Locul. Evenimentul, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 173

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco

Annie Ernaux (n. 1940) s­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­-și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction au mai apărut și volumele: Anii (2023, traducere de către Mădălina Ghiu) și Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei (2022, traducere de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco). 

„Am terminat de scos la lumină moștenirea pe care a trebuit să o depun pe pragul lumii burgheze și cultivate când am intrat în ea.”

Locul este romanul pe care Annie Ernaux îl dedică tatălui: muncitor care a fugit întreaga viață de propria condiție, transformându-se în mic cârciumar, fără educație, dar cu opinii ferme, și-a dorit mereu ca propria fiică să ajungă „mai bine decât el”. Cu scriitura ca o lamă de cuțit, Annie Ernaux aduce un omagiu lipsit de sentimentalism unui bărbat misterios ce devine, pe parcursul cărții, simbolul unei întregi generații. În 1963, la vârsta de 23 de ani, naratoarea romanului Evenimentul descoperă că e însărcinată. Într-o Franță în care avortul este ilegal, ea va trebui să-și asume „evenimentul”, știind că mai presus de lege se află rușinea pe care o va aduce asupra familiei sale. Folosind arma memoriei, dar și însemnările din jurnal, Annie Ernaux readuce la viață cumplita traumă a avortului clandestin. Evenimentul a fost ecranizat în 2021, în regia lui Audrey Diwan, cu Anamaria Vartolomei în rolul principal.

„Vreau să mă cufund din nou în această perioadă a vieții mele, să aflu ce se găsea acolo. Această explorare a va intra în țesătura unei povești, singura capabilă să redea un eveniment care nu a fost decât în mine și în afara mea. O agendă și un jurnal ținute în aceste luni îmi vor oferi reperele și dovezile necesare stabilirii faptelor (...). Să aud din nou fiecare dintre acele propoziții, de neșters în mine, al căror sens trebuie să fi fost atunci atât de insuportabil, sau dimpotrivă atât de consolator, încât gândindu-mă la ele astăzi să fiu copleșită de dezgust sau de plăcere.”

Locul. Evenimentul, alte două povestiri scrise de Annie Ernaux, reprezintă al doilea contact pe care îl am cu laureata Premiului Nobel în 2022. Atât din prisma acestui volum, cât și din cea a volumului Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), îmi dau seama că pentru Annie Ernaux scrisul reprezintă o formă de terapie. Reprezintă o formă de purificare, de acceptare. Punându-se în fața „foii albe”, Ernaux se pune în fața psihoterapeutului. Astfel, conferă scrisului această valență vindecătoare, frecvent întâlnită, de fapt, la autorii care rememorează anumite traume (indiferent de natură), situații relevante din viața lor. În volumul de față, Ernaux se pune (și ne pune) în fața a două evenimente care au avut un impact semnificativ în viața ei: moartea tatălui și un avort pe care l-a făcut, într-o societate în care avortul era ilegal. Acesta este „evenimentul”, iar locul, în sine, este de fapt casa în care a crescut, este „tatăl”, căruia pare că îi aduce un fel de omagiu - dar atât de lipsit de emoție, de sentimentalism, de apropiere -, un fel de omagiu de la depărtare, dar fără a compromite, în schimb, iubirea pe care a simțit-o pentru tatăl ei. 

„Am ajuns la imaginea camerei. Este deasupra oricărei analize. Nu pot decât să mă cufund în ea. Mi se pare că această femeie care trebăluiește între picioarele mele, care introduce speculul, mă ajută să nasc.

Am ucis-o pe mama în mine în acel moment.”

Ca și în primul volum, am rămas pur și simplu uimit de modul în care Ernaux dă voce anumitor situații, anumitor sentimente, stări... Lucruri. Recunosc, au fost anumite imagini - cel puțin în Evenimentul - care m-au frapat și m-au mișcat deosebit de tare, întocmai dată fiind realitatea cu care au fost descrise, relevanța pe care ceea ce a trăit autoarea a avut-o în contextul dat. Momentul în care avortul propriu-zis are loc, în sine, l-aș considera exact „evenimentul” care poartă și numele povestirii (romanului?!), pentru că este de o realitate (am avut așa o tendință de a zice „violență”) extrem de palpabilă. De fapt, în romanele lui Annie Ernaux realitatea reprezintă principalul punct de plecare, iar prin caleidoscopul acestor evenimente se sădește sămânța unei scriituri puternice, de o forță aparte. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un stil atât de auster, atât de simplu la o primă vedere, dar care să-mi transmită atât de multă emoție, și o emoție atât de palpabilă, concretă. Cum am spus și în recenzia celuilalt volum, m-am bucurat nespus de mult în momentul în care Annie Ernaux a luat Nobelul pentru literatură, fiindcă, după părerea mea, chiar merită acest prestigiu literar.

„Astăzi știu că am avut nevoie de această încercare și de acest sacrificiu pentru a-mi dori să am copii. Pentru a accepta violența reproducerii în corpul meu și, la rândul meu, să devin un loc de trecere a generațiilor.”

După cum și autoarea menționează, sursa principală de inspirație a cărților sale este „jurnalul intim”. Acel „document” pe care îl poate analiza cu o răceală anume, pe care îl supune unei obiectivități (așa ciudată antiteza între „jurnal intim” și „obiectivitate”), cu un eveniment, cu un loc anume, transformându-l într-un întreg roman. Descriindu-l, este ca și cum ar avea loc un abord chirurgical - totul este scris steril, totul este atent plasat, fiecare arteră a trecutului este obturată, fiecare strat al pielii este atent tăiat, cu incizii perfecte. Annie Ernaux este chirurgul propriului trecut, propriului eveniment, și omul care reușește să ofere cititorului acces într-o intimitate desăvârșită - intimitatea ei, care devine intimitatea noastră. O lectură devastatoare, scrisă cu o precizie deosebită, pe care tind să cred că nu mulți ar găsi-o așa - pur și simplu, stilul abordat de autoare nu este chiar pe placul oricui. Și, într-adevăr, ar putea fi considerat unul „mult prea simplu”, lipsit de metafore, de acea efervescență stilistică și de acele podoabe care uneori dau culoare, dau sens. În schimb, în Locul. Evenimentul - și, în general, la Annie Ernaux - interesul este exact realitatea: așa cum deseori este ea - simplă, seacă, constantă. 

„(Se poate ca o astfel de poveste să provoace iritare, sau repulsie, sau să fie considerată de prost-gust. A fi trăit un lucru, oricare ar fi el, dă dreptul imprescriptibil de a-l scrie. Nu există adevăruri inferioare. Și dacă nu ajung la capătul relatării acestei experienței, contribui la umbrirea realității femeilor și mă situez de partea dominației masculine a lumii.)”

Nu știu ce aș mai putea să vă spun, așa că mă voi opri aici. Pot spune doar că Annie Ernaux este o scriitoare deosebită, este de o expresivitate literară ieșită din comun. Puternică. Plină de forță. Ea se deschide cu totul în fața cititorului, nu pune perdea, nu se teme de critică, nu se teme de ceea ce urmează - fiindcă cel mai important, dincolo de toate, este ca ea să se vindece. Să își aline demonii, să aibă grijă de sufletul, poate chiar de integritatea ei cognitivă. Scrisul, ca formă de terapie, este cel mai bine exemplificat de cariera literară a lui Annie Ernaux. O autoare pe care am descoperit-o de foarte mult timp, dar ale cărei cărți nu am apucat să le citesc decât după ce au fost traduse și la noi. Și nu pot decât să vă spun că, într-adevăr, merită să îi dați o șansă, fiindcă veți descoperi poate o altă față a literaturii, o față care deseori rămâne ascunsă - din motive necunoscute. Annie Ernaux ne oferă tot ceea ce este, tot ceea ce a fost. Iar din acest punct de vedere, cărțile ei depășesc cu mult valența literară, devenind adevărate lecții de viață. Când un scriitor reușește să facă asta, atunci își merită toate laudele!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog:

 | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei |

DezOnoare, de Awais Khan - Recenzie (Crime Club)

Editura: Tritonic

Colecția: Lit

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 364

Anul apariției: 2023

Traducere: Liviu Szöke

Awais Khan este un scriitor, editor și locuiește în Lahore. Absolvent al Universității din Western Ontario și al Universității Durham, a studiat Creative Writing la Faber Academy din Londra. A fost premiat pentru In the Company of Strangers (Simon & Schuster, Isis Audio și Hera Books) și NO HONOR (Orenda Books). Drepturile audio pentru In the Company of Strangers au fost achiziționate de Isis Audio în 2021. Drepturile de film/TV au fost achiziționate pentru In the Company of Strangers de către Pikchur TV, iar filmările urmează să înceapă în 2023. A apărut la BBC WOrld Service, Dubai Eye, Voice of America, Cambridge Radio, City42, PTV Home, Samaa TV, Indus TV. Este directorul fondator al The Writing Institute și a susținut prelegeri despre scrierea creativă la Universitatea Oxford, Universitatea Durham, Universitatea Americană din Dubai, Colegiul Kinnaird etc. Face parte din juiul Gwyl Crime Cymru Novel Prize și Cheshire Novel Prize.

„Închise ochii când află că însuși fratele fusese cel care-și împinsese sora în râu. Și pentru ce? Pentru ceva care nici măcar nu era vina fetei. Totul în numele onoarei.”

„Deși DezOnoare este o operă de ficțiune, flagelul crimelor în numele onoarei e foarte real. În fiecare an, în Pakistan, sute de femei sunt ucise pentru «onoare». Conceptul de încălcare a onoarei e foarte vag și poate însemna orice, de la sarcina în afara căsătoriei la refuzul de a se căsători cu cineva pe care nu-l place sau, chiar, simpla căutare a unui loc de muncă. Deși s-au făcut pași pentru eradicarea odioasei tradiții, mai sunt încă mulți de realizat în viitor. Sper că prin această carte, cititorii vor conștientiza că această practică îngrozitoare încă există în Pakistan și că vor încurajați să acționeze pentru a-i pune capăt” - Awais Khan

„- I-au legat mâinile și au azvârlit-o în apă ca pe un sac cu gunoaie (...). Credea că poate să scape basma curată. Să-i dea naștere odraslei lui Satan. Nemăritată. Să dea un exemplu prost pentru alte fete. O adevărată ușurare c-a intervenit pir sahab.”

Uneori am impresia că ar trebui să mă informez mai mult, să știu mai multe, să fiu la curent, cu precizie, cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iar prin „jurul meu” mă refer la întreaga lume în care trăiesc. Evident, nu am capacitatea de a asimila o gamă atât de variată de informații, însă, date fiind condițiile, poate unele ar trebui prioritizate. Iar ceea ce se întâmplă în Pakistan, printre altele, ar trebui să îmi fie mult mai cunoscut. Vorbeam cu o prietenă despre nefericitul și greșitul război actual, și mi-am dat seama că nu pot decât să ascult. Pe moment, m-am simțit prost pentru că nu știu mai multe, însă am meditat asupra acestui lucru - nu este vorba despre nepăsare, ci despre neputință. Nu este vorba despre faptul că nu mă privește, ci despre faptul că, în fața unor orori atât de dezaxate, sunt neputincios. Și mi-am dat seama că „lipsa-de-informare” este, de fapt, un mecanism de coping - prefer să NU știu mai multe, să NU mă informez, să NU fiu la curent, pentru că altfel știu că m-aș duce rău la vale, că aș avea parte de trăiri nedorite. Fiindcă, iarăși, sunt neputincios. Ce poate face omul în fața unei uri atât de puternice, atât de nestăvilite...?

„- Mă rog să n-am niciodată o fiică, obișnuia să spună mama lui. În locul ăsta nu există pedeapsă mai mare decât să te naști femeie.”

Asta am simțit și citind cartea lui Awais Khan, DezOnoare - pe lângă neputință, am simțit o revoltă puternică, am simțit durere și am fost încercat de sentimente dintre cele mai palpabile. Pakistanul va rămâne întotdeauna „o lume inaccesibilă” pentru mine, și nu vreau să abordez această recenzie dintr-o perspectivă politică sau socială, fiindcă 1. nu pot duce această discuție, și 2. nu vreau să duc o astfel de discuție. O practică înfiorătoare, greșită, care domină cultura pakistaneză de mii de ani, deși încercările de reformă au existat... Uciderea în numele „onoarei”. Acesta este fundalul romanului lui Awais Khan, care, spunând povestea Abidei, de fapt spune povestea a mii de femei... Însă, în spatele acestei povești care, dincolo de a fi o operă de ficțiune, este radiografia unei societăți, se ascunde ceea ce întotdeauna ne va fi salvat: iubirea. Puterea iubirii, care în cartea de față ia imaginea paternă, iar tatăl Abidei, Jamil, nu va lăsa ca „dezonoarea” să știrbească și să umbrească iubirea necondiționată pe care i-o poartă Abidei. Însărcinată, scăpând de soarta pe care o altă tânără a avut-o cu puțin timp înainte, Abida ajunge în orașul Lahore, unde are speranța unui nou început, departe de toate practicile odioase care se petrec în satul de origine.

„- Tata spune că toți bărbații își bat nevestele. Trebuie să fie bătute, altfel uită care le este locul.”

Aici, în schimb, lucrurile nu vor sta chiar cum își spera. Viața din oraș aduce cu sine poate lucruri la fel de odioase, iar Abida se regăsește prinsă într-un alt vârtej... Mă voi opri aici cu povestirea, fiindcă nu are niciun sens să-ncep să prezint cartea cap-coadă. Vă spun doar că acest roman memorabil tind să cred că reprezintă un fel de „document”, întrucât, cu perspicacitate, inteligență și empatia, Awais Khan abordează un subiect de actualitate, dar deosebit de dificil. Khan a reușit să reitereze foarte bine culoarea locală a spațiului în care s-a desfășurat acțiunea, într-un limbaj clar, relevant, fără a se pierde în detalii inutile. Descrierile - atât ale satului primitiv în care Abida crește, cât și ale străzilor aglomerate din Lahore - reușesc să transpună cititorul în această lume altfel inaccesibilă. Unele scene m-au frapat, m-au făcut să mă simt destul de incomod, să iau lectura pas cu pas și să-ncerc să „diger” ceea ce citesc. Realitatea este una crudă, dureroasă, iar neputința în fața acestei realități potențează la maximum sentimentele resimțite. Un roman puternic, plin de forță, care dezvăluie, cu precizie chirurgicală, cultura unei țări otrăvite, în care „misoginismul” este o boală cronică. 

„- (...) Satul ne ia totul, inclusiv tinerețea, și apoi ne smulge și copiii de lângă noi.”

DezOnoare este o carte necesară, o carte care tratează probleme actuale, o carte bine scrisă, șocantă, care te urmărește mult timp după ce o vei fi citit-o. Awais Khan spune o poveste „fără perdea”, nu ezită să ne prezinte motivele pentru care au loc crimele „în numele onoarei”, nu ezită să ne prezinte motivele pentru care tații își ucid fiicele, frații își ucid surorile, și, implicit, ce anume îi predispune să facă acest lucru. Da, romanul lui Awais Khan cu siguranță merită citit de către oricine, fiindcă abordează subiecte cu care ar trebui să fim cât de cât la curent. Într-o țară în care au loc realități brutale, în care iubirea, mântuirea și crima sălășluiesc sub același acoperiș, nimic nu poate fi ceea ce pare. Iar speranța atârnă de un simplu cuvânt, de o simplă faptă care, în alte părți, n-ar fi „condamnată”. Un roman care te mișcă, care te cutremură, te revoltă, iar în cele din urmă îți demonstrează faptul că, uneori, este nevoie de o singură mână întinsă pentru a putea ieși din întunericul dens ca o ceață. Personaje puternice, conturate complex, dinamică și emoție, profunzime, dramă... O armonie perfectă își găsește locul în această carte. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu, chiar știu că o să vă placă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Awais Khan, DezOnoare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Inexplicabila logică a vieții mele, de Benjamin Alire Sáenz - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2023

Traducere: Cornelia Marinescu

Benjamin Alire Sáenz este poet și autor de cărți pentru adulți și adolescenți. Este primul câștigător de origine hispanică al PEN/Faulkner Award și al American Book Award, care recompensează cărțile lui pentru adulți. Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului a fost distins cu Printz Honor Book, Stonewall Award, Pura Belpré Award, Lambda Literary Award și a fost finalist la Amelia Elizabeth Walden Award. Primul său roman pentru adolescenți, Sammy and Juliana in Hollywood, a figurat în ALA Top Ten Book for Young Adults și a fost finalist la Los Angeles Times Book Prize. A doua sa carte pentru adolescenți, He Forgot to Say Goodbye, a câștigat Tomás Rivera Mexican American Children’s Book Award, Southwest Book Award și a fost desemnată drept New York Public Library Book for the Teen Age. Aristotel și Dante Plonjează în Apele Lumii a fost alegerea clubului de lectură Junior Library Guild. Benjamin locuiește în El Paso, Texas. La Editura Trei, de același autor au apărut Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului (2015, traducere de către Ciprian Șiulea) și Aristotel și Dante Plonjează în Apele Lumii (2022, traducere de către Ciprian Șiulea).

„Mă tot gândeam că s-ar putea să ajung la fel ca tipul ale cărui gene le port în mine. Și uram în continuare gândul acela.”

Prima zi din clasa a douăsprezecea Totul este pe cale să se schimbe. Până în clipa asta, Sal fusese mereu sigur unde îi e locul, lângă tatăl său adoptiv, gay, și în familia lor mexicano-americană, plină de iubire. Acum însă a ajuns brusc obsedat de propria istorie, iar evenimente dintre cele mai grave îl silesc să se confrunte, alături de prietena lui cea mai bună, Samantha, cu probleme precum credința, moartea și durerea provocată de pierderea cuiva drag. Sal ajunge pe neașteptate să sară la bătaie, să pună totul sub semnul întrebării și să descopere că nu mai știe cine este cu adevărat. Benjamin Alire Sáenz, autorul premiat al romanului Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului, țese o superbă și complexă poveste despre iubire, identitate și familii care s-au pierdut și s-au regăsit.

„Presupun că viața îi rănește pe toți. Nu pricepeam logica acestui lucru numit viață. Poate că nici nu trebuia.”

Încă îmi amintesc, chiar și după opt ani, momentul în care mi-am cumpărat prima carte scrisă de Benjamin Alire Sáenz de la Cărturești. Cum m-am așezat pe o canapea în mall și am intrat în universul lecturii, și cum am rămas pe acea canapea până când am terminat cartea. Pentru mine, Benjamin Alire Sáenz va rămâne un autor pe care întotdeauna îl voi citi cu drag, pentru că scrie exact tipul ăla de cărți (exact în stilul ăla pe care îl iubesc) care îmi sunt în zona de confort: cărți cu & despre oameni, cărți cu & despre emoție, cărți cu & despre viață. Iar romanul de față, de departe, este exact la fel: un roman despre viață. Cu tot ce înseamnă și nu înseamnă aceasta, cu toate frumusețile și emoțiile și durerile și sacrificiile și lacrimile și oamenii și prietenii și familiile și frumusețile, din nou, pe care le implică. Da, Benjamin Alire Sáenz va rămâne un autor care mereu va avea un loc aparte în sufletul său. Iar cărțile sale - toate cele trei pe care le-am citit până acum -, au fost și vor rămâne absolut splendide, cărți care, după părerea mea, ar trebui citite de toată lumea. Nu doar de adolescenți, ci chiar de oameni mari care, poate, vor înțelege mult mai bine anumite lucruri.

„A început să râdă.

Atunci am început și eu să râd.

Să fluieri în beznă.”

N-am să vorbesc despre ce este cartea, ce se-ntâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens, și nici nu mi s-ar părea interesant să fac aici vreun fel de rezumat. Dar am să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt această carte. O carte plină de lumină, emoționantă, dar totuși atât de puternică privită din perspectiva maturizării lui Sal. O carte despre demonii interiori & furtunile care zac în noi, despre cum ne căutăm identitatea, cum încercăm s-o acceptăm, asta înainte de a o nega, de a fi în acord cu natura noastră. Despre cum uneori suntem confuzi, nu știm de unde să luăm lucrurile și unde să le punem. Nu știm încotro ne îndreptăm, deși avem o vagă impresie, dar nici nu ne lăsăm purtați de vânt. Sal chiar a fost un personaj tare fain, iar prietena sa cu Samantha a fost absolut delicios portretizată. Inexplicabila logică a vieții mele a fost un roman despre prietenie și despre familie, despre identitate și despre căutarea identității, despre maturizare și despre drumul parcurs de un adolescent în devenirea sa. Despre acceptare, despre iubire și... despre oameni, în general. Un roman pe care pur și simplu l-am devorat!

„(...) Oare nu creștem toți și ajungem să fim exact așa cum ne-am dorit?”

Observ la Benjamin Alire Sáenz o sensibilitate aparte, un simț fin pentru psihologia adolescentului, pentru trăirile și emoțiile sale, pentru frustrările și, în general, perioadele prin care trece. Lacrimile pe care le varsă, glumele la care râde. Benjamin Alire Sáenz, cu toate acestea, este destul de în vârstă, însă dă dovadă de o empatie extraordinară atunci când își creează personajele. În toate cele trei cărți scrise de el, pe care le-am citit, am putut întâlni acest aspect: faptul că, într-adevăr, cunoaște psihologia unui adolescent, îi ghicește substraturile și conflictele. Chiar mi-a plăcut mult acest aspect al cărții, deoarece, pentru a crea personaje perfecte, personaje relevante și credibile, convingătoare, un autor trebuie, înainte de toate, să știe în ce se bagă. Iar Benjamin Alire Sáenz chiar știe în ce se bagă și o face cu cea mai mare încredere, pentru că are certitudinea că nu va da greș. În niciunul din cele trei romane, chiar nu a dat greș nici măcar pentru o secundă, ba chiar a excelat cu brio. Iar asta, pentru mine, înseamnă inteligență emoțională deosebită - felicitări, domnule!

„Poate că așa e viața. Faci un zigzag, apoi un altul, după care mai faci câteva.”

Închei aici, spunându-vă că trebuie neapărat să-i citiți cărțile. Pentru că-s faine, pentru că merg rapid și, dincolo de toate acestea, nu-s fără sens, nu-s doar de a-citi-că-îți-face-plăcere-să-citești. Mereu înveți ceva din ele. Descoperi faptul că ai aflat mai multe despre tine, faptul că poate te înțelegi mai bine și reușești să traduci anumite emoții, stări, frustrări și altele, pe care le ai. În plus, chiar scrie cu emoție. Și scrie bine! Foarte bine! Iar asta este ceea ce contează, cel puțin pentru mine - să transmiți emoții, stări frumoase (sau mai puțin frumoase), să creezi acea legătură între cititor și personaje. Benjamin Alire Sáenz le are pe toate, și mă bucur că a fost tradus și la noi, deși, pierzându-mi speranța, am cumpărat cel de-al doilea volum din seria Ari & Dante în engleză, chiar în anul în care a apărut și traducerea la editură. Dar nu-i bai, că am putut simți pulsul scriiturii lui Benjamin Alire Sáenz și în engleză (recunosc, parcă sună mai bine). Oricum ar fi, vă recomand cu cea mai mare încredere să-i citiți cărțile. Îmi veți mulțumi după! Lecturi frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Benjamin Alire Sáenz, apărute și pe blog: 

| Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului | Aristotle and Dante Dive into the Waters of the World |

Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: O. Nimigean

Mohamed Mbougar Sarr, născut în 1990 în Senegal, a absolvit studiile militare la prestigiosul Prytanée Militaire de Saint-Louis din Senegal. După mutarea în Franța, este admis la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), unde studiază literatură și filosofie. Pentru primul său roman, Terre ceinte (Pământ împresurat), primește Prix Ahmadou-Kourouma și Grand Prix du roman métis. În 2018 devine cel mai tânăr scriitor recompensat vreodată cu Prix Littérature-Monde, pentru Silence du choeur (Tăcerea corului). De purs hommes (Despre oameni puri) este cel de-al treilea roman al său urmat, în 2021, de Cea mai tainică amintire a oamenilor, care îi va aduce în același an Prix Goncourt și Prix Transfuge pentru cel mai bun roman de limbă franceză din 2021. În prezent locuiește la Paris.

„Sanza ne-a invitat la el în seara asta. M-am dus fără niciun chef, gândindu-mă la deșertăciunea a ceea ce scriu, la minciuna a ceea ce scriu, la distanța dintre ceea ce scriu și viață (...). Mă piteam după literatură ca în spatele unui geam sau scut; iar de partea cealaltă se desfășura viața adevărată, cu violența ei, cu împunsăturile ei, loviturile ei de berbec în stomac. Ar trebui să te descoperi pe tine însuți și să faci față, să fii gata să încasezi la poace și, poate, să le dai înapoi. Ar fi bine să ai un pic de curaj; fără târguieli, fără trucuri, fără aranjamente, doar curaj. Acesta este prețul.”

În 2018, Diégane Latyr Faye, tânăr scriitor senegalez, descoperă la Paris o carte mitică, editată în 1938, Labirintul neomenescului. Nu se mai știa nimic despre autor, numit în epocă „un Rimbaud negru”, după scandalul declanșat de apariția romanului său. Diégane pornește, fascinat, pe urmele misteriosului T.C. Elimane, confruntându-se cu marile tragedii care au fost colonialismul și Holocaustul. Fără să piardă firul anchetei sale, Diégane frecventează la Paris un grup de tineri scriitori africani, care își dispută ideile, beau, fac dragoste și se întreabă despre necesitatea de a crea în condițiile exilului. În vârtejul acestei căutări, Diégane se va apropia de două femei: sulfuroasa Siga, deținătoarea unor secrete despre Elimane, și energica fotoreporteriță Aïda...

„Cartea esențială se scrie în limba morților;

Cartea esențială se scrie în timpul uitării;

Cartea esențială dă gir imprezenței (nici prezență, nici absență).

În acest moment, vidul își taie beregata, iar în strigătul mut pe care lama i-l deschide în carne ți se pare că auzi cum cade, ca dintr-o gură care se sufocă, o ultimă ipoteză, înspăimântătoare și înspăimântător de calmă:

Cartea esențială nu se scrie.”

Cea mai tainică amintire a oamenilor - romanul pe care nu ai cum să-l uiți, romanul pe care poate ai vrea să-l uiți, cât de cât, pentru că e romanul care continuă să te macine & să te macine & să te macine la mult timp după ce îl vei fi terminat de citit. Este romanul... romanelor! Un volum absolut splendid, pe care îl simți, chiar de la prima pagină, ca fiind o capodoperă. Este absolut monumental, și, fără să exagerez, cred că este una (dacă nu chiar cea mai bună) dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, de fapt, mult timp de-acum înainte. Pentru că nu întrevăd să citesc, cel puțin în viitorul apropiat, un roman măcar la fel de bun. Un paragraf întreg, și eu nu am reușit să surprind nimic din modul în care am trăit această carte, din modul în care m-a făcut să mă simt. Dar nici nu-mi pasă, pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr nici nu se vrea a fi „teoretizat”, „explicat”, trecut sub lupa unui cititor oarecare... Că ăsta mi-s, nu? Eu cred că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr trebuie-doar-trăit-și-atât-și-iubit-așa-cum-se-cuvine.

„Odaia. Încă nu i-ai trecut pragul, dar ți-a și întors stomacul pe dos mirosul bătrâneții și al bolii și al slăbiciunii unui corp care nu mai ține seama de nicio pudoare când se apropie sfârșitul. Pe tata nu l-am cunoscut decât bătrân. De aceea l-am urât cu atât mai mult, cum am urât și camera din care aproape că n-a mai ieșit în ultimii ani din viață. Ajunseseră, odaia și tata, să facă până la urmă corp comun. Dacă mă gândesc la el, înainte de a-mi apărea fața lui de orb, simt întâi miasma odăii.”

Pentru mine, această carte a fost de o măiestrie cum rar mi-a fost dat să văd. Nici nu vreau să vă menționez cât de multe au fost paragrafele în care pur și simplu mi-am zis că trebuie-să-fii-de-pe-o-altă-lume-pentru-a-scrie-așa-de-bine. Așa de frumos. Așa de atent. Așa de sublim și, în același timp, cu o forță literară atât de mare. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, pentru că eu, unul, am trecut-o pe un plan secundar. Am fost pur și simplu vrăjit de stilul autorului, ahtiat să găsesc mai mereu fragmente care îmi dau de gândit, imagini pe care și acum mi le amintesc, fraze, dialoguri, maxime, emoție și profunzime. Oh, și cât de multă profunzime! O carte ca o bijuterie rară, prețioasă, pe care n-ai vrea vreodată să o porți, pentru a nu-i știrbi din strălucire, dar pe care ai vrea să o porți pentru a te simți „complet”, pentru a te simți desăvârșit. Pentru că, de fapt, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr așa este - desăvârșit, pur, strălucitor, complex și de o forță incredibilă. O „carte-lume”, după cum spune și exegeza, și chiar pătrunzi într-o lume din care nu vrei să mai ieși. De fapt, oricum nu mai ai cum să ieși, chiar dacă ai terminat de citit cartea...

„(...) Întreabă-ți sângele. Întreabă-ți carnea! Întreabă misterul genelor, care traversează timpul și desemnează, în două puncte îndepărtate din lungul său curs, o ascendență și o descendență, strămoși și moștenitori. Totul începe cu marea strămoașă. Totul începe cu Mossane.”

Am iubit fiecare pagină a acestui volum, am adorat fiecare literă și fiecare spațiu dintre cuvinte. Pentru că totul se clădește într-o arhitectură demnă de a te lăsa cu gura căscată, bucuros că ai reușit, măcar din treacăt, să arunci o privire. În romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, nu doar că reușești să arunci o privire, dar te pierzi... Te pierzi și vrei să mai fii găsit. Un roman ca o furtună puternică, care lasă în urmă prăpăd emoțional. Cu o profunzime aparte, această carte nu are cum să nu te miște. Atât din prisma personajelor complexe, cât și din prisma cugetărilor în sine... Poate par impresionist în această recenzie-și-nu-prea-recenzie-dar-până-la-urmă-ce-e-o-recenzie, dar chiar nu prea am cuvinte să spun altceva. Folosesc adjective fără a le justifica, asta simt, dar... Cam asta-i tot ce pot face. Cea mai tainică amintire a oamenilor rămâne un roman pe care nu îl voi recomanda publicului larg, deoarece simt că această carte are nevoie să fie „descoperită” în mod individual, atunci când îi sosește timpul...

„(...) Ce suntem noi? Un inel de sânge într-un sipet de lumină - sau invers. Iar diavolul ne potrivește rânjind pe degetul său.”

Însă știu că cei care nu vor fi citit niciodată romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, au multe, foarte multe de pierdut. Repetându-mă, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, și recunosc că am avut ceva rețineri la început. Dar, cu primele pagini citite, am știut că mă angajez într-o lectură la sfârșitul căreia voi fi fost altul. Pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr te învață, te purifică, îți dă de gândit și te face să-ți pui întrebări. Îți ridică probleme, îndoieli, dar acestea nu fac decât să te rafineze, „să te crească” - ca om, ca natură, ca individualitate biologică. Un monument al literaturii, și sunt absolut sigur că de Mohamed Mbougar Sarr vom auzi multe, foarte multe în viitor. Are un potențial extraordinar, iar iubirea sa față de cuvinte, față de literatură, se face resimțită în fiecare pagină, și cu fiecare pagină pe care o dai, pare să crească & să tot crească & să tot crească. Mohamed Mbougar Sarr, îți mulțumesc din suflet pentru această carte & îți mulțumesc că exiști. Iar prin literatura ta parcă reușim și noi să existăm mai mult!

Cartea accidentelor, de Chuck Wendig - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului. Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei. Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania... Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

🔪 🩸 Am fost provocat de către Cristina să citesc și să scriu despre Cartea accidentelor, și-am acceptat fără să stau pe gânduri. Recenzia scrisă de ea o puteți găsi AICI 🔪 🩸

De un' să-ncepem? Ah, da, de la faptul că ador oamenii care citesc. Și, mai mult decât a adora oamenii care citesc, ador oamenii care iubesc atât de mult să citească, încât pun la cale „mini-cluburi”, atunci când descoperă o lectură cu potențial. Și, dincolo de a aduce împreună și mai mulți oameni care iubesc să citească, creează legături. Creează un sentiment că, da, se poate, că orice ar fi, cititul ne va lega întotdeauna, va străbate poate chiar sute de kilometri și va aduce împreună oameni... Chiar dacă - cel puțin momentan, I hope - în online! Așadar, pentru că nu prea am de gând să mă lungesc cu această recenzie (deși aș avea toate motivele din lume și toată „materia primă”), nu pot decât să zic atât: dacă nu ar fi fost pus la punct acest mini-club, atunci sunt sigur că nu aș fi ajuns prea curând la romanul lui Chuck Wendig. De fapt, probabil n-aș fi ajuns niciodată, pentru că am atât de multe cărți necitite încât anxietatea mea atinge cote alarmante când îmi cumpăr altele. Nu că m-aș opri din cumpărat, dar doar așa, la o adică. Însă când am văzut ce este în stare să stârnească acest volum la un alt cititor, în ale cărui gusturi de altfel am încredere, am zis că trebuie neapărat să o citesc. Și BINE am făcut!

Eu nu prea am citit cărți horror la viața mea, să fiu sincer. Adică am citit doar acele cărți care se recomandau ca fiind horror, dar nu prea au reușit să-mi stârnească niciun sentiment de teamă, frică, angoasă și-așa-mai-departe. Dar, my God, chiar vreți să vă descriu imaginile care încă îmi sunt înrămate în minte, scenele care încă reușesc să mă bântuie și, grație unei imaginații absolut efervescente, au prins viață chiar în cele mai ciudate momente? Nu, nu vreți. Și nici eu nu vreau. În mintea mea, o anumită scenă face casă comună cu o altă scenă din romanul Shining, scris de Stephen King, și nu-mi dau seama dacă aceste scene ori lucrează în sinergie și îmi stârnesc fiori chiar și-acum, ori se exclud una pe cealaltă, și tot nu-mi dau seama care mă bântuie mai mult. Cert este, în fine, că pot spune că Wendig chiar a reușit să se apropie de talentul lui King, poate chiar să-l depășească - n-am să mă pronunț în direcția asta, pentru că nu vreau să bat câmpii, mai ales că este prima carte scrisă de Wendig pe care am citit-o. Dar, man, omul ăsta are potențial, și talent, și știe ce face, și o face bine și nu știu dacă ar putea-o face mai bine, ci știu că m-a îngrozit și m-a bântuit și, la unele faze, chiar a dat cu mine de pământ!

Cartea accidentelor nu doar că a fost plină de mister, dar a reușit să îmbine fabulos fantezia cu realitatea, poate pe alocuri și o tentă de realism magic, emoție și psihologie, dramă - oh, da, foarte multă dramă, dintr-aia bună și delicioasă. Pe scurt, nu pot spune decât că astea 620 de pagini (care, recunosc, la început m-au speriat puțin), s-au terminat precum o cafea bună pe care o savurezi dimineață: fără să știi cum. Și, așa, că ai băut-o fără să-ți dai seama, îți mai faci una. Sincer, ajunsesem în punctul în care nici nu am putut să-mi dau seama cum zburau paginile, fiindcă eram mult prea prins de ce urmează să se întâmple, sau pur și simplu eram prins de atmosfera generală a cărții, de cât de armonios a reușit Wendig să dozeze misterul și să îl livreze într-o formă atât de faină. Nu-s mare fan al punctelor de vedere diferite, fiindcă știu că, întotdeauna, ele ajung să se întretaie la un moment dat. Dar nu m-am așteptat, sincer să fiu, ca într-un astfel de punct să se consolideze, de fapt, „ideea generală” a cărții. Mai mult decât atât, mi-a plăcut mult atmosfera in crescendo, faptul că încetul cu încetul cu încetul Wendig a pus bazele a ceea ce, vorba aia, „are să urmeze”! Și ce-a urmat... 

Haideți s-o luăm așa cum se cuvine: cartea asta nu este chiar pentru toată lumea. Nu știu dacă ar trebui semnalate de la bun început niște trigger warnings, dar am să le menționez eu: avem multă, multă, multă violență, scene sângeroase, abuzuri, agresiuni (de toate tipurile), substanțe ilicite, legături patologice și dezvăluiri care mai bine ar fi rămas secrete. Avem condamnare la moarte, avem crime și, în mod evident, avem teroare. Întuneric. Tensiune. Fobie. Sentimentul ăla acut de claustrofobie. Poate, într-o oarecare măsură, unii ar putea resimți toate acestea drept „prea mult”. Ceea ce-i firesc, fiindcă chiar și eu (care în general n-am probleme cu astfel de lucruri), am simțit că unele lucruri sunt parcă prea violente, prea deodată. N-aș spune că este o poveste de groază „clasică”, dar chiar poți simți acea componentă horror, terifiantă, atunci când citești. Tre' să fii pregătit înainte să te bagi în lectură, să pleci cu gândul că această carte se prea poate să te scoată din zona de confort. Dar, știți cum se zice, doar în afara zonei de confort poți evolua. Și avea acces la lucruri (în cazul de față, lecturi) la care altfel n-ai fi avut. Mă bucur tare mult că am citit cartea, pentru că simt, într-adevăr, că în sfârșit am citit un horror bun!

V-aș putea enumera n motive (n≥21125) pentru care ați putea citi cartea, dar mă voi rezuma la trei, care mi se par mie ceva mai relevante:

• 🩸Atmosfera & culoarea locală: știți diferența dintre „înfiorător” și „înfricoșător”? Eu am aflat-o doar după ce am citit această carte. Știți diferența dintre „neliniște” și „teroare”? Nu? O știe Chuck Wendig mult mai bine decât noi. În această privință, atmosfera pur și simplu a atins cote absolut insuportabile, la un punct, și parcă m-am simțit ca un cobai într-un experiment pe care eu nu-l pot controla.

• 🩸Personajele & dramele & evoluția & emoțiile acestora: nu doar că fiecare personaj are o poveste care merită cunoscută, dar fiecare personaj trăiește un conflict. Trăiește cu emoție și, după părerea mea, fiecare personaj nu face decât să caute purificarea. Să scape de demonii interiori, de demonii trecutului, să simtă și să trăiască. Evident, nu se regăsesc chiar în cel mai propice context, dar, uneori, nu ar trebui să ne temem de „demoni”, ci de ceea ce i-a făcut să devină „demoni”. +1 bilă albă (pe lângă celelalte 21418) pentru Chuck Wendig.

• 🩸Modul de scriere: cum mereu pun preț pe modul în care un autor își livrează ideea, pot spune că Wendig le-a avut pe toate. Pentru mine contează foarte mult - dada, poate nu-i chiar OK să caut asta în orice lectură - componenta emoțională a cărții. Adică, fie că vorbim despre cum înfloresc cireșii, despre teoria buclelor sau despre o mamă care și-a pierdut fiica, despre o crimă brutală inspirată de legenda lui Slenderman, mie o carte trebuie să-mi transmită emoție pentru a o putea considera „bună”. Dincolo de faptul că Wendig pare a că a urmat o schiță în a-și dezvolta cartea, a pus și multă, multă emoție. Nu m-au deranjat, sub nicio formă, pasajele alea descriptive care deseori tind să facă dinamica mult deficitară, fiindcă au avut finalitatea de a mă integra mult mai bine în atmosferă. Ugh, și descrierile alea... Nici înjurăturile, de altfel, fiindcă am simțit că Wendig nu le idolatrizează, ci le folosește doar pentru a face mult mai verosimilă „realitatea” cărții.

Cam asta-i tot. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere cartea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Sunt absolut sigur că o să vă placă; și nu vă speriați de cele 620 de pagini, nici n-o să vă dați seama cum veți trece prin ele. Într-o sinergie extraordinară, totul se completează atât de bine, atât de echilibrat, încât ajungi să-ți dai seama că, de fapt, chiar și 620 de pagini sunt puține... Mai departe, îl voi provoca pe Gică (Cărțile Mele și Alți Demoni) să citească acest volum și să-mi spună, dacă are bunăvoința (și știu că o are!!!), cum i s-a părut. 

📖#Tu pe cine provoci să citească Cartea accidentelor, de Chuck Wendig?