luni, 30 august 2021

Vizita bătrânei doamne, de Friedrich Dürrenmatt - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 152
Anul apariției: 2015
Traducere: H.R. Radian

Născut în Elveţia, la Konolfingen, în 5 ianuarie 1921, Friedrich Dürrenmatt a studiat literatură, filosofie şi ştiinţe naturale la universităţile din Berna şi Zürich. Înainte de a se dedica literaturii, a pictat şi şi‑a câștigat existenţa din lucrări de artist grafician. Prima piesă, Es steht geschrieben (Este scris), i‑a fost adaptată pentru scenă în 1947, la Zürich, iar debutul ei n‑a fost lipsit de controverse ideologice. A continuat să scrie dramaturgie, în mare parte comedii negre cu accente groteşti, subversive, dar a semnat şi rubrici de critică de teatru pentru Die Weltwoche, în perioada 1951‑1953. A început să scrie proză, iar în 1952 i‑a apărut primul roman, Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul). În anii '60‑'70 este codirector la Teatrul din Basel şi coeditor la Zürcher Sonntag‑Journal. Dürrenmatt a mai scris şi eseuri pe teme politice şi filosofice şi, odată ce şi‑a câștigat notorietatea, a început să ţină cursuri şi conferinţe în Germania şi în străinătate. A murit în decembrie 1990, la Neuchâtel, în Elveţia. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Romulus der Große (Romulus cel mare), Der Besuch der alten Dame (Vizita bătrânei doamne) şi Die Physiker (Fizicienii). Cele trei romane psihologice apărute în perioada 1953‑1958 – Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul), Der Verdacht (Bănuiala) şi Das Versprechen (Făgăduiala) – sunt şi ele traduse în întreaga lume.
„Primarul: Domnilor, miliardara [Claire Zachanassian] este singura noastră speranță.
Preotul: Afară de Dumnezeu.
Primarul: Afară de Dumnezeu.
Profesorul: Dar Dumnezeu nu plătește.”
Infernul în lumea personajelor lui Dürrenmatt sunt întotdeauna ceilalți. Infernul sunt ceilalți, unul câte unul: cel care minte, cel care părăsește, cel care cumpără dreptatea, cel care lovește cu pumnii, cel care ucide, cel care se răzbună. Dar, dacă e să învățăm ceva în hohotul negru care însoțește Vizita bătrânei doamne, un adevăr tot putem învăța: până la urmă, nimic, dar nimic nu va rămâne nepedepsit. Infernul sunt ceilalți, și ei știu asta.
„(Din dreapta intră Claire Zachanassian; 63 de ani, părul roșu, colier de perle, brățări uriașe de aur, împopoțonată, imposibilă, dar tocmai de aceea «o femeie de lume», de o grație bizară, în ciuda grotescului. În urma ei, suita: valetul Boby, de vreo 80 de ani, cu ochelari negri; al VII-lea soț, înalt, zvelt, mustață neagră și un echipament complet de pescar. Un conductor - chipiu roșu, geantă roșie - însoțește, iritat, grupul.)”
Trebuie să spun că eu sunt un cititor versatil, mereu am fost - citesc aproape orice gen de carte (deși, mai rar spre deloc, deși și aici am început să lucrez în ultimul an, cărți SF și fantasy, genuri cu care nu prea mă împac pentru că, ei bine, nici eu nu știu, dar știu doar că nu îmi plac). În aceeași măsură, nici piesele de teatru nu se înscriu în genurile de lectură pe care le abordez - nu știu, cred că mai mult îmi place să privesc teatru decât să citesc teatru. Nu sunt un fan Caragiale, n-am fost niciodată și nici la liceu nu pot să spun că l-am simpatizat - pentru bacalaureat, îmi aduc aminte că, pur și simplu, atât de mult mă oboseau operele sale, încât am simțit nevoia să-nvăț pe de rost comentariile altora doar pentru a nu mă stresa inutil. Pur și simplu nu e genul de literatură care să-mi placă și pe care, poate, să-l urmăresc așa cum trebuie. Dar cu Vizita bătrânei doamne lucrurile cred c-au stat altfel: în primul rând, a, văzut-o în bibliotecă și mi-am zis, hai, ce-ar fi să-i dau o șansă, pentru că are un număr micuț de pagini și, după cum bine știți, cărțile de dramaturgie conțin în general foarte multe „caractere de umplutură” (numele personajelor la fiecare replică, detalii de decor, detaliile necesare unei eventuale puneri în scenă a operei și așa mai departe) - deci, lectura în sine a fost mult mai scurtă decât cele o sută cincizeci de pagini; și, în al doilea rând, prea des am văzut prin oraș afișe care te invitau la renumita piesă de teatru Vizita bătrânei doamne. Și-acum, după ce-am citit cartea, zău că-mi pare al naibii de rău că n-am mers atunci când am avut ocazia - deși îmi place din când în când să merg la teatru, această punere în scenă trebuie să recunosc că am evitat-o (evident, fără vreun motiv viabil și justificabil).
„Profesorul: (...) M-am cutremurat când am văzut-o coborând din tren, îmbrăcată toată în negru. Parc-ar fi o ursitoare, o zeiță a destinului. Ar trebui s-o cheme Clotho, nu Claire. Pe ea, zău c-o cred în stare să toarcă firele vieții.”
Cartea, în sine, e chiar nice. Am fost deosebit de plăcut surprins că mi-a plăcut și chiar m-a prins încât am citit-o într-o singură repriză de citit. Povestea este una destul de interesantă: bătrâna doamnă care se întoarce în orașul său natal, un oraș dus pe apa sâmbetei de ceva ani, în care trăiesc doar câțiva oameni - evident, iarăși, fiecare personaj - aproape - întruchipând o anumită trăsătură definitorie de caracter, genul de personaje arhetipale, sui generis; o doamnă înstărită, care se-ntoarce, ei bine, nu de dragul vremurilor apuse, ci mai mult de groaza acestor vremuri - bătrâna doamnă, „toată numai proteze”, singura care „a ieșit de sub sfărmături” atunci când avionul cu mare mergea s-a prăbușit în Afganistan, pe numele ei Claire Zachanassian, dorește să se răzbune pe domnul Ill, o iubire din tinerețe care, ei bine, i-a făcut niște lucruri pe care doamna Claire, sau Klara, depinde de cum vreți să-i spuneți, nu poate să le dea uitării, nu poate să, zicem, le ierte. Așa că dumneaei, fără să aibă vreo intervenție personală, pune un preț pe moartea acestui Ill: 1 miliard. 1 miliard pe care cei din oraș (sau sat, ce-o fi el), să-l folosească în folosul comunității și întru bunăstarea acestora. Ei, dar cum Dumnezeu să iei viața cuiva pentru niște bani? Plus că, de fapt, nu-i vorba de-o mică sumă: 1 miliard. De unde are Claire Zachanassian atâția bani (cui îi pasă, actually)? 
„Preotul: Fugi! Suntem slabi, fie că suntem creștini, fie păgâni. Fugi! La Güllen bate clopotul, clopotul trădării. Fugi. Nu ne duce în ispită rămânând aici.”
Și de-aici încolo avem de-a face cu un hazard care nu face, în cele din urmă, decât să reitereze sufletul omenesc, cu toate ascunzișurile sale - voracitatea, lăcomia, iertarea, tristețea, abisul sufletesc. Trecutul și prezentul, viitorul, dorința de răzbunare - toate aceste sentimente primitive, trăiri, gânduri; scriitura lui Dürrenmatt este una plină de tâlc, dacă pot spune așa, plină de morală, profundă, în această tragicomedie intitulată Vizita bătrânei doamne (sau, poate, vizita morții, vizita destinului, vizita implacabilului, vizita karmei), o operă pe care, sincer, o consider extrem de relevantă pentru timpurile în care ne aflăm. Când oamenii uită de omenie, vor bani, bani, uită de prieteni și de familie și toți, toți par să devină dușmani, fiecare pentru sine, lingușindu-i pe cei care au și de la care știu că pot să stoarcă, trăind cu impresia că îi pot duce de nas când, de fapt, nu fac decât să se mulțumească cu cojile cartofilor. Chiar mi-a plăcut, cred că asta m-a mișcat cel mai mult, în cele din urmă - realitatea operei (pe care o puteam ghici, de fapt, și în scriitura lui Caragiale; doar că modul în care Caragiale își livra talentul nu-mi era deloc pe plac), cât de ușor ar putea fi integrată în cotidianul societății în care trăim. Probabil dramaturgia este, să zic așa, singura cale prin care „lecțiile” de acest gen pot fi țesute sub ochii cititorului. 
„Doamna Ill: Numai banii nu aduc fericirea...
Ziaristul II: Nu aduc fericirea.
Ziaristul I: Un adevăr pe care noi, oamenii moderni, nu ni-l amintim destul de des.”
Aș mai putea spune multe, dar probabil n-aș face decât să repet anumite lucruri; chiar vă recomand cartea lui Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, este o piesă de teatru care se citește rapid și care te amuză copios (o, da, chiar am râs bine), te și întristrează, te și prinde, te și enervează. Tare rău îmi pare că n-am mers să văd și punerea în scenă a operei, dar cu siguranță voi mai avea ocazia, pe viitor, s-o fac, și cu siguranță n-am s-o mai evit. Sunt curios cum au reușit să pună în scenă personajele, cum au reușit să surprindă trăsăturile acestora și, mai ales, cum au făcut tranziția între decoruri (fiindcă în carte nu sunt date prea multe informații referitoare la background-ul în care au loc „scenetele”, împărțite în trei acte - care urmează „cursul” firesc al acțiunii). Deznodământul cărții, în esență, este unul care parcă readuce echilibrul în universul ficțional, iar bătrâna doamnă, stimata Claire Zachanassian, sau Klara (așa cum îi spunea Ill), rămâne o figură legendară, ca o tornadă care vine pe neașteptate, intempestiv, cu o forță brutală, glorioasă, memorabilă. Mă bucur mult că am citit-o și, chiar, că mi-a plăcut atât de mult - chiar am vrut să-mi placă! Voi citiți, în general, dramaturgie? Dacă da, tare bucuros aș fi să aud recomandările voastre. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu