Un animal sălbatic, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut în 1985 la Geneva, unde locuiește și acum. A scris șase romane, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 de milioane de exemplare. La 24 de ani, a primit premiul Erwan Bergot pentru romanul său de debut, Les Derniers Jours de nos pères. Următoarea sa carte, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a fost romanul francofon cel mai vândut în ediție franceză în deceniul trecut. A făcut parte din selecția pentru premiile Goncourt și Femina și a primit premiul pentru vocație literară Bleustein-Blanchet, Grand Prix de l'Académie Française, premiul Goncourt pentru liceeni, premiul Segalen și premiul Tulipe. Romanul a fost adaptat pentru serialul american omonim produs de MGM și regizat de Jean-Jacques Annaud, difuzat din 2018, cu Patrick Dempsey în rolul lui Harry Quebert. În 2018, Dicker a publicat Dispariția lui Stéphanie Mailer, cea mai vândută carte în Franța în 2018, apoi Enigma camerei 622 s-a clasat timp de mai multe săptămâni pe primul loc în topul bestseller din mai multe teritorii, fiind vândut în 5 milioane de exemplare în 60 de țări și tradus în 40 de limbi. În 2022, Dicker a revenit în forță cu thrillerul Cazul Alaska Sanders, apărut la propria editură, Rosie & Wolfe. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, Dispariția lui Stephanie Mailer, Enigma camerei 622 și Cazul Alaska Sanders.

˚ ༘ ೀ⋆｡˚ INSTINCTELE DE CARE NE LĂSĂM DOMINAȚI ˚ ༘ ೀ⋆｡˚

În iulie 2022, doi răufăcători sunt pe punctul să jefuiască un mare magazin de bijuterii din Geneva. Dar jaful este departe de-a fi un simplu fapt divers. Cu 20 de zile înainte, într-un cartier de lux de pe malul lacului Léman, Sophie Braun se pregătea să sărbătorească 40 de ani. Stătea împreună cu familia într-o vilă superbă lângă pădure și viața îi surâdea. Însă lumea idilică începe să se clatine. Soțul ei este încurcat în micile lui aranjamente. Vecinul lor, un polițist cu reputație impecabilă, e fascinat până la obsesie de ea și o spionează în momente intime. Iar un vagabond misterios îi oferă un cadou care o va bulversa. Va fi nevoie de multe călătorii în trecut, departe de Geneva, pentru a ajunge la originea acestei intrigi diabolice, din care nimeni nu scapă nevătămat. Nici măcar cititorul. Cu Un animal sălbatic, Dicker semnează un polar dublat de un thriller psihologic care îți taie răsuflarea și care amintește de ce, de la Adevărul despre cazul Harry Quebert, autorul a devenit un fenomen editorial în întreaga lume, cu peste 20 de milioane de cititori.

„Însă concursurile de împrejurări sunt mereu învăluite în aparențe.

Iar aparențele sunt deseori înșelătoare.”

Totul a început cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, un roman care mi-a plăcut pur și simplu la nebunie. De-a lungul anilor, a continuat și cu celelalte cărți - ajunsesem în punctul în care îmi lua maximum două zile să dau gata o carte semnată de Joël Dicker. Acum, ei bine, nu știu ce mă fac - pentru că trebuie iar să aștept să lanseze o altă carte. Dar, na, am răbdare. Pentru că mereu am știut că această așteptare merită, chiar merită. O s-o spun de la început cât se poate de clar: când vine vorba de thrillere inteligente, complexe, de-a dreptul ingenioase, atunci Joël Dicker e autorul pe care trebuie să te bazezi. Citindu-i cărțile, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, este un maestru al intrigilor solide, al personajelor efervescente, și niciodată nu-ți dă prilejul de a-ți da seama ce urmează să se întâmple - de fapt, cam dă cu tine de pereți, fiindcă, na, ăsta-i el: îi place să te joace la psihic, să te mintă, să-și bată puțin joc de tine (dar la modul cel mai jovial). Încă îmi amintesc cât de clown m-am simțit după ce am terminat Enigma camerei 622, cât de prins am fost în universul cărții Cazul Alaska Sanders. În fine, e clar -  Joël Dicker este autorul meu preferat, fără niciun dubiu, îndeaproape urmat de Liane Moriarty care are niște thrillere domestice de-a dreptul fabuloase. Dicker are un talent de a ține cititorul permanent în alertă și de a-l face să vrea să citească mai mult și mai mult și mai mult...

„- (...) nu poți fugi toată viața ta!”

Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult la această carte, fiindcă totul mi s-a părut la superlativ. Am avut personaje complexe, care niciodată nu sunt ceea ce par, cartea a fost construită de-a dreptul ingenios și inteligent, astfel încât nimic nu a rămas la suprafață, ci totul a avut un sens și un rost în ceea ce ulterior s-a întâmplat. Am avut o intrigă principală și numeroase „intrigi secundare”, dacă pot spune așa. Dialoguri credibile, tensiune de-o puteai tăia cu cuțitul, am avut parte de minciuni și secrete și de conflicte. Am avut momente de neliniște, de revelații neașteptate - da, în punctul acela m-am simțit de-a dreptul mințit de către Joël Dicker -, emoții, fascinație. Romanul acesta este mai mult decât o poveste polițistă sau un thriller - devine, de fapt, chiar o radiografie a naturii umane primitive, a instinctelor, a modului în care ne raportăm la pornirile noastre, chiar și cele mai nepotrivite. Ce ne face să le dăm curs sau să le inhibăm în noi...? În spatele tuturor întâmplărilor, Joël Dicker a mascat răspunsul unei întrebări destul de sensibile - ce te face să fii sălbatic, ce porniri avem în noi? Ce este în inima fiecăruia? Că, până la urmă, (aproape) toate personajele din carte ascund ceva... Iar acel ceva deseori mai bine ar fi rămas ascuns pe vecie.

„(...) trebuia să dispară pentru a-i reda libertatea.

Dacă o iubea cu adevărat, trebuia să renunțe la ea.”

Un animal sălbatic a fost precum un șoc de șah - și eu nu mă pricep la șah, să fie clar. Fiecare mutare (a se citi „întâmplare”) deschidea noi posibilități, noi pericole. O atmosferă în care tensiunea continua să crească pe măsură ce dădeam pagina, iar cititorul era mereu ținut în alertă pentru ce avea să urmeze. Orice detaliu, oricât de mic și aparent nesemnificativ, de fapt avea un impact major asupra traiectoriei poveștii. Personajele lui Dicker sunt complexe, misterioase, au conflicte interioare. Dar rareori își pun la îndoială propriile porniri, rareori se confruntă cu dileme morale. De ce? Pentru că fiecare își acceptă „adevărata natură”, acea natură sălbatică, primitivă. Joël Dicker sugerează subtil faptul că, sub umbrela civilizației și societății actuale, fiecare dintre noi este (sau ar putea fi) un animal sfâșiat între instinctele primare și constrângerile sociale. Este sălbăticia doar o chestiune de instincte primare sau este vorba despre acele momente în care lăsăm frica și furia, violența și angoasa, să ne acapareze? Este vorba despre acele momente în care ne punem dorințele pe primul plan, deși știm faptul că acestea vor avea consecințe potențial dezastruoase nu asupra noastră, ci asupra celorlalți? În mod ironic, uneori cele mai „civilizate” personaje par a fi, de fapt, cele aflate în proximitatea sălbăticiei - ascunzându-și adevăratele impulsuri sub un fin strat de aparențe.

„Bărbatul își imagina cum aveau să se petreacă lucrurile aici exact peste două săptămâni.

Planul i se părea perfect.”

„Animalul sălbatic” nu este neapărat un individ, un criminal sau un hoț. Este, poate, o parte din fiecare dintre noi, o forță interioară care poate ieși la suprafață în momente de criză, de luptă-sau-fugi, de frică sau de disperare. De aici vine și tensiunea subtilă a romanului: nu știi niciodată cu certitudine cine este cu adevărat „animalul sălbatic” din carte. Evident, afli la un moment dat. În acest context, Joël Dicker abordează și subiecte precum identitatea, dorința de putere și control, pornirile adânc înrădăcinate în oameni. Într-un fel, te face să te întrebi: nu suntem cu toții în luptă cu propriile noastre instincte, încercând să ne menținem echilibrul (și așa precar) într-o lume care ne împinge tot mai mult și mai mult și mai mult spre haos? Dicker are un stil de scriere captivant, în care suspansul specific genului thriller se îmbină cu pasaje de o frumusețe subtilă, uneori de o profunzime aparte. Autorul te lasă să-ți construiești propriile ipoteze, dar nu te lasă, în schimb, să ai dreptate. Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult - și, deși ar suna impresionist, chiar așa a fost. Un thriller care dă cu tine de pereți și care rămâne cu tine mult timp după ce îl vei fi citit. Aștept cu cea mai mare nerăbdare să scoată și altă carte, deoarece sunt sigur că va fi cel puțin la fel de bună precum celelalte pe care le-am citit. V-o recomand cu cea mai mare plăcere și fără să stau măcar o clipă pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Adevărul despre cazul Harry Quebert | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cazul Alaska Sanders | Cartea clanului din Baltimore | 

Către nuntă, de John Berger - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Văcărescu

Romancier, poet, eseist, dramaturg şi critic, John Berger a fost unul dintre cei mai influenți autori ai ultimilor cincizeci de ani. Născut în 1926, la Londra, și-a început cariera ca pictor, expunând într-o serie de galerii londoneze, ca apoi ca apoi să se reorienteze către critica de artă. Feluri de a vedea, eseul său de teorie a artei care a însoțit seria de televiziune omonimă de mare succes difuzată de BBC în 1972, a intrat în bibliografia universitară esențială, fiind considerată una dintre cele mai inovative cărți despre artă publicate vreodată. Lucrarea a apărut în traducere, la Vellant, în 2018. Când romanul său G. a câștigat premiul Booker în 1972, John Berger a donat jumătate din contravaloarea acestuia organizației Panterele Negre din Marea Britanie, într-un gest menit să denunțe practicile imorale ale finanțatorului premiului, gigantul alimentar Booker McConnell. În mod paradoxal, controversa iscată cu acest prilej a contribuit la sporirea prestigiului distincției. În ultima parte a vieții a publicat eseuri având ca subiect fotografia, arta, politica și memoria, dar și povestiri în The Threepenny Review și The New Yorker. Romanul său From A to X a fost inclus pe lista lungă a nominalizărilor la premiul Booker în 2008. S-a stins la vârsta de 90 de ani, în Franța, unde se stabilise din 1974.

∞ CELEBRAREA VIEȚII & IUBIRII CHIAR ȘI ÎN CELE MAI ÎNTUNECATE MOMENTE ∞

O mamă și un tată înstrăinați de mulți ani străbat, fiecare separat, Europa în drum spre nunta fiicei lor ce va avea loc într-un sătuc de pe costa Italiei. Efervescenta, frumoasa Ninon s-a îndrăgostit de un tânăr italian pe nume Gino, care-și câștigă traiul vânzând haine la tarabă în piață. Cu puțin înaintea nunții, viitorul ei socru contemplă, orbit de deznădejde, ideea de a ucide mireasa, considerând crima necesară și imaginându-și pledoaria dinaintea acuzării. Pe măsură ce nunta se apropie, povestea de dragoste a lui Ninon și a lui Gino se deapănă concomitent cu periplele îngemănate, presărate cu zeci de alte glasuri și povești, ale părinților sfâșiați de durere. Ninon are douăzeci și trei de ani – și este bolnavă de SIDA. A contractat virusul în urma unei aventuri pasagere, și potrivit medicilor, mai poate spera la cel mult trei ani de trai normal. În ziua nunții, Ninon se va descălța și va dansa cu Gino: vor dansa ca și când fericirea lor e eternă; ca și când moartea nu-i va atinge. Un roman excepțional despre durere sfâșietoare, despre speranță și, mai presus de toate, despre dragostea care triumfă asupra morții – poetic și duios ca un cântec de alinare.

„Darul de a mă oferi pe mine însămi mi-a fost luat. Dacă mă ofer pe mine, ofer moarte. De-a pururi, până în ziua în care o să mor. Când merg pe stradă și se uită ragazzi după mine, îmi aduc aminte că în tot timpul ăsta eu sunt moartea. Apropie-te suficient de mult de mine, o dată, de două ori sau de o sută de ori, și dacă te iubesc, ai să mori. Nu și dacă folosești prezervativ, așa se zice. Cu prezervativ, între tine și moartea ta e un strat de latex, e latex între tine și mine. Singurătatea latexului. Singurătatea latexului de-acum și pentru totdeauna. Nu mai pot exista atingeri.”

Nu este primul meu contact cu John Berger - de la el am mai citit și G. (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut, în mare măsură, dar nu la fel de mult ca romanul de față (care cu siguranță va ajunge în top 10 cele mai bune cărți citite în 2024). Într-un fel, am avut impresia că citesc o carte scrisă de cu totul alt autor - stilul lui Berger este atât de versatil încât, de la o carte la alta, pare că este cu totul altcineva. Când am pătruns în universul cărții Către nuntă, sincer să fiu nu m-am așteptat să mă consume atât de puternic... O călătorie foarte emoționantă, în care cuvintele au devenit vectori pentru reflecții tăcute și puternice asupra vieții, iubirii, pierderii, stigmatizării, marginalizării. Într-un fel, am simțit că am pătruns într-o lume intimă, poate prea intimă uneori, care mi se înfățișa în fața ochilor exact așa cum este: reală, dureroasă, plină de înțelesuri. Romanul începe cu anunțul unei nunți. Ninon, o tânără franțuzoaică, urmează să se căsătorească, însă bucuria nunții sale este umbrită de un eveniment tragic: este diagnosticată cu SIDA. În acest context, narațiunea se desfășoară sub forma unor „drumuri” convergente, care aduc împreună diverse personaje - tatăl ei, Jean, mama ei, Zdena, și iubitul ei, Gino, un tânăr italian.

„(...) A doua viață a lui Ninon, mi-a zis, va începe în ziua nunții noastre.”

Personajele lui Berger par să fie prinse într-o călătorie continuă a înțelegerii, a descoperirii - nu doar a lumii din jur, ci și a lor înșiși. Jean, tatăl lui Ninon, își exprimă dragostea prin tăcere și încearcă să facă față întâmplărilor călătorind. Drumul său fizic către nunta fiicei sale este însăși o încercare de a găsi un sens - dacă acesta există - în fața unei tragedii iminente, a destinului implacabil. În contrapunct, Zdena, mama lui Ninon, Zdena, este parcă prinsă într-un exil emoțional. Singurătatea pare să o consume încetul cu încetul cu încetul, dar este o singurătate voluntară, acceptată, un fel de „refugiu” împotriva durerii. Zdena își poartă povara trecutului și, prin intermediul ei, John Berger ne reamintește că suferințele personale nu sunt întotdeauna vizibile la suprafață, ci pot mocni în tăcere. Apoi, avem iubirea pură & necondiționată a lui Gino pentru Ninon și a lui Ninon pentru Gino. Încercarea sa de a înfrunta o realitate care ar putea părea insuportabilă pentru mulți îl transformă într-un personaj aproape mitic, un exemplu al modului în care iubirea transcende bariere. Împreună, aceste personaje se întâlnesc într-o lume interioară doar a lor, o lume în care iubirea, durerea și moartea sunt prinse într-un vals fragil.

„(...) Și uite-așa îmbătrânim înfiorător. În rest, nu-ți face griji, iubire, toate-s bune. În rest, va rosti trist Filippo, suntem lumină pură.”

Nunta este simbolică, mai mult decât o ceremonie în care două suflete se unesc. Berger transformă nunta lui Ninon și Gino într-o metaforă a vieții însăși - acceptarea iubirii și pierderii, speranței și deznădejdii. În mod ironic, nunta nu devine neapărat o sărbătorire a vieții, ci un prilej de a confrunta, în mod direct, moartea cu fragilitatea existenței noastre. În cartea lui John Berger, iubirea devine o forță care are puterea de a transforma și de a purifica, de a înfrunta chiar și cea mai întunecată realitate. Ninon, deși este conștientă de moartea implacabilă care o pândește, își îmbrățișează viitorul alături de Gino cu o demnitate și o putere care pur și simplu îți sfâșie inima. Gino - de asemenea. În loc ca boala să devină un simbol al disperării, ea parcă alimentează și mai mult iubirea dintre cei doi - nunta devine o modalitate de a celebra viața & puterea iubirii chiar și în cele mai grele și zdrobitoare momente. Cu acest aspect, Către nuntă m-a convins că, într-adevăr, este un roman deosebit de puternic, un roman care ar trebui să fie citit de mult mai multă lume!

„Într-o noapte va spune: O să mor.

Și eu la fel, îi va răspunde Gino.”

Romanul lui John Berger nu este sub nicio formă siropos, o poveste de dragoste tipică. Cu un stil deosebit de poetic, meditativ, Berger ne reamintește faptul că viața este fragilă, efemeră, deseori plină de durere și presărată cu pierderi și dezamăgiri și deznădejde - totuși, ea trebuie trăită, trebuie simțită, lăsată să curgă. O melancolie constantă învăluită într-o lumină caldă răzbate dintre paginile cărții. Berger abordează tema bolii și stigmatizării - Ninon, purtătoare de HIV, devine simbolul unei generații care a trebuit (poate încă trebuie, din păcate) să facă față unei suferințe fizice insuportabile, dar și unei marginalizări sociale. Boala este privită cu frică și prejudecăți, iar Berger explorează cu sensibilitate, dar ancorat în realitate, modul în care această suferință se poate extinde asupra iubirii și relațiilor interumane. Fiecare personaj contribuie într-un fel sau altul la poveste - fragmente de viață, gânduri, fragmente de emoții. Această structură „fragmentată” a cărții reflectă, de fapt, însăși dinamica vieții - nu există o linie dreaptă din momentul nașterii spre momentul morții - ci doar suma momentelor trăite, fiecare cu propria sa intensitate, cu propria sa valoare. Dap, mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și cu siguranță aș recomanda-o absolut oricui, fără nicio reținere!

Alte recenzii ale cărților scrise de John Berger, apărute și pe blog:

 | G. |

Din foarfecă și din condei, de Juan Pablo Villalobos - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 112 

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana-Gabriela Dumitrescu

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Mexic) este prozator, traducător, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă și eseuri în diferite reviste, printre care Letras Libres, Gatopardo, Granta și O Estado de São Paulo, precum și pe blogurile English Pen și Companhia das Letras. A tradus din portugheză în spaniolă operele unor autori ca Rodrigo de Souza Leão, Sérgio Rodrigues, Patrícia Melo și Raduan Nassar. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi, iar romanul lui de debut, Fiesta în bârlog (Curtea Veche Publishing, 2013), a fost inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de The Guardian. În textele sale, Villalobos abordează teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la flexibilitatea țevilor în instalațiile electrice. Locuiește în Barcelona, este căsătorit și are doi copii.

×× UMOR ×× IRONIE ×× SARCASM ×× DA' NU AZI ××

Un scriitor (întâmplător sau nu, având același nume cu autorul) duce o existență cât se poate de mulțumitoare: singurul conflict autentic din viața lui, după cum ne anunță chiar de la început, este încăpățânarea de a scrie, când, după toate aparențele, nu are de ce. În lipsă de alte frământări, observă în tihnă lumea din jur și începe să ne povestească pe un ton firesc lucruri banale care i se întâmplă, în cartier și prin împrejurimi: o vizită la o clinică de gastroenterologie, prezentarea unor cursuri de scriere creativă la o librărie sau un drum la frizer. Dar intră în scenă două recepționere cârcotașe, un paznic de supermarket cu veleități de scriitor și o frizeriță bretonă care poartă cu ea un secret neliniștitor, și totul iese pe nesimțite din cotidian. Pe măsură ce lucrurile devin mai bizare, realitatea și ficțiunea se amestecă până la confundare, mai ales când personaj principal ajunge să fie un buclucaș deget tăiat...

„- Haaaaaideți, toate bune și frumoase, dar până la urmă scriem de nevoie, pentru că avem ceva de spus. Important e să existe nevoia de a spune ceva, fără nevoia asta nu se poate scrie. Când un om simte nevoia să scrie, scrie, și gata, nu e nevoie de alte complicații.”

Nope, n-a fost pentru mine. O să fie o recenzie scurtă, pentru că nu am nimic interesant de spus despre această carte. Nu mi-a plăcut mai deloc, n-am găsit nimic interesant în ea, nu, nu m-a amuzat deloc, dar măcar s-a citit rapid și, sincer, asta a fost partea cea mai bună - că n-am prelungit chinul, fiindcă eu, odată ce am început o carte, n-o abandonez - chiar dacă nu-mi place. Vă dați seama, ar fi fost un chin să aibă peste 200 de pagini. Dar, în schimb, are scris mare, are 112 pagini (numărul la care aș fi apelat să mă salveze de atâta plictiseală), și am citit-o într-o singură repriză. Nu știu ce-a vrut Juan Pablo Villalobos să facă cu această carte, dar pentru mine n-a avut nicio esență. Mda, spre sfârșit, într-adevăr, a avut o oarecare chestie dintr-aia profundă, de substrat, să-i zicem - dar, în restul de peste 100 de pagini, absolut nimic interesant. E bine, de altfel, că oricum nu aveam așteptări, întrucât este primul (și probabil ultimul) meu contact cu Juan Pablo Villalobos. Sau poate e puțin „prematur” să spun că nu îl voi mai citi... Cine știe, poate prin vreo conjunctură improbabilă, voi citi și cealaltă carte apărută la editură.

„(...) Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedește a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăși, ca o iubire mic-burgheză.”

N-aș putea spune despre ce este Din foarfecă și din condei. Nu neapărat reflecții despre lume, societate sau umanitate. Într-un fel, autorul „decupează” (exact ca dintr-o foarfecă) fragmente din realitatea cotidiană - una banală -, și încearcă într-un fel ca în spatele lor să ascundă reflecții sociale și existențiale, ironii subtil inserate. Nu știu, n-a fost rețeta de succes pentru mine, cu toată critica asta a normelor sociale și politice care a fost șubredă și ștearsă. Într-o măsură, am simțit că lumea în care personajul trăiește este una oarecum absurdă, absurdă întocmai prin simplitatea ei, în care cotidianul scapă de sub control, se transformă într-o gură care stă să înghită întreaga lume. Personajele - destul de seci, fără esență. Niște marionete lipsite de viață. Cu gesturi banale, însă în care Pablo Villalobos a încercat să ascundă niște lucruri mult mai profunde - singurătate, izolare, teama de îmbătrânire și altele -, n-au reușit să-mi ajungă la suflet. Într-un fel, prin personajul tău a încercat să demonstreze că suntem cu toții parte a unui joc (viața?) pe care nu-l înțelegem complet, dar la care participăm, deseori fără entuziasm și fără instrucțiuni de folosire. 

„(...) I-am spus că nu are rost, că o minciună ajunsă virală cântărește mai greu decât o mie de adevăruri, mai ales dacă sunt scrise într-un roman.”

Titlul s-a resimțit oarecum simbolic - metafore ale vieții. Fiecare întâmplare este decupată din realitate - înțelesurile întâmplărilor sunt date de către cititor, oarecum. „Foarfeca” devine o unealtă narativă, să zic așa, cu ajutorul căruia Villalobos extrage esențialul, îndepărtează balastul cotidian de adevărul profund. „Condeiul”? Actul creator, acea necesitatea de a da formă și sens cotidianului (chiar dacă deseori lipsit de orice esență și substrat), haosului care ne înconjoară. Nu mi-a plăcut stilul de scriere al autorului, mi s-a părut cam sec și, contrar așteptărilor, cu un umor destul de pretențios, subtil, poate prea subtil, și o oarecare ironie resimțită pe alocuri. Așa cum am mai zis, spre final parcă lucrurile încep să capete un oarecare sens - cred că și-a dat și dumnealui seama că cititorul habar n-ar avea despre ce este cartea și care a fost scopul acesteia, astfel încât ajunge ca el însuși să spună, de fapt, despre ce este cartea de față. Aflând răspunsul, rămâi cu un gust dulce-amărui - da, asta chiar i-a reușit. În rest, nu este o carte pe care aș recomanda-o vreodată cuiva! PS. Ah, da, acum că am adăugat și câteva fragmente din carte (mereu le adaug după ce termin recenzia), îmi dau seama că, iarăși, se abordează „condiția scriitorului” și tra-la-la-la. Iarăși!

Cannibals, de Dan Collins - Recenzie

Editura: Random House UK

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2001

Dan Collins was born in Ireland and educated in Ireland, Oslo and New York. He lives in County Cork, Ireland.

The characters of Cannibals go about their lives in a welter of lies and stony betrayals, wallowing in bad jokes and bad sex, and trading in novel ways the old commodities of pain and bliss. We enter the characters' lives through seemingly disconnected fragments, with no explanations and no back-story, to savor the ambience of their situations and leave again, often as abruptly as we have entered. Unique, epiphanic and highly erotic, Cannibals is a novel consisting of eighty-eight compelling bulletins that reveal the fractured essence of our age. The eighty-eight pieces include everything from ‘A Thing About Hotels,' to ‘In the Limo with S,' to ‘Novelty Knickers,' to ‘Zest.'

☣︎ DESPRE SIMBIOZA & PARAZITISMUL DINTRE OAMENI ☣︎

Foarte la întâmplare am pus mâna pe această carte. Am văzut-o pe Vinted și, deși nu știam absolut nimic despre ea, m-a atras foarte mult coperta. Am avut așa o intuiție că o să-mi placă și, ei bine, chiar așa a fost. Mi-a plăcut enorm și am dat-o gata într-o singură repriză de citit. Există cărți care reușesc să dezvăluie într-un mod aparte „straturi” ale naturii umane, straturi de care nu eram complet conștienți sau care nici nu credeam că există. Iar Cannibals este o astfel de carte - deși fictivă, reușește să oglindează, într-un mod foarte brutal și realist, temerile, frustrările, dorințele patologice și firești, uneori poate întunecate, uneori normale, ale omului. Cartea de față conține mai multe povestiri, aproximativ 90, mai scurte sau mai lungi, care au în comun tema „canibalismului” - dar nu neapărat într-un sens literal, ci mai mult un canibalism metaforic. Collins abordează multiplele „înțelesuri” ale canibalismului - social, emoțional și psihologic -, scoțând la lumină cum oamenii, în mod constant, se devorează unul pe celălalt pentru a-și satisface nevoia de supraviețuire, putere, iubire, sau pur și simplu pentru a-și satisface nevoile egoiste, plăcerile trupului. Este un canibalism simbolic, unde unul dintre parteneri se hrănește din slăbiciunile și vulnerabilitățile celuilalt. Și așa mai departe...

Fiecare poveste din această carte scoate în evidență această dinamică - fie că este vorba despre relații familiale toxice, unde părinții „își devorează” emoțional copiii, sau despre prietenii false, în care susținerea aparentă ascunde interese personale meschine, despre relații toxice sau relații de-o noapte, Collins reușește să scoată la iveală modul în care relațiile interumane - de orice natură - pot deveni foarte ușor distrugătoare, consumatoare. Personajele sale, deși uneori schițate foarte vag, adesea sunt aflate la intersecția dintre „victimă” și „agresor” - uneori, nici nu prea îți dai bine seama cine și ce ascunde. Tocmai acest lucru a aruncat asupra lecturii o lumină difuză, dar atât, atât de interesantă! În ciuda faptului că multe povestiri sunt foarte scurte, unele de abia câteva rânduri, fiecare personaj pare să fie, în sine, întreaga lume a poveștii respective. De la oameni obișnuiți care ajung să facă gesturi extreme din disperare pură, până la indivizi care par să fie captivi într-o lume în care nu se simt „acasă”, fiecare personaj este profund uman, încercat de conflicte și emoții. Totuși, Collins mizează mai mult pe latura aceasta „întunecată”, dar totuși parcă atât de umană, a personajelor...

De exemplu, într-una dintre povestiri întâlnim un bărbat care, presat de circumstanțele economice și sociale în care se găsește, își sacrifică treptat integritatea morală pentru a-și proteja familia. În altă povestire, o femeie se agață cu disperare de o relație abuzivă, hrănindu-se cu fărâmele de iubire pe care le primește, dar în același timp devenind prizoniera propriilor sale nevoi de afecțiune, de iubire. Canibalismul, așadar, capătă forme și înțelesuri diferite, o luptă psihologică subtilă unde „actul devorării” nu este neapărat unul fizic, ci unul spiritual, emoțional. Foarte interesant la Dan Collins și la romanul Cannibals este capacitatea autorului de a explora natura umană în formele ei cele mai complexe, de a se pune în pielea tuturor tipurilor de personaje - iubiți, iubite, copii, părinți, secretari de stat și altele. Majoritatea personajelor au impulsuri autodistructive, dar nu știu acest lucru. Canibalismul este simbolul central al cărții, dar Collins îl folosește pentru a sublinia și reitera modul în care relațiile dintre oameni pot deveni „mecanisme” prin care, în sfârșit, „ne mâncăm” unii pe alții. Fiecare poveste scoate la suprafață teme universale precum alienarea, disperarea, puterea și controlul. Într-un fel, într-o astfel de dinamică, Collins ne pune față în față cu propria noastră complicitate... 

Cartea lui Dan Collins îți cere, oarecum, să te confrunți cu adevăruri inconfortabile despre natura umană - poate chiar propria-ți natură (având în vedere că abordează foarte, foarte multe astfel de subiecte). Stilul este pe alocuri poetic, pe alocuri profund, iar în unele povești este sec, șubred, dar evocator. Lectura este fie ușoară, fie grea - aici depinde de poveste. Totuși, are o frumusețe aparte în stil, ceva diferit, care pentru mine unul funcționează - nu își judecă personajele, ci le permite să fie ceea ce sunt - creaturi uneori banale, uneori complexe, dar mereu prinse între instinctele lor cele mai întunecate și dorința de a-și satisface nevoile. Este o carte despre putere și fragilitate, despre cum ne raportăm față de ceilalți, despre cum se raportează ceilalți față de noi. Pe de altă parte, ai putea citi această carte și ca o lectură simplă, fără să îi cauți neapărat astfel de înțelesuri. Pentru că are povești faine, care te amuză și care te fac să-ți pui întrebări, povești care chiar îți oferă răspunsuri (care duc la și mai multe întrebări). Eu, unul, chiar am considerat-o o lectură fascinantă și mă bucur nespus că am descoperit, din pură întâmplare, o astfel de bijuterie. I-aș fi dat 5 steluțe, însă unele povești cred că ar fi meritat să fie mult mai bine fructificate și dezvoltate. În rest, nimic de reproșat!

Fata din vecini, de Jack Ketchum - Recenzie

Editura: Behemot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 270

Anul apariției: 2023

Traducere: Bogdan Nicolae Ghiurco

Jack Ketchum este un maestru al genului horror, de patru ori laureat al premiului Bram Stoker. În 2011, a primit World Horror Convention Grand Master Award, o distincție acordată autorilor care au avut contribuții marcante în domeniul literaturii de groază, cum ar fi Stephen King, Anne Rice, Dean Koontz, Harlan Ellison sau Dan Simmons. Fata din vecini este primul roman care a apărut la Editura Behemot (2023, traducere de către Bogdan Nicolae Ghiurco) și, cel puțin după părerea mea, lansarea sa a fost un extraordinar mod de a da startul unei edituri care promite nu multe, ci foarte, foarte multe. Între timp, portofoliul editurii a mai fost îmbunătățit și cu Oameni care se hrănesc cu întuneric, de Richard Lloyd Parry, tot în traducerea lui Bogdan Nicolae Ghiurco (2024).

⚖︎ O PRIVIRE PROFUNDĂ ÎN ADÂNCUL CRUZIMII UMANE ⚖︎

ATENȚIE: Fata din vecini îți va zdruncina încrederea în omenire. Întreabă-te mai întâi dacă ai curajul s-o deschizi. Doar că, indiferent de răspunsul tău, nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce urmează. David, un băiat de 12 ani, trăiește într-un orășel liniștit din America. Viața lui ia o întorsătură sinistră atunci când în casa vecină se mută Meg și Susan, două surori orfane. La prima vedere, Ruth, mătușa fetelor, pare o femeie cumsecade, dar dincolo de aparențe se ascunde o jivină diabolică. Pe parcursul unei veri toride, Ruth, cei trei fii ai ei și copiii vecinilor se transformă, încet-încet, în protagoniștii unui joc fără reguli, care sfidează limitele naturii umane. Povestea, inspirată dintr-un caz real care a șocat America, este o incursiune hipnotică în tenebre, constituind de-a lungul anilor subiectul mai multor cărți de nonficțiune, documentare de televiziune și al unui studiu sociologic despre sacrificiul uman. Romanul Fata din vecini a fost ecranizat în 2007.

„Aveam regulile noastre, misterele noastre, secretele noastre. Aveam o ierarhie pe care o respectam cu strictețe. Ne învățaserăm cu ea.

Doar că acum sosise cineva nou pe strada noastră. Acasă la Ruth.

Mi s-a părut bizar.

Mai ales că nu era un nou-sosit oarecare.

Mai ales că era vorba despre casa vecină.

Mi s-a părut al naibii de bizar.”

Am citit cu sufletul la gură, cu un nod în stomac și cu un gol în suflet romanul Fata din vecini. Am fost profund zdruncinat de povestea întunecată și brutală pe care am descoperit-o. Chiar dacă nu este un roman ușor de digerat - dar ușor de citit, fiindcă are capitole scurte, tensiune densă de o tai cu cuțitul -, este un roman esențial, aș spune - cu profunzime, examinează natura cruzimii umane, o natură șocantă, o natură neașteptată, care poate încolți în inima unei comunități și a unor oameni aparent normali. Acțiunea romanului se desfășoară în anii '50, într-un cartier suburban liniștit, unde viața pare să curgă în ritmuri monotone, mereu în circumstanțe familiare și liniștite. Însă, această sub această aparentă normalitate, Ketchum dezvăluie o poveste de-a dreptul îngrozitoare. Protagonistul și naratorul, Davin Moran, este un adolescent obișnuit, dar care povestește, acum adult, experiența care i-a marcat întreaga viață: întâlnirea cu Ruth Chandler și cele două fete care vin să locuiască în casa ei, Meg și Susan Loughlin. Ruth Chandler este o mamă singură care își crește cei trei băieți într-un mod extrem de permisiv. Dar în spatele acestei atitudini aparent joviale se ascunde o psihopatie care alimentează întregul fir narativ al cărții și care dă curs celor mai bolnave orori cu putință...

„(...) Oriunde o atingeau picăturile de apă, pielea îi devenea roșie, încinsă, de culoarea durerii. În cele din urmă, n-am mai suportat urletele.

Și am fugit.”

Povestea este inspirată dintr-un caz real, ceea ce o face să fie cu atât mai tulburătoare. Meg și Susan, surorile care rămân orfane în urma unui accident de mașină, sunt trimise să locuiască cu Ruth, o mătușă îndepărtată. De aici, romanul se transformă rapid într-o spirală descendentă unde abuzul și violența sunt omniprezente - și nu doar Ruth este responsabilă de acestea, ci și propriii copii ai acesteia și chiar alți copii din cartier, printre care și David, care asistă neputincios la ororile la care Meg este supusă (cel mai adesea). Oare cei care cunosc povestea și asistă la aceasta nu sunt la fel de vinovați precum cei care, în sine, provoacă acțiunile? În acest punct, Jack Ketchum explorează temele de bază ale cărții de față - cruzimea latentă, întunecată din oameni, și puterea de a întoarce privirea de la suferința celor vulnerabili, de la cei care au nevoie de ajutor. Ruth Chandler, cea care dă naștere ororilor, este pur și simplu un monstru de o „naturalețe” absolut terifiantă. În spatele măștii de mamă amabilă și drăgăstoasă, de vecină prietenoasă, Ruth își exprimă frustrările și furia reprimată abuzând-o pe Meg. În acest sens, este portretizat modul în care oamenii pot fi absorbiți de propriile traume și angoase, un portret necruțător, dureros... Scenele de tortură sunt foarte greu de parcurs și de suportat, însă ele nu sunt doar despre violența fizică, ci și despre „ierarhia puterii”, despre cum abuzatorul poate manipula și poate corupe.

„Susan plângea ușor din când în când.

Meg gemea și suspina.

Mă bucuram s-o aud, fiindcă însemna că era vie.”

În egală măsură, cel puțin la fel de cutremurătoare precum scenele de violență sunt și modurile în care Ketchum portretizează pasivitatea comunității. David, deși simte compasiune pentru Meg și chiar este copleșit de ceea ce se petrece deseori sub ochii săi, rămâne captiv în propria-i neputință. Această tăcere reiterează modul în care societatea adesea închide ochii în fața suferinței altora - fie din frică, fie din indiferență sau orice alt considerent. Naratorul adult, reflectând asupra evenimentelor care au avut loc de-a lungul copilăriei sale, este pus față în față cu propriile sale greșeli, incapabil să înțeleagă cum de a putut permite ca acele lucruri să se întâmple fără să intervină. Fata din vecini devine o radiografie a modului în care are loc „jocul de putere” dintre agresor și victimă, dintre cel care are controlul și cel care pierde complet acest control. Este despre cum, în anumite circumstanțe, individul poate deveni o bestie, iar limitele sale morale se evaporă în ură și intoleranță, în furie și răzbunare. Romanul are alura unei povești de groază - chiar dacă nu este vorba despre monștri hidoși și deformați, ci despre acea groază care ia naștere din oameni, o groază care se înfățișează în moduri dintre cele mai terifiante, dintre cele mai greu de suportat... Nu vorbim despre un „monstru” clar definit, chiar dacă, bineînțeles, Ruth este cea responsabilă de toate. În toată răutatea ei, ea este încă umană - dar și-a pierdut propria busolă morală.

„Există lucruri pe care știi că le vei duce cu tine în mormânt, lucruri pe care ar fi fost mai bine să nu le vezi.

Dar eu le-am văzut.”

Copiii ei, care participă la abuzuri, nu sunt neapărat la fel de vinovați precum ei, ci mai degrabă victime ale unui sistem toxic de educație emoțională și morală, care i-a învățat că durerea altora poate reprezenta, în cele din urmă, o formă de putere. Cei care știu, prin pasivitatea lor, devin complice prin tăcere. Ketchum este direct în cartea sa, pe alocuri profund, nu se dă deoparte când vine vorba de a livra cititorului scene șocante, imagini crude de o emoție copleșitoare. Scene intense, încărcătură psihologică profundă care îți lasă mintea răvășită. Ritmul este bine dozat, cu un crescendo de tensiune care, până la final, devine devastatoare. Atmosfera suburbană, aparent idilică și liniștită, dezvăluie un spațiu al corupției morale, pe care parcă Dumnezeu la uitat, un loc unde demonii iau forme dintre cele mai familiare. Fata din vecini este o carte care te lovește cu putere, o carte despre suferință și violență, despre felul în care răul poate încolți oriunde, atât timp cât dispune de un germen care este alimentat în permanență. Deși îți lasă un gust amar și te face să te confrunți cu latura întunecată a naturii umane, este o carte care merită citită - cu toate că prețul ar putea fi un disconfort emoțional destul de puternic. Eu, unul, am recomandat-o oricui, dar mai ales celor care sunt familiarizați cu acest gen de cărți - în esență aș putea spune că-i un fel de thriller, cu tentă horror.