete?! Neh! Abia aștept următorul volum al seriei, sunt sigur că o să-mi placă cel puțin la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Lucia, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog: 

| Înghețat | Cercul |

Bestia, de Carmen Mola - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2022

Traducere: Ana Maria Tamaș

Carmen Mola este pseudonimul ales în primăvara anului 2017, la Madrid, capitala Spaniei, de autorii Jorge Díaz, Agustín Martínez și Antonio Mercero când au decis să se lanseze într-o aventură de creație colectivă ce s-a cristalizat într-un prim roman, La novia gitana, urmat de La red púrpura și La nena. În paralel, cei trei autori și-au continuat proiectele personale. Jorge Díaz (Alicante, 1962) este autorul romanelor Cartas a Palacio și La justicia de los errantes, printre altele, precum și al unor seriale de televiziune precum Hospital Central. Agustín Martínez (Lorca, 1975) este creatorul unor seriale precum Feria, La luz más oscura sau La Caza (Monteperdido și Tramuntana) și autorul romanelor Monteperdido și La mala hierba. Antonio Mercero (Madrid, 1969) a continuat să scrie scenarii de film și televiziune (Felices 140, Hospital Central, Hache), în paralel cu publicarea de romane, printre care se numără Pleamaro, El final del hombre.

„(...) Pe cine poate interesa soarta acestor fete precum Berta, care trăiesc în cartierele cele mai mizere? Un loc în care moartea e o vizită constantă, fie invitată de foamete, de holeră ori de Bestie.”

Premiul Planeta 2021! Suntem în anul 1834, iar Madridul, un oraș care încearcă să se deschidă dincolo de zidurile ce îl înconjoară, este afectat de o teribilă epidemie de holeră. Dar nu numai boala îi îngrozește pe locuitorii săi: prin mahalale apar cadavrele dezmembrate ale unor fete cărora nimeni nu le duce dorul. Zvonurile vorbesc despre Bestia, o ființă pe care nimeni nu a văzut-o, dar de care toată lumea se teme. Când micuța Clara dispare, sora ei, Lucia, împreună cu Donoso, un polițist căruia îi lipsește un ochi, și Diego, un jurnalist care-și bagă nasul peste tot, încep o cursă frenetică pentru a o găsi pe fetiță în viață. Pe parcursul poveștii mai apar și Braulio, un călugăr războinic, și un misterios inel de aur cu două buzdugane încrucișate, pe care toată lumea îl caută și pentru care unii sunt dispuși să ucidă.

„- Un bărbat care dezmembrează fetițe. Mă cutremur doar când mă gândesc la asta. Holera, războiul carlist și acum crimele astea... E ca și cum sfârșitul lumii ar fi început și ar fi foarte diferit de ceea ce credeam noi, nici vorbă de care de foc ori îngeri. Doar bărbați care se căsăpesc între ei.

- Este posibil ca împotriva holerei să fim neputincioși, dar nu este același lucru cu războiul carlist sau Bestia. O putem opri.”

O voi mai spune încă o dată - pentru mine, spaniolii „sunt altceva”. Și când vine vorba de cărți, și când vine vorba de filme și seriale. De când am văzut această carte, mi-am dat seama că o să-mi placă la nebunie și abia am așteptat să pun mâna pe ea. Faptul că a fost laureată cu Premiul Planeta în anul 2021, un premiu deosebit de prestigios, nu a făcut decât să îmi potențeze și mai mult nerăbdarea de a o fi citit. Așadar, când am pus mâna pe ea, nu am mai amânat momentul și am trecut la treabă. Bineînțeles, știam că o să-mi placă, știam că o să mă surprindă și o să fie, evident, altceva, dar pe cuvânt că nu m-am așteptat la AȘA CEVA! Pentru mine, Bestia a fost poate unul dintre cele mai bune thrillere citite anul acesta; nu doar din prisma faptului că a fost ceva diferit, original & autentic, ci din prisma faptului că am avut parte de o intrigă atât de complexă, atât de bine fundamentată, de o acțiune atât de bine consolidată și explorată, încât totul, absolut totul mi-a plăcut, și m-a convins că, într-adevăr, cartea aceasta chiar și-a meritat prestigiosul premiu. De la început până la sfârșit, am fost prins într-un scenariu pe care nu l-aș fi putut intui, iar sfârșitul m-a dat peste cap, efectiv.

„Orașul pare liniștit și abia dacă mai există vreo urmă a luptelor crâncene din ziua precedentă. Doar pe măsură ce te apropii de biserică simți fumul focurilor și vezi băncile bisericilor spulberate, unele dintre ele transformate în cenușă, ori zărești statuia vreunui sfânt căzută în mijlocul drumului.”

Un roman care te mișcă, ce-i drept, din perspectiva numeroaselor descrieri bizare, a scenelor „fără perdea”, a morților explicite, a detaliilor pe care poate n-ar fi trebuit să le citești, să le știi. Cu toate acestea, autorii nu idealizează nicidecum aceste aspecte, ci și-au propus să le integreze doar pentru a reitera mult mai bine culoarea locală a romanului, perioada respectivă a Madridului - moarte, boală, mizerie, sărăcie lucie, infecție, mizerie. În această carte, nu trebuie să te atașezi de nimeni, de niciun personaj, fiindcă oricine este supus morții, pericolului, oricine este gata să fie ucis și tranșat. Bestia, cea care terorizează orașul, lasă în urmă morți dintre cele mai bizare, atacă pe oricine, dar cu predilecție o anumită categorie în vârstă. Lasă în urmă teroare, morți ieșite din comun, iar autorii nu se sfiesc să descrie întocmai felul în care arată cadavrele... Ah, și ce mai imagini! Scene teribile, violente, toate descrise cu detalii înfiorătoare și complexe. Eu, unul, nu am o problemă cu astfel de descrieri, însă v-aș recomanda să aveți în vedere și acest aspect dacă doriți să citiți cartea.

„Păpușa își afundă capul între sânii Luciei, în timp ce Juana râde. Lucia își ascunde rușinea; dacă vrea să lucreze în bordelul acela, frica nu o poate trăda.”

Dincolo de toate acestea, avem de-a face cu investigații, cu personaje care, lăsate în voie sorții, încearcă să facă față lumii în care trăiesc, sărăciei din jur. Aici, bineînțeles, chiar am fost emoționat de ceea ce s-a întâmplat, și m-am simțit neputincios în fața faptului că astfel de lucruri chiar s-au întâmplat, chiar se întâmplă și încă sunt reale. Bestia este un roman crud, un roman haotic, care ne livrează povești de viață dintre cele mai dramatice, dintre cele mai... greu de digerat. Valența fictivă a cărții se face resimțită, evident, dar nu am putut să nu-mi ridic întrebarea: oare astfel de lucruri chiar s-ar fi putut întâmpla? Într-un univers al posibilităților, linia despărțitoare dintre lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem este infimă, deosebit de mică. Mi-au plăcut enorm personajele, Lucia, Donoso, Diego, tot misterul acesta bizar care s-a învârtit în jurul unor obiecte simbolice, modul în care toate lucrurile au dus într-o anumită direcție, toate întorsăturile de situație și atmosfera atât de densă, atât de tensionată, încât ușor ai fi putut-o tăia cu cuțitul. Chiar a fost un thriller deosebit de bun, pe care l-am savurat de la început până la sfârșit și care mi-a oferit o porție zdravănă de mister!

„Un bătrân uscățiv e cel care a rostit numele: Berta. Diego simte un junghi în inimă privind capul acela cu pleoapele deschise în mijloc răzorului, cu urma mușcăturii de câine pe obraz și pletele negre și ondulate răzlețite în noroi. Pentru o clipă își amintește de una dintre fecioarele acelea de la biserică, cu privirea extaziată, pierdută în văzduh. Pe cerul acela întunecat care nu încetează să vomite apă. E oare posibil de imagina suferința Bertei?”

Nu știu ce aș mai putea spune, deci mă voi opri aici. Cei trei autori chiar au reușit să scrie un roman complex, un roman bine gândit și elaborat, pe care îl citești cu sufletul la gură și care te poartă într-o lume bizară, într-o lume întunecată, o lume a răului și a bolii și a suferinței și a sărăciei și a ucigașilor nemiloși. O lume în care moartea înseamnă ceva de o simplă secundă, o simplă alegere. Cu toate acestea, personajele noastre sunt nevoite să facă foarte multe alegeri - mai mult sau mai puțin corecte -, dar întotdeauna vor trace foloasele lor. Sunt sigur că v-ar plăcea acest roman, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Știu că, înainte să-l citesc, vedeam foarte des postări pe story-ul unei prietene care citea carte, spunând că „trebuie să ai curaj” să-l citești. Într-adevăr, este un roman destul de explicit, și chiar ai nevoie de o doză oarecare de curaj pentru a pătrunde în acest univers. Dar, odată ce ai făcut-o, cu greu te vei mai putea desprinde de lectură. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să-l găsiți special, diferit și... Plin de lumină, în cele din urmă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Carmen Mola, Bestia, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Cei iubiți nu mor niciodată, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2021

Traducere: Lingua Connexion

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice. La Editura RAO au apărut volumele: Stăpân iubit, Povestea regelui străveziu, Instrucțiuni pentru salvarea lumii, Nebuni din iubire (traducere prin Lingua Connexion, 2018), Noroc chior (traducere de către Mioara Angheluță, 2022)

„Arta este o rană devenită lumină, a spus Georges Braque. Avem nevoie de acea lumină, nu doar noi, cei care scriem, pictăm sau compunem muzică, ci și cei care citesc, privesc tablouri și ascultă un concert. Cu toții avem nevoie de frumusețe, pentru ca viața să fie mai suportabilă. A exprimat foarte bine asta Fernando Pessoa: «Literatura, la fel ca arta, în general, este dovada că viața nu e de ajuns». Nu e suficientă, nu. Acesta este motivul pentru care scriu această carte. Acesta este motivul pentru care o citești tu.”

Acest volum ne permite să călătorim înapoi în timp pentru a descoperi viața uneia dintre acele femei geniale, care face parte din istoria științei: Marie Curie, câștigătoare a două premii Nobel. Ideea de a scrie o prefață pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viața omului de știință polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soțul ei moare întrun accident, autoarea construiește o relatare biografică a vieții cuplului, pe care o îmbină cu amintiri și experiențe personale, din viața trăită alături de propriul soț, relatate la trei ani după moartea acestuia, și se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal.

„Copilăria este un loc unde nu te poți întoarce (și, în general, nici nu vrei să o faci: eu, bineînțeles, nu m-aș întoarce niciodată), dar pe care, în realitate, nu-l părăsești niciodată. «Copilul este tatăl omului», spunea Wordsworth într-un vers celebru, și avea dreptate: copilăria ne făurește, iar ceea ce suntem azi se datorează rădăcinilor noastre din trecut.”

Cu acest volum, Rosa Montero își câștigă binemeritatul loc pe lista autorilor mei favoriți. De la primul meu contact cu autoarea, Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am simțit că este ceva special cu această autoare. Ulterior, a urmat Noroc chior (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o altă carte care mi-a plăcut deosebit de mult. Dar, gândindu-mă acum, cele două au fost de ficțiune. În schimb, cartea de față, Cei iubiți nu mor niciodată, o carte „care nu poate fi clasată în niciun gen literar”, scrisă în plin doliu - după moartea soțului ei - de către Rosa Montero, pentru mine a fost o carte care m-a ajutat să mă vindec. A fost o carte care „a mers dincolo” de a fi o carte superbă, care să mă emoționeze. A fost o carte de care am avut nevoie - așa cum mi s-a întâmplat și cu cărțile scrise de regretata Joan Didion -, o carte care a reușit, într-un fel, să mă ajute să trec (bizar spus „să trec”, poate mai bine spus „să înțeleg”) o anumită perioadă din viața mea... O perioadă deosebit de sensibilă prin care, în cele din urmă, vom trece cu toții. Mulțumită acestei cărți, o carte care cred că rămâne una dintre cele mai frumoase scrise de Rosa Montero, am reușit să înțeleg mai bine...

„Creativitatea tocmai asta este: o încercare alchimică de a transmuta suferința în frumusețe. Arta, în general, și literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului și a Durerii (...). Noi, oamenii, ne apărăm de durerea fără sens împodobind-o cu înțelepciunea frumuseții. Strivim cărbuni cu mâinile goale și, uneori, reușim să facem astfel încât aceștia să pară diamante.”

Acest volum m-a emoționat până la lacrimi, deoarece, intercalându-și povestea cu viața omului de știință Marie Curie, Rosa Montero își spune, de fapt, propria poveste de viață. Aș spune că este  un fel de roman autobiografic, aș spune că este un volum de memorii - dar, în esență, nici nu știu și nici nu îmi pasă, fiindcă nu asta contează. Ceea ce contează sunt emoția și profunzimea care pulsează din rândurile acestei cărți, care ți se așază în suflet și te fac să simți.... să simți intens! Să trăiești anumite lucruri! Este o carte care „îți este aproape”, pe care o simți, nu ai cum să n-o simți, care te ascultă și care îți dă sfaturi, care îți este alături și îți va fi mereu alături. După ce am terminat-o, am continuat să revin la anumite pasaje, la anumite fragmente și reflecții ale Rosei Montero. Pentru că, mă gândeam, nimeni parcă n-ar fi putut descrie mai bine anumite stări, anumite emoții, anumite perioade care te-ncearcă de-a lungul acestei stări numite „doliu”. Într-adevăr, titlul acestei cărți este atât de sugestiv încât nici nu mai are nevoie de descriere suplimentară - cei iubiți chiar nu mor niciodată! 

„«A muri face parte din viață, nu din moarte: moartea trebuie trăită», spune cu o simplitate năucitoare doamna doctor Iona Heath. Noi, oamenii, nu știm ce să facem cu moartea. Mare de neconceput cu neputință de înduplecat cruntă oribilă. Așa că, fiindcă nu știm ce să facem, am creat catafalcuri, dolmene, necropole magalitice, mastabe, piramide, sarcofage, panteonuri, morminte colective, morminte individuale, monumente memoriale, lespezi, cripte, firide, osuare, cimitire solemne.”

Nu știu ce v-aș mai putea spune, pentru că nu are niciun sens. Nu pot decât să vă recomand din tot sufletul acest volum - alături de alte cărți scrise de Rosa Montero - deoarece veți avea surpriza de a fi descoperit o autoare cu adevărat talentată. O autoare profundă, o autoare care cunoaște puterea cuvintelor și știe cum să le așeze pe hârtie, cum să livreze cititorului o proză profundă, actuală, o proză sensibilă și plină de emoție. Plină de viață. Plină de lumină & suflet & înțelepciune. Am iubit această carte, chiar dacă este despre un subiect sensibil, și am urât-o în același timp. Am urât-o pentru adevărul crunt, dar inevitabil, pe care îl conține. Am iubit-o pentru faptul că Rosa Montero a fost sinceră pe-ntreg parcursul ei. Am urât-o pentru faptul că, bineînțeles, citirea ei încă declanșa în mine anumite stări. Am iubit-o pentru că Rosa Montero m-a făcut să-mi înțeleg stările, să-mi dau seama că este normal să fie așa, să-mi dau seama că durerea, pe cât de cruntă poate fi, pe atât de necesară este. Acest volum, după părerea mea, poate fi unul dintre cele mai bune volume de memorii citite vreodată. Chiar dacă este de scurte dimensiuni, este de o forță emoțională aparte.

„Dar eu am simțit, pur și simplu, nevoia să folosesc drept intermediar povestea [referire la volumul de față] pentru a-mi exprima bucuriile și suferințele. Personajele de ficțiune sunt marionetele inconștientului.”

Ah, și să nu omit, Cei iubiți nu mor niciodată ne spune și povestea de viață a lui Marie Curie. Evident, foarte mult rezumată, întrucât Rosa Montero chiar se aseamănă, pe alocuri, cu omul de știință Marie Curie. Așadar, aflăm și lucruri interesante despre viața doamnei Curie, un pionier al științei. Însă, cel puțin pentru mine, acesta a fost doar un bonus, fiindcă interesul principal a fost reprezentat de „jurnalul de doliu” al Rosei Montero. Un jurnal emoționant, profund, care m-a făcut să lăcrimez și să îmi dau seama că anumite lucruri așa sunt menite să fie. Important este ce vom face cu timpul care ne-a mai rămas, fiindcă cei iubiți, cei la care am ținut și pe care i-am crezut eterni, chiar nu mor niciodată. Un volum pe care l-aș recomanda, fără să mă abțin, oricui, dar în special persoanelor care trec printr-o perioadă mai sensibilă a vieții, ca urmare a trecerii în neființă a cuiva drag. Mulțumesc, Rosa Montero, pentru faptul că mi-ai fost alături, pentru faptul că mi-ai oferit niște lecții pe care le voi purta cu mine întreaga viață. Mulțumesc!

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

| Nebuni din iubire | Noroc chior |

Orășelul minciunilor, de Diane Chamberlain - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Ghircoiaș

Diane Chamberlain este autoarea a 27 de romane, bestseller al New York Times, USA Today și Sunday Times (Londra). Fiica unei directoare de școală care îi aducea aproape zilnic câte o carte nouă, Diane a învățat repede puterea emoțională a poveștilor. S-a născut și a crescut în Plainfield, New Jersey, și a locuit mulți ani în San Diego și în nordul Virginiei. Și-a obținut masteratul în asistență socială clinică la Universitatea de Stat din San Diego. Înainte de cariera de scriitoare, a fost asistentă socială în spitale, atât în San Diego, cât și în Washington, D.C., și a avut un cabinet de psihoterapie în Alexandria, Virginia, lucrând în principal cu adolescenți. Diane locuiește în Carolina de Nord împreună cu partenerul ei de viață, fotograful John Pagliuca, și cu ciudatul, dar adorabilul lor câine ciobănesc, Cole. Orășelul minciunilor este prima carte a autoarei apărută la Editura Litera. 

„- Vreau să aflu ce i s-a întâmplat, am spus. De ce a transformat Anna Dale o pictură perfect normală într-o casă a groazei? 

El mi-a aruncat o privire amuzantă.

- Și cum ai de gând să faci asta? a întrebat. Să afli ce a pățit de fapt?

- Nu știu, dar trebuie, am răspuns eu uitându-mă la toporul plin de sânge, la roșcovanul din oglindă, la picăturile de sânge și la motocicletă. Cred că Anna Dale începe să mă bântuie.”

Carolina de Nord, 2018: viața tinerei Morgan Christopher a luat o turnură catastrofală, dar o vizitatoare misterioasă îi face o ofertă în urma căreia i se promite eliberarea imediată din închisoare. În schimb, Morgan trebuie să restaureze o veche pictură murală din 1940, destinată decorării unui oficiu poștal dintr-un obscur orășel sudist. Tânăra nu știe nimic despre tehnicile de restaurare a picturilor, dar își dorește cu disperare să iasă din închisoare, așa că acceptă propunerea. Descoperă un tablou care spune o poveste despre nebunie și violență, precum și despre o conspirație a tăcerii care învăluie secretele murdare ale orășelului. Carolina de Nord, 1940: Anna Dale, o tânără pictoriță din New Jersey, câștigă un concurs național în urma căruia e desemnată să realizeze o pictură murală de mari dimensiuni, destinată oficiului poștal al orașului Edenton din Carolina de Nord. Singură pe lume și aflată în căutarea unei slujbe, acceptă slujba. Dar, spre marea ei surpriză, Anna descoperă că orășelul idilic pe care trebuie să-l imortalizeze în pictura murală e de fapt un loc în care prejudecățile sunt adânc înrădăcinate, iar oamenii își camuflează secretele în spatele ușilor închise și, uneori, prețul de a fi diferit e plătit cu propria viață.

„- Erau august și câmpu' din sud era plin de porumb. M-am dus 'colo și m-am așezat în mijlocul lanului, unde nu mă vedea nimenea în afară de viermi și de cărăbuși și m-am gândit la toate lucrurile pe care le făceam cu buna... cum mă trăgea de ureche când era supărată pe mine, a spus el, începând să râdă. Da' juca horseshoes cu mine și fuma pipă și-mi dădea și mie când nu se uita mama. Chestii d-astea.”

Voi încerca să fiu foarte scurt și am să rezum totul, chiar de la bun început, zicând: Dumnezeule mare, Diane Chamberlain chiar știe cum să spună o poveste! O poveste tare, tare bună! Un roman fantastic, o poveste în cea mai faină & bine conturată formă - două povești, de fapt, dar care se împletesc într-un mod convingător și deosebit de frumos. Mi-a plăcut deosebit de mult totul la această carte - de la poveștile în sine, separate în două planuri temporale, până la personaje, dialoguri, dar și partea profundă și sensibilă a cărții, Chamberlain abordând niște subiecte destul de sensibile. Sincer, a fost o surpriză foarte mare, deoarece nu știam nimic despre această carte și nu aveam în plan să o citesc. Dar, cum mi s-a năzărit ocazia, am zis să-i dau o șansă și să o încerc. Și nu doar că m-a surprins plăcut, dar mi-a depășit enorm așteptările și, de altfel, m-a făcut să vreau neapărat să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. Orășelul minciunilor este primul meu contact cu Diane Chamberlain și, să sperăm, prietenii de la Editura Litera vor traduce și alte cărți ale autoarei (din fericire, chiar au de unde alege, dat fiind faptul că autoarea are la activ mai bine de 20 de cărți publicate).

„Și pe urmă Anna a văzut ciocanul pe jos, aproape de patul rupt. S-a uitat atent la ciocan. A uitat ce se petrecea. A uitat că Martin o masacra.

Avea de gând să-l masacreze ea pe el.”

Avem parte de două planuri temporale. 2018, Carolina de Nord, ne spune povestea lui Morgan, care se află la închisoare pentru o infracțiune pe care n-a comis-o. Când i se oferă oportunitatea de a ieși din închisoare, însă doar dacă este dispusă să restaureze o pictură murală veche de 70 de ani - ciudat faptul că fix ei i s-a cerut acest lucru, o anonimă, când probabil existau mulți alți experți în domeniu - aceasta o acceptă numaidecât. Singura problemă este că Morgan nu e prea sigură de abilitățile ei. Ah, și mai mult decât atât, restaurarea trebuie să aibă loc cât mai rapid. Misterul în sine constă în faptul că numirea ei drept persoana care să se ocupe de restaurare este stipulată în testamentul lui Jesse Jameson, un artist celebru, cu care, în aparență, Morgan nu a avut nicio legătură. Mi-a plăcut mult misterul care a fost creat în jurul acestei idei, precum și tensiunea pe care am resimțit-o: oare va termina Morgan să restaureze pictura sau va avea numeroase dificultăți pe parcurs? 

„S-a târât și s-a trântit în pat îmbrăcată, fără să se spele pe față sau pe dinți. S-a luat singură în brațe. O dureau toate cele. Aveau vânătăi pe brațe, pe umeri, pe gât. Partea interioară a coapselor i se înnegrise. Avea o durere sfâșietoare între picioare. Era sfârtecată. Știa că trupul urma să se vindece. Cât despre minte, inima și suflet..., nu era atât de sigură.”

Al doilea plan temporar ne-o înfățișează pe Anna Dale, o tânără artistă care încearcă să-și câștige traiul. Când câștigă un concurs pentru o pictură murală care să fie atașată pe un oficiu poștal, ea se mută temporar în Carolina de Nord. Însă, odată ajunsă aici, este întâmpinată cu reținere și rezistență din partea comunității, de rasismul și de misoginismul de care are parte. Pictura murală nu a fost nicicând terminată, iar zvonurile care circulă spun că Anna ar fi înnebunit și ar fi fugit cu aceasta... Însă, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel! Totul se împletește într-o poveste uimitoare, misterioasă, plină de substrat și de multă profunzime. De la început până la sfârșit, este o carte emoționantă, deoarece stilul autoarei este unul aparte. Secrete, enigme captivante, adevăruri care ies la iveală, minciuni și conflicte - toate acestea te mențin captiv pe întreg parcursul lecturii, și nu te lasă să iei măcar o pauză: abia aștepți să vezi ce va mai urma și încotro se îndreaptă totul. Diane Chamberlain chiar a scris o carte foarte faină, și sunt sigur că se potrivește oricui, fiindcă are efectiv de toate!

„- De ce zâmbiți? a întrebat-o doctorul, răspunzându-i la zâmbet cu unul cât se poate de călduros.

- Nu știu, a recunoscut ea. Cred că sunt fericită.

A așteptat ca doctorul să iasă din cameră, iar apoi a izbucnit în lacrimi.”

O poveste rafinată, care a fost dezvoltată cu talent și cu atenție la detalii, cu două personaje uimitoare ale căror povești se întrepătrund într-un mod aproape poetic. O experiență literară intrigantă, care îți oferă tot felul de emoții și trăiri, care te surprinde și îți dă de gândit. După cum am spus, în Orășelul minciunilor Chamberlain abordează și subiecte sensibile, readucând în lumină faptul că, din păcate, uneori istoria se repetă. Am ascultat cu atenție fiecare poveste, atât a lui Morgan, cât și a Annei, și amândouă mi s-au părut inspiraționale și relevante pentru timpurile actuale. Nu vreau să vă spun mai multe despre carte, fiindcă n-are niciun sens. Este o lectură emoțională, profundă, este o lectură care abordează numeroase teme sensibile - de la rasism, drepturile femeilor, până la abuz -, pentru a releva, în cele din urmă, întrebări legate de familie, de dragoste și de adevăratul sens al vieții. Pentru mine, chiar a fost o lectură deosebit de puternică și memorabilă, care m-a surprins plăcut! Nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt sigur că o să vă placă!