Contracronometru, de Anthony McCarten - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana-Ligia Ilin 

Anthony McCarten a fost nominalizat de patru ori la Premiile Academiei Americane de Film și a obținut de două ori Premiul BAFTA ca scenarist și producător. Trei dintre filmele sale - Teoria întregului (The Theory of Everything), Ziua decisivă (Darkest Hour) și Bohemian Rhapsody - au obținut Premiul Academiei Americane de Film pentru actorii din rolurile principale. A mai scris scenariul pentru serialul Cei doi papi (The Two Popes) și este scenarist și producător al filmului I Wanna Dance with Somebody, despre Whitney Houston. McCarten este, de asemenea, romancier, autor de nonficțiune și dramaturg. Cartea sa de nonficțiune Darkest Hour s-a aflat pe locul întâi în lista de bestsellere Sunday Times. Romanul său Death of a Superhero a câștigat în 2008 Austrian Youth Literature Prize și în același an a fost finalist la German Youth Literature Prize. În ceea ce privește dramaturgia, A Beautiful Noise, un musical biografic despre Neil Diamond, a avut premiera pe Broadway în 2022. Cea mai recentă piesă a sa, The Collaboration, despre prietenia fructuoasă dintre Andy Warhol și Jean Michel Basquiat, a avut premiera pe Broadway în 2023. În 2015, McCarten a devenit membru al New Zealand Society of Authors. Este născut în Noua Zeelandă și locuiește la Londra. 

„Ești gata să fii perfectă, Kaitlyn Day? se întreabă. 

Pentru că asta trebuie să fii acum (...).

Du-te sus, își zice. Verifică totul. Când vine ordinul «Start Zero» trebuie să fie gata să dispară cât ai clipi. Să se șteargă de pe fața pământului. Să dispară.”

Zece americani au fost selectați cu atenție pentru a testa în versiunea beta un sistem revoluționar de spionaj. Programul Fusion Initiative, realizat printr-un parteneriat între compania de tehnologie informatică WorldShare și guvernul Statelor Unite, poate urmări pe oricine de pe pământ. Timp de o lună, cei zece candidați la marele premiu de trei milioane de dolari vor face tot posibilul să scape necapturați. Dar pentru o concurentă, o bibliotecară modestă din Boston pe nume Kaitlyn Day, miza este mult mai mare decât banii, iar motivele ei pentru a intra în test sunt mai personale decât și-ar imagina oricine. Când numărătoarea inversă va ajunge la zero, va fi decis câștigătorul. Va fi acesta aparatul monstruos de supraveghere format din agențiile guvernamentale împreună cu titanul IT sau simplul cetățean american mânat în luptă de nevoia sa de dreptate și adevăr? Anthony McCarten, scenarist de patru ori nominalizat la Oscar, a scris un thriller năucitor și fascinant, un roman plin de acțiune și de răsturnări de situație, deosebit de relevant pentru vremurile noastre.

🕒DOUĂ ORE SĂ FUGI. O SINGURĂ ȘANSĂ SĂ SCAPI. 🕒

În ciuda celor trei steluțe date - care, oricum, chiar nu-s puține - romanul lui Anthony McCarten, Contracronometru, a fost chiar OK, mai mult decât OK, de fapt. Pentru mine, singura problemă a fost faptul că, într-o oarecare măsură, chiar cred că mă așteptam la altceva. Uite, spre exemplu: când au prins-o pe prima persoană din proiect, mă așteptam... Știți voi la ce! Nu e un spoiler faptul că acest lucru nu se-ntâmplă; ceea ce, din start, pentru mine a luat o întorsătură diferită, într-o direcție în care n-aș fi vrut s-o ia. Nu-s sadic, nu? Dar parcă aș fi vrut mai multă tensiune, și nu doar o carte foarte bine scrisă, foarte bine consolidată, inteligentă. Aș fi vrut și doza aceea de nebunie, de teroare, de suspans, fiindcă chiar ar fi avut potențialul acesta. Într-o altă măsură, eu am văzut această carte mai mult ca un fel de film, un film chill care, poate, te-ar prinde mai mult decât cititul în sine. S-a făcut simțită valența aceasta de regizor & scenarist, și, de ce nu, poate chiar ar ieși un film bun din această carte. Dar, la rangul de carte, cred că are câteva sincope care nu-l pun într-o lumină prea bună. Totuși, asta nu înseamnă că nu-i o carte bună, dar pentru mine mai izbitoare a fost ideea că, ei bine, n-are să se întâmple ceea ce mă așteptam să se-ntâmple.

„(...) plicticosul Bill devenind doar primul dintre câțiva șoferi tăcuți, un pic înciudați, care după aceea o vor duce fără probleme pe vicleana Kaitlyn vreo 260 de kilometri în următoarea zi și jumătate.”

Pe de altă parte, cartea are o dinamică genială, este foarte bine pusă la punct din acest punct de vedere. Totul este alerg, și chiar dacă avem parte și de privirile „din culise”, respectiv ale celor care au pus la cale acest bizar proiect, asta nu șubrezește din dinamica specifică, care descrie evoluția celor 10 participanți. Mi-a plăcut mult să aflu care a fost motivul pentru care acest proiect a pus la punct, ce anume se urmărește, de ce, și cum anume au fost lucrurile elaborate. Destul de interesant, aș spune, într-o societate în care oricum ne dăm toate informațiile rețelelor de socializare, în care suntem atât de expuși, atât de transparenți. Ei, și-aici intervine în scenă eroina-improbabilă-dar-delicioasă-a-cărții, și anume bibliotecara Kaitlyn Day, care reușește să le pună bețe în roate celor de la Fusion Initiative. Ia-o de unde nu-i, fiindcă, de-a lungul timpului, doamna Kaitlyn Day a fost ceva mai izolată, ceva mai ruptă de tot ce înseamnă a te expune în online, a lăsa urme care, vorba aia: ce faci în online, pe vecie rămâne. Și, tam-nesam, nu prea reușesc să dea de ea, deși, dacă s-ar fi pariat, cotele pentru ea sigur n-ar fi fost prea mici. Așadar, cred că cel mai mult mi-a plăcut să aflu ce anume va face Kaitlyn Day cu acest proiect, dacă va reuși să se ascundă sau nu până la sfârșitul lunii asociate proiectului.

„Se ridicase muncind din greu, și dacă acum stă deasupra celorlalți, o face în spiritul serviciului, nu al vanității sau răzbunării târzii pentru terenul de joacă. N-are socoteli de încheiat cu trecutul, doar cu viitorul. Îi stau în cale doar cinci oameni, cu nume banale ca:

James,

Brad,

Jen,

Don,

Kaitlyn.”

Pe rând, ni se oferă perspective - mai mult sau mai puțin extinse - asupra celor 10 participanți la proiect, ce anume fac, cum încearcă să se ascundă, care-s motivele pentru care fac acest lucru. Interesul, în schimb, cade doar pe câțiva, iar „motorul” din spatele participării lor începe să capete forme tot mai ciudate. Cu alte cuvinte, uneori nu-i vorba doar despre bani (nu-i așa?), iar ceea ce în aparență pare un astfel de motiv, ulterior se dovedește a fi fost altul. De asemenea, îl mai avem și pe Cy Baxter, „miliardarul din Sillicon Valley”, care „petrece mai mult timp în oraș din motive necunoscute”, și mâna sa dreaptă, Erika Coogan, care, la rândul lor, au niște motive (altele decât cele „oficiale”) pentru care s-au înhămat la acest complex și sensibil proiect. Care este prețul pe care îl vor fi plătit pentru a duce la bun sfârșit ceea ce, în esență, ar revoluționa sisteme de apărare și, în fine, capacitatea de a face față atacurilor cibernetice (și nu numai)? Pe parcurs, recunosc, m-a pierdut puțin, dar am pus pe plan secund acest lucru - eu, unul, voiam mai mult să știu ce se va alege de Kaitlyn Day, fiindcă m-am atașat de ea încă de la primele pagini. Răsturnările de situație, dezvăluirile, tensiunea, dinamica - toate m-au ținut acolo, însă, într-o măsură, execuția nu prea mi s-a părut cea mai bună. 

„Și cu asta, gândurile îi revin în prezent: cum să-și petreacă ziua? Și pe următoarea? Și pe următoarea? Ce va face? Ce va face cu mintea sa, cu gândurile învolburate?

Răspunsul, singurul rezonabil: nimic. Absolut nimic, dacă se poate. Să mănânce, să bea, să doarmă, să se spele, să facă pipi, poate să sape o mică latrină. Astăzi, ceea ce îi cere planul și ceea ce este hotărâtă să facă este o grămadă de nimic.”

Contracronometru a fost un roman chiar bun, dacă este să privim totul din perspectiva acțiunii, a punctului de plecare și tensiunii in crescendo, însă așa tare mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi avut o altă direcție, încât n-am putut trece peste dezamăgirea inițială. Oare n-ar fi fost totul mult, mult mai intens dacă în joc ar fi fost, de fapt, viața participanților? Ce condiții ar fi reușit să-i împingă, în cele din urmă, pentru a participa la un astfel de proiect, chiar cu riscul propriiilor vieți? Hmmm, oare asta nu sună deja ca scenariul serialului ăla coreean care a spart topurile? Well, nu m-am gândit! În orice caz, eu chiar cred că este un thriller din care ar ieși un film (mai) bun, pentru că are tot potențialul necesar. Cu mici schimbări, sigur ar fi și mai bună ideea. Eu l-am citit rapid, a fost o lectură chiar OK, care nu m-a solicitat și pe care am ales-o în paralel cu o carte mult, mult mai grea. Așadar, chiar cred că v-ar prinde, ceea ce contează cel mai mult, și v-ar ține captivi până la sfârșit. Ah, și să nu uit, dezvăluirile ultimilor pagini - așa cum suntem, de altfel, obișnuiți - sunt cele care dau cărții un gust ușor amărui. Nu vă zic mai multe, vă las să descoperiți! Lecturi cât mai faine și cu spor!

Confesiuni, de Kanae Minato - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana-Celia Gheorghiu

Kanae Minato e o fostă profesoară de lucru manual și actuală casnică. A scris Confesiuni, romanul ei de debut, în timp ce-și îndeplinea diferitele sarcini domestice. Cartea s-a vândut în peste trei milioane de exemplare în Japonia, unde a obținut și câteva premii literare, printre care se numără Premiul Teatrul Radiofonic, Premiul Romanul Polițist pentru Scriitori Debutanți și Premiul Național al Librarilor. De asemenea, a fost adaptată într-un film nominalizat la Oscar, în regia lui Tetsuya Nakashima. Kanae Minato trăiește în Japonia.

„(...) Cine e cu adevărat vinovat aici? Chiar e vina profesorilor neglijenți?

Oare moartea lui Manami chiar a survenit din vina mea? Ce ar fi trebuit să fac ca s-o previn?”

🩸 ELEVII EI I-AU UCIS FIICA. ACUM, MAMA SE RĂZBUNĂ. 🩸

După ce rupe logodna în urma unei revelații tragice, Yūko Moriguchi nu mai trăiește decât pentru unica ei fiică, Manami, în vârstă de patru ani. Acum, în urma unui accident petrecut la școala gimnazială la care predă, Yūko renunță la profesorat și își înaintează demisia. Dar mai întâi de toate, ea are o ultimă lecție de predat. Povestea pe care le-o spune elevilor e una menită să anuleze tot ceea ce au știut ei vreodată despre doi dintre colegii lor, potențând scenariul unei răzbunări diabolice. Construit cu ajutorul mai multor voci narative și abundând în răsturnări de situație cu totul imprevizibile, romanul Confesiuni sondează limitele pedepsei, disperării și iubirii tragice, culminând într-o confruntare pe viață și pe moarte între profesor și elev, care pune în pericol întreaga școală. Percepția cititorilor asupra unei săli de clasă nu va mai fi niciodată aceeași.

„Iar în momentul ăsta te cam ocupi deja cu vânătoarea de vrăjitoare - exact ca în Evul Mediu. Cred că noi, oamenii obișnuiți, s-ar putea să fi uitat un adevăr esențial - nu prea avem, de fapt, dreptul să judecăm pe nimeni altcineva.”

Probabil știți cât de mult ador eu cărțile thriller, și că sunt fan înfocat al acestui gen & oricând aș renunța la orice alt gen de lectură pentru a citi un thriller. Ei, bine, un thriller bun, vreau să zic. A se citi: un thriller așa cum a fost Confesiuni. Atât mi-a trebuit pentru a-l citi - o întârziere de o oră și jumătate a avionului și un zbor dus spre Londra, pentru a-l citi. De ce? Păi, cum de ce? Fiindcă dacă ai neșansa de a citi prima pagină - și știi că ai treburi ulterioare - atunci mai bine renunți la ele, fiindcă pur și simplu nu mai poți lăsa din mână această carte. Să fie, oare, vocea narativă? Să fie, oare, incredibilele plot twist-uri care nu-ți dau pace? Aș spune că este un cumul al tuturor acestor variabile care, în cele din urme, se concretizează într-o carte pe care cu siguranță n-am s-o uit vreodată. Eram în căutare de un thriller bun, simțeam nevoia să citesc o carte diferită, o carte care să mă dea pe spate, după atât de multe rateuri pe care le-am avut de-a lungul timpului. Iar romanul lui Kanae Minato n-a fost doar bun, ci a fost extrem de bun. Cap-coadă, n-am mai putut să-l las din mână până când nu am aflat cum, de fapt, stă treaba, și încotro se-ndreaptă toate lucrurile.

„Totuși, dacă s-ar limita la asta, bănuiesc că aș putea s-o accept ca pe o formă extremă de TPOC și să încerc să aflu ce se poate face într-o astfel de privință. Dar problema lui Naoki e mai rea de-atât. În același timp, curăță totul în jurul lui și face exact pe dos cu propria persoană. 

E din ce în ce mai murdar. Refuză să facă orice ca să-și curețe corpul.”

Yūko Moriguchi este profesoară. Yūko Moriguchi este... Pardon, a fost mamă! Yūko Moriguchi este împinsă de la spate de dorința de răzbunare, și totuși nu i-aș spune răzbunare, pe cât i-aș spune disperare, pe cât i-aș spune dorința de a-i face pe cei vinovați de moartea fiicei ei să-și ispășească păcatele. Să dea „o lecție”. Faptul că această lecție i-a forme din ce în ce în ce mai necunoscute, mai bizare, ei, asta-i partea a doua. Dar, ce te faci atunci când te regăsești față în față cu cei care ți-au ucis fiica? Cu cei care se fac responsabili de moartea acesteia, într-o formă sau alta? Când fiica ta mai era singurul pilon de salvare într-o lume hazardată, catargul unui vas aflat pe mare în timpul furtunii? Ne zice Kanae Minato ce faci - îți cauți pacea, fiindcă de asta ai nevoie, chiar dacă pacea ta presupune infernul altuia. Yūko Moriguchi, pentru mine, a fost un personaj de-a dreptul incredibil, un personaj tragic, un personaj care întruchipează poată însăși esența sui generis a ceea ce am face - dacă am fi nevoiți - pentru cei dragi, chiar dacă aceștia nu se mai întorc. Nu este vorba despre karma, nu este vorba despre „primești ceea ce oferi”, ci este vorba doar despre mai mult decât atât: despre a preveni ca un astfel de lucru să se întâmple din nou. Fiindcă, date fiind circumstanțele și ceea ce Yūko Moriguchi știe, potențialul scenariu chiar se poate înfăptui fără nicio problemă... Din nou!

„Oamenii slabi își găsesc oameni mai slabi decât ei care să le fie victime. Iar cei victimizați simt adesea că n-au decât două opțiuni: să facă față durerii sau să-și curme suferința prin moarte. Dar ei se înșală. Lumea în care trăiești e mult mai mare de-atât. Dacă locul în care te afli îți provoacă prea multă durere, eu zic că ar trebui să fii liber să cauți alt loc mai puțin vătămător, ca refugiu. Nu e rușinos să cauți un loc în care să te simți în siguranță. Vreau să crezi că undeva, în lumea asta largă, există un loc pentru tine, un adăpost.”

În această carte, răzbunarea nu doar că a fost implacabilă, dar a fost pur și simplu impecabilă! Un thriller deosebit de inteligent, extrem de bine executat, cu angrenaje bine puse la punct și un punct de plecare bine, bine de tot dezvoltat și fructificat. Nici n-am simțit cum trec paginile - nici nu voiam, de fapt, să treacă paginile -, deoarece povestea s-a desfășurat în fața ochilor mei precum un film de acțiune. M-a bulversat tare, tare, mai ales la sfârșitul capitolelor, când Kanae Minato arunca „bomba” - și, ohoh, ce explozie răsunătoare! Dincolo de a fi un thriller bun, cu o componentă ficțională, are și o valență foarte realistă, din păcate - da, astfel de lucruri se întâmplă, s-au întâmplat, se vor întâmpla. O carte foarte emoționantă, pe alocuri, iar perspectivele diferite ale personajelor, vocea polivalentă, n-au făcut decât să-mi ofere o perspectivă și mai extinsă asupra lucrurilor. Aflăm „motive”, aflăm comportamente, aflăm povești - dar, în cele din urmă, nimic nu justifică întâmplarea. Cu o perspectivă profund tulburătoare, cu o scriitură impecabilă, Kane Minato scoate în lumină formele tot mai necunoscute ale demonilor (noștri) interiori... Ale demonilor care își găsesc asociere în lumea reală!

„Exact atunci a început să sune telefonul din mâna mea. Număr ascuns.

Îmi tremura degetul în clipa în care am apăsat pe Răspunde.”

Confesiuni este thrillerul pe care trebuie să-l citiți - mai știu persoane care l-au citit, și niciuna n-a fost dezamăgită. A se avea în vedere și că persoanele respective sunt, la fel ca și mine, pasionate de acest gen. Practic, este un thriller pe care-l devorezi, pe care nu-l poți lăsa din mână, un thriller alert & tensionat & misterios & brutal. Cu întorsături de situație (preferatele noastre, nu?), cu o atmosferă sumbră, cu dezvăluiri tot mai șocante. Personaje dezaxate, personaje cu tulburări psihice, care îți stârnesc stări și trăiri dintre cele mai bizare - de la milă, până la dezgust, de la compasiune, până la frică, o bizară senzație de neliniște. Kanae Minato chiar a reușit să scrie un roman de debut deosebit de bun, care foarte ușor ar întrece, în calitate, cărți ale autorilor consacrați. Un roman șocant pe care, chiar dacă l-am citit acum aproximativ două luni, nu-l pot uita. Și în momentul acesta, când scriu așa-zisa recenzie, îmi aduc aminte de anumite pasaje, de modul în care m-a făcut să mă simt și de trăirile pe care a reușit să mi le creeze. Dap, ăsta numesc eu un thriller bun și asta numesc eu o carte memorabilă. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece am certitudinea că o să vă placă!

Vizita tinerei doamne (Andrei Mladin, #9), de George Arion - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2023

George Arion s-a născut în 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970. În prezent este Director general al S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației „Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers's Club. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de versuri, critică literară, jurnalistică. A semnat scenariul la două filme polițiste (Enigmele se explică în zori, 1989, Atac în bibliotecă, 1992) și la serialul TV Detectiv fără voie (2001). Autor al unui libret de operă și al mai multor piese polițiste. Proză mystery & thriller: Atac în bibliotecă – 1983, Profesionistul – 1985, Trucaj – 1986, Pe ce picior dansați? – 1990, Crimele din Barintown – 1995, Nesfârșita zi de ieri – 1997, Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) - 2001, Camelonul – 2001, Anchetele unui detectiv singur – 2003, Spioni în arșiță – 2003, Necuratul din Colga – 2004, Crime sofisticate – 2009, Fortăreața nebunilor – 2011, Sufocare – 2012, Insula cărților – 2014, Însoțitorul lui Iisus – 2016, Mâna care închide ochii – 2020, și altele. Cărțile lui George Arion au fost traduse în engleză, franceză, rusă și macedoneană. A fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1985, 1995, 1999). Cetățean de Onoare al orașului Tecuci. În 2013, Asociația Națională a Detectivilor din România i-a acordat titlul de Detectiv de onoare.

„(...) Nu mai poți să ai încredere în nicio știre. Neștiind ce se petrecere în realitate ești o victimă sigură a manipulării.”

Al nouălea roman cu Andrei Mladin! Externat după ce a scăpat de boală ca prin urechile acului, sătul de tot ce i s-a întâmplat de-a lungul timpului, dornic să-și găsească un refugiu, Andrei Mladin decide să se retragă în orașul copilăriei. Deghizat și folosind un nume de împrumut, Mladin ajunge în târgușorul unde constată că nu prea multe s-au schimbat. Mai rău, micul oraș nu e deloc o oază ocrotitoare. Pe lângă amintirea unor întâmplări nefericite din trecut pe care de-abia acum le înțelege cu adevărat, nici prezentul nu-l scutește de tracasări. În localitatea care pare amorțită de frig și ninsori încep să aibă loc crime deosebit de suspecte. Mladin nu poate rămâne indiferent și se implică în căutarea adevărului. Investigațiile îl ajută să lămurească și episoade nefaste din existența sa. Iar în Bucureștiul pe care l-a părăsit, o frumoasă și enigmatică franțuzoaică îl caută cu disperare...

„- Ce chestie! Ca să lovească în cărțile de literatură, Mircea Neagu se folosește de o carte!

- Nu-i singurul paradox din orașul ăsta. Ai să te convingi. Dar în întreaga lume sunt paradoxuri la tot pasul.”

Este deja al patrulea contact pe care îl am cu romanele domnului George Arion - al treilea de factură polițienească, de altfel. Deși, bineînțeles, nu pot să nu apreciez și talentul de dramaturg pe care îl are, care tot despre talentul scriitoricesc, în esență, vorbește. De fapt, pentru mine domnul George Arion are cea mai bine consolidată & fundamentată voce literară când vine vorba de cărțile românești de acest gen. Iar Vizita tinerei doamne, dincolo de a sublinia ceea ce deja credeam, m-a făcut să-mi dau seama că, în cele din urmă, cărțile sale sunt și despre iubirea de a citi. Sunt despre frumusețea cărților și despre puterea acestora de a salva, de a mângâia, de a vindeca. Un roman care abundă de nostalgie, extrem de frumos scris, emoționant pe alocuri, care îți dă de gândit, dar care nu compromite ceea ce, în cele din urmă, l-a consacrat pe autor: talentul de a valorifica orice circumstanță dintr-o perspectivă polițistă extrem, extrem de bine gândită și elaborată. Nu știu de ce, dar acest volum parcă mi-a plăcut ceva mai mult decât celelalte - l-am simțit mai aproape de mine, mai pe sufletul meu.

„Nu știm ce a explodat, cum și de ce atunci când s-a născut Universul, și au apărut Spațiul și Timpul. N-o să știm niciodată. Prin ce miracol energia s-a transformat în materie (...)?

Vom bâjbâi mereu în ceața de după Big Bang.”

Andrei Mladin parcă simte, în acest volum, că timpul se scurge tot mai mult de cealaltă parte a clepsidrei. Și poate tocmai asta m-a făcut să mă investesc mai mult, din punct de vedere emoțional, în poveste. Cred că partea aceea cu morțile suspecte, care au fost destul de bizare, am lăsat-o pe plan secund, și mai mult decât în orice alt volum m-am axat asupra personajului. Incursiunile în trecut, în copilăria sa, au fost atât de frumos construite, atât de plin de emoție transmise de către autor. De fapt, cred că în acest volum am simțit o componentă personală mult mai accentuată decât în celelalte. Ce ți-e Andrei Mladin, ce ți-e scriitorul George Arion?! Una și aceeași persoană, despărțite sensibil poate doar de investiția fictivă în detectivul Andrei Mladin, care are de-a face cu toate cele... Da, și cărțile în care a fost vorba despre mai multă tensiune mi-au plăcut mult, aceasta a avut acel ceva care, oarecum, m-a făcut să descopăr și o altă valență a autorului. Și, repet, atât de bine scris mi s-a părut, încât cu cel mai mare drag am înaintat în lectură - mi s-a părut totul tihnit, totul firesc, iar amintirile au curs și au curs și așa frumos m-am așezat lângă ele și le-am privit cu o bunătate sinceră!

„Incredibil ce se petrece în urbea asta! Pistoale ascunse prin iedere, incendii izbucnite din senin, cercuri în care se discută idei smintite, un asasinat comis cu praștia... Să fi fost o întâmplare? Vreun puștan a nimerit fără să vrea țeasta unui cetățean onorabil? E nebunul care a sărit gardul Sanatoriului?”

Evident, avem ficțiune polițistă în cea mai faină formă a sa, dar am simțit că aceasta pălește în fața altor întâmplări. Cu trimitere subtilă spre piesa tragico-comică a lui Friedrich Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), scriitorul adaugă o altă componentă „misterioasă” acestei cărți - enigmatica franțuzoaică, poate vreo prietenă din trecut, care apare în scenă, însă ia-o de unde nu-i. Deși lăsă în urmă dovezi ale existenței, acum este de negăsit (după ce Mladin iese din spital și ia calea locului în care a copilărit). Mi-a plăcut și această parte a cărții, care poate a avut o relevanță mai mare în ideea generală a romanului, decât investigația în sine și crimele bizare care s-au întâmplat. În final, nu pot spune decât că dacă ar fi să aleg între toate cărțile scrise de domnul George Arion, pe care le-am citit până acum, cred că asta este preferata mea. Am citit-o cu mare drag și, încă de la prima pagină, am simțit o voce oarecum diferită, o voce ceva mai personală, „mai investită” în carte - deși, evident, nu mă îndoiesc de faptul că domnul George Arion își investește sufletul în fiecare roman scris.

„Oaza copilăriei mele nu va mai exista. Nu voi mai fi ancorat în trecut. O dispariție care îmi va lăsa un gol în suflet. Ce blestem s-a abătut asupra ei?

Timpul vindecă totul? Aș! Nu vindecă nimic.”

Pentru mine, Vizita tinerei doamne a fost o adevărată surpriză literară - mă așteptam să-mi placă, să mă poarte într-o poveste frumos scrisă, dar mi-a întrecut așteptările în ceea ce privește cât de mult mi s-a înfățișat Mladin, în toată complexitatea sa, în această carte. L-am descoperit mai mult, i-au fost scoase la lumină unele aspecte care poate au rămas ascunse în celelalte cărți anterioare din serie (nu mă pot pronunța prea bine, fiindcă nu le-am citit pe toate). Dar, în cele din urmă, chiar mi-a plăcut mult modul în care a fost scrisă, ritmul aparte, tihnit, care îți dă voie să contemplezi, să te bucuri, să apreciezi. Am simțit că autorul a reușit să reitereze o perioadă la care, dată fiindu-mi vârsta, eu n-am avut acces, însă a reușit, totuși, să-mi aducă aminte de acea perioadă magică, acea perioadă liniștită, acea perioadă în care timpul încă avea răbdare, iar acea perioadă este copilăria. Iar copilăria lui Andrei Mladin, a domnului George Arion, mi s-a înfățișat ca una frumoasă, una care te ține o viață întreagă. Chiar vă recomand cu mare, mare încredere această carte, deoarece sunt sigur că o veți simți (cel puțin) la fel!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui George Arion, Vizita tinerei doamne, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de George Arion, apărute și pe blog: 

| Mâna care închide ochii | Autograf | | Crimele din Barintown |

1991. Prima anchetă a lui Sharko, de Franck Thilliez - Recenzie (Crime Club)

Editura: Tritonic Books

Colecția: Thriller & Mystery

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 430

Anul apariției: 2023

Traducere: Pompiliu Alexandru

Franck Thilliez s-a născut în 1973, la Annecy. Timp de zece ani a lucrat ca inginer informatician. Îmbină această pasiune cu gustul pentru thrillere și publică primul său roman Conscience animale (2002); apoi Train d'enfer pour Ange rouge (2003), care e nominalizat la Premiul SNCF pentru polar francez (2004). În 2005, apare La Chambre des morts (Le Passage), rapid ecranizat cu același titlu (2007). Urmează noi romane care au ca personaje principale pe cei doi inspectori, Franck Sharko și Lucie Henebelle, anchetând separat sau împreună. Cele peste 20 de volume publicate de Thilliez au fost premiate (SNCF, Quais du Polar etc.) și sunt traduse în lumea întreagă. Thilliez este și scenarist - primul realizat de el, Obsessions, pentru filmul lui Frédéric Tellier (France 2, 2010), primește Premiul Mireille Lantéri în 2011. În 2021, Franck Thilliez ocupă locul trei în vânzările de carte din Franța cu cele 750.000 exemplare ale romanului 1991.

„- Ceea ce ai văzut acolo înăuntru în seara asta este adevărul crud, Sharko. Fără niciun fard, fără niciun machiaj. Este expunerea lumii în care trăim. E chiar cruda realitate, suntem în prima linie.”

Bun! Un thriller bun rău! Am să-ncerc să fiu cât mai scurt în recenzarea acestei cărți pentru că, vorba aia, despre cărți bune numai de bine! Mi-a fost dor de un thriller la sfârșitul căruia să-mi spun wow-da-chiar-a-meritat-tot-timpul-meu și în-sfârșit-un-thriller-bun-după-atâtea-rateuri. Înainte de toate, am să vă spun că nu mă așteptam mai deloc, sincer, să mă prindă atât de tare și să-mi placă atât de mult. Nu-i pot găsi absolut niciun defect, fiindcă mi s-a părut că a avut toate ingredientele necesare unui thriller care, într-adevăr, își merită titulatura de thriller: crime ritualice (√), atmosferă tensionată (√), dinamică (√), niscaiva profunzime (√), avem și personaje geniale (√), și să nu uităm de detaliile absolut delicioase (sper să nu par bolnav spunând asta) privitoare la anchetă (indicii de la locul crimei, autopsii, detalii din culise privitoare la cum trebuie înțelese și traduse, în fapte reale, indiciile). Avem nebunie și mister și avem și un criminal (doi-trei-patru?) absolut dizgrațios, mânat de niște demoni întunecați pe care îi vom fi descoperit mai încolo... Sau, cine știe?! În orice caz, eu n-am mai putut să mă desprind de această carte și cred că mi-au trebuit doar două reprize dintr-alea intense de citit pentru a o da gata. 

„Își scoate lanterna Maglite, se apropie de o deschidere săpată în blocurile de beton ale clădirii din fața lor și lumină în interior o cameră pentru a verifica dacă puteau să intre în siguranță.

- Să intrăm în infern...”

Sharko este un proaspăt detectiv abia intrat în breaslă, care lucrează în Poliția pariziană. Dar cine ar fi știut că unul dintre primele sale cazuri se va fi dovedit atât de întortocheat, atât de bizar și... bolnav? Crimele, sincer, sunt de-a dreptul ieșite din comun, iar primul corp pe care îl găsește poartă urmele unei violențe animalice, patologice. Dincolo de violența fizică, este o crimă „simbolică”, o crimă care pare să indice o ură dezaxată asupra femeilor, asupra condiției de a fi femeie - de altfel, de ce ar fi ars sânii și sexul acesteia? De ce ar fi manifestat o violență atât de puternică, atât de adânc înrădăcinată în suflet, împotriva unei femei? Mai mult decât atât, acest criminal pare „să se joace cu poliția”, iar crimele sale poartă un simbol specific? Care-i treaba cu volumul de poezii Les Fleurs du Mal al lui Charles Baudelaire? Cu toate fotografiile pe care detectivii le găsesc? Cu toate scrisorile trimise? Cu toată „metafora” din spatele nebuniei care se desfășoară în fața cititorului? Dincolo de a fi fost un thriller bun, care din acest punct de vedere excelează și dă clasă multora, 1991. Prima anchetă a lui Sharko, abordează extrem de bine psihologia criminalilor, propunându-i-o cititorului... Și, vai, ce mult mi-a plăcut partea aceasta!

„- Un cameleon, o fantomă, un parazit, numește-l cum vrei. Dar e un tip al dracu' de inteligent, în orice caz.”

Răsturnările de situație au fost „la mama lor acasă”. Nu puține au fost momentele în care citeam, pentru ca mai apoi să vină fraza/propoziția de final a unui capitol, care dă peste cap ABSOLUT-TOT. Dap, ador când se-ntâmplă așa, fiindcă asta vreau să facă un thriller: să mă surprindă de la un capitol la altul, de la o scenă la alta. Să nu mă lase să ghicesc, să nu mă lase speculez, viabil, care-i treaba. Și Thilliez chiar știe cum s-o facă. Și nu doar că știe cum s-o facă, dar o face și „justificat” - la o adică, nu-mi dă impresia că a băgat plot twist-ul ăla doar de dragul de a face și asta. Își construiește progresiv misterul, iar o dezvăluire este mai șocantă decât cea anterioară. Până ajungi în punctul în care totul va fi dat peste cap și, na, nu-ți mai rămâne decât dă-i-înainte-Dumnezeu-cu-mila, că oricum finalul va fi fost unul dintr-ăla exploziv. Evident, așa a fost, și chiar vorbeam cu o altă cititoare care mi-a spus că „nu știe dacă ea a terminat cartea, sau cartea a terminat-o pe ea”. Sfârșitul, într-adevăr, de-a dreptul șocant. Nu m-aș fi așteptat la asta, și credeți-mă că am citit destul de multe thrillere în viața-mea-de-cititor. Dar ăsta, sincer, s-ar putea să fie unul dintre alea de top! De fapt, sunt sigur că e unul din categoria aceea!

„(...) Și că niciodată nu trebuia să înceteze să fie vigilent, căci monștrii se ascund adesea acolo unde ne așteptăm cel mai puțin.”

Ce pot să vă mai zic, în afară de faptul că mi-a plăcut mult, mult de tot. După cum bine știți, nu am tendința de a vorbi despre acțiune și/sau personaje, poate doar puțin, că mi se pare irelevant să-ncep să fac caracterizări și să spun ce se-ntâmplă în carte. În schimb, prefer să mă axez pe modul în care am perceput eu lectura, mai degrabă decât a povesti ce fac personajele și tralalala. Dacă vă plac thrillerele, și mai ales dacă simțiți că le-ați citit mai pe toate (adică mai toate cărțile thriller tind să aibă aceeași direcție și, deseori, același plot), chiar vă recomand cu cea mai mare încredere cartea lui Franck Thilliez, 1991. Prima anchetă a lui Sharko. Din câte am înțeles, nu-i primul volum din serie, ci un fel de „experiment” în care autorul, care deja a scris multe alte cărți cu cei doi detectivi, se-ntoarce în anul 1991, prezentându-ne chiar prima anchetă a lui Franck Sharko. Păi, dacă asta-i prima, vă dați seama ce a urmat după? Sincer, tare aș vrea ca prietenii de la editură să mai traducă și alte cărți ale autorului, fiindcă mi-a plăcut mult, mult de tot. Și-aș vrea să mai descopăr universul literar al lui Thilliez - după cum un prieten zicea, nu pui de un buchet cu o singură floare, nu-i așa? Și totuși... Dacă floarea este îndeajuns de frumoasă, oare mai e necesarul buchetul întreg?

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Franck Thilliez, 1991. Prima anchetă a lui Sharko, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat (Jurnalul dragostei, #2), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 468

Anul apariției: 2006

Traducere: Luana Schidu 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross –1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Ceea ce știu acum însă e că toate acele îndoieli cu privire la iubirea tatălui meu și la toate celelalte iubiri se bazează în mod eronat pe frica mea distorsionată, morbidă, nevrotică. Iată de ce sunt eu din nou într-o fundătură - suferind de fixația trecutului.”

N-aș putea, pentru nimic în lume, oricât de mult mi-aș stoarce creierii și oricât de mult mi-aș aștepta inspirația, să fac o recenzie plauzibilă, „viabilă”, completă a acestei cărți. Nu, pur și simplu nu pot, pentru că, poate, o recenzie a acestei cărți ar n-ar putea exprima îndeajuns de bine toată admirația pentru scriitură pe care am resimțit-o în timpul lecturii, toate emoțiile prin care am trecut citind-o, că, la sfârșitul ei, mi-am spus că „un om nu are cum să scrie atât de bine”. Nu, chiar nu pot. Așadar, am să fiu doar impresionist și am să spun, fără niciun dubiu, că Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat este una dintre cele mai bune cărți de memorii pe care le-am citit vreodată, chiar dacă, și-am să fiu sincer, mi-a trecut aproximativ un an pentru a o termina. De ce? Pentru că fiecare pagină citită era atât de densă, atât „de plină”, robustă, încât simțeam că îmi era îndeajuns, uneori, să citesc doar câteva pagini pe parcursul unei săptămâni. La un moment dat, la câteva săptămâni după ce m-am apucat de carte, am lăsat-o (și citisem aproximativ o sută cincizeci de pagini). Între timp, mai citeam câte douăzeci-treizeci de pagini pe lună, dar nu mai mult. În schimb, ulterior am renunțat la ea, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că simțeam că nu-i pot oferi timpul necesar, că nu o pot citi în tihnă. Recent, m-am apucat iarăși de ea, iar de data aceasta chiar nu am mai putut să o las din mână. Deși anumite scene m-au frapat, și-aici sunt extrem de sincer (cu toții știm de ce volumul se intitulează astfel, iar spre sfârșitul cărții este „documentat” foarte exact un anumit proces), pot spune că, în rest, Anaïs Nin este de o inteligență și o forță literară ieșite din comun: o autoare incredibilă. 

„Astăzi i-am înțeles în sfârșit pe acești bărbați cerebrali, răbdători, controlați, saturnieni, reci pe care i-am iubit atât de pasionat și de coerent. Înțeleg felul lor de a iubi. Pot ajunge cu ei la o relație afectuoasă, fraternă și cu ceilalți la una pasionată. Tout va bien. M-am împăcat cu viața, cu relativitatea dragostei.”

Uneori simțeam că mă scufund într-o lume inaccesibilă, într-o oglindă ciobită, în ceva necunoscut, nici nu știu cum să mă exprim. O proză țesută ca o pânză de păianjen, dar totuși atât de frumoasă, atât de intensă și profundă. Of, chiar nu știu ce-aș putea spune, sincer, deoarece simt că n-are niciun rost să-nșir aici tot felul de păreri și referiri privitoare la modul în care am perceput eu această lectură. Câtă elocvență, cât erudism, câtă clasă! Câtă încredere se resimte, de fapt, din proza lui Anaïs Nin: încredere în talentul ei absolut formidabil, în modul în care se exprimă și, înainte de a fi martor la stilul ei, am fost destul de ezitant, „bâlbâit” - însă acum, după ce am citit această carte, cu greu reușesc să-mi adun gândurile, astfel încât să livrez o părere „viabilă”: sincer, chiar cred că Anaïs Nin poate fi exemplul perfect de „uite, așa trebuie să vorbești”. Cu grijă, calculat, rafinat, realist, plin de profunzime, într-un roman cu o mie și o sută de substraturi, care abordează teme dintre cele mai efervescente, într-un mod, Doamne, atât de impecabil și frumos. Da, am cunoscut secretele atât de intense (și, poate, extreme) ale lui Anaïs Nin. Da, am fost martor la transformarea unei adolescente într-o femeie împlinită, da, i-am cunoscut cutremurele din interiorul ființei, întunericul din copilărie. Am văzut un boboc înflorind în cel mai pur și, totuși, cutremurător mod cu putință. O femeie efemeră, dar care totuși devine legendară prin ceea ce a scris: Anaïs Nin ar fi fost, cu siguranță, demnă de premii literare prestigioase. A-d-o-r!

„(...) și devin conștientă de războiul, de revoluțiile, de durerea pe care le aduc laolaltă cu viața pe care o duc.”

Volumul de față este o confesiune emoționantă, explozivă, o „autoanaliză” revelatoare și, în același timp, un studiu psihologic aprofundat al propriului suflet. Pătrunzător, profund, rațional, Anaïs Nin detaliază și analizează visele pe care le are, evenimentele prin care trece, situațiile în care se regăsește, scoțând la lumină nevoia sa exhaustivă de iubire, în mare parte datorată golului lăsat de plecarea tatălui ei, abandonul, când era încă o fetiță. Anaïs Nin scoate la iveală și dorințe sexuale, poate patologice, nu numai ale ei însăși, ci și ale unor figuri cunoscute de care s-a atașat foarte puternic - Otto Rank, Henry Miller, Antonin Artaud, René Allendy, printre alții -, însă fiecare dintre ei pare a fi o figură paternă de care Anaïs Nin are nevoie vitală. Pentru aceasta, a trăi iubirea înseamnă a păstra un echilibru între independența și interdependența ei, între singularitatea și natura ei duală. Propria sa evaluare a naturii duale este explicată cu precizia unui psiholog profesionist, în timp ce descrie legăturile controversate cu tatăl ei înstrăinat, Joaquin - un autointitulat „Don Juan”. Estetica scriiturii lui Anaïs Nin este hipnotică - stilul dezlănțuit în care relatează evenimentele are calități onirice, dar și autentice, fantastice, dar și reale, aluzive, dar și explicite. Anaïs Nin este îndrăzneață, curajoasă, scrie despre sentimente și întâmplări „tabu”, care, cel puțin până atunci, nu au mai fost tipărite. În episoadele „fierbinți”, Anaïs Nin devine „fata rea” pe care și-o dorește tatăl ei, devine „dublura” lui Joaquin. 

„Disprețuiesc proporțiile, măsurile, ritmul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să intru în relații obișnuite.

Eu vreau extaz.

Eu sunt nevrotică - în sensul că trăiesc în lumea mea.

Nu mă voi adapta la lume. Eu sunt adaptată la mine însămi.”

În Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat, Anaïs Nin face mărturisiri dintre cele mai personale, iar romanul ei este „spațiul” în care s-a deschis lumii - și, o, Doamne, ce priveliște! Foamea de a trăi, bucuria de a trăi - toate surprinse într-o proză uimitoare, într-o analiză febrilă și captivantă a unei artiste hipnotizante și, în același timp, a „devenirii sale” ca artistă. Poate mincinoasă, poate narcisistă, poate nebună - Anaïs Nin a reușit să expună și să schimbe unele dintre cele mai profunde aspecte privitoare la erotismul îl literatură. Acest „demon al neliniștii” care a trăit în sufletul ei a reprezentat însăși esența scriiturii lui Anaïs Nin - „suprastimularea extazului”, de la iubiții ei, până la ideile pe care le-a avut, valorile și credințele pentru care a pledat. Doamne, ce mod de a trăi! În proza lui Anaïs Nin te scufunzi, proza lui Anaïs Nin este „imersivă”, însă aș spune că nu pentru toată lumea - și-aici vorbesc despre faptul că vorbim despre tabuuri umane, „chestii care nu trebuie încălcate”. Cu toate acestea, nu, nu este vorba despre pornografie, deoarece chiar există foarte puține descrieri „picante” și grafice. Anaïs Nin se concentrează mai ales pe aspectele emoționale, psihologice ale acțiunilor sale: își descompune comportamentul ei, în timp ce-l descompune și pe cel al partenerilor - în zeci și sute de observații privitoare la natura lor.

„Pentru el eu sunt cea mai fermecătoare și mai seducătoare dintre femei, petite fille littéraire. Eu explorez o lume nouă, mă joc cu ea. Rece. Nu mă dăruiesc. Eu deposedez sexualitatea de importanța ei. Esența mea este neatinsă.”

Citind proza lui Anaïs Nin m-am simțit ca și cum aș privi marea - în permanentă mișcare, schimbându-se în mod permanent. Dragostea, pe-o pagină, poate fi nesfârșită, efervescentă, completă, pentru ca pe următoarea să se transforme în plictiseală și angoasă, în durere și reticență. Suntem atât de obișnuiți cu idealul de a fi adevărați, reali, și consecvenți cu emoțiile și opiniile noastre odată ce acestea sunt formate și articulate, justificate, încât adesea ignorăm adevărata lor natură - una fluidă, o natură a schimbării. Nu suntem computere programate să ruleze iarăși și iarăși și iarăși acela cod, același program pentru vecie. Suntem oameni. Suntem fictivi. Suntem deloc statornici. Sincer să fiu, prin ceea ce a scris, Anaïs Nin a reușit să mă facă să-mi doresc să fiu complet transparent, să fiu mai sincer cu mine, să simt exact ce, de fapt, sentimentele îmi dictează să simt. Să nu mai neg. Să fiu sincer cu mine însămi. O femei curajoasă (și, sincer, aș spune că suficient de narcisistă), care, prin jurnalele sale, a împărtășit cu noi cele mai profunde trăiri. Cele mai intense momente. Cele mai neașteptate aventuri și relații. O mare parte din viața ei în care arta nu reprezenta doar o formă de manifestare, ci o formă profundă de viață. O salvare, și-n același timp un blestem. Îmi promit să citesc tot ce a scris Anaïs Nin și a apărut la noi. Și vă recomand cu cea mai mare încredere să-ncercați măcar o carte scrisă de către ea.