And the Ass Saw the Angel, de Nick Cave - Recenzie

Editura: Penguin Books Ltd

Colecția: Penguin Street Arts

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2013

Nick Cave has been writing and performing music for more than forty years and is best known as the songwriter and lead singer of Nick Cave & The Bad Seeds, with whom he has recorded seventeen studio albums. The band have been documented in two feature films: the BAFTA - and Sundance-winning 20,000 Days on Earth (2014) and the Grammy nominated One More Time With Feeling (2016). Nick Cave's novels And the Ass Saw the Angel (1990), The Death of Bunny Munro (2009, apărut și la noi la Editura Polirom, cu titlul Moartea lui Bunny Munro, 2018, traducere de către Ciprian Șiulea) and The Sick Bag Song (2015) are international bestsellers, and he is an acclaimed film score composer and screenplay writer. Born in Australia in 1957, Cave now lives in England.

𖤐PROFEȚI. IZOLARE. ALIENARE. IGNORANȚĂ. NEBUNIE. CONSECINȚE𖤐

Outcast, mute, a lone twin cut from a drunk mother in a shack full of junk, Euchrid Eucrow of Ukulore inhabits a nightmarish Southern valley of preachers and prophets, incest and ignorance. When the God-fearing folk of the town declare a foundling child to be chosen by the Almighty, Euchrid is disturbed. He sees her very differently, and his conviction, and increasing isolation and insanity, may have terrible consequences for them both...

“And Satan sighed and shook his head, played harp amongst the flames. ‘It’s Hell up there in Heaven too, for all that that is worth. Heaven is just a lie of mine to make it Hell on Earth.”

Nu știam nimic despre acestă carte, dar am găsit-o într-o stație de metrou, în Londra, și m-a atras titlul. Habar n-am cine este Nick Cave, dar am înțeles că este cântăreț și compozitor. Bun. Nu i-am căutat muzica, de altfel. Dar, citind această carte, n-am putut să nu-mi dau seama de faptul că, într-adevăr, chiar e un artist grozav. And the Ass Saw the Angel, debutul literar al lui Nick Cave, este precum o călătorie întunecată prin unghiurile & camerele & colțurile cele mai obscure ale minții și naturii umane, o poveste aproape viscerală ce își poartă cititorul într-o lume marcată de disperare, nebunie, furie, moarte, boală, groază. Sincer, citeam și simțeam cum eram învăluit într-o ceață densă, într-o ceață îmbibată de o suferință care aproape picura, de blesteme ancestrale, de personaje prinse într-o fatalitate din care nu aveau cum să scape. Un roman care te zguduie și te bântuie, de o frumusețe bizară, aspră, dar poetică și emoționantă. În mijlocul acțiunii se află Euchrid Eucrow, un personaj neobișnuit, aparte, un proscris dintr-o colț izolat și îndepărtat al sudului Statelor Unite. Născut mut și crescut într-o familie disfuncțională, viața lui Euchrid este marcată de marginalizare și abuzuri - izolat atât fizic, cât și psihic, într-o comunitate fanatică, crudă, ciudată.

“Listen, ah don't wanna speak ill of the dead but have ah told you that mah mother was a great whopping whale of a cunt? Well she was precisely that - a great whopping whale of a hog's cunt with a dirty maggot for a brain.”

Întreaga existență a acestuia este modelată de o ură profundă, primitivă, și de o credință maniacală cum că el este alesul divinității pentru a aduce dreptate într-o lume bolnavă, plină de păcat. Autorul pătrunde în mintea lui Euchrid și acolo nu găsim decât o simfonie dezacordată în care vina, ura, viziunile divine, dorința de răzbunare, nevoia de răzbunare, traumele fac „casă bună împreună”! Toate acestea ne sunt prezentate printr-un stil aparte - liric, sumbru, necruțător. Fiecare frază pe care Nick Cave o creează pare a fi sculptată în piatră - dură, neiertătoare, solidă. Însă, în același timp, există o frumusețe tulburătoare în felul în care Nick Cave descrie decăderea și distrugerea, pierderea umanității. Atmosfera cărții And the Ass Saw the Angel este apăsătoare, sufocantă, și fiecare replică și întâmplare pare a fi încărcată cu un simbolism puternic - de la natura mohorâtă care potențează atmosfera, până la comunitatea religioasă fanatică, habotnică, obsedată de ideea de păcat și nevoia de purificare. Acțiunea cărții se desfășoară într-un peisaj sudist parcă desprins dintr-un coșmar gotic. Comunitatea fictivă unde se desfășoară povestea este o lume populată de personaje aflate la marginea vieții, crude și absurde, care iau credința drept o armă, drept o justificare pentru a controla și a pedepsi.

“...because once you've got one scar on your face or your heart, its only a matter of time before someone gives you another - and another - until a day doesn't go by when you aren't being bashed senseless, nor a town that you haven't been run out of, and you get to be such a goddamn mess that finally it doesn't feel right unless you're getting the Christ beaten out of you - amd within a year of that first damming fall, those first down borne fists, your first run out, you wind up with flies buzzing around your eyes, back at the same place, the same town, deader than when you left, bobbiong around in the swill - a dirty deadbeat whore in a roadside ditch. But a little part of you deosn't die. A little part of you lives on. And you make an orphan of that corrupt and contemtible part, dumping it right smack in the laps of the ones who first robbed you of your sweetness, for it is the wicked fruit of their crimes, it is their blood, their sin, it belongs there, this child of blood, this spawn of sin...”

În acest context, Euchrid nu este doar un martor al degradării, ci este un produs al acesteia. Este un personaj care, în încercarea poate de a-și găsi un sens și un scop în toată această suferință absurdă, ajunge să se afunde și mai adânc în nebunie, în întunericul propriei sale minți bolnave. Romanul abordează teme precum alienarea, violența, natura credinței și dezvăluie cum comunitățile mici, izolate, pot deveni „focare” de fanatism și ură, iar fiecare persoană dintr-o astfel de comunitate pare să fie prinsă într-o capcană din care nu mai există scăpare. Pe de altă parte, cartea aduce în lumină și subiectul condiției umane și fragilității psihice - felul în care traumele personale pot modela destinul unei persoane și cum, în absența iubirii și compasiunii, omul se poate transforma într-o creatură haină, într-un adevărat monstru. Nick Cave îmbină frumos temele religioase cu imagini din mitologia sudistă și gotică, creând un univers literar unde divinul și grotescul, grotescul și divinul, coexistă într-un mod atât de armonios încât ar putea părea natural, firesc. Mi-a plăcut extraordinar de mult această abordare și modul în care Nick Cave și-a livrat ideile cititorului. 

“Three greasy brother crows wheel, beak to heel, cutting a circle into the bruised and troubled sky, making fast, dark rings through the thicksome bloats of smoke.”

Euchrid, cu toate că este un personaj tragic și adesea îngrozitor, care îți provoacă repulsie, devine un simbol al neputinței omului în fața forțelor care îl depășesc - fie că este vorba despre destin, fie că este vorba despre divinitate sau societatea opresivă. Fiecare alegere pe care o face îl împinge și mai departe pe calea autodistrugerii, dar în același timp, există o forță de necontestat în viziunea sa asupra lumii. În mintea lui, el este un profit, este un vector, un instrument al nevoii divine de dreptate, deși faptele sale devin pe parcurs din ce în ce mai întunecate. Durerea lui Euchrid este propria-i religie, iar în contextul acesteia, Euchrid se vede pe sine drept salvator - prin răzbunare, în principal. În mod ironic, această „misiune” pe care și-a impus-o îl împinge tot mai departe de umanitate și de orice formă de mântuire. Cartea nu oferă răspunsuri, de fapt, ci mai mult te face să îți pui întrebări privitoare la natura umană și la modul în care cele mai profunde credințe pot fi distorsionate și modelate de suferință și izolare. And the Ass Saw the Angel este un roman întunecat, plin de imagini sumbre și simboluri puternice. Frumos și brutal, scris într-o voce unică, într-un stil hipnotic.

Păr auriu ca porumbul, ochi cenuşii, de Sjón - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom - Actual 

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2022

Traducere: Ovio Olaru

Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson) s-a născut la Reykjavík, în Islanda, în 1962. Este romancier, dramaturg, poet şi textier. Romanele sale, printre care se numără Vulpea albastră (2003; Polirom, 2014, 2020), distins cu Nordic Council Literature Prize, Muza şoptitoare (2005), Din pântecul balenei (2008; Polirom, 2019), nominalizat la Independent Foreign Fiction Prize (2012) şi International IMPAC Dublin Literary Award (2013), sau Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată (2013; Polirom, 2020), distins chiar în anul apariţiei cu Premiul Naţional pentru Literatură, au fost traduse în peste treizeci şi două de limbi. Sjón este autorul multora dintre textele cântecelor celebrei Björk. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dansând cu noaptea (2000) de Lars von Trier. Sjón este preşedintele Centrului PEN din Islanda. În 2022 a scris, în colaborare cu regizorul Robert Eggers, scenariul filmului Vikingul, în care joacă şi Björk.

🌾CĂUTAREA SENSULUI & IDENTITĂȚII ÎNTR-O LUME CARE ȘI-A PIERDUT COORDONATELE🌾

Romanul spune povestea lui Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík care-şi petrece copilăria şi tinereţea sub semnul svasticii şi al cultului rasei germanice. Detaliul istoric dublează fantezia şarmantă cu care Sjón şi-a obişnuit cititorii, arătând că inocenţa naţiunii insulare e o iluzie şi că Răul – antisemitismul, naţionalismul, totalitarismele de orice fel – nu exclude prietenia, iubirea sau solidaritatea, ci dimpotrivă, se ascunde mai bine în spatele lor.

„- Atât de tânăr și deja purtând urmele bătăliei.”

Nu este primul meu contact cu Sjón, de la care am mai citit și Vulpea albastră (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), pe care o am și semnată, întrucât autorul a fost invitat în trecut la FILIT. Totuși, îmi amintesc clar că mi-a plăcut mult, mult mai mult romanul anterior. Spun asta pentru că, ei bine, cred că aveam alte așteptări de la romanul de față. De fapt, nu că aveam alte așteptări, dar într-un fel credeam că va fi despre altceva. Totuși, am citit cartea într-un singur foc - scrisul este destul de mare, povestea înaintează rapid și nu prea te solicită. Am descoperit un roman în care istoria personală se îmbină amețitor cu istoria colectivă - și același lucru l-aș putea spune și despre conceptul de „identitate”. Sjón are o măiestrie aparte când povestește - țese o poveste nu doar despre oameni și fapte, ci și despre umbrele care sunt mereu în spate, care îi urmăresc pe aceștia cu fiecare decizie pe care o iau, și despre urmele pe care fiecare dintre noi le lasă în istorie. Romanul îl are în prim-plan pe Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík, care este găsit mort într-un compartiment de tren. El este bărbatul cu „păr auriu ca porumbul” și „ochi cenușii” prin intermediul căruia Sjón ajunge să spună o poveste care, de altfel, are și o valență relativ personală.

„Ridică de pe jos un ciob de oglindă și i-l pune în față: reflexia îi arată lui Gunnar o rană în mijlocul frunții, chiar deasupra sprâncenelor. Plaga, lungă de un deget, se întinde de-a curmezișul și se arcuiește în sus la capete într-un zâmbet roșu sângeriu. Cu timpul se va estompa, devenind o cicatrice albă asemănătoare cu un ochi închis.”

Gunnar Kampen, un personaj destul de complex, ale cărui frământări interioare dau valoare narațiunii, este un personaj prins între două lumi aparent contradictorii: cea a idealurilor politice - pe care încearcă să le înțeleagă și, ulterior, să le îmbrățișeze - și cea a unei realități intime, personale, în care identitatea și scopul par să se destrame pe altarul unui adevăr dureros. Acțiunea se desfășoară în Islanda, o țară izolată geografic, dar prinsă în vârtejul ideologiilor politice care au schimbat fața Europei în prima jumătate a secolului al XX-lea. Gunnar este un tânăr idealist, dar atras de naționalism și de promisiunile unui viitor glorios, unui viitor mai bun pentru țara sa. Însă, pe măsură ce povestea avansează, cititorul își dă seama că „drumul” pe care îl alegere nu este doar plin de pericole, ci și de contradicții și, în cele din urmă, de dezamăgiri - care s-ar fi putut întrezări încă de la bun început. Sjón se concentrează foarte mult pe contextul politic al timpurilor și spațiilor respective, dar are în vedere și drama umană care este secundară alegerilor ideologice. În esență, Gunnar este un om rănit, care caută un sens într-o lume din ce în ce mai dezorientată. Idealurile sale naționaliste devin, în cele din urmă, un fel de mască a unei frici mult mai profunde - frica de pierdere, frica lipsei de sens și confruntarea cu propriul sine.

„Apropierea de marea nemiloasă te face mai puternic. Singurul lucru care-i poate aduce împreună este poemul prin care individul își măsoară propria măreție cu întinderea nesfârșită a mării.”

Păr auriu ca porumbul, ochi cenușii nu spune doar povestea lui Gunnar Kampen și a călătoriei sale, ci este și despre modul în care fiecare dintre noi, în căutarea sinelui, ne confruntăm cu diferite „forțe” care ne pot modela. De la spațiul personal la cel politic, de la istorie la mitologie, romanul abordează o gamă variată de teme și idei, cu o forță literară impresionantă, aș spune. Identitatea națională este, de asemenea, un subiect important în romanul lui Sjón. Gunnar, în încercarea de a înțelege ce înseamnă să fii islandez, într-o lume aflată în continuă schimbare, ajunge să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii cu adevărat loial față de o națiune. Este această „loialitate” asociată unui loc geografic? Unei culturi? Sau este, mai degrabă, o reflexie a fricilor și aspirațiilor personale? Romanul ridică întrebări incomode privitoare la modul în care ideologiile ar putea deveni o extensie fie a propriilor noastre dorințe, fie a propriilor noastre nesiguranțe - sau, în cele din urmă, poate a amândurora. Una peste alta, i-am dat doar trei steluțe (deși nu-s chiar puține) pentru că, pe alocuri, m-a pierdut puțin. Dar mi-a plăcut, în cele din urmă, adică nu am considerat-o o lectură fără sens, „o lectură degeaba”! Dacă vă interesează un astfel de subiect - tratat într-o manieră literară deosebită -, atunci chiar ar trebui să-i dați o șansă!

Alte recenzii ale cărților scrise de Sjón, apărute și pe blog: 

| Vulpea albastră | 

Noi suntem băieții de la Promise, de Nick Brooks - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young Adult Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Tătaru

Nick Brooks este scriitor, scenarist și regizor de film. Scurtmetrajul său, Hoop Dreamin', a fost încununat cu George Lucas Scholar Award. În prezent, lucrează la primul său lungmetraj, We Were Born Kings, în colaborare cu Mandalay Pictures. Înainte de a se îndrepta spre lumea cinematografiei, Nick a fost pedagog, lucrând cu tineri din medii defavorizate, iar multe dintre poveștile sale sunt inspirate de experiențele cu copiii și cu familiile comunității din care provine. De asemenea, Nick Brooks este autorul cărții Nothing Interesting Ever Happens to Ethan Fairmont. Îl puteți urmări pe Twitter și pe Instagram. Noi suntem băieții de la Promise este primul roman apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection (Young Adult Fiction), în traducerea Ioanei Tătaru.

🔪PERFECȚIUNE. EXCELENȚĂ. DISCIPLINĂ. CRIMĂ🔪

Prestigioasa școală Urban Promise arată impecabil privită din exterior, dar înăuntru pândesc secrete mortale. Când directorul este ucis în incinta școlii, iar polițiștii vin să investigheze, trei studenți – J.B., Ramón și Trey – devin principalii suspecți. Aveau mijloacele, aveau motivul... și e posibil să fi avut și arma crimei. Însă, când toți își susțin nevinovăția, își dau seama că trebuie să-și unească forțele pentru a găsi ucigașul înainte de a fi arestați. Dar dacă adevăratul făptaș se ascunde printre ei?

„Promitem.

Suntem tinerii de la Urban Promise Prep.

Suntem destinați măreției.

Ne îndreptăm spre facultate.

Suntem pregătiți pentru succes.

Suntem extraordinari pentru că muncim din greu.

Suntem respectuoși, implicați, dedicați și concentrați.

Suntem păzitorii fraților noștri.

Suntem responsabili pentru viitorul nostru.

Noi suntem viitorul.

Promitem.”

Nu-s eu mare fan al cărților YA, dar zău că mi-era dor de o astfel de carte. Când deschizi primele pagini ale romanului Noi suntem băieții de la Promise de Nick Brooks, nu faci decât să pătrunzi într-o lume care abundă de secrete și tensiuni, unde aparenta liniște și fațada superbă și impecabilă a școlii Urban Promise ascunde, de fapt, drame care sfidează aparențele. Totul începe cu moartea directorului Moore, implicit ancheta care urmează după aceasta. Dar, dincolo de a fi un thriller foarte interesant, romanul se transformă în ceva mult mai profund - aduce în lumină probleme despre identitate, rasism, putere, segregare și, evident, lupta pentru adevăr. Urban Promise, o școală elitistă, are trei principali suspecți - J.B, Trey și Ramón - de ce sunt ei principalii suspecți? Printre altele, pentru că „aveau mijloacele, aveau motivul”, și chiar și arma crimei a trecut prin mâinile lor. Totuși, aceștia își susțin cu tărie nevinovăția, însă încetul cu încetul Brooks te face să pui la îndoială această aparentă nevinovăție. Cei trei tineri sunt uniți nu doar de Academia Promise, ci și de prietenia complicată dintre ei, alimentată de încredere dar, pe parcurs, încercată de trădări subtile. Fiecare personaj este viu, cu propriile sale frământări interioare - dar, împreună, aceștia formează un „microcosmos” plin de tensiune și speranță. 

„Locul acesta era magic, atunci când porțile i s-au deschis pentru prima dată. Băieți din tot orașul, în general dați uitării de întreaga lume, aveau acum un loc pe care-l puteau numi acasă. Un loc în care administrația ținea să le dăruiască o șansă corectă. Moore chiar a făcut asta. Sigur, a fost dintotdeauna puțin cam strict, dar așa trebuie să fii cu acești copii, și așa faci. Dar nu din frică, sau ură, sau neînțelegere - ci din dragoste.”

Uciderea lui Moore devine catalizatorul acestei cărți, care declanșează o anchetă intensă, conflicte interioare și exterioare. Într-o lume dominată de reguli stricte și așteptări sociale, cei trei băieți se confruntă cu o dilemă - de a alege între a spune adevărul, a rămâne loiali sau a supraviețui. Ce vor alege? Ei bine, asta veți afla doar citind cartea. Mie, unul, mi-a plăcut la nebunie, și tocmai din acest motiv am dat-o gata în două reprize de citit - n-am mai putut să o las din mână și voiam cu nerăbdare să aflu încotro se îndreaptă toate și ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu directorul Moore. Nick Brooks reușește să creeze o atmosferă densă, tensionată, dar în același timp să te apropie foarte mult de personajele sale, să intri în pielea acestora. Prin dialoguri realiste și un stil narativ captivant, autorul pune cititorul față în față cu un sistem educațional rigid, care pune presiune pe elevi și care are așteptări sufocante, poate prea mărețe, de la aceștia. Tensiunea care se construiește în acest roman nu este doar una externă, ci și internă - fiecare dintre cei trei băieți este prins într-o luptă personală, fie că este vorba despre acceptarea sinelui, despre găsirea propriei voci într-o societate care îi marginalizează, sau descoperirea adevărului privitor la ce s-a întâmplat cu directorul Moore.

„Așadar, am făcut vizite la alte școli, am participat la conferințe, ateliere, am învățat tot felul de lucruri din cele mai bune practici. O modificare aici, o modificare dincolo și, înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, am constatat că mânam băieții ca pe niște vite. Nu mai erau copii, ci prizonieri.”

Noi suntem băieții de la Promise are un substrat profund - o poveste cu subiecte sensibile, despre prietenie și trădare și speranță într-un context în care tinerii sunt împinși să se conformeze, să se supună și, poate, chiar să își reprime propriile dorințe. Într-o lume care le impune să fie „băieții de la Promise” - imaginea perfectă a succesului asigurat - acești tineri sunt forțați să își pună întrebări și, de asemenea, să caute răspunsuri. Să facă față discriminării și marginalizării: lupta de a-ți găsi locul într-o lume care pare să te definească înainte de a te fi cunoscut cu adevărat. Un alt punct forte al romanului este modul în care Brooks abordează tematica identității rasiale și a inegalităților. Urban Promise, deși un aparent refugiu pentru tinerii de culoare, devine un simbol al presiunii sistemice și al așteptărilor nedrepte, supradimensionate, impuse acestora. Din cartea de față înțelegem că „promisiunea succesului” vine la pachet cu prețuri ascunse, iar băieții trebuie să aibă de-a face nu doar cu rezultatele propriilor alegeri, ci și cu stereotipurile și presiunile impuse de societatea actuală în sine. Povestea este prezentată din mai multe perspective - atât ale celor trei băieți, cât și ale persoanelor din jurul acestora (rude, prieteni). Fiecare capitol îți deschide noi perspective asupra a cum sunt, de fapt, J.B., Ramón și Trey - ceea ce ajută să cobești mult mai bine ce s-a întâmplat cu Moore.

„Dar oricât de luxoase par acele coridoare, oamenii nu înțeleg că, atunci când bagi niște băieți săraci într-o școală, nu te poți aștepta să devină ceva ce nu sunt. Nu oi fi eu mare fiță de director, dar până și eu știu că n-are sens. Când ai nevoie de bani, când trebuie să supraviețuiești, apare violența. Singura diferență dintre mine și băieții de la Promise este uniforma pe care o purtăm. Ei o au pe-a lor și eu pe-a mea, dar toți suntem la fel. Lei într-o junglă, luptând să fie regi.”

Mi-a plăcut mult, mult de tot această carte. A avut de toate - de la a fi un thriller chiar bun, până la a avea un substrat profund, actual, sensibil. O poveste puternică despre prietenie, identitate și lupta pentru adevăr - așa am simțit lecturarea romanului Noi suntem băieții de la Promise. Nick Brooks a reușit să creeze o lume care reflectă nu doar realitatea socială a tinerilor de culoare, ci și tensiunile universale pe care, poate, le simțim cu toții în fața așteptărilor impuse ale societății și dorinței de a ne găsi un loc în lume, deseori poate diferit de locul pe care lumea ni-l oferă. Haosul adolescenței, dinamica socială actuală, nevoia de a ne descoperi - povestea vorbește despre curajul de a accepta adevărul, dar și despre „disfuncționalitățile” care se ascund în spatele unei imagini aparent perfecte și fără pete. Dacă vă plac cărțile YA, mai ales, și dacă vreți să aveți parte de o lectură rapidă, intensă și emoționantă, atunci cu siguranță ar trebui să aveți în vedere și această carte. Mi-a plăcut enorm și, după cum deja am menționat, eu nu prea le am cu cărțile din acest gen. Dar dacă scriitura este bună, personajele sunt faine și mai am parte și de ceva thriller, atunci cu siguranță nu voi fi trecut cu vederea cartea respectivă!

Băieții din cimitir, de Aiden Thomas - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2023 

Traducere: Ioana Filat

Aiden Thomas a absolvit masteratul de scriere creativă la Mills College. S-a născut în Oakland, California, iar în tinerețe a bântuit adesea cimitirul Mountain View, care i-a fost ca o a doua casă. Ca Latinx queer, trans, Aiden este un militant convins pentru reprezentarea diversă în media. Este bine‑cunoscut în cercul de prieteni pentru faptul că e mereu surprins de cărțile și filmele cu întorsături de situație și că-și organizează rafturile cu cărți după culoare. Când nu scrie, se bucură să exploreze natura cu câinele său, Ronan. Pisica, Figaro, preferă să-i încurajeze hobbyurile din casă, cum ar fi lectura și prea multe cafele. Băieții din cimitir e romanul său de debut.

🫱🏽‍🫲🏼ȚINE-MĂ DE MÂNĂ & HAIDE SĂ ÎNFRUNTĂM ÎNTUNERICUL ÎMPREUNĂ🫱🏽‍🫲🏼

Un băiat trans hotărât să-și dovedească genul familiei sale Latinx tradiționale invocă o fantomă care refuză să plece, în debutul YA paranormal semnat de Aiden Thomas, Băieții din cimitir. Yadriel a invocat o fantomă și nu mai poate scăpa de ea. Când familia sa Latinx tradițională are probleme în a-i accepta adevăratul gen, Yadriel devine hotărât să se dovedească un brujo adevărat. Cu ajutorul Maritzei, verișoara și cea mai bună prietenă a sa, săvârșește el însuși ritualul, iar apoi pleacă în căutarea fantomei vărului său ucis, pe care trebuie să o elibereze. Însă fantoma pe care o invocă e de fapt Julian Diaz, băiatul rău al școlii, iar Julian nu are de gând să-și accepte împăcat moartea. E hotărât să afle ce s-a întâmplat și să rezolve câteva probleme înainte să plece pentru totdeauna. Neavând de ales, Yadriel acceptă să-l ajute pe Julian, pentru ca amândoi să poată obține ceea ce își doresc. Dar, cu cât petrece mai mult timp cu Julian, cu atât Yadriel își dorește mai puțin să-l lase să plece.

„- Prietenii..., i-a zis Omar lui Yadriel, întinzând mâinile-n lături.

- Sunt familia pe care ți-o alergi singur, a zis Julian, oftând descurajat.

- Sunt familia pe care ți-o alergi singur, a repetat Yadriel automat.”

Cimitirul... n-a fost nicicând un loc mai viu înainte de romanul Băieții din cimitir. Yep, chiar mi-a plăcut mult de tot, și odată ce-am pășit în această lume - unde realitatea s-a împletit cu magia într-un fascinant dans al spiritelor și emoțiilor profunde - n-am mai putut ieși. Povestea pe care Aiden Thomas o scrie rezonează la nivel personal cu autorul - o odisee a descoperirii sinelui și a descoperirii curajului de a fi autentic într-o lume plină de așteptări din partea altora și prejudecăți. La prima vedere, romanul ar putea părea o poveste despre vrăji și fantome și magie și dintr-astea, dar în esență, este mult mai mult decât atât. Este o metaforă a dorinței de apartenență și acceptare, o metaforă a luptei interioare pe care multe persoane o duc pentru a-și găsi acel loc plin de liniște și pace în această lume imensă. Într-o poveste sensibilă, dar foarte captivantă și altertă, Aiden Thomas explorează teme profunde, actuale și sensibile - identitatea de gen, discriminarea și iubirea, în toate formele sale. În centrul poveștii îl avem pe Yadriel, un tânăr trans care încearcă să-și găsească (și câștige, de fapt) locul într-o comunitate tradițională de brujos. Comunitatea sa, puternic legată de tradițiile mexicane și de moștenirea spirituală, refuză să îi recunoască identitatea, negându-i astfel dreptul de a deveni un brujo adevărat. Dar Yadriel este determinat și, ca un adevărat erou, se avântă într-o misiune periculoasă, una care implică fantome și vrăji, dar și răni emoționale mult, mult mai adânci...

„- În afară de una, a zis Lita, ridicând degetul cu tâlc. Aceste relicve Sfânta Moarte le-a încredințat primei familii de brujos și brujas. Oamenii aceștia voiau s-o ajute pe Sfânta Moarte să readucă echilibrul pe tărâmurile celor vii și celor morți. Ne-a binecuvântat cu puterea de a vindeca rănile făpturilor vii și de a călăuzi în siguranță spiritele morților spre viața de apoi, pentru ca nimeni să nu mai trebuiască să îndure niciodată încercările din Xibalba. Ne-a lăsat în grija ultima garra del jaguar pentru a ne aminti unde pot duce lăcomia și depravarea. Stirpea noastră duce mai departe tradiția, în slujba Sfintei Morți.”

Încercarea lui Yadriel de a-și demonstra adevărata valoare și faptul că are tot ce îi trebuie pentru a deveni un adevărat brujo îl aduce în fața unei situații destul de neașteptate: invocă din greșeală spiritul unui băiat pe nume Julian. Julian este tot ceea ce Yadriel nu s-ar fi așteptat - energic, încăpățânat și misterios. O, da, foarte misterios. Pe parcurs, între cei doi se rezvoltă o relație din ce în ce mai emoționantă, în care bariera dintre lumea celor vii și cea a spiritelor începe să se estompeze. Într-un fel, dinamica relației dintre cei doi devine centrul gravitațional al întregii povești - o călătorie plină de tandrețe și momente amuzante, dar și de tristețe și, în sfârșit, speranță. Romanul lui Aiden Thomas strălucește în special prin modul în care îmbină elementele de magie și fantezie cu problemele reale ale comunității LGBTQ+. Autorul creează o lume în care magia nu doar că îmbunătățește povestea, dându-i o efervescență aparte, dar reflectă puternic și tensiunile societății actuale și conflictele interioare ale personajelor. Într-o comunitate unde tradiția reprezintă pilonul fundamental al societății, lupta lui Yadriel pentru recunoașterea identității & meritelor sale reiterează un conflict mult mai adânc împământat în societate - confruntarea dintre vechi și nou, dintre acceptare și respingere. Acestea pot fi extrapolate și extinse, bineînțeles, și asupra altor aspecte ce țin de societatea actuală în care trăim, nu doar asupra discriminării în ceea ce privește comunitatea LGBTQ+.

„Însă pe Julian nu trebuia să-l instruiască deloc, deja îl înțelegea. Era... simplu. Yadriel nici nu știuse că se poate să-l vadă cineva fix așa cum e, pur și simplu, fără să se chinuie.”

Ce mi-a plăcut foarte mult la Băieții din cimitir, dincolo de acțiunea alertă și intriga interesantă, a fost cât de umane s-au dovedit a fi personajele create de Aiden Thomas. De la Yadriel și Julian, până la rudele și prietenii lor, fiecare a fost tratat cu atenție deosebită. Aiden Thomas s-a axat pe sentimentele de care au fost încercate personajele, pe conflictele interioare, pentru incertitudinile și micile bucurii ale vieții - încât, chiar și în momentele de fantezie maximă, povestea rămâne ancorată într-o realitate emoțională autentică. Yadriel nu este „eroul perfect” - dimpotrivă, este vulnerabil, greșește, se teme, este expus, dar tocmai aceste trăiri îl fac să fie atât de ușor de iubit și atât de ușor de înțeles. Nu ai cum să nu te împrietenești cu el, așadar. Dincolo de povestea de suprafață, cartea lui Aiden Thomas ne vorbește despre cât de important este să ne acceptăm pe noi înșine, să fim înconjurați de oameni frumoși, despre cât de important este să ne găsim curajul de a cere ajutorul, de a cere iubire și, la rândul nostru, de a oferi iubire. Această carte îți atinge inima tocmai pentru că își respectă personajele și nu se teme să abordeze subiecte „grele”, sensibile - familie, prieteni, dragoste, identitate, sexualitate - într-un mod onest, autentic și delicat.

„Brujos mai vârstnici își puseseră podoabe sacre, trecute din generație în generație. Din lobii alungiți ai urechilor atârnau plug-uri grele din jad și obsidian. O femeie mai în vârstă purta un pandantiv masiv de jad pe piept, sculptat în formă de șarpe cu două capete. Un om îndrumat de o tânără avea la nas o podoabă sofisticată din turcoaz și aur. De prelungirile de la ambele capete atârna câte un clopoțel.”

Un alt „element” puternic în roman este atmosfera cimitirului - un loc care, în mod paradoxal, devine un spațiu al vindecării, al descoperirii, unde se-ntâmplă cele mai importante lucruri din carte. În acest peisaj crepuscular, plin de spirit și umbre, adevărurile & secretele ies la lumină. Într-un fel, cimitirul devine un personaj în sine, o lume aparte, în care bariera dintre viață și moarte este neclară - reflectând, totodată, călătoria lui Yadriel în a-și găsi echilibrul între cine este și cine vrea să fie. Magia este prezentă aproape în fiecare pagină a cărții, dar nu este folosită pentru a umbri relații dintre personaje sau a distrage atenția de la „esența adevărată” a poveștii. În schimb, magia devine un instrument prin care temele de bază sunt mult mai frumos și original explorate, un mijloc prin care Yadriel încearcă să se conecteze cu cei din jur și, în cele din urmă, cu el însuși. Romanul lui Aiden Thomas este o frumoasă poveste despre curajul de a te accepta și de a cere să fii acceptat, despre cum iubirea nu cunoaște granițe și despre puterea de a schimba lucrurile - chiar și într-o lume care pare imposibil de schimbat. Într-un mod subtil și magic, ne amintește că fiecare dintre noi are dreptul la propria-i superbă poveste. Din câte știu, mai urmează o continuare - dat fiind că mi-a plăcut atât de mult prima carte, o aștept cu nerăbdare!

Povești de groază, de Péter Nádas - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2024

Traducere: ldikó Gábos-Foarță

Scriitorul maghiar Péter Nádas s-a născut la Budapesta, în 1942. În anii 1960 a lucrat ca fotoreporter și jurnalist. La 25 de ani a debutat cu A biblia (Biblia, 1967), volum inspirat din evenimentele istorice petrecute sub regimul stalinist al lui Mátyás Rákosi. Vreme de aproape un deceniu, din 1969 până în 1977, tot ce a scris i-a fost cenzurat, astfel încât romanul Egy családregény vége (Sfârșitul unui roman de familie, 1977) avea să apară târziu, în 1988. Odată cu Emlékiratok könyve (Cartea memoriilor, 1986), pe care Susan Sontag l-a numit „cel mai bun roman al vremurilor noastre”, Péter Nádas avea să devină cunoscut şi în afara Ungariei. Publică în continuare povestiri, eseuri, piese de teatru și cărți ilustrate, iar în această perioadă lucrează la ceea ce avea să devină celebrul Párhuzamos történetek (Povestiri paralele, 2005). Lui Nádas i se decernează Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur în 1991, în 2003 primește Franz Kafka Prize (printre ai cărui câștigători se numără Milan Kundera, Margaret Atwood sau Philip Roth), iar în 2014 primește Würth-Preis für Europäische Literatur, după ce, doi ani mai devreme, primise, alături de Christina Viragh, traducătoarea romanului Povestiri paralele, Brücke-Berlin-Preis. În prezent, Nádas își împarte viața între Gombosszeg și Budapesta.

𖣂 INTENSITATEA, POVARA, ELIBERAREA - TOATE CU & ALE FRICII 𖣂

Eroii romanului Povești de groază sunt oameni obișnuiți, locuitori ai unei așezări de pe malul Dunării: țărani și zilieri, un preot catolic și un pastor reformat, o tânără cu mintea rătăcită, chinuită de epilepsie și pofte trupești, un colos, ajutor de brutar, posedat de diavol și harnica lui mamă, aristocrați exilați și doamne în vilegiatură, un tânăr genial osândit să trăiască într-un scaun cu rotile, care-l ține departe de dragostea vieții lui, o frumoasă studentă. Aceste figuri, personaje cufundate în bunătatea și răul pe care-l fac sau care le înconjoară, sunt însoțite la răstimpuri de fantome. În intriga ce se întinde pe câteva zile, cu vertiginoase întoarceri în timp și incursiuni în realități paralele, cunoaștem multiple versiuni ale căderii, vulnerabilității, dependenței și violenței pe care cei aflați în suferință le percep ca pe singura lor viață. Ne aflăm într-un univers care comunică cu lumile lui Céline și Cehov, în care limbajul și realitatea, ce-și au propriile legi greu de pătruns, intră în contact cu neputința de a articula, unde nu doar egoismul și bunătatea își croiesc drum, dar și forțe ale haosului, energii demonice care împing personajele în direcții necunoscute.

„În povestea asta horror născută din nimic, a cărei responsabilitate o apăsa, cel mai înspăimântător pentru Piroska era faptul că, de cel puțin zece minute, făcea asta pentru ea.

Din cauza ei chinuia câinele, nu se înșelase.

Când câinele ieșea la mal, îl apuca și-l azvârlea din nou.

Pentru ea o făcea criminalul ăsta.

Ei îi întinsese capcana dragostei, tentativa asta de crimă, pentru ea, sub ochii ei, o să sacrifice câinele.”

Să nu mă-ntrebe vreodată cineva despre ce este romanul lui Péter Nádas, Povești de groază, pentru că n-aș ști să îi răspund... clar. Dar, în schimb, pot spune cum este să citești romanul lui Péter Nádas - precum o plimbare de-a lungul unui coridor îngust și întunecat, care de-o parte și de alta are uși, și fiecare ușă care se deschide pe măsură ce înaintezi aduce în lumină o altă dimensiune (dintre nenumăratele dimensiuni) ale întunericului abisal al omului. Titlul poate să sugereze, inițial, o colecție de povești de groază - clasice sau moderne -, dar Péter Nádas își țese proza într-un mod mult mai profund, și dincolo de a livra povești de groază, își invită cititorul să exploreze partea psihologică a fricii - a fricii care ia naștere din memorie & din traume. O carte viscerală și întunecată, o poveste care nu urmărește neapărat un fir epic sau cronologic, dar care scoate la liman cele mai întunecate substraturi ale ființei umane. O proză densă, detaliată, cu referințe culturale, o proză care abordează pe alocuri un limbaj foarte trivial, dar care nu și-a propus să glorifice acest limbaj. Acesta, de fapt, are rolul de a reitera și mai bine dimensiunea psihologică a personajelor, a timpurilor, a spațiilor pe care Péter Nádas le dezvăluie în cartea sa. O carte care, deși a mers foarte, foarte greu, mi-a plăcut extraordinar de mult! Cartea este mai degrabă un fel de „meditație” asupra lumii interioare, mai mult decât a fi o colecție de povești clasice „de groază”, cum am putea asocia genul cu literatura gotică. La Nádas nu-s de interes monștrii din exterior - deși există și aceștia -, ci mai mult cei care locuiesc înlăuntrul nostru - fantomele trecutului, angoasele neînțelese, fricile nenumite care ne urmăresc în permanență...

„Era îngrozită de faptul că un om poate să aibă asupra ei un efect atât de puternic ținând-o captivă, alături de el, în labirintul banal al sentimentelor contrare, în toată dualitatea și dialectica asta blestemată. Omul ăsta avea ceva total neobișnuit, în sinea ei ar fi spus că este josnic și nelegitim, la fel ca modul în care fusese conceput.

Un distructiv înnăscut.

Un ins subversiv.”

O „temă centrală” pe care am putut-o urmări - deși la un moment dat pur și simplu m-am hotărât să înaintez în lectură fără să-ncerc să mai țin firul - a fost modul în care angoasa, frica, păcatele și traumele se perpetuează ereditar, de la o generație la alta. Nádas nu vorbește doar despre spaima individuală, ci și despre spaima colectivă, care a marcat istoria recentă a Europei Centrale și de Est. Istoria, evident, devine astfel nu doar un simplu fundal al cărții - este un personaj omniprezent, o entitate care pătrunde în viețile tuturor personajelor, modelându-le și dictându-le destinele. Poveștile individuale din carte (chiar dacă este foarte greu să pui o linie de demarcație între ele) sunt, de fapt, amintiri fragmentate, bucăți dintr-un puzzle final pe care cititorul nu este invitat să-l reconstruiască, pentru că oricum imaginea finală nu va fi niciodată una complet clară. Este ca și cum te-ai lăsat dus de val, pentru că scriitura lui Nádas este precum un uragan - cel puțin așa am perceput-o în Povești de groază, singura carte scrisă de dumnealui pe care am citit-o. Personajele sunt înstrăinate, parcă mai mereu singure - și nu înstrăinate doar de ceilalți, ci și de sinele lor. De interiorul lor. Sunt blocate între trecut și prezent, parcă incapabile să scape de o rană teribilă care sângerează în permanență. Această tensiune între timpuri diferite, conflictul între real și imaginar, creează un efect straniu, aproape hipnotic, pe care îl resimți pe măsură ce universul sumbru pe care Nádas îl creează te absoarbe și prinde în ghearele sale.

    „De parcă nici ei înșiși n-ar mai fi fost absolut prezenți în trupurile lor, cei care erau acolo pentru binecuvântare, și de parcă, într-o oarecare măsură, s-ar fi amestecat între ei.

De parcă într-un fel și-ar fi ieșit din piele.

De parcă amândoi, cu propriul lor spirit, nu al celuilalt, cu propria lor conștiință și-ar fi continuat dialogul, în numele celuilalt.”

În fiecare pagină se resimte o atmosferă grea, încărcată, care te face să simți că este pe cale să aibă loc ceva de-a dreptul teribil - chiar și atunci când în desfășurare pare să nu fie nimic concret, adecvat din punct de vedere logic. Aici am simțit măiestria lui Peter Nádas: în loc să „meargă la sigur” și să livreze scene explicite de groază, în esență verbale, el se concentrează pe detalii subtile care încetul cu încetul cu încetul dau naștere unei tensiuni psihologice de-a dreptul insuportabile. Într-un fel, cartea nu este despre ce se întâmplă, ci despre spaima a ceea ce NU se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla. Este acea frică primordială de necunoscut, de ceva ce nu poți controla, acea frică profundă care apasă și care macină. Nádas sădește în mintea cititorului o sămânță a fricii și terorii, explorând tot felul de subiecte dintre cele mai sensibile, care mai degrabă ar fi rămas îngropate pe vecie. Dincolo de dimensiunea fricii, Povești de groază are și un puternic substrat politic și istoric. Frica este modelată de regimuri represive, de război și violență sistemică. Într-o Europă sfâșiată de conflicte, în special în contextul comunismului, spaima a devenit un mod de viață, o stare permanentă pentru cei care au trăit în acele vremuri. Personajele lui Peter Nádas trăiesc într-o lume în care pericolul & frica sunt omniprezente și unde chiar și cele mai banale acțiuni pot avea, în sfârșit, consecințe devastatoare.

„Lor puteai să le spui că noi, reformații, pe nimeni și nimic, numai pe Domnul nostru, Creatorul, și pe unicul său Fiu, Isus Cristos, îl adorăm, noi chip cioplit și idoli nu adorăm.

Se căcau alea și pe capul propriilor progenitori, darămite pe străini ori pe Isus, numai să-și aibă banii, de pe căpșune, de pe zmeură, numai banii, mereu.”

Proza lui Peter Nádas aș zice că este una aproape palpabilă, muzicală. Fiecare frază este atent gândită și, de asemenea, uneori ai impresia că totul decurge de la sine, datorat hazardului, dinamicii firești a conversațiilor dintre doi oameni. Chiar dacă ritmul este încet, foarte lent, iar uneori ți-e destul de greu să-ți dai seama cine cui se adresează, atmosfera este apăsătoare, copleșitoare. Mă gândeam că pentru unii cititori, în special cei care nu sunt prea familiarizați cu acest stil de scriere, această „densitate” poate părea solicitantă, provocatoare, obositoare. Însă, pentru cei care se lasă absorbiți și convinși de acest stil - vă garantez, recompensa este una semnificativă. Da, este o carte care îți solicită atenția, care se cere a fi citită încet, lăsându-te să simți greutatea fiecărui cuvânt, înțelesul fiecărei tăceri. Nu este o carte care, să zicem, te-ar speria, după cum ar recomandat-o titlul ca fiind „de groază” - dar este o carte care chiar reușește să te bântuie mult timp după ce ai terminat-o. Natura umană, frica, suferința, trecutul - umbrele care ne urmăresc fiecare pas, fantomele pe care le purtăm în noi - Nádas scrie despre cum suntem prizonierii propriilor noastre amintiri, propriilor noastre decizii. Un roman intens, fascinant, care pe alocuri se simte precum „o povară” - dar una dintr-aia pe care o duci știind că, după ce vei fi scăpat de ea, vei fi cu totul altcineva. Chiar mi-a plăcut la nebunie și aș recomanda-o oricui rezonează, în general, cu lecturile pe care eu le am!